Hades vrea să se însoare ..

Dar să ne-ntoarcem iar la Hades...

Legendele ne-arată despre dînsul că se simţeantr-o vreme singur şi hotărîse să se-nsoare. Şi fiind el zeu
atît de mare, frate cu Zeus şi Poseidon — având a treia parte-a lumii-n stăpînire — a dat de ştire
pretutindeni că-i dornic să-şi găsească o soţie. A aşteptat un timp... însă degeaba !... Nici o zeiţă nu voia
să plece de bună voie în regatul sumbru, pe care-l stăpînea, cu fală, Hades.

Nici o zeiţă n-ar fi vrut să vadă mereu, pe lângă ea, chipul lui Hades : bărbos, posomorit şi rece. Şi, dîndu-
şi seama zeul morţii c-aşteaptă — fără nici o speranţă — atâta vreme, s-a hotărât să-şi fure o mireasă. Şi-
a trimis slugile să cerceteze cam ce zeiţă a rămas nemăritată. Care e mai frumoasă şi mai blândă ? Care e
demnă să ajungă stăpînă-ntr-un ţinut atît de mare ? N-a trecut mult şi-a venit ştirea că sora mijlocie a lui
Zeus, zeiţa holdelor, Demetra , ar fi avînd o fiică minunată. S

e cheamă Cora şi-i frumoasă, mai-mai s-ajungă pe-Afrodita... La fire este potolită. Este cuminte,
înţeleaptă. E numai bună de stăpînă într-un ţinut unde se află tristeţea cu tăcerea laolaltă, sub apriga
domnie a lui Hades. Zeul nici n-a mai stat pe gânduri. Ştia prea bine că Demetra, zeiţa holdei însorite, no
să i-o dea pe Cora de nevastă. Şi-atuncea i-a cerut-o lui Zeus, care era părintele fecioarei, născută din
iubirea cu Demetra. — Mi-ai dat acest ţinut subpămîntean, o fi spus Hades, în care oamenii nu vin cu
bucurie... Zeii la fel...

De-aceea nu-mi găsesc soţie. Şi s-ar cădea, la o nevoie, să-mi dai un ajutor. N-ai vrea să mi-o dai de
nevastă pe fiica ta şi a Demetrei ?... Zeus o fi zâmbit pesemne, auzind vorbele lui Hades, şi-o fi răspuns :
— Ţi-o dau, desigur, căci îmi eşti frate şi-un zeu vrednic...

Numai de poţi s-o iei. Demetra pururea veghează asupra ei ca o tigroaică. — N-ai grijă în privinţa asta, o
fi grăit iar zeul Hades. Destul că nu-mi stai împotrivă tu, tatăl ei... Şi Hades a şi pus la cale cum s-o
răpească pe fecioară. Se povesteşte că-ntr-o zi frumoasa fată se afla cu nişte nimfe prin livadă şi culegea
zambile, roze, flori de şofran şi violete. Deodată, Cora mai zăreşte şi un narcis, o plantă mîndră, cu-
nfăţişare uimitoare. Narcisul răsărit acolo avea o sută de tulpine şi fiecare avea flori cu un parfum atît de
tare, că năpădise tot pă-mîntul, întreaga mare şi chiar cerul.

Cîmpiile-Elizee pot fi asemuite cu raiul sau paradisul din legendele noastre şi ale altor popoare.
Demetra se chema la romani Ceres, zeiţa holdelor şi a bogăţiei de cereale.

Cora, uimită de narcisul atît de neobişnuit, s-a îndreptat spre el, să-l rupă. Dar cînd şi-a-ntins zglobie
mîna spre acea floare minunată, pămîntul s-a deschis în faţă-i. în tropot au ţîşnit afară caii cei negri ai lui
Hades, tîrînd un car măreţ de aur. Din car, cu braţele-i vînjoase, a prins-o, ca-ntr-un cleşte, Hades. Şi
carul, ocolind livada, a pierit iarăşi în adîncuri. Se petrecuse totul iute, cît scăpărarea unui fulger. Nimfele
ce erau de faţă nici n-apucaseră să-l vadă pe răpitorul mîndrei Cora, scumpa copilă a Demetrei. Se auzise
doar un strigăt :
— Săriţi !... Săriţi voi, zei sau oameni !... Şi ţipete... plîns cu suspine... Apoi un geamăt lung de groază...
Pămîntu-şi închisese bolta. Pierise carul ca năluca. „Cine fusese ? Cine ? Cine ?..." N-aveau de unde să
mai afle. Şi nimfele plîngeau : — Demetra !... îţi dăm o veste dureroasă. Copila ta gingaşă, Cora, a fost
răpită... Blinda fată... De cine ? Unde ? Nu se ştie !... A fost însă furată Cora... în deznădejdea ei, Demetra
şi-a pus pe umeri un văl negru şi, luînd toiagul drumeţiei, a şi plecat în lumea largă, doar-doar o va găsi
pe Cora. I-a întrebat pe zei, pe oameni.

Dar nimeni nu aflase taina. Iar Zeus se ferea s-o spună. Şi nouă nopţi şi nouă zile a colindat pe văi şi
dealuri, prin grote şi pe creste sure, în insule, păduri umbroase, livezi, păşuni, cîmpii cu grîne. Ea lumina
aceste locuri cu două torţe mari : doi brazi, aprinşi cu vîlvătăi în Etna. însă n-a dat de urma Corei... Şi
negăsind-o nicăieri pe fiica ei, s-a mîniat atît de tare, îneît a pustiit tot rodul ce-l dase glia-n acel an.
Cădeau şi grînele uscate, şi pomii îşi pierdeau belşugul ; şi tot ce se afla-n grădină, şi chiar păşunea
vestejise, iar turmele piereau, flămînde.

— Nimica n-o să mai rodească... Oamenii vor muri de foame... şi zeilor n-o să leaducă nici rugi, nici
sacrificii, nimeni !... zicea zeiţa, îndîrjită. Văzînd că nu e glumă, Zeus l-a trimis repede pe Hermes s-o
potolească pe Demetra. Să vadă ce e de făcut, cum s-o împace pe zeiţă. — Cît timp eu n-am să-mi văd
copila, pămîntul n-o să mai rodească !... a spus Demetra, neclintită. Iar Zeus s-a temut. — Rămînem fără
sacrificii... Să zbori pînă la Hades, Hermes, şi cere-i să-i dea drumul Corei, să se întoarcă la Demetra. Cora
se întoarce lîngă Demetra, dar... S-a coborît Hermes la zeul morţilor, rugîndu-l s-o lase liberă pe Cora. Şi
Hades n-a avut ce face, a trebuit să se supună.

Dar el a dat Corei să guste — mai înainte de-a pleca — din jumătatea unei rodii 142 . Mîncînd-o, Cora se
legase să se-ntoarcă iar la Hades. Şiretul zeu ţinea s-o aibă pe mîndra Cora, să n-o piardă în nici un chip,
ca să-i însenineze viaţa în mult prea tristele-i ţinuturi. Călăuzită deci de Hermes, Cora s-a-ntors cu voie
bună la mama sa, sus pe pămînt. Mama şi-a strîns copila-n braţe, dar, bîntuită de un gînd ce-o-
nspăimîntase mai de mult, a întrebat-o de îndată :

Rodia era fructul iubirii, după cum socoteau elinii. Soţiile dădeau soţilor lor jumătatea unei rodii, cînd
plecau în lume după aventuri războinice sau negoţuri, sigure fiind că ei le vor păstra statornici credinţa şi
se vor înapoia acasă. Tot aşa face şi Hades la plecarea Corei pe pămînt.

— Nu cumva-ntunecatul Hades ţi-o fi dat fructul unei rodii, să guşti dintr-însul la plecare ? Fata nu prea
vroia să spună. I-era ruşine... I-era teamă... dr pînă la sfîrşit a spus. Nar fi putut s-ascundă taina aceleia
ce-i era mamă. Aflînd Demetra despre fapta ce-o săvîrşise iarăşi Hades, i s-a dus toată bucuria şi-a
început să se jelească : — Aşadar tot vei fi pierdută, copila mea ?...

De tine tot n-o să am parte ! însă — s-a învolburat zeiţa — dacă-i aşa, să afle Zeus că nici Demetra nu se
lasă... Pămîntul tot nu va da roadă şi or sa rămînă pustiite păşuni, ogoare şi livezi... şi toate fnnţeleor sa
piară... Şi am să văd dacă-i dă mîna lui Zeus, Zeus olimpianul, ca-n templul lui să nu mai fie nici foc, nici
jertfe şi nici preoţi... — Nu !... Nu te mînia, zeiţă, s-a auzit atunci o voce. Grăia din slavă însuşi Zeus. Şi
află ce am hotărît eu : fata va sta la soţul său, la Hades, numai o parte, o treime din timpul cît durează
anul. Restul — două treimi din an — va fi cu tine, cu noi toţi...
— Va sta alăturea de mine două treimi din an, stăpîne ?... Doar o treime lîngă Hades ? îţi mulţumesc. Eşti
stăpîn drept şi tare vrednic... îndată a făcut zeiţa un semn cu mîna spre ogoare, şi totul a-nverzit ca-n
farmec, şi-a înflorit, a dat şi roadă. Iar oamenii au prins s-adune belşugul grînelor din holde, şi animalele
flămînde nu pridideau să se hrănească, după-ndelungata ajunare. în temple s-au aprins iar focuri, să
ardă jertfele aduse, şi fumul s-a-nălţat spre slavă, în stîlpi tremurători şi palizi, purtînd miresmele plăcute
în cer, la nările lui Zeus.

Şi el, simţind fumul din jertfe, privea zîmbind către Demetra, ce îşi strîngea în braţe fata şio săruta cu foc
pe frunte şi pe obrajii ca bujorul. Şi-astfel, cum hotărîse Zeus, de-atunci, în fiecare an, Cora stătea pe
lîngă mamă, de primăvara pînă toamna, şi iarna cobora la Hades

Demetra s-a-nvoit să facă nuntă copilei ei cu Hades. Legendele nu povestesc, dar fără nici o îndoială că o
fi fost o nuntă mare, căci Hades se asemuia şi cu Poseidon şi cu Zeus în măreţie şi putere faţă de zei şi
pămînteni. După această întîmplare, Corei i s-a mai dat un nume : Demetra i-a zis

Zeiţa Cora întruchipa pentru cei vechi sămînţa care încolţeşte şi dă roadă, ea fiind fiica Demetrei —
holda cea bogată — şi a lui Zeus — cerul care dă ploaia, căldura şi lumina. După strîngerea recoltei,
sămînţa este vîrîtă în pămînt, pe timpul iernii, pînă primăvara, cînd va încolţi din nou. Elinii au poetizat
acest fenomen, spunînd că zeiţa Cora este adăpostită iarna în adîncul negru al pămintului, adică în
tărîmul lui Hades. Este timpul cînd Cora stă la soţul său.

Persefona. Iară lui Hades i s-a spus, nu numai Hades, ci şi Pluto , adică zeul cel bogat. Era bogat, avînd pe
Cora. El care nu găsise-o nimfă să-l însoţească sub pămînt, avea pe Cora — Persefona — chiar dacă nu
stătea-n Infern decît o parte dintr-un an. El, zeul morţilor şi-al groazei, era acum la rînd cu toţi. Era bogat
şi mulţumit, la fel ca zeii din Olimp...