LA TITANUL ATLAS Trecuse peste mări şi ţări, şi munţi, şi râuri cristaline… Plutea deasupra Africii… Se

povesteşte că, în cale, din sacul său ar fi curs sânge, câteva picături, în mare. Din ele s-a făcut mărgeanul
– despre care cei vechi ziceau c-aduce-ntotdeauna lacrimi. Alţi picuri roşii, curşi din sacul unde era capul
Meduzei, au nimerit peste pământul cel ars de soare-al Libiei. Picurii s-au schimbat în şerpi. Iar şerpii-
aceia veninoşi s-au înmulţit peste măsură, au ucis mii de animale, şi Libia s-a pustiit15. … Şi, tot zburând,
fiul lui Zeus a ajuns, spre lăsatul-serii, deasupra unei ţări de vis. În revărsarea purpurie a razelor din
asfinţit se vedea-n vale o grădină plină de roade şi de flori, şi-n ea sclipea un măr uriaş, cu fructele numai
de aur. Aici, în Mauritania, stăpânea regele Atlas, fiul titanului Iapet şi frate bun cu Prometeu16. Acum
Perseu plutea deasupra acestei ţări mari şi bogate. Şi-n-flămânzit de drum şi lupte, s-a hotărât să se
coboare şi să mănânce nişte fructe, să soarbă şi puţină apă şi să-şi urmeze apoi zborul… Numai că regelui
Atlas îi prezisese un oracol că, într-o seară, va să vie fiul vrăjmaşului său, Zeus, ca să-i ia merele de aur. Şi
cunoscând acest oracol, Atlas s-a mâniat nespus. Şi, coborându-se flăcăul în acea ţară desfătată, cu gând
să ceară de mâncare. s-a pomenit în piept cu pietre şi pălmuit fără cruţare cu vorbe grele, de ocară. —
Ce vrei?… Ce cauţi?… striga titanul. Vrei poate merele de aur? Pleacă deaici, că te ucid… Netrebnic fiu al
celui care mi-a pus povara asta-n spate… Şi l-a lovit cu-atâta ură, încât Perseu, până la urmă, n-a putut să
se stăpânească. — Eşti un titan bătrân şi prost, a glăsuit fiul lui Zeus. Tatăl meu te-a năpăstuit; dar eu nu-
i seamăn în nimica. M-am luptat numai pentru oameni, şi am răpus-o pe Meduză. Vream să mă lupt şi cu
alţi monştri. Tu m-ai lovit însă cu ură, deşi eram nevinovat. Nu-ţi doream merele de aur. Îţi ceream doar
o-mbucătură, şi cel mult un căuş de apă. Şi fiindcă nu vreau să lovesc pe fiul marelui Iapet, am să-ţi
plătesc insulta altfel… Şi-a scos, din sacul fermecat, capul oribil al Meduzei. L-a pus în faţa lui Atlas. Iar el
– cum a cătat spre cap – a împietrit numaidecât. Oasele lui s-au făcut stânci. Umerii s-au schimbai în
creste. Barba şi perii de pe cap s-au preschimbat, ca prin minfune, în arbori deşi, păduri întregi,
întunecoase şincâlcite. S-a făcut muntele Atlas, purtând încă pe umeri cerul, cu stelele-i nenumărate.
Spatele lui s-a-ncovoiat sub apăsarea dureroasă a bolţii grele, înstelate. Cu deznădejde s-a-ncordat, să-şi
mai păstreze-nfăţişarea de titan. S-a sprijinit pe talpa stângă şi pe genunchiul drept. Zadarnic!… Soarta i-
a fost pecetluită. Trupul i-a fost pietrificat17.
RAPIREA CAINELUI CERBER Si-a mers, a căutat locul, o peşteră adâncă, prin care se putea pătrunde în
Infern. Infruntând genii, monştri, care-i stăteau în cale, ajunge pân‘la Hades. Umbrele din Infern, cum îl
zăresc, aleargă şi s-ascund prin cotloane. Pentru că şi Heracle era-nfiorător, mai ales la mânie. Şi ghioaga
lui uriaşă, şi chiar pielea de leu purtată pe spinare îl făceau mai cumplit. Pe-o stâncă stă în lanţuri, greu
osândit, Tezeu, acel care-l urmase la Pontul Euxin, în ţara amazoană, pe viteazul Heracle. Era înlănţuit
pentru că încercase s-o fure pe soţia regelui din Infern, pe Cora-Persefona, pentru prietenul său, regele
Piritou Heracle-i rupe lanţul doar cu o smucitură, îl trage de pe stâncă şi îi arată calea de-ntoarcere acasă
prietenului Tezeu. Pe urmă se îndreaptă către tronul lui Hades şi-i glăsuieşte tare: — Venit-am pân‘aci ca
să ţi-l iau pe Cerber, paznicul tău şi-al morţii. Şi nu tempotrivi. Căci îl voi lua oricum… Hades a înţeles, la
fel ca zeul Ares, că lupta cu Heracle nu ar fi fost uşoară. N-a îndrăznit să-i stea prea tare împotrivă, dar i-
a răspuns viclean: — Poţi să mi-l iei, Heracle, dacă te simţi în stare să mi-l dobori pe Cerber, fără să lupţi
cu arme. — Las ghioaga la o parte, nu folosesc nici arc, nici paloş şi nici lance. Cu mâna ţi-l dobor! a mai
rostit Heracle. Şi s-a şi repezit. L-a înşfăcat pe Cerber, temeinic, de grumazuri, şi l-a strâns cantr-un
cleşte. Şerpii lui şuierau şi încercau să-l muşte. Coada i se zbătea. Însă era-n zadar. L-a strâns atât pe
Cerber, atât l-a gâtuit, până ce şi-acest monstru sa prăvălit ca mort. Heracle biruind si-nlantuind ciinele
tricefal Cerber, straja portilor Infernului — Lasă-l! a strigat Hades. Lasă-l! L-ai biruit. Poţi să mi-l iei,
Heracle, numai numi omorî pe bietu-mi câine, Cerber. Şi-atunci, eroul nostru l-a aruncat pe-un umăr pe
câinele lui Hades, şi-a pornit spre Micena, spunându-i la plecare zeului din Infern: — Nu fi mâniat,
Hades, că ţi-am înfrânt pe Cerber. Şi moartea uneori o putem birui, dacă o înfruntăm, dar pe un biet
căţel, care-i paznicul ei!… Pe drum, pe cât se spune, din gurile lui Cerber a picurat venin, şi de pe trup o
spumă. Era sudoarea lui. Unde au căzut spuma sau verdele venin, au crescut buruiene: cucută,
mătrăgună… Tot ce-i otrăvitor. Şi-aşa, după legendă, s-au ivit plantele veninoase Auzind Euristeu că a
sosit Heracle cu Cerberul pe, spate, înspăimântat de moarte şi tremurând ca varga, a sărit în butoi. În
butoiul de-aramă, unde se ascundea de câte ori Heracle aducea câte-un monstru – tot din porunca lui. Şi
de-acolo ţipa: — Du-l înapoi, Heracle… Du-l înapoi, te rog… A fost numai o glumă. Ce să fac eu cu
Cerber? Nu am câini destui? Du-l înapoi lui Hades. Te rog acum ca prieten. Nici nu-ţi mai sunt duşman. S-
a-ntors din nou Heracle în Infernul lui Hades şi i-a zvârlit dulăul în peştera de piatră unde sălăşluia.
INFRINGEREA LUI NEREU Dar, cum s-a văzut liber de spaimă şi primejdii, regele Euristeu şi-a schimbat
iarăşi glasul: — Bine. Până acum, Heracle, ai împlinit mereu poruncile primite. Adică unsprezece. Mai
este încă una. Douăsprezece-s toate. Şi de vei izbuti, s-a oţărât tiranul, vei fi eliberat. De nu… Ştii tu prea
bine… Te-aşteaptă… ai să vezi… Deci ia-ţi din nou măciuca şi pleacă să-mi aduci merele fermecate. Da,
merele de aur, despre care aud că s-ar găsi-n grădina nimfelor hesperide27… Pe undeo fi grădina nu ştiu,
nu mă priveşte… Dar să-mi aduci trei mere… Porneşte! Poruncesc… S-a dus din nou Heracle pe căile
robiei, şi iar a colindat lumea toată de-a rândul, cum cerea Euristeu, cel sfătuit de Hera. Şi unii spun c-
Atena i-ar fi destăinuit eroului Heracle că drumul spre grădina cu merele de aur îl ştie doar Nereu – un
bătrân zeu al mării. Atâta că Nereu nu-l va mărturisi decât silit prin luptă. A trebuit s-aştepte, pe
ţărmurile mării, Heracle, multă vreme, până ce l-a zărit pe zeul cel bătrân, când a ieşit odată, să stea
puţin la soare. Şi, fără multă vorbă, eroul i-a sărit îndată în spinare şi s-a luptat cu el. Era dibaci bătrânul
şi-avea muşchi de oţel. S-au luptat mult acolo, pe prundurile mării, s-au prăvălit în ape, s-au ridicat pe
ţărm şi, în sfârşit, Heracle l-a strâns peste mijloc cu mâinile-ncleştate şi l-a legat burduf. Zadarnic zeul
mării a luat înfăţişări de taur şi de cal, berbece şi chiar câine – n-a mai putut să scape. Silit, zeul Nereu a
spus unde-i grădina: la marginile lumii, în locul unde Atlas ţine pe umeri cerul. Iar grădina se află sub
paza unor nimfe – numite hesperide – nişte nimfe-ale serii – şi-a unui monstru, Ladon, c-un ochi
neadormit. De va putea Heracle s-ajungă pân-acolo, să-l învingă pe monstru, să treacă şi prin vraja
nimfelor hesperide, va putea să culeagă din fructele de aur. Dar calea spre grădină nu o ştie nici el, cu
toate că e zeu. — Şi cine-o ştie oare? l-a strâns tare Heracle. — O ştie unul singur, însă el e-nălţat din
porunca lui Zeus pe-o piatră colţuroasă, pe Elbrus, în Caucaz, şi-un vultur îi sfâşie ficatul ne-ncetat… —
Acesta-i Prometeu, părinte-al omenirii, a glăsuit Heracle. Nu-i nimeni ca să fie mai preţuit de mine în
toată lumea asta. S-a jertfit pentru oameni. Zace deatâta vreme în lanţuri pe nedrept, greu osândit de
Zeus. De când râvnesc la cinstea de a-l elibera… — Să nu cutezi, Heracle, a spus zeul Nereu. Pe nimeni nu
urăşte mai mult marele Zeus decât pe-acest titan, ce-a îndrăgit pe oameni, supărându-i pe zei… —
Încotro este drumul spre Elbrus? a-ntrebat, cuprins de nerăbdare, fiul mândrei Alcmena. — Încolo! i-a
răspuns Nereu cu încruntare, arătându-i cu mâna spre răsăritul lumii. Dar stai, nu te pripi… Însă fiul
Alcmenei nici nu-l mai asculta. Cu pas grăbit pornise voios spre răsărit. ELIBERAREA LUI PROMETEU Si-a
mers, a mers Heracle, străbătând mări şi ţări, şi s-a luptat pe drumuri cu un uriaş, Anteu, un alt fecior al
Gheei. Acest uriaş vestit chema pe trecătorii prin ţara lui la luptă, şi toţi erau învinşi. De fapt, Anteu,
uriaşul, avea o taină-n luptă. El fiind feciorul Gheei, cât timp atingea ţărâna, pământul ce-l născuse, era
nebiruit. Pământul larg – chiar Gheea – îi da din nou puteri. Şi cum trecea Heracle prin Libia28, uriaşul l-a
strigat: — Voinice, vino-ncoace să ne-ncercăm puterea, şi care-o fi învins să i se stingă viaţa. Te învoieşti?
— Fireşte!… a-ncuviinţat Heracle. În acest fel s-au prins la luptă îndârjită. Dar feciorul lui Zeus – şi voinic,
şi isteţ – a cam băgat de seamă că ori de câte ori îl ridica pe-Anteu, iute-i slăbea puterea. Şi, cum îl
trântea jos, cum atingea uriaşul doar talpa de pământ, iarăşi se-nviora. Dornic să nu-i mai scape, l-a prins
de subţiori, l-a ridicat în sus şi l-a ţinut aşa o vreme-ndelungată, strângându-l tot mai tare, zdrobindu-i os
de os. Nemaiputând s-adune putere din pământ, Anteu, sleit cu totul, s-a prăvălit, învins. S-a mai luptat
pe urmă eroul şi cu-alţi regi, căci era calea lungă. Dar până la sfârşit, tot a ajuns pe munte, pe Elbrus, în
Caucaz. Aici zăcea feciorul titanului Iapet, cel osândit de Zeus la chin pe veşnicie, pentru că dăruise celor
de pe pământ focul răpit de zei. El sta în lanţuri cu mâinile la spate şi un piron în piept. Şi vulturul lui
Zeus, flămând necontenit, cu ghearele înfipte în trupul său slăbit, îi scormonea ficatul cu ciocu-
nsângerat, fiindcă nici o clipă titanul osândit nu s-a plecat lui Zeus şi n-a cerut iertare. Dar Prometeu,
titanul, de mii şi mii de ani înlănţuit pe stâncă, privea tot nenfricat spre cer şi spre pământ. Heracle il
rapune pe Anteu, feciorul Gheei — Aşadar tot aicea te afli, Prometeu? a glăsuit Heracle, când a ajuns
acolo şi s-a urcat pe munte, luptându-se cu vântul ce aducea cu sine grindini biciuitoare. — Tu cine eşti,
voinice? a murmurat titanul, văzându-l pe viteaz în vârful muntelui. — Heracle mă numesc. Sunt fiu de
pământeană. Tu suferi pentru oameni. Şi-un om te va salva. — Dar nu te temi de Zeus şi de mânia lui? —
Nu. Nu mă tem de nimeni. Tu singur ne-ai dat pildă. Ai ridicat din tină pe muritori, titane. Le-ai dăruit
puterea de-a înfrunta pe zei. Din cer, în acea clipă, s-a auzit un ţipăt şi-un vâjâit de spaimă. Venea,
dinspre Olimp, chiar vulturul lui Zeus, cu aripile-ntinse, cu ochi roşii, de foc, cu ciocul de oţel. Se rotea
împrejurul acelei stânci înalte, ţipând cu-ameninţare, gata să se repeadă către cei doi eroi, gata să-i
pedepsească în numele lui Zeus. Heracle eliberind din lanturi pe titanul Prometeu — Fereşte-te, Heracle!
a rostit Prometeu, în timp ce vântul aspru urla peste Caucaz. E vulturul lui Zeus, cu ciocul de oţel, cel
care îmi sfâşie ficatul zi de zi… — E vulturul lui Zeus? a hohotit Heracle. De azi nu va mai fi. Şi şi-a pus o
săgeată, muiată în veninul hidrei ucisă-n Lerna, îi arcul său temut. Şi-n timp cenaripatul trimis al cerulu
se avânta spre ei, a ţintit plin de grijă. Coarda a zbârnâit. Săgeata şi-a luat, zborul, şi vulturul lui Zeus, cu
aripile-ntinse, dând ţipătul de moarte, s-a prăvălit străpuns, în marea furtunoasă. Se spune că atuncea
vântul s-a înteţit. Prometeu se zbătea în lanţurile sale, dar ele, cetluite de zeii olimpieni, erau cu mult
prea tari pentru puterea lui, atât de mult sleită în veacurile lungi de când sta osândit. Însă fiul Alcmenei
şi-a proptit un picior în colţuroasa stâncă şi, când a tras de lanţuri, le-a rupt numaidecât. A smuls apoi
pironul gros şi lung, de-aramă, din pieptul celui care suferea pentru oameni. Furtuna şi mai tare s-a
înteţit atunci. Cerul s-a despicat. Bubuituri grozave au sunat din Olimp. Valuri de grindină i-au izbit pe
eroi cu pietre mari cât oul. Muntele cel înalt se clătina şi el, încât părea că este o plută frământată de
valuri, pe ocean. — Olimpul clocoteşte de ură şi mânie că m-ai eliberat, a mai spus Prometeu… —
Zadarnică mânie, a rostit liniştit sclavul lui Euristeu. Coboară-te, titane… Sprijină-te pe mine… Şi fiul lui
Iapet, deşi sleit de chinuri, s-a coborât încet, dar maiestuos, din munte, sfruntând cu ochii cerul, în
mijlocul acelei cumplite vitejii. Marele Prometeu uitase cum se umblă, şi greu putea păşi. Spun unele
legende că Zeus ar fi vrut să-şi ucidă feciorul în clipele acelea de groaznică mânie, văzându-l pe Heracle
că a eliberat, din lanţuri, de pe munte, pe duşmanu-i de moarte, pe dârzul Prometeu. L-a domolit Atena,
ce i-a reamintit că, după prevestirea bătrânului Uranus, puteau să se ridice din nou feciorii Gheei,
giganţii fioroşi, la luptă contra lui şi-a olimpienilor. Şi-atunci şi-ar pierde tronul însuşi marele Zeus, de n-
ar putea să aibă pe fiul său, Heracle, alături, în război. Mai bine să-i dea pace. — Prometeu a scăpat din
lanţurile sale. Dar e prea ostenit. Nu mai poate lupta. Şi fiindcă el a fost osândit să rămână înlănţuit de-o
piatră, să facă făurarul, Hefaistos cel şchiop, un inel, o, verigă. La ea să pună-o piatră. Iară acel inel să-l
poarte Prometeu. Eu însămi i-l voi da. Pe mine mă va crede că nu-i un vicleşug. Aşa rămâne totul în lume
neschimbat. Nici Heracle nu piere, şi-ţi poate ajuta la vreme de nevoie, iar Prometeu păstrează lanţul –
acea verigă legată de o piatră – precum ai jurat tu. Şi atunci se zice că s-a făcut inelul cu piatră
nestemată, ce se poartă şi astăzi în amintirea celui ce-a fost înlănţuit. După această faptă, Prometeu a
plecat într-o insulă mică de la capătul lumii – unde sălăşluia bătrânul zeu Uranus, cel doborât de Cronos
– să-şi odihnească trupul atât de chinuit.

A DOUASPREZECEA MUNCA - HERACLE ADUCE MERELE DE AUR Ei s-au îmbrăţişat, şi Prometeu, titanul, l-
a-nvăţat pe Heracle, în ceasul despărţirii, ce drum urma s-apuce, ca să ajungă grabnic în ţara hesperidă:
— Acolo, în grădina nimfelor hesperide, a rostit Prometeu, cresc merele de aur. E toată avuţia
pământului furată şi-nchisă într-o grădină de zeii olimpieni. Tu du-te şi le-o smulge. Adu-o întregii lumi.
— Voi fi tare ca tine… a glăsuit Heracle şi a pornit la drum. N-a trecut mult, şi sclavul regelui din Micena a
ajuns la Atlas, în ţara hesperiană. Aici şedea Atlas cu picioarele-n mare, şi pe umeri purta larga boltă
cerească. Mai departe de el, se întindea grădina în care străluceau, prin frunzele de aur, merele
fermecate, bogate în parfum. Când a sosit Heracle, a rostit lui Atlas: — Bătrân slăvit, sunt fiul Alcmenei
şi-al lui Zeus, trimis de Euristeu să-mi dai câteva mere… — Eu am să-ţi dau ce-mi ceri, a glăsuit titanul,
da-n schimb să ţii tu cerul cât timp le voi culege. — Ţi-l ţin, a spus Heracle. — Bolta-i nespus de grea! —
Nu-mi pasă, tot o ţin, a glăsuit Heracle. Şi fiul lui Iapet i-a trecut lui Heracle bolta, uşor, pe umăr. Era atât
de grea, că muşchii lui Heracle s-au îngroşat ca munţii. Sudoarea-i curgea-n râuri. De şale se plecase
aproape de pământ. Atlas, în vremea asta, s-a dus şi a cules numai câteva mere. S-a-ntors apoi şi-a spus:
— Te-ai înşelat, Heracle… Te voi lăsa aici, în locul meu, pe veci. M-am săturat să port povara blestemată,
pe care însuşi Zeus mi-a pus-o pe spinare… Te las aici cu bine. Iar eu plec la Micena cu merele de aur. Şi,
hohotind de râs, Atlas a vrut să plece. Heracle, pentru o clipă, n-a ştiut ce să facă, pe urmă i-a răspuns:
— Desigur, ai dreptate, ai îndurat destul… Dar eu nu sunt ca tine sămânţă de titan… şi umărul mă doare.
Aş vrea să-mi pun pe umăr blana asta de leu, să-mi fie mai uşor… deci ia-ţi înapoi, Atlas, bolta, numai
atât cât îmi aştern pe umăr blana moale, de leu. Atlas era şiret; dar nu şi înţelept. A pus merele-alături
şi-a luat pe umăr bolta. — Hai, potriveşte-ţi blana, a spus el lui Heracle. Însă Heracle a râs: — Aşa te
socoteai, bătrânule Atlas, că poţi să mă înşeli? Dar una-i socoteala şi alta e isprava… Rămâi deci tu, cu
bine… Îmi pare rău de tine, dar nu-ţi pot ajuta… Heracle, inselat de catre titanul Atlas, poarta pe umeri
povara boltii ceresti Şi luând acele mere, de-unde erau lăsate de titanul Atlas, Heracle a pornit cu ele
spre Micena. Euristeu le-a primit negru de supărare. Nici cea din urmă muncă nu i-a fost de folos şi n-a
putut s-aducă pieirea lui Heracle. Heracle aducind cele trei mere de aur din gradina Hesperidelor
Nemaiavând ce face, regele Euristeu a trebuit să spună, înaintea tuturor, că eroul Heracle a împlinit cu
cinste douăsprezece munci. Poate să plece liber din oraşul Micena. Scăpase deci Heracle de cruntul
Euristeu29, dar în Olimp zeiţa cea nemiloasă, Hera, tot îl mai urmărea şi nu vroia să-l ierte că s-a ivit pe
lume, din dragostea lui Zeus cu regina Alcmena.