LEGENDA IELELOR

Puţină lume ştie că ielele au apărut, ca mit, în Vâlcea, şi anume în localitatea Lungeşti,
acolo fiind locul mistic, locul de baştină al celebrelor iele, în număr de 14, care bântuie în nopţile
aspre de întuneric, în şuier de vânt, în foşnet de frunze.
Povestea ielelor apare prin secolul al XII-lea, când aici se afla o mică aşezare, spre
Fumureni, în mijloc de pădure. Un sat de valahi condus de un anume Bogdan. Acesta era liderul
comunităţii mici de tăietori de lemne. Soţia lui era Dalila. Aveau şase copii. O aşezare bine
rânduită şi care era organizată sub o formă primară de sfat al bărbaţilor, dar şi cu un conclav al
femeilor.
Satul de creştini nu era unul sărac, cultivau pe lângă case legume, aveau vite şi totul părea
a fi raiul pe pământ. Numai că nenorocirea nu a stat mult pe gânduri şi a lovit satul. Tătarii.
Aceştia mai veniseră o dată şi îi impuseseră lui Bogdan un anumit tribut, miere de albine, oi,
capre, lemne.
Birul a fost mărit, dar nu a fost achitat. Tătarii au venit atunci cu armată, să atace micul
sat de creştini valahi. Ce au făcut oamenii lui Bogdan?
Au decis să lupte. Conclavul femeilor, la fel, a insistat să îi ajute pe bărbaţi. Cu excepţia
fetelor din sat. Acestea au fost ascunse prin podurile caselor, în pădurea de lângă, iar paisprezece
fete au fost ascunse într-un puţ adânc, de unde sătenii luau apă. Acestea au fost băgate cu o funie,
pe rând, în această fântână adâncă, pe margine, unde chiar fusese lucrată o adâncitură ca o
cavernă tocmai în acest scop. Fetelor li s-a spus că, după ce trece primejdia, o să vină cineva să le
scoată.
Tătarii au venit, au prădat satul şi a fost o luptă care a durat trei zile. Au luptat valahii cu
vitejie, dar nu au putut să-i învingă pe tătarii care erau de zece ori mai mulţi. Bărbaţi şi femei au
murit în luptă, satul a fost ars, au pierit în incendiu fetele ascunse în pod. Tătarii au răscolit
pădurea din apropiere şi au reuşit să prindă pe toată lumea care era în  viaţă. Pe bărbaţi i-au
omorât, iar pe femei le-au siluit, după care le-au ucis.
Dramatic, pentru că nu mai rămăsese în sat niciun supravieţuitor. Doar cele paisprezece
fete din puţul adânc. Acestea au terminat proviziile şi apoi… s-au petrecut din viaţa
pământească. Au murit acolo, în măruntaiele pământului.
Şi acum începe legenda ielelelor.
Spiritul lor nu s-a mutat spre ceruri, ci a rămas să bântuie pădurile, să sperie bărbaţii
rătăciţi prin codri, să aducă blesteme, boli. Se spune că sunt frumoase, par reale, dar împietresc
inimile bărbaţilor, au un râs care străpunge negura dimineţii în nopţile fără lună.
Lumea spune că sunt văzute în poieni, când e luna mare, plină sau atunci când este luna
albastră. Jocul lor este unul drăcesc, umblă goale sau doar cu o mantie albă şi te strigă pe nume,
în şoapte cu ecou.
 Legenda s-a răspândit pe tot teritoriul României, creând astfel unul din cele mai frumoase
mituri ale poporului nostru. Se mai spune că, în mijlocul pădurii, au şi o casă din lemn, unde
trăiesc şi fac vrăjitorii, elixiruri şi alte uleiuri. Drumul spre casa ielelor nu-l ştie nimeni, iar dacă
ajunge cineva acolo, uită să se mai întoarcă… acasă sau, dacă scapă din mâinile ielelor, nu mai
găseşte nici drumul, şi nici timpul prezent pentru a reveni în lumea omenească.

INTERPRETAREA SIMBOLULUI

Etimologia Ielelor trimite la pronumele personal „ele”, ca o subliniere a puterii feminine

a acestor personaje.

Daca interpretarea ar cobori pana in vremurile dacilor, Ielele ar putea fi considerate

slujitoare ale zeitei Bendis, prin spiritul lor „razboinic” si prin locul unde isi fac aparitia,
padurile. Din acest punct de vedere, simbolistica ramurilor inverzite de care Ielele se inconjoara
pentru innoire se suprapune imaginii zeitei Bendis ca zeitate a padurilor. Unele pareri le
considera preotese ale lui Bendis prin momentul aparitiei acestora, noaptea, suprapusa
simbolistic mortii, moment de trecere al razboinicilor, vegheati de aceeasi zeitate daca, spre alte
lumi.

Sinonime in unele zone ale tarii cu Sanzienele, etimologia numelui trimite tot la o
suprapozitionare a unor zeitati razboinice pe teritoriul vechi al Romaniei de astazi, anume Diana
– zeita romana a razboiului si Bendis a dacilor, urmata de adoptarea Dianei in panteonul
sfintelor prin denumirea San’Diana. (V. Parvan, dar si M. Eliade). Sanzienele au, in mitologia
romaneasca, ca data a aparitiei, sarbatorea religioasa a Sfantului Ioan Botezatorul, in 24
iunie, celebrat de crestini drept cel mai important sfant.

In alte zone ale tarii, Ielele devin Rusalce sau Rusalii, ziua lor fiind sarbatorita la 50 de
zile dupa Pasti, duminica. In folclor se crede ca, in noaptea de Rusalii, acestea danseaza
despletite, impodobite cu flori si invelite in voaluri subtiri, prinse intr-o hora a ielelor, cu
semnificatii magice nebanuite de pamanteni. Se crede ,de asemenea, ca Rusaliile sunt o
sarbatoare a trandafirilor (Rosalia – trandafir), aspecte folclorice ce se intalnesc, de exemplu, in
Dobrogea.

Suprapunerile simbolice intre Iele, Sanziene si Rusalce nu sunt unitare, ci difera de la

o zona la alta a teritoriului romanesc, asa cum multe aspecte legate de aceste fapturi magice nu
sunt credinte unitare. Daca Rusalcele sunt considerate ca fapturi foarte rele, ce pedepsesc,
Ielele si Sanzienele sunt considerate rele doar pentru cei ce indraznesc a le privi dansul
sacru, pentru profani sau pentru cei ce le ataca.

Ielele apar, variabil, in numar de trei sau sapte, ambele numere cu un simbolism aparte:
sapte fiind „numarul simbolic al totalitatii cosmice, în conformitate cu ecuatia: 3 — cer + 4 —
pamant = 7 — cosmos. Reprezintă perfectiunea, armonia, norocul, fericirea” (Evseev), iar trei
fiind „o ordine perfecta, o totalitate organizata si ierarhizata in vederea creatiei”(Evseev). Dansul
ielelor, hora acestora are de asemenea semnificatia unei totalitati cosmice, a cercului, care
„pe plan cosmic, simbolizează cerul, în opozitie cu pătratul care e simbolul pământului.
Este si simbolul timpului, al vesnicei reinceperi, redate in plan iconografic prin imaginea
sarpelui ce-si musca coada” (Evseev). De la sine inteles, sub aceasta interpretare, de ce
apare pedeapsa pentru muritorii de rand care ar incerca sa patrunda in lumea superioara
a cerescului, fara initiere si fara a urma drumul omenesc al ascensiunii catre cer.

In literatura romaneasca, ielele se intalnesc nu doar la nivelul folclorului, in descantece,

legende si basme, ci sunt preluate frecvent in literatura culta, poate cele mai cunoscute aparitii
fiind in Lostrita lui Vasile Voiculescu, Arhanghelii lui Ion Agarbiceanu si, mai ales, in Noaptea
de Sanziene a lui Mircea Eliade (roman aparut initial in limba franceza si denumit Padurea
interzisa).