Dante Alighieri, unul dintre cele mai

reprezentative spirite ale civilizatiei europene si ale

umanitatii in intregimea ei, s-a nascut la Florenta,
intr-o familie de buna reputatie dar cu posbilitati
modeste, la 21 mai 1265.


Dupa studii dirijate de carturarul Brunetto Latini cu
care a invatat teologie, filozofie, arta poetica, dupa
primele afirmari literare in tovarasia lui Guido
Cavalcanti, Cino da Pistoia, Lapo Gianni, el a intrat
in slujba cetatii. In iunie 1289 a luat parte la lupta
de la Campaldino unde florentinii i-au invins pe
toscani. Impartite intre guelfi - partizani ai papii, si
ghibelini - partizani ai imparatului german care
revendica suprematia fostului Imperiu roman, cetatile
Italiei duceau pe atunci lupte carora le va cadea
victima si Poetul florentin apartenent, prin familie,
partideei guelfe.


Din tinerete - marcata prin puternica dragoste
pentru Beatrice Portinari care ii inspira prima
opera, Vita nuova - Dante nutreste idealul
nemuririi pe care vrea sa-l slaveasca intr-o opera
fara precedent. In acest proiect asociaza
profunzime de gandire, talent - poetic, eruditie
umanista, disciplina scolastica si tenacitate, calitati
care fac din el nu numai autorul de-a pururi celebru
al Divinei Comedii, dar si un inalt exemplu de
realizare umana in slujba unei opere supraumane.
Divina Comedie, opera sa de culme
impresioneaza pana astazi nu numai prin
elevatia ideilor, bogatia stiintei, maestria
alcatuirii, dar mai ales prin constatarea
neverosimila ca monumentul este opera
unui singur om care a creat in cele mai
triste conditii de daruire - acelea ale
proscrisului.



Optand intre guelfii "negri" - partizani ai papii - si
cei "albi" - partizani ai independentei Florentei -
pentru cei din urma, Dante este comdamnat in
1302 la exil perpetuu si isi sfarseste zilele
pribegind prin cetatile din nordul Italiei. Pana
la hotarul vietii sale el a crezut intr-o intoarcere
acasa, punandu-si nadejdea in biruinta lui
Henric al VII-lea de Luxemburg, imparatul
German care aspira la tronul de imparat al vechii
Rome si care - credea Poetul - ar fi putut realiza
visul lui de unitate si pacificare a Italiei.
Deceptionat, Dante gaseste un ultim refugiu la
Ravenna, unde moare la 13 spre 14 septembrie
1321.


Peregrinarile nu i-au impiedicat insa Poetului
implinirea vocatiei. Intr-un inimitabil edificiu
literar el a cladit nemuritoare trepte - Operele
minore - incununate cu opera majora, Divina
Comedie, scrisa, probabil intre 1307 si 1321.


Opera lui Dante a fost supusa celor mai diverse
aprecieri, marturie a nesigurantei spiritului critic
european in decurs de sapte secole. Voltaire l-a
declarat "ilizibil ", iar Shelley " puntea azvarlita
peste fluviul timpului, care uneste lumea
moderna cu cea veche". Doua judecati
adevarate il definesc pentru cititorul contemporan:
" Un mare poet, cel mai inalt chip de poet care se
inalta in Europa, intre Vergiliu si Shakespeare
"(Louis Gillet) si "Mai mult decat oricare altul a
slujit pentru intemeierea natiunii italiene" (Marc
Monnier).


Operele minore ale lui Dante apar pentru prima oara in
limba romana in anul 1971. Minore este denumirea prin
care istoricii literari le-au deosebit de marele document,
marea opera a Poetului, Divina Comedie. Considerate
separat, ele ar fi fost insa capabile, chiar fara scrierea de
incununare, sa-l asigure lui Dante un loc in istoria
cugetarii si literaturilor medievale. Literatura noastra s-a
straduit mai intai, cum era firesc, si cu eforturi mereu
rasplatite la care s-au asociat poeti si carturari de seama
, ca Ion Heliade Radulescu, Nicu Gane sau George
Cosbuc, sa dobandeasca o versiune romaneasca a
Divinei Comedii cat mai aproape de intelesul si maestria
originalului; exercitiu si ambitie rezervate fiecarei
generatii literare si care justifica ultima , remarcabila
talmacire a Etei Boeriu (Bucuresti, 1965). Intre prima
traducere integrala a poemului divin - aceea a lui George
Cosbuc, tiparita in 1925 -1932 - si intregirea operei lui
Dante in vestmant romanesc prin Scrierile minore - 1971
- au trebuit sa treaca aproape patru decenii.


Acum mai bine de un secol, proiectand un
inceput de biblioteca universala, Ion
Heliade Radulescu amintea pe Dante intre
"cei mai remarcabili autori antici si
moderni ale caror scrieri au contribuit
spre implinirea faptei mari a civilizatiunii,
spre formarea mintii si inimii umane,
spre perfectia omului".
Operele minore, fara a avea toate, frumusetea
sau profunzimea Divinei Comedii, reprezinta, cum
observa candva Nicolae Iorga despre creatia lui
Dante, "acelasi izvor al unei lieraturi care, daca
nu e inteleasa intreaga de toti, are ceva pentru
oricine si nu e straina de nimeni in ceea ce
constituie adevarata ei esenta". Aceasta opera
dezvaluie trasaturi ignorate din Dante ganditorul,
luptatorul, poetul, omul si reusesc sa ni-l apropie
si mai mult pe acela care, cum ii placea batranului
nostru carturar sa-l evoce, a fost "un suflet din
sufletul epocii sale, cum a fost carne din carnea
oamenilor de atunci".



Amestecul de fictiune si realitate, stiinta si
poezie, scolastica si lirism care ne poate
stingheri in lectura primei opere a lui Dante
constitue totusi cel mai bun exercitiu pentru
introducerea in intreaga creatie a poetului,
pentru intelegerea si pretuirea ei.


Preocuparile pe care nu le putea inca
armonic exprima la douazeci si sapte de
ani devin in Divina Comedie fatadele
organice ale aceleiasi realitati supreme,
careia Dante ii inchinase inca din tinerete,
superioare insusiri de reflectie filozofica,
traire umana si creatie poetica.