Rolul memoriei în dezvoltarea vieții

Totul în lumea noastră este evaluat în termeni de timp. Dacă nu am avea memoria, atunci
toată viața ar fi un singur moment care trece numai sub influența datelor nemijlocite de
reflectare, comportamentul nostru ar fi haotic și spontan, fără stabilitate, fără finalitate și
durabilitate în timp, totul ni s-ar părea nou, necunoscut, nu am avea posibilitatea de a utiliza
rezultatele cunoașterii, gândurile si acțiunile nu ar putea fi legate unele de altele, nu am putea
înțelege sau învăța, nu am rezolva problemele ivite. Fiziologul I. M. Sechenov a considerat
memoria „principala condiție a vieții mentale”, „piatra de temelie a dezvoltării mentale”.
Memoria este puterea „care stă la baza oricărei dezvoltări mentale. Dacă nu ar fi această forță,
fiecare senzație reală, fără a lăsa urme, ar trebui simțită pentru a milionima oară din repetarea sa
în același mod ca prima - clarificarea senzațiilor specifice cu consecințele sale și, în general,
dezvoltarea mentală ar fi imposibilitate ". Fără memorie, a spus I. M. Sechenov, senzațiile și
percepțiile noastre, „dispărând fără urmă pe măsură ce apar, ar lăsa o persoană pentru totdeauna
în poziția unui nou-născut”.
Pe lângă multe alte capacități de care dispune, cum ar fi capacitatea de a gândi, de a simți,
de a vorbi, de a dori, omul are și capacitatea de a reține, conserva și reutiliza propria experiență.
Memoria poate fi definită ca proces psihic de întipărire, stocare și reactualizare a informației,
mecanism psihic structurant, constructiv, chiar creativ. Despre memorie mai putem spune că se
află în strânsă interacțiune cu toate celelalte procese, însușiri și capacități psihice ale individului.
Psihologul danez Lange scria că "Viată psihică a omului fără memorie este doar un ghem de
impresii senzitive, adică un prezent fără trecut, dar și fără viitor".
Exemplul cazului muzicianului Clive Wearing, care s-a îmbolnăvit de encefalită în urma unei
infecții virale, reprezintă o ilustrare dramatică a consecințelor pierderii memoriei. “El a fost într-
o asemenea măsură încât nu-și mai putea aduce aminte ceea ce s-a întâmplat cu câteva minute
înainte și, în consecință, considera că abia în momentul respectiv și-a recăpătat conștiința. El ține
un jurnal în care notează această obsesie, pagini întregi de note în care se menționează data, ora
și faptul că abia a redevenit conștient. Ori de câte ori apare soția sa, Clive o întâmpină cu bucuria
celui care nu a văzut o persoană iubită timp de mai multe luni astfel încât ea nu trebuie să
părăsească încăperea timp de două, trei minute și să se reîntoarcă, pentru ca bucuria să se repete,
este un proces întotdeauna plin de emoție, care se exprimă întotdeauna în același mod. Clive
trăiește într-un prezent permanent, fiind incapabil să înregistreze schimbările sau să folosească
trecutul pentru anticiparea viitorului, o situație pe care el a descris-o o dată ca fiind «iadul pe
pământ, este ca și când ai fi mort în tot acest timp nenorocit». Nu se poate bucura de cărți
deoarece nu le poate urmări intriga, nu manifestă nici un interes pentru problemele curente,
acestea fiind pentru el lipsite de sens, întrucât nu-și poate aminti contextul. Dacă iese din casă se
pierde imediat. Muzicianul este un adevărat prizonier într-o mică insulă a conștientului
înconjurată de marea amneziei".
Memoria este "activă" pentru că ceea ce reținem este în strânsă legătură cu contextul și
condițiile activității desfășurate. Tulvig și Pearstone au demonstrat că indicii sunt foarte
importanți în recunoaștere și că utilizarea lor este crucială în reactualizarea informației. De obicei
nu reținem ca pe o bandă magnetică, mecanic și nediferențiat și păstrarea nu este o simplă
depozitare.
Într-un studiu realizat de Bower în anul 1981, acesta a cerut subiecților să noteze într-un
jurnal evenimentele atât plăcute cât si neplăcute, apoi a urmat o ședință de hipnoză ușoară în care
li s-a sugerat să aibă unii dintre ei o dispoziție bună, alții una proastă, apoi au fost chestionați
asupra evenimentelor notate în jurnal. S-a constatat că dispoziția în care erau le-a furnizat un
adevărat "montaj", deoarece memoria lor a filtrat evenimentele concordant cu starea de moment.
Visele, hipnoza și anestezia din anumite intervenții chirurgicale arată că depozitul memoriei este
uriaș, că se pot reactualiza informații de care subiecții, în starea de veghe nu mai erau conștienți
că le păstrează. Fiecare experiență emoțională importantă – fie că este plină de bucurie sau de
durere – este stocată în memorie și are un impact durabil asupra sistemului nervos. Modul în care
experimentam lumea ca bebeluși ne influențează pe termen lung personalitatea în dezvoltare,
stilul emoțional și de relaționare.
În cadrul sistemului limbic al creierului – zona asociată cu procesarea emoțiilor – se află
amigdala și hipocampul. Amigdala se ocupă de procesarea amintirilor emoționale încărcate de
teroare, groază și alte sentimente puternice. Hipocampul procesează memoria narativă,
cronologică. Amigdala este un organ deja matur atunci când are loc nașterea, așa că bebelușii
sunt în stare să simtă o gamă foarte largă de emoții intense, chiar dacă nu pot înțelege conținutul
acestora și relația lor cu ce se întâmplă în jur. Pe de altă parte, hipocampul se maturizează abia în
jurul vârstei de 2 spre 4 ani. Până atunci, bebelușii sunt relativ inapți în a-și organiza memoria în
funcție de secvențialitatea evenimentelor. De foarte puține ori își poate cineva aminti conștient
lucruri din vremea când era bebeluș. Și totuși, deoarece amigdala se ocupă de depozitarea
conținutului emoțional al memoriei, ne putem aminti fiecare emoție și senzație fizică încă din
primele zile; chiar dacă nu avem o cronologie a evenimentelor care au avut loc, aceste amintiri
influențează modul în care vom relaționa ca adulți.
Așa cum memoria poate fi împărțită în două categorii, memoria pe termen scurt și
memoria pe termen lung, ea mai are două calități, aceea de a fi explicită și implicită. Capacitatea
memoriei explicite își atinge maturitatea în jurul vârstei de 3 ani. Aceasta este memoria
conștientă, care ne permite să povestim cu sens ceva ce s-a întâmplat. Memoria implicită o avem
încă de la naștere, sau poate de dinainte, este inconștientă și este codificată în „aduceri-aminte”
emoționale, senzoriale și viscerale. Cu alte cuvinte, ceea ce nu ne amintim cu mintea, ne amintim
cu corpul, cu inima și cu „stomacul”, cu implicații durabile asupra modului de gândire, de simțire
și de comportare.
 Procesul „uitării” este mai superficial decât credeam odinioară: se referă numai la
amintirile conștiente. Chiar și ca adulți suntem, din fericire, capabili să ștergem orice înregistrare
a vreunui eveniment traumatic. Dacă ne întâlnim cu o situație de panică sau teroare din care
simțim că nu putem evada, creierul secretă opioide endogene pentru a ne „amorți” în fața durerii
copleșitoare, fie ea fizică sau emoțională. Aceste substanțe chimice secretate de creier
interferează cu stocarea memoriei explicite, deși memoria implicită a traumei va rămâne.
Experiențele care sunt prea copleșitoare din punct de vedere emoțional ca să fie procesate sunt
stocate automat în memoria corpului. Mai târziu, ele vor fi exprimate ca răspunsuri inconștiente
la situații de stres. Reacțiile exagerate la situații mediu-stresante sau chiar inofensive pot fi date
tocmai de aceste amintiri traumatice din copilărie, care ies la suprafață. Centrii memoriei care
guvernează amintirea narativă, memoria emoțională și memoria corpului pot opera independent
unul de altul. Chiar dacă era în comă, de exemplu, un om intra într-o stare de anxietate
fiziologică atunci când era expus la un anumit miros asociat cu o traumă personală. Este posibil
să avem reacții emoționale puternice fără să avem amintiri conștiente, sau chiar fără să fim
conștienți. Un alt caz este al unui bărbat al cărui creier își pierduse capacitatea memoriei pe
termen scurt, însă reacționa defensiv la mirosuri specifice cu care se făcuseră teste neplăcute pe
el – deși nu își amintea aceste teste. O femeie cu creierul afectat, care își pierduse memoria pe
termen scurt, a refuzat să dea mâna cu un doctor care își ascunsese, înainte, o pioneză ascuțită în
palmă. Nici ea nu își înțelegea reacția deoarece, pentru ea, fiecare întâlnire cu doctorul respectiv
era prima. Așadar, multe din ceea ce gândim, simțim și facem sunt induse de memoria implicită,
scrisă în mușchi, tendoane, viscere. Nici una dintre experiențele noastre nu este pierdută. Fiecare
experiență, mai ales cele încărcate cu emoții, se adaugă la mozaicul complex al personalității
noastre.
Creierul nostru are o capacitate incredibilă de a face legături. Cineva sau ceva care îi
amintește creierului de o situație traumatică – un miros, un cântec, o persoană care arată ca
cineva din trecut – declanșează răspunsurile noastre automate: luptă sau fugi sau „îngheață”.
Această reacție reflexivă apare mult prea repede, chiar înainte ca informația să ajungă la cortex,
unde este evaluată rațional. Din această cauză reacționăm uneori exagerat la unele lucruri,
persoane sau situații care se leagă de vreun eveniment traumatic, chiar dacă nu avem o amintire
conștientă a acelui eveniment.
Există situații în care memoria implicită poate deveni explicită. Din moment ce memoria
implicită este „depozitată” în corp, repetarea anumitor mișcări, gesturi, modele de respirație sau
asumarea anumitor posturi asociate cu amintiri încărcate de emoție poate transforma aceste
amintiri în unele explicite, de care să fim conștienți. Este ca și când corpul îi arată minții
propriile sale secrete. Multe persoane au avut ocazia să retrăiască amintiri traumatice, atât din
copilărie, cât și din viața de adult, atunci când s-au întâlnit cu emoțiile puternice asociate
experienței inițiale. În anumite stadii de conștiență, prin psihoterapie sau meditație, oamenii și-au
amintit spontan lucruri prin care au trecut în pruncie.

Mulți și-au amintit cum se simțeau ca bebeluși, plângând după o mamă care nu venea. În
reconstruirea unei anumite posturi a corpului ori vorbind despre un eveniment încărcat emoțional
la fel ca originalul, amintirile contextuale de groază, furie sau teroare pot reveni în atenție. Este
la fel de posibil ca amintirea părinților iubitori, veseli și dulci să reapară la suprafață. Acest
fenomen este numit „revenirea amintirilor în funcție de stare” și, deși acest aspect nu este
esențial, el poate aduce vindecarea în anumite condiții.
Și totuși, chiar dacă amintirile timpurii nu sunt evocate în mod conștient, se pot arăta în
mod indirect prin comportament. Este absolut uman să re-creezi reacții defensive la traume
uitate, deși reacțiile nu mai sunt relevante. De multe ori, amintirile timpurii devin evidente prin
sentimente persistente care par a nu avea legătură cu o situație prezentă, sau prin senzații ale
corpului care nu au sens. În mod obișnuit, aceste amintiri ale durerii și suferinței timpurii sunt
expuse indirect în dificultățile de relaționare, în special în relaționarea intimă. Memoria implicită
– sau memoria corpului – explică, de exemplu, de ce o femeie care a fost molestată în copilărie
rămâne temătoare în fața intimității, cel puțin cu bărbații care îi „amintesc” de agresor, chiar dacă
memoria sa conștientă nu are nici o amintire a episodului traumatic. Unui om îi poate fi teamă să
rămână singur deoarece acest lucru îi declanșează amintirea emoțională a terorii cu care plângea
în pătuț și nimeni nu venea să îl liniștească. El nu își poate aminti acele momente și toți din jur îl
consideră plăcut și sociabil, însă el nu poate înțelege teama sa compulsia de a fi singur. Deși au
succes și funcționează în parametri normali în societate, mulți oameni se comportă dependent,
ezitant sau insensibil în relațiile de dragoste. Acestea sunt numai unele dintre problemele care
pot apărea în relaționare și care își au rădăcina în modul în care ne simțeam în copilăria timpurie.
Se poate chiar spune că majoritatea dintre noi suferă de unele manifestări comportamentale ale
unor amintiri implicite, dureroase. Mințile noastre raționale nu înțeleg uneori de ce răspundem
greșit sau exagerat la provocări actuale, ca și când acestea ar fi cele care ne-au rănit inițial.
Această dinamică devine adevărată în relaționarea cu copiii noștri. Există multe motive pentru
care, de exemplu, găsim expresia copiilor noștri, atunci când au nevoie de noi, copleșitoare. Iată
un scenariu obișnuit: când un bebeluș țipă, corpurile noastre reacționează în același mod în care
reacționau atunci când părinții noștri țipau la noi când eram copii – suntem condiționați
neurologic să încercăm să scăpăm sau să respingem, mai degrabă decât să reacționăm cu
compasiune spontană. La fel, plânsul copiilor noștri ne poate declanșa în corpuri amintirea
implicită a timpurilor în care plânsul nostru, ca bebeluși, nu primea un răspuns iubitor. Oricum ar
fi, plânsul copilului nostru ne evocă niște amintiri dureroase și putem căuta să ne ascundem de
ele. Și totuși, noi suntem în mod biologic capabili să răspundem cu iubire spontană copiilor
noștri și celor din jur. Uneori această iubire este blocată de reacții defensive la amintiri implicite,
nerezolvate, care dor. Nu suntem insensibili sau neglijenți; suntem răniți.
 Când un copil este certat, o imagine a privirii dezaprobatoare a celui care ceartă rămâne
stocată în zona laterală a sistemului limbic din creier. Copilul în creștere și apoi adultul își judecă
propriul comportament prin lentilele acestor reprezentări stocate, care sunt imprimate ca imagini
încărcate cu sentimentul de rușine. Aceste amintiri vizuale și auditive interioare ale rușinii vor
opera de obicei, dar nu numai, în afara conștientei. Experiența de creștere cu părinți care creează
limite sănătoase are ca efect dezvoltarea zonei orbitor-frontale a creierului copilului, o zonă al
cărei scop este conținerea și controlarea emoțiilor pure. Dar când părintele impune limite,
urmând pentru o vreme timpul simbiotic al copilăriei timpurii, copilul simte un nivel de suferință
și trădare. Această schimbare în dezvoltare, necesară în relația părinte-copil, este stresantă din
punct de vedere emoțional. Este important ca părintele să consoleze copilul după ce îi impune
restricții, pentru a-l ajuta să se descurce cu stresul rușinii. Reasigurarea iubirii față de copil îi
repară acestuia sinele rănit și îi redă încrederea în sine.
Dacă părintele își asistă copilul în „repararea” sinelui în ceea ce privește rușinea, acesta
va învăța curând să se folosească de acest model și să își fie sieși de folos atunci când va fi
nevoie. Reprezentările interne, stocate ca amintiri narative și emoționale, ale unui părinte care
alină/consolează și care reasigură copilul de dragostea sa sunt folosite mai târziu în viață ca
model pentru situațiile în care este implicat sentimentul de rușine. Deși acest proces este de
obicei inconștient, el ne ajută să ne vindecăm și să ne revenim din rușine atunci când este nevoie.
Problemele psihologice și sociale apar atunci când copilul crește cu prea multe imagini
dezaprobatoare stocate în centrii creierului care păstrează memoria implicită, fără imaginea
secundară a unui adult care alină și oferă sprijin. Un copil căruia îi lipsesc aceste imagini
pozitive stocate în centrii săi emoționali poartă riscul de a aluneca în depresie, de a deveni un
adolescent și apoi un adult foarte inhibat sau ostil. Din primele momente ale vieții, grija
părinților ajută la formarea emoțională a copilului, influențând modul de dezvoltare a creierului.
Unul dintre elementele cheie ale atașamentului părinte-copil este contactul vizual plin de
afecțiune. Privirea susținută, plină de iubire și zâmbet a unui părinte către copil îl umple pe
acesta de o bucurie incredibilă. Se creează în creierul bebelușului o cascadă de dopamine,
opioide endogene, encefaline și endocrine, toate fiind chimicale „bune”, asociate cu relații de
iubire. Această infuzie de substanțe chimice eliberate de bucurie ajută la maturizarea unor
regiuni din cortex, legate mai târziu în viață de reglarea sănătoasă a emoțiilor. Fiecare bebeluș
are nevoie de această experiență în mod regulat și frecvent, pentru o dezvoltare sănătoasă a
creierului.
Până la sfârșitul primului an, bebelușul a stocat o imagine internă a figurii iubitoare a
mamei în zona care leagă cortexul temporal anterior și cel orbito-frontal. Aceste imagini însă,
deși arareori amintite conștient, formează baza unui model intern de relaționare. Este ca și când
copilul ar fi salvat un videoclip al mamei în creierul său, ca pe un hard-disk. De aici încolo,
aceste reprezentări interne vor anima răspunsurile sale emoționale principale, formând baza
stilului său fundamental de relaționare. Când simte că nevoile sale emoționale sunt îngrijite
consistent, acest lucru formează în copil așteptări durabile ale unei lumi care oferă suport.
Această atitudine inconștientă va determina copilul să devină prietenos și empatic în
comportament.
Deși nu ne amintim cum am învățat să mergem, picioarele noastre își joacă rolul perfect;
la fel, unele dintre cele mai importante lecții privind relațiile interumane le-am învățat într-un
moment în care nu mintea, ci corpul nostru le-a memorat. Cel mai mare dar al acestor descoperiri
este realizarea că fiecare moment plin de iubire pe care îl împărțim cu copiii noștri, încă de la
început, va rămâne cu ei toată viața.
În concluzie, fără memorie, o persoană nu ar avea individualitate, experiență sau
capacitatea de a acumula cunoștințe în procesul de învățare. Memoria conferă integritate
gândurilor și acțiunilor noastre fiind folosită constant în gândire, comparare, evaluare și luarea
deciziilor. Toate aceste acțiuni se bazează pe capacitatea creierului de a acumula informații
valoroase și de a le folosi la momentul oportun.
Bibliografie:
- Alan Baddley, Memoria umana ,Teora ,Buc.,1998
- Robin Grille, „Ce își va aminti copilul tău – Noi descoperiri legate de memoria timpurie și cum
ne afectează acest lucru”
- https://doxologia.ro/religie-stiinta-filosofie/despre-memoria-timpurie-cum-ne-afecteaza-ea-de-
lungul-vietii
- DSM-5 (Manualul de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mentale)