Sunteți pe pagina 1din 4

PACIENTA TACUTA

–RECENZIE–
(The Silent Patient – 2019)
Alex Michaelides
Editura Litera
Gen: Beletristica/ Thriller
Traducere: Dana-Ligia Ilin
Nr. pagini: 368
An aparitie: 2019

“Alicia Berenson avea treizeci si trei de ani cand si-a omorat sotul. (…) Erau amandoi
artisti – Alicia pictorita, iar Gabriel un renumit fotograf din lumea modei. (…) Politistii au
interogat-o in prezenta avocatului ei. Alicia nu scotea nici o vorba. (…) N-a vorbit nici cand a
fost acuzata de uciderea lui Gabriel. (…) n-a mai vorbit vreodata. (…) a ramas tacuta, insa a
facut totusi o declaratie. Un tablou. (…) un autoportret. I-a pus numele in coltul din stanga jos
al panzei, cu litere grecesti azurii. Un singur cuvant: ALCESTA. (…) Adevaratul inteles al
aluziei mi-a ramas necunoscut o vreme. Pana ce, intr-o zi, adevarul a iesit la lumina…”

N-am gasit o introducere mai buna decat cuvintele lui Michaelides, iar aceasta din cauza faptului
ca el tese cu ajutorul lor thriller-ul psihologic perfect pe care il sorbi in nestire, facandu-te sa uiti ca intr-
adevar citesti o carte si nu urmaresti, de fapt, un serial cu o intriga extrem de captivanta. “Pacienta
tacuta” este un roman cu o poveste socanta despre o crima comisa de o femeie cu o viata aparent
perfecta, a carei victima este chiar sotul ei si despre un psihoterapeut obsedat sa descopere motivul din
spatele actului de violenta.

Bineinteles, conceptul in sine este principalul factor pentru care am fost atrasa la inceput sa
citesc cartea, insa dezvaluirea de la final… Acea dezvaluire a fost cu totul neprevazuta si pur si simplu
satisfacatoare. Fara indoiala, pentru acel sfarsit voi recomanda cartea, insa acesta nu este singurul motiv
pentru care consider ca “Pacienta tacuta” este o capodopera a literaturii contemporane. Cu fiecare pas
parcurs pana in acel punct, actiunea devine atat de antrenanta, incat nu te poti abtine sa nu dai pagina
dupa pagina in cautarea adevarului: De ce refuza Alicia sa vorbeasca?

“Tacerea ei permanenta a transfomat aceasta poveste dintr-o tragedie familiala banala


in ceva mult mai maret: un mister, o enigma care a monopolizat titlurile din ziare si a captivat
imaginatia publicului luni in sir.”
Stiu ca cele spuse in fraza anterioara sunt cuvintele preferate ale tuturor criticilor care vor sa
ilustreze cat de buna este o carte, dar nu pot exprima in alti termeni cat de savuros a fost aproape
fiecare fir narativ in care autorul planuieste sa te angajeze emotional, croind un suspans ce te inconjoara
cu propriile tentacule, te tine strans pana la sfarsitul romanului.

”Nu voiam sa mor. Inca nu; nu cata vreme nu traisem.”

Este adevarat ca intriga este una destul de promitatoare, dar nu se opreste la a fi un simplu
roman politist cu o actiune usor de urmarit, din care sa poti trage concluzii si, intr-un final, sa deduci,
odata cu psihoterapeutul, enigma din jurul pictoritei a carei singura declaratie este un autoportret si nu
pot sa nu remarc cat de formidabila mi s-a parut introducerea acestui mic detaliu ce se dovedeste a fi
chiar important, paralela dintre tragedia greaca si Alicia. Aici, recunosc, am cautat pe internet despre
mitul Alcestei in speranta ca voi reusi cumva sa rezolv misterul, dar nu. Autorul are grija sa iti ofere
suficiente informatii incat sa te tina captiv in mrejele povestii, dar nu suficiente incat sa iti dai seama de
ceva concret pana cand decide el ca este momentul oportun sa-ti arunce pastila, la finalul romanului.
Un aspect perfect al cartii, din punctul meu de vedere, a fost naratiunea realizata la persoana I,
de catre Theo Faber, psihoterapeutul, care se decide ca va intra in mintea complexa a Aliciei.

“Voiam s-o ajut sa porneasca din nou – s-o ajut sa-si spuna povestea, sa se vindece si sa
se simta bine. Voiam s-o repar.”
„Tăcerea ei era ca o oglindă – reflectându-te pe tine. Și era, adesea, o priveliște urâtă.”
Personajul lui Theo este unul cu mult mai complex decat este prezentat in descrierea cartii si cel
fata de care am simtit cel mai mult sentimentul de compatimire pe parcursul actiunii. Povestea vietii sale
personale este intercalata cu firul narativ al perioadei in care o are pe Alicia ca pacienta, ceea ce, in mod
cert, amplifica suspasul. Este clar, Theo este un psihoterapeut atipic, daca putem spune astfel.
Determinarea sa de a o vindeca pe Alicia reprezinta, in acelasi timp, si un medicament pentru sufletul lui
chinuit.

“Motivul real complet egoist. Incercam sa ma ajut pe mine insumi. Cred ca la fel stau
lucrurile cu cei mai multi din domeniul sanatatii mintale. Suntem atrasi de aceasta profesie
tocmai pentru ca suntem vatamati – studiem psihologia ca sa ne vindecam pe noi insine. Ca
suntem sau nu dispusi s-o recunoastem, asta-i alta mancare de peste.”
”E ciudat cat de repede te adaptezi la lumea noua si ciudata a unei institutii psihiatrice.
Devii din ce in ce mai in largul tau cu nebunia – si nu doar cu nebunia celorlalti, ci si cu a ta.
Suntem cu totii sariti de pe fix, cred, numai ca in feluri diferite.”
Cat despre protagonista, nu pot rezuma totul in cateva fraze, deoarece este un personaj tragic la
care ajungi cu greu si caruia, din pacate, incepi sa-i intelegi actiunile abia spre sfarsitul cartii. Dupa cum
am spus anterior, nu am empatizat cu ea de la inceput. Imi parea, precum le parea tuturor, o ucigasa cu
sange rece si o persoana cu doua fete intrucat fapta savarsita nu coincide cu ceea ce ar face tipologia in
care ai incadra-o, daca ai lua in seama doar insemnarile din jurnal (urmeaza sa explic de ce). Evident, nu
aflasem inca detaliile despre viata ei zbuciumata ce a precedat crima.

“Nu vreau sa-l (pe Gabriel) tulbur vreodata, ori sa-l fac nefericit, ori sa-i provoc
suferinta. El este, fara indoiala, iubirea vietii mele. Il iubesc cu toata fiinta mea, il iubesc atat de
mult, incat uneori asta aproape ca ma copleseste…”
Dar acest fapt n-a impiedicat-o sa recurga la actul pe care l-a comis. Te intrebi cum poate fi asa
ceva posibil si gandul poate, desigur, sa-ti zboare la ideea ca sanatatea ei mintala nu era intr-o stare
tocmai buna, ceea ce este adevarat. Este imposibil sa nu te gandesti la cele intamplate in acea seara de
august, in familia perfecta si sa-ti inventezi propriile scenarii (pe care Michaelides va avea grija sa ti le
ruineze mai tarziu). Cum ar fi daca temelia dorintei de a comite crima a fost sadita cu mult inainte, iar in
tot acest timp a ramas conservata undeva, in adancul subconstientului si o simpla rearanjare a pieselor
de puzzle din trecut a reprezentat colapsul?

“Emotiile care nu sunt exprimate nu mor niciodata. Sunt ingropate de vii si revin mai
tarziu, in feluri mai urate.”
Este minunat cum, pe langa personaje atat de complex construite, se contureaza o tema care, la
o prima impresie, ai crede ca centreaza un ceva legat de dragoste. Dragostea neimpartasita? Nevoia de a
fi iubit? Tanjirea dupa acel sentiment numit dragoste?

“…unul dintre lucrurile pe care e cel mai greu sa le recunoastem e faptul ca n-am fost
iubiti atunci cand aveam cea mai mare nevoie. E un sentiment ingrozitor durerea de a nu fi
iubit.”
“...faptul ca adesea luam dragostea drept un foc de artificii – drept spectacol si ceva
iesit din comun. Insa iubirea adevarata e foarte tacuta, foarte linistita. E plictisitoare, daca
privesti din perspectiva spectaculosului.”
Insa dragostea dintre ea si Gabriel nu este calma si constanta, ci dezvaluie o serie de tensiuni ce
au la baza trecutul ei si cu o privire din ansamblu observam povestea de origine a Aliciei. Prin Gabriel
vrea sa umple golul lasat de familia ei, familie de care s-a zbatut sa scape. Acestea fiind spuse, Gabriel
constituie familia ei, ceea ce rezulta ca prin crima, Alicia si-a ucis familia. Acelasi scenariu se repeta si in
cazul lui Theo. Familie toxica de care a vrut sa scape inca din copilarie. Ambele familii semnifica
cicatricile din sufletele amadurora, semne pe care trebuie sa le poarte cu ei toata viata. Si din acest
motiv, este tulburator cum familia, locul in care ar trebui sa te simti in siguranta si sa reprezinte caminul
de alinare al suferintelor, este portretizata intr-un mod unic, original.

In final, ii acord 5/5 stelute acestei carti, care s-a jucat cu mintea mea in cel mai placut mod, care
mi-a “spus” o poveste cum n-am mai citit pana acum si care, cu siguranta, ma va urmari mult timp de
acum inainte. Cu siguranta raman pe faza la aparitia urmatoarelor scrieri ale lui Michaelides, deoarece
acest debut a fost unul surprinzator de impresionant, o delicatesa literara.

“Si ea de ce-a ramas acuma fara glas?”


Euripide, Alcesta

S-ar putea să vă placă și