Capitolul 1

OBIECTUL, SCOPUL ŞI METODELE MACROECONOMIEI

Problemele specifice ştiinţei economice sunt încadrate, de obicei, în două domenii

majore: microeconomie şi macroeconomie.
În cadrul microeconomiei sunt cercetate legităţile comportamentului consumatorilor şi
producătorilor autonomi, bazate pe decizii individuale şi raţionale şi studiate principiile
funcţionării diferitor pieţe de bunuri şi servicii. În capitolul de faţă vor fi examinate condiţiile
iniţiale necesare studierii macroeconomiei.
Tematica macroeconomică atinge interesele tuturor. Consumatorii şi producătorii sunt
interesaţi de nivelul şomajului, de inflaţie, de rata dobânzii şi de rata de schimb valutar;
electoratul – de măsurile preconizate a fi luate de decidenţii politici pentru menţinerea sau
asigurarea creşterii economice şi a bunăstării populaţiei; decidenţii politici – de strategii
macroeconomice care ar preîntâmpina prăbuşirea economiei în profunde recesiuni sau în
hiperinflaţie. Totul aceasta denotă importanţa cunoaşterii principiilor de bază ale ştiinţei cu
denumirea de macroeconomie.

1.1. Geneza şi evoluţia macroeconomiei ca ştiinţă

Macroeconomia a devenit un compartiment autonom al teoriei

Apariţia
macroeconomiei economice în anii 30 ai sec. XX, trei evenimente având un rol
determinant în acest proces.
În primul rând, începutul colectării şi sistematizării datelor cu privire la potenţialul
economic şi militar al ţărilor în preajma primului război mondial. Asemenea date erau
necesare guvernelor pentru a realoca resursele economice din ramurile civile în ramurile
complexului militar, pentru a mobiliza resurse financiare suplimentare, pentru a ţine sub
control preţurile şi salariile în vederea preîntâmpinării revoltelor populare.
În al doilea rând, criza economică din anii 1929-1933 s-a manifestat într-un profund şi
îndelungat declin economic şi şomaj ridicat. Crahul bursei de valori în octombrie 1929 a
determinat pierderea unui sfert din valoarea activelor cotate pe piaţa din New York, PIB-ul a
scăzut cu 1/3, iar şomajul a crescut până la 25% în 1933. Prin aceasta a devenit evidentă
contradicţia dintre postulatele teoretice cu privire la mecanismul autoreglabil al pieţei şi
realităţile economice. Necesară a devenit o nouă teorie economică, adecvată condiţiilor de
existenţă a dezechilibrelor majore.
În al treilea rând, s-a conştientizat că fenomenele negative, rezultate din criza din
1929-1933 se pot repeta, necesară devenind elaborarea politicilor economice care ar diminua,
pe plan naţional, efectele negative ale conjuncturii economice defavorabile.

1
 Primul, care într-un articol publicat în 1933 a aplicat termenul „macroeconomie”, a
fost economistul norvegian Ragnar Frisch. Însă fondatorul teoriei macroeconomice este
considerat economistul britanic John Maynard Keynes. În 1936 a văzut lumina zilei
lucrarea lui fundamentală Teoria generală a ocupării braţelor de muncă, a dobânzii şi a
banilor, în care au fost puse fundamentele analizei macroeconomice şi a fost argumentată
necesitatea reglementării de stat a economiei în ansamblu în vederea aplanării efectelor
negative ale mecanismului de piaţă.

Caseta 1.1. Liniile directoare ale demersului macroeconomic a lui J.M.Keynes

 Există un şomaj involuntar, când cei ce doresc să lucreze sunt în incapacitatea de a găsi un loc de muncă.
 Cauza acestei situaţii este nu ineficienţa pieţei muncii, ci insuficienţa cererii agregate.
 Soluţie pentru reducerea şomajului involuntar este atingerea stării de echilibru economic general, adică a
echilibrului pe totalitatea pieţelor interdependente.
 Modalitatea de a asigura atingerea echilibrului economic general este intervenţia statului în economie prin
stimularea cererii agregate.

Lucrarea fundamentală a lui J.M.Keynes, graţie caracterului său novator, a fost rapid
recunoscută de cercurile academice, în pofida ambiguităţilor pe care le conţinea: caracter
static, definiţii vagi, raţionamente teoretice pe alocuri incoerente. Pentru a elimina aceste
ambiguităţi s-a recurs la interpretarea şi formalizarea postulatelor sale teoretice, lucru efectuat
de economistul britanic J.Hicks prin intermediul modelului IS-LM.
Testarea empirică a modelului teoretic keynesist a fost întreprinsă de economistu
norvegian J.Tinbergen. Studiul său cu privire la fluctuaţiile economice din SUA în perioada
anilor 1919-1932 au stat la baza elaborării primului model econometric al unei economii în
ansamblu. În scurt timp, construirea modelelor macroeconomice a devenit un câmp prioritar
al cercetărilor macroeconomice dinamice.
Începând cu anii 1950 macroeconomia keynesistă s-a transformat într-un curent
teoretic dominant atât în sfera cercetărilor ştiinţifice, cât şi în politicile economice promovate
de băncile centrale şi administraţiile publice. Postulatele ei fundamentale au fost dezvoltate de
A.Hansen, R.Harrod şi N.Kaldor. P.Samulelson a încercat, prin aşa-numita „sinteză neo-
clasică”, să creeze un compromis între microeconomie şi macroeconomie prin aplicarea
principiilor raţionalităţii deciziilor microeconomice la soluţionarea problemelor de ordin
macroeconomic. Prin sinteza neo-clasică s-au pus fundamentele reglementării economiei prin
politicile bugetar-fiscală şi monetar-creditară de stimulare a cererii agregate, în perioade de
recesiune economică, şi de reducere a cererii agregate în perioade de boom economic.

Contrarevoluţi Mijlocul anilor 1970 s-a caracterizat printr-o revizuire a

a
postulatelor keynesiste, cont ţinând de schimbările intervenite în viaţa
keynesistă.
economică reală:

2
  creşterea deficitelor bugetare, ca urmare a stimulării excesive a cererii agregate prin
politica bugetar-fiscală;
 extinderea inflaţiei, ca rezultat a promovării unei politici monetar-creditare relaxante;
 apariţia crizelor structurale (energetică, financiar-valutară, a materiilor prime).
Aceasta a determinat re-conceperea fundamentelor teoretice şi a instrumentelor de
reglementare economică keynesiste. Primii s-au lansat în luptă reprezentanţii şcolii de la
Chicago, cu M.Friedman în frunte. Ei au pus în prim plan ideea formării libere a preţurilor şi a
flexibilităţii lor, ca condiţie de funcţionare eficientă a mecanismului de piaţă, şi ideea
reducerii maximale a intervenţiei directe a statului în economie, pe motivul deteriorării
acţiunii stabilizatorilor automaţi, funcţie centrală a statului urmând a fi protecţia concurenţei.
În contrapunere cu teoria keynesistă a cererii agregate, M.Friedman a lansat teoria
macroeconomică monetară, echilibrul macroeconomic fiind determinat, în opinia lui, de
ritmul de creştere a ofertei monetare.
Ulterior au intervenit reprezentanţii şcolii „noilor clasici”, cu R.Lucas şi P. Serdgent
în avangardă. Aceştia au propus teoria ciclului economic în care fluctuaţiile variabilelor
macroeconomice depind de diverse şocuri: tehnologice, climatice, politice, sociale. Aceste
şocuri, în opinia lor, determină schimbări în preţurile relative, orientând agenţii economici în
luarea deciziilor bazate pe informaţiile şi anticipările raţionale posedate. Prin aceasta, agenţii
economici raţionali au fost substituiţi cu agenţi care posedă anticipări raţionale.
O contribuţie semnificativă la dezvoltarea macroeconomiei ca ştiinţă a fost adusă şi
prin cercetările lui D.Tobin. El a stat la baza elaborării teoriei funcţionării pieţelor financiare,
modificând abordarea keynesistă a investiţiilor. Astfel, teoria keynesistă a „preferinţei spre
lichiditate” a fost substituită cu teoria „portofoliului hârtiilor de valoare”, conform căreia
politicile economice, prin influenţarea selectării structurii activelor financiare, influenţează
investiţiile, economiile şi consumul. Cât priveşte şomajul, D.Tobin a recomandat
administraţiilor publice de a se orienta, în promovarea măsurilor de stabilizare
macroeconomică, la păstrarea unui nivel de şomaj care nu majorează inflaţia.
Actualmente specialiştii în macroeconomie se unesc în jurul unor abordări metodologice
majore – căutarea noilor fundamente microeconomice necesare luării deciziilor
macroeconomice, găsirea interacţiunii dintre postulatele teoretice şi cercetările empirice. Însă
aceasta nu exclude divergente substanţiale în explicarea problemelor concrete cu care se
confruntă economia naţională şi în aprecierea eficienţei politicilor economice promovate. Din
multitudinea abordărilor alternative existente două sunt mai des în concurenţa – abordarea
clasică şi abordarea keynesistă.
Abordarea clasică susţine că cauzele dezechilibrelor macroeconomice sunt de natură
microeconomică. Dacă există pieţe libere ( fără fixarea preţurilor, a salariilor minimale şi a

3
ratelor dobânzii) şi indivizii îşi urmăresc propriile interese, economia în ansamblu
funcţionează, pe termen lung, în mod eficient.
Pe pieţele libere decizia „ce de produs” rezultă din preţurile bunurilor stabilite pe
piaţă. Preţurile înalte la unele bunuri indică prezenţa cererii la ele din partea consumatorilor
şi, deci, raţionalitatea extinderii producerii lor. Preţurile reduse indică scăderea cererii şi, deci,
raţionalitatea diminuării producerii lor şi realocarea resurselor economice la producerea altor
bunuri. Astfel, orientându-se la maximizarea profiturilor sale, producătorii produc bunurile
care satisfac după volum şi calitate nevoile consumatorilor. Ca urmare, reprezentanţii
abordării clasice susţin că statul trebuie să se implice în economie în mod minimal, intervenţia
lui excesivă provocând doar pierderi.
Abordarea keynesistă susţine că economia este în permanentă mişcare şi, pe termen
scurt, pieţele nu se pot adapta rapid la totalitatea schimbărilor intervenite, ce generează
dezechilibre profunde sub forma recesiunii, şomajului sau inflaţiei. Pentru a reduce costurile
de ajustare la modificări trebuie să existe o forţă care să ajute economia să revină mai rapid la
starea de normalitate, această forţă fiind statul. Având la dispoziţie bugetul şi emisia
monetară, statul devine capabil de a reglementa activitatea economică prin politica bugetar-
fiscală şi monetar-creditară. Astfel, pentru cazul unui şomaj de proporţii, se propune o politică
bugetar-fiscală orientată spre creşterea cheltuielilor publice, care ar stimula menţinerea în
sectorul privat a locurilor de muncă, şi o politică monetar-creditară care ar stimula reducerea
ratei dobânzii în vederea creşterii investiţiilor necesare creării noilor locuri de muncă.

1.2. Obiectul de studiu al macroeconomiei

Teoria macroeconomică studiază economia naţională ca un tot

Obiectul de studiu
întreg. Aceasta o denotă chiar etimologia noţiunii
al macroeconomiei
„macroeconomie”: în limba
greacă „makros” înseamnă mare, iar „economia” este o îmbinare a „oikos”( „casă,
gospodărie”) şi „nomos” (normă, lege).
Încercarea de a defini obiectul de studiu al unei ştiinţe se bazează pe întocmirea
inventarului problemelor pe care aceasta le abordează. Cele mai importante probleme de
analiză macroeconomică se reduc la următoarele:
1. evaluarea nivelului de dezvoltare a economiei naţionale;
2. dezechilibrele majore cu care se confruntă o economie naţională (recesiune, şomaj,
inflaţie);
3. echilibrul macroeconomic general şi factorii ce îl determină;
4. politicile economice de atingere a echilibrului macroeconomic general;
5. interacţiunea dintre economia naţională şi cea mondială.

4
 Pornind de la aceste probleme majore, obiectul de studiu al macroeconomiei poate fi
definit în felul următor:

Macroeconomia studiază mecanismul de funcţionare a economiei în ansamblu şi

politicile orientate spre stabilizarea şi dezvoltarea ei.

Ca parte componentă a teoriei economice, macroeconomia se confruntă cu problema

alegerii bazată pe nevoi economice nelimitate şi resurse economice relativ limitate, care pot fi
utilizate în diferite variante alternative. În cursul de microeconomie a fost studiată alegerea
coşului de consum al consumatorului, care tinde să-şi maximizeze utilitatea, şi alegerea
volumului de producţie al producătorului, care tinde să-şi maximizeze profitul. Cine, însă,
efectuează alegerea la nivel macroeconomic? De exemplu, alegerea dintre în nivel acceptabil
de şomaj şi inflaţie, dintre diferite direcţii de efectuare a cheltuielilor din bugetul de stat,
dintre diferite strategii de ameliorare a nivelului de trai? Indivizii în parte nu pot lua asemenea
decizii. Ca urmare, în macroeconomie un rol deosebit este atribuit studierii rolului statului în
activitatea economică.
Luarea deciziilor la nivel microeconomic influenţează mult procesele la nivelul
economiei în ansamblu. Problema, însă, rezultă din faptul că micro-agenţii, efectuând alegerea
lor, nu posedă totalitatea informaţiei referitor la deciziile altor micro-agenţi, aceasta
provocând fenomenul cunoscut sub denumirea de „eşecuri ale pieţei”. Pentru a le înlătura,
statul îşi asumă trei funcţii economice majore: ameliorarea alocării resurselor economice,
modificarea repartiţiei veniturilor, reglementarea activităţii economice.
Funcţia alocativă. Conform teoriei microeconomice, într-o economie de piaţă
competitivă preţurile sunt cele care ghidează alocarea eficientă a resurselor. Acest principiu
general comportă, însă, anumite excepţii, care necesită intervenţia statului în alocarea
resurselor. O excepţie se referă la bunurile şi serviciile publice (securitatea naţională,
cercetarea fundamentală, ordinea publică, învăţământul obligatoriu etc.) care nu sunt produse
în volum suficient de sectorul privat pe motivul rentabilităţii lor scăzute. O altă excepţie este
producerea bunurilor cu efecte externe negative sau pozitive. Astfel, unele activităţi
industriale şi agricole poluează mediul înconjurător, fără ca întreprinderile să acopere
totalitatea pagubelor provocate. Activităţile legate de educaţie şi sănătate, din contra, creează
premise pentru o productivitate mai înaltă şi inovaţii mai variate, întreprinderile folosindu-se
de ele fără a suporta totalitatea costurilor aferente. În acest caz intervenţia statului permite de
a reorienta resursele între diverse activităţi economice pentru a multiplica efectele pozitive şi
a diminua efectele negative prin taxări sau subvenţionări ale diferitor activităţi. În plus,

5
statului îi revine misiunea de a crea premise pentru o bună funcţionare a pieţei prin
menţinerea concurenţei şi promovarea măsurilor antimonopoliste.
Funcţia redistributivă. Fiind eficientă, piaţa este deseori inechitabilă. Ea generează
profunde inegalităţi în averi şi diferenţieri masive în venituri, datorate nu doar decalajelor în
productivitate şi creativitate, ci şi operaţiunilor financiare şi comerciale speculative,
provenienţei sociale şi culturale. În acest caz statul intervine prin redistrubuirea veniturilor şi
garantarea egalităţii de şanse pentru a permite tuturor agenţilor economici de a beneficia de
avantajele creşterii economice şi de protecţia socială faţă de provocările vieţii.
Funcţia de reglementare. Activitatea economică cunoaşte perioade de recesiune şi
şomaj, de boom economic şi inflaţie, de embargou sau integrare mai profundă în economia
mondială. În cazul dat statul pune în aplicare politici economice specifice pentru a menţine
sau stimula nivelul producţiei naţionale necesar atingerii echilibrului macroeconomic general.
Politicile economice reprezintă ansamblul deciziilor adoptate de autorităţile publice în
vederea atingerii anumitor obiective.

În perioade de profunde recesiuni statul susţine activ economia, cum s-a procedat în
2009 în majoritatea statelor dezvoltate. În celelalte perioade el reglementează economia în
mod continuu pentru a reduce amplitudinea fluctuaţiilor economice şi a stabiliza conjunctura
economică. Rol decisiv în acest caz îl deţin politicile conjuncturale, în primul rând politica
bugetar-fiscală şi politica monetar-creditară. Prima operează cu mărimea cheltuielilor
publice şi a prelevărilor fiscale, pentru a stimula sau destimula cererea agregată. A doua
manipulează cu masa monetară şi rata dobânzii, pentru a influenţa comportamentul de consum
şi cel investiţional al agenţilor economici, care de asemenea se reflectă asupra cererii
agregate.
Însă politica macroeconomică nu se reduce doar la măsurile de supraveghere a cererii
agregate. Autorităţile publice trebuie, de asemenea, să ţină sub control oferta agregată şi buna
funcţionare a totalităţii pieţelor – a pieţei bunurilor şi serviciilor, pieţei muncii şi pieţei
financiare. În acest caz intervin politicile structurale, care corectează, modifică și adaptează
structurile economice existente la șocurile interne și externe. Din cadrul acestor politici fac
parte politica industrială, politica agricolă, politica energetică, politica comercială,
politica concurențială, politica socială, politica educaţională, politica de mediu. etc.
Conform opiniei economistului britanic N.Kaldor, orice autoritate naţională urmăreşte,
prin politicile economice promovate, realizarea a 4 obiective majore, structurate în aşa-
numitul „careu magic”:
1. creşterea economică;
2. ocuparea deplină a factorilor de producţie;
3. stabilitatea preţurilor;
6
 4. echilibrul balanţei de plăţi.
Grafic acesta se prezintă sub forma unui cvadrulater care leagă între ele cele 4
obiective:
PIB

10,0

9,0

8,0

7,0

6,0

5,0

4,0

3,0

2,0

Şom. 1,0 -4,0

-4,0 -3,0 -2,0 -1,0 0,0, 1,0 2,0 3,0 4,0 5,0

0,0, 1,5 3,0 4,5 6,0 7,5 9,0 10,5 12,0 13,5
13,5 9,0 BC
8,0

7,0

6,0

5,0

4,0

3,0
PIB – rata de creştere a PIB real (%)
2,0
BC – soldul balanţei comerciale (% din PIB)
1,0 Infl. – rata de creştere a IPC (%)
0,0 Şom. – rata şomajului (%)
Infl.

Figura 1.1. „Careul magic” a lui Kaldor

Pentru fiecare obiectiv axa este gradată de la o situaţie rea (în centru) spre o situaţie
bună (spre exterior). Reducerea suprafeţei cvadrulaterului semnifică degradarea situaţiei
macroeconomice. Cu cât suprafaţa acestui cvadrulater este mai mare, apropiindu-se de
imaginea unui pătrat, cu atât situaţia economică a ţării se consideră mai bună. În imaginea
prezentată este reflectată o economie care, într-o perioadă dată de timp, s-a caracterizat prin
următoarea situaţie macroeconomică: creşterea PIB de 5%, şomaj de 10%, inflaţie de 2% şi o
balanţă comercială pozitivă de 3%.
Careul este calificat drept „magic” deoarece este imposibil de a realiza cele 4 obiective
de politică economică în mod simultan, dat fiind faptul că ele se pot contrazice reciproc.
Astfel, dacă va scădea şomajul, în urma măsurilor de politică economică promovate, va creşte
puterea de cumpărare a unui număr mai mare de populaţie ocupată, ce va determina creşterea
cererii din partea lor. În caz că cererea va creşte mai repede ca oferta, va fi necesar de a
satisface această cerere prin import de bunuri ce, în consecinţă, va dezechilibra balanţa
comercială. Sau alt exemplu: o scădere a şomajului va fi urmată de creşterea cererii şi, în
cazul insuficienţei ofertei de bunuri, va provoca creşterea preţurilor la bunuri, generând
inflaţia cererii.
Deci, statul trebuie să aleagă între aceste 4 obiective şi între instrumentele de politică
economică care se cer a fi aplicate în vederea atingerii obiectivelor selectate.

7
 1.3. Metodele de cercetare aplicate în macroeconomie

Fiind o ştiinţă relativ tânără, macroeconomia a împrumutat o serie de metode de

cercetare din microeconomie. Astfel, în macroeconomie este aplicată metoda analizei
funcţionale, adică a factorilor ce influenţează variabilele economice. În cursul de faţă vor fi
analizaţi factorii care influenţează cererea agregată, oferta agregată, consumul, investiţiile,
nivelul ocupării, rata de schimb valutar.
Macroeconomia aplică şi metoda echilibrării, cunoscută din microeconomie. Numai
că situaţiile de echilibru sunt analizate nu pe pieţele anumitor bunuri, ci la nivelul economiei
în ansamblu. Macroeconomiştii sunt interesaţi de punctul de echilibru între cererea şi oferta
agregată, între cererea şi oferta de monedă, între cererea şi oferta braţelor de muncă. În cadrul
analizei sunt determinate cauzele decalajelor de la situaţia de echilibru macroeconomic şi sunt
propuse recomandări în vederea reducerii sau eliminării decalajelor apărute.
Este aplicată, de asemenea, metoda modelării economice – a descrierii formalizate a
variabilelor macroeconomice în vederea identificării interacţiunilor dintre ele şi alegerii
variantei optimale de politici economice. Cu ajutorul modelelor macroeconomice se pot
determina diferite moduri alternative de obţinere a variabilelor endogene – volum de
producţie, mărime a veniturilor, nivel de ocupare sau inflaţie. În calitate de variabile exogene
apar, preponderent, diferite instrumente de politică bugetar-fiscală şi monetar-creditară,
preţurile mondiale la petrol, calamităţile naturale, inovaţiile tehnologice. În cadrul cursului
vor fi analizate modelul fluxurilor circulare, modelul cererii şi ofertei agregate (AD-AS),
modelul veniturilor şi cheltuielilor (E-Y), modelul echilibrului simultan pe piaţa bunurilor şi
cea monetară (IS-LM).
Trebuie de menţionat că aplicarea modelării macroeconomice necesită o mare
iscusinţă. Astfel, pentru a atinge scopul cunoaşterii şi a evita recomandări eronate modelul
macroeconomic trebuie să conţină un număr suficient de mare de premise şi variabile.
Totodată, cerinţă de bază a oricărui model, sub aspect operaţional, este simplitatea lui.
Simplificarea excesivă a modelului poate, însă, exclude din analiză factori cu impact
important. Ca urmare, moment central în aplicarea modelării macroeconomice este
determinarea numărului optimal de variabile necesare analizei problemelor macroeconomice
concrete.
Pe lângă metodele de cercetare comune cu cele aplicate în microeconomie,
macroeconomia posedă şi o serie de metode specifice:

Metoda agregării Metoda agregării apare în momentul trecerii de la microeconomie,

care operează cu variabile individuale, la macroeconomie, care
operează cu variabile totale. În cadrul ei se încearcă a identifica un ansamblu de bunuri cu

8
unul singur, un ansamblu de comportamente cu un comportament tipic, sau reprezentativ.
Astfel, dacă în microeconomie se operează cu ofertele multor firme individuale, în
macroeconomie – cu Produsul Intern Brut. În mod similar se efectuează trecerea de la
veniturile individuale ale multitudinii de consumatori şi producători la Venitul Naţional Brut,
de la multitudinea de preţuri la diverse bunuri şi servicii – la nivelul general al preţurilor.
Variabilele Produs Intern Brut, Venit Naţional Brut, nivel general al preţurilor apar în calitate
de mărimi agregate, formate din însumarea variabilelor economice individuale.
Agregarea este metoda de unire a variabilelor şi comportamentelor într-un tot întreg,
numit agregat.

Metoda agregării va fi aplicată la studierea:

- sectoarelor instituţionale;
- indicatorilor macroeconomici de rezultate;
- pieţelor agregate: pieţei bunurilor, pieţei muncii şi pieţei monetare.

Metoda Viitorul este, în mare măsură, incert. De aceea deciziile agenţilor economici
anticipărilor pentru o perioadă viitoare se bazează pe anumite estimări, numite
„anticipări”.

Metoda anticipărilor presupune elaborarea previziunilor privind evoluţia variabilelor

macroeconomice

După cum denotă experienţa mondială, de obicei ritmurile anticipate de creştere le

depăşesc pe cele atinse efectiv, deoarece politicienii doresc să convingă societatea că ei, ex-
ante, pot să atingă anumite scopuri, iar ulterior, ex - post, ei încearcă să transpună
responsabilitatea pentru eşecurile sale pe seama factorilor exogeni (modificarea preţurilor
mondiale, a cursurilor valutare).

Caseta 1.2. Anticipările indicilor macroeconomici în Republicii Moldova pentru anii 2017-2020

Conform anticipărilor Ministerului Economiei și Infrastructurii, pentru anii 2017-2020 se preconizează o creștere
a Produsului Intern Brut de 3,5% - 4,5% anual, asigurată de factori precum:
 îmbunătățirea contextului economico-financiar la nivel mondial;
 promovarea mai intensă a exporturilor;
 atragerea investițiilor străine directe;
 continuarea reformelor structurale.
Fluctuațiile cursului de schimb în această perioadă se estimează a fi între 20 și 22 lei pentru 1 dolar american, iar
indicele prețurilor de consum se prognozează la nivel de 106,5% pentru anul 2017, 105,5% pentru 2018 și câte
105% pentru anii 2019-2020.

În cadrul cursului de Macroeconomie se operează cu anticipări adaptive şi raţionale.

9
 Anticipările adaptive presupun că agenţii economici îşi modifică comportamentul lor
viitor în funcţie de schimbările care au intervenit în caracteristicile variabilelor
macroeconomice în perioada trecută. De exemplu, dacă s-au scumpit gazul şi electricitatea,
agenţii economici vor lua măsuri de economisire sau vor căuta noi furnizori. Dacă s-au închis
pieţele de desfacere din est pentru bunurile moldoveneşti, producătorii se vor orienta spre
pieţele din vest. S-au închis multe din întreprinderile autohtone, oamenii au plecat la muncă
peste hotare. Deci, scopul adaptării este reducerea pierderilor posibile în perioada viitoare în
urma schimbărilor deja intervenite.
Anticipările raţionale presupun că agenţii economici îşi modifică comportamentul lor
în funcţie de posibilele schimbări care ar putea să intervină în viitor, scopul fiind obţinerea
unor venituri maxime şi poziţii privilegiate în viitor. În acest caz rolul decisiv îl are informaţia
posedată şi capacitatea interpretării ei corecte.
Macroeconomia operează şi cu noţiunile de flux şi stoc. Fluxurile sunt reprezentate de
variabilele economice care sunt măsurate pe parcursul unei perioade de timp (modificarea PIB
pe parcursul anului, schimbarea numărului şomerilor de-a lungul anului, variaţiile ratei de
schimb de la o zi la alta). Variabilele care se măsoară la o anumită dată devin variabile de stoc
(datoria publică la data de 31 decembrie, rata şomajului la 1 martie, masa monetară la 1
septembrie, etc.).

1.4. Modelul macroeconomic al fluxurilor circulare

Pentru înţelegerea mecanismului de funcţionare a economiei în ansamblu este necesară

definirea următoarelor componente:
1. activităţi economice;
2. subiecţi ai activităţii economice;
3. tranzacţii economice.
Activităţile economice reprezintă totalitatea activităţilor care urmăresc satisfacerea
nevoilor în bunuri şi servicii. Acele din ele care dau naştere tranzacţiilor economice sunt:
 producerea de bunuri şi obţinerea veniturilor;
 utilizarea veniturilor pentru consum şi economisire;
 acordarea / luarea de împrumuturi.

Sectoarele Activităţile economice şi financiare dintr-o economie naţională sunt

instituţionale efectuate de agenţi economici denumiţi unităţi instituţionale. Acestea
sunt centre elementare de decizie economică care nu se identifică cu careva persoane fizice
sau juridice. Spre exemplu, copiii care locuiesc împreună cu părinţii nu reprezintă unităţi

10
instituţionale, deoarece sunt lipsiţi de autonomia decizională, ea aparţinând familiei. Însă
filialele unei societăţi transnaţionale devin unităţi instituţionale, deoarece posedă autonomia
luării unei game întregi de decizii de plan economic.
Deoarece numărul unităţilor instituţionale dintr-o ţară este foarte mare, pentru
reflectarea activităţii desfăşurate de acestea devine necesară gruparea lor într-un număr
restrâns de categorii cu comportament economic omogen. Omogenitatea comportamentului
este determinată de funcţia economică principală efectuată şi resursele economice deţinute.
Aceste categorii sunt denumite sectoare instituţionale.

Sectoarele instituţionale reprezintă totalitatea unităţilor care, prin posedarea

anumitor resurse, îndeplinesc funcţii specifice în vederea atingerii anumitor scopuri
economice.

Într-o formă agregată, în calitate de sectoare instituţionale apar: gospodăriile casnice,

firmele, societăţile financiare, administraţiile publice şi private, străinătatea. În tabelul de mai
jos sunt prezentate funcţiile specifice, resursele şi scopurile urmărite pentru fiecare din
sectoarele instituţionale.
Tabelul 1. Caracteristicile sectoarelor instituţionale
Denumire Funcţia economică Resursele Scop
Salarii, venituri din Maximizarea
Gospodării Indivizi şi grupuri de indivizi proprietate (rente, satisfacerii
casnice care consumă şi, eventual, dobânzi, dividende), nevoilor
(menaje) produc bunuri în calitate de transferuri publice şi personale
antreprenori private, venituri din
vânzarea de bunuri din
activitatea antreprenorială
Firme Unităţi economice care produc Venituri din vânzarea Maximizarea
(societăţi bunuri şi servicii non-financiare, bunurilor şi serviciilor profiturilor
nefinanciare) destinate pieţei
Unităţi economice care Venituri din serviciile Maximizarea
Societăţi colectează şi distribuie financiare acordate veniturilor
financiare disponibilităţile financiare către
celelalte sectoare instituţionale.
Unităţi care prestează servicii Impozite şi taxe prelevate, Maximizarea
Administraţii non-piaţă pentru celelalte venituri din proprietate satisfacerii
publice sectoare instituţionale şi nevoilor
redistribuie veniturile colective
Unităţi care prestează servicii Contribuţii voluntare Maximizarea
Administraţii non-piaţă pentru gospodării efectuate de gospodării şi satisfacerii
private (asociaţii, partide politice, venituri din proprietate nevoilor de
sindicate, etc.) grup
Unităţi nerezidente care stabilesc Maximizarea
Străinătatea relaţii economice (comerciale, Venituri din vânzări, veniturilor şi
(restul lumii) de deplasare a capitalului şi dobânzi din împrumuturi a influenţei
forţei de muncă, de producţie)
cu unităţile rezidente
11
 Sectorul „Gospodării casnice” şi „Firme” formează, în ansamblu, economia
privată. Dacă la economia privată se adaugă sectorul „Administraţii publice” apare economia
mixtă închisă. Includerea în analiză a sectorului „Străinătatea” semnifică existenţa economiei
deschise.
Tranzacţiile constituie trecerea obiectelor activităţii economice (bunuri, servicii,
creanţe, venituri) de la un sector instituţional la altul. În activitatea economică cotidiană
numărul lor este imens, însă în analiza macroeconomică tranzacţiile pot fi reprezentate sub
forma unui model simplu, denumit „modelul fluxurilor circulare”.

Modelul fluxurilor circulare exprimă simularea fluxurilor reale şi monetare care

caracterizează interacţiunile dintre sectoarele instituţionale.

Există două condiţie de bază pentru construirea modelului fluxurilor circulare:

1. Circuitul trebuie să fie închis. Această condiţie se realizează dacă pentru fiecare sector
instituţional mărimea fluxurilor de intrare este egală cu mărimea fluxurilor de ieşire.
2. Fiecare tranzacţie trebuie să fie reprezentată prin două fluxuri. În cazul tranzacţiilor
bilaterale este vorba de două fluxuri în sens opus. În cazul tranzacţiilor unilaterale
apare un flux ipotetic de transfer, care conduce la creşterea veniturilor celui care
primeşte sume de bani şi la diminuarea veniturilor în cazul celui care le plăteşte.

Modelul bi-sectorial al Modelul bi-sectorial reflectă interacţiunile dintre două sectoare

fluxurilor circulare - gospodării casnice şi firme. Premisa de la care se porneşte este
că bunurile şi serviciile se produc doar în cadrul firmelor
private, iar gospodăriile casnice îşi cheltuiesc totalitatea veniturilor doar pentru achiziţionarea
lor.
Astfel, gospodăriile casnice cumpără bunuri şi servicii pe care le produc şi le oferă pe
piaţă firmele. Pentru a produce aceste bunuri şi servicii, firmele cumpără factori de producţie
– muncă, pământ, capital, aptitudini antreprenoriale, pe care le oferă pe piaţă gospodăriile
casnice.
Din oferta factorilor de producţie gospodăriile casnice obţin venituri factoriale: salarii
(pentru factorul munca), rente (pentru factorul pământ), dobândă (pentru factorul capital),
profit normal (pentru aptitudinile antreprenoriale). Cu aceste venituri factoriale ele achită
bunurile şi serviciile cumpărate de la firme, asigurându-le acestora venituri din vânzări.
Aceste venituri sunt utilizate, de firme, pentru remunerarea factorilor de producţie prestaţi de
gospodăriile casnice.

12
 cheltuieli de consum
bunuri şi servicii

GOSPODĂRII FIRME
CASNICE
serviciile factorilor de producţie
venituri factoriale

Figura 1.2. Circuitul economic în modelul bi-sectorial simplu

Liniile continue din figura 1.2 evidenţiază fluxurile reale: serviciile factorilor de
producţie reprezintă intrările, iar bunurile – ieşirile din circuit. Liniile punctate indică
fluxurile monetare: venituri pentru gospodăriile casnice care sunt, totodată, cheltuieli pentru
firme, şi cheltuielile gospodăriilor casnice care sunt, totodată, venituri pentru firme.
Modelul bi-sectorial se poate prezenta sub forma următoarei identităţi macroeconomice:
Y E (1)

unde Y – mărimea veniturilor factoriale obţinute de gospodăriile casnice

E – mărimea cheltuielilor efectuate de gospodăriile casnice

Însă principiul raţionalităţii economice presupune că gospodăriile casnice nu-şi

cheltuiesc integral veniturile factoriale pentru cumpărarea bunurilor şi serviciilor. O parte din
venit este economisit, economiile fiind orientate spre societăţile financiare. Totodată, firmele
deseori resimt necesitatea în mijloace financiare suplimentare necesare asigurării dezvoltării
şi extinderii activităţii. În acest caz şi ele se orientează spre societăţile financiare. Ca urmare,
economiile gospodăriilor casnice se transformă în resurse investiţionale ale firmelor, ce îşi
găseşte reflectare în modificarea patrimoniului:
C

GOSPODĂRI Y FIRME
I CASNICE

S Modificarea I
patrimoniulu
i
Figura 1.3. Modificarea patrimoniului în modelul bi-sectorial

În acest caz, identitatea macroeconomică suportă unele schimbări. Veniturile

gospodăriilor casnice se vor prezenta ca Y ≡ C + S, unde C este partea venitului factorial
utilizată pentru consumul bunurilor şi serviciilor, S sunt veniturile neconsumate, numite
economii. Cheltuielile totale se vor prezenta ca E ≡ C + I, unde C sunt cheltuielile
gospodăriilor casnice pentru achiziţionarea bunurilor de consum şi a serviciilor, iar I sunt

13
cheltuielile investiţionale ale firmelor. Dat fiind faptul că la nivel de economie în ansamblu
totalitatea veniturilor şi a cheltuielilor sunt egale, rezultă că:
CS CI (2)

Identitatea (2) indică faptul că la nivel macroeconomic economisirea este în mod

necesar egală cu investiţia:
SI
(3)
Economiile şi investiţiile au un rol diferit în circuitul economic. Investiţiile reprezintă
„injecţii” în economie, iar economiile – „retrageri” din economie. Injecţiile sunt tot ceea ce
majorează fluxul monetar (cu excepţia cheltuielilor de consum care nu sunt nici injecţii, nici
scurgeri) iar retragerile sunt tot ceea ce reduce fluxul monetar. Astfel, creşterea investiţiilor
reprezintă injecţii în economie deoarece asigură producătorilor venituri viitoare mai mari şi
contribuie la creşterea proporţiilor activităţii economice. Creşterea economiilor reprezintă
retrageri deoarece ele reduc cheltuielile efectuate, contribuind la reducerea proporţiilor
activităţii economice. Într-o economie echilibrată totalitatea injecţiilor este egală cu totalitatea
retragerilor.

Modelul tri-sectorial Modelul tri-sectorial reflectă interacţiunile dintre trei sectoare –

al fluxurilor circulare gospodării casnice, firme şi administraţii publice.
Administraţiile publice, la rândul lor, apar în trei ipostaze. În
primul rând, în calitate de cumpărător, achiziţionând bunuri şi servicii necesare funcţionării
sectorului public; în al doilea rând, ca colector de impozite şi taxe, necesare susţinerii
sectorului public; în al treilea rând, ca distribuitor de transferuri sociale unor gospodării
casnice şi de transferuri economice(subvenţii) unor firme.
C
G

GOSPODĂRI Tx ADMINISTRAŢII Tx FIRME

I CASNICE Tr PUBLICE Tr

S Modificarea I
patrimoniului

Figura 1.4. Circuitul economic în modelul tri-sectorial

unde Tx – impozite şi taxe brute; Tr – transferuri; G – achiziţii publice.

14
 Pentru modelul tri-sectorial sunt adevărate toate condiţiile şi identităţile modelului bi-
sectorial, însă la cheltuielile sectorului privat se adaugă cheltuielile administraţiilor publice –
G:
E C I G (4)
iar veniturile totale se descompun deja în trei componente:
Y  C  S T (5)
unde T sunt impozitele nete, calculate ca diferenţă între impozitele brute (Tx) şi transferurile
efectuate (Tr)
T  Tx  TR (6)

Achiziţiile publice de bunuri şi servicii reprezintă injecţii, iar impozitele nete –

retrageri din fluxul de venituri şi cheltuieli.
Deoarece Y ≡ E, rezultă că:
I G  S T (7)

Modelul cvadri -sectorial Modelul tri-sectorial se referă la o economie închisă. Însă

al fluxurilor circulare orice economie contemporană se dezvoltă mai eficient dacă
are loc un schimb cu exteriorul, tranzacţii tipice fiind
exporturile şi importurile de bunuri şi servicii. În cazul exporturilor agenţii naţionali obţin
venituri din bunurile vândute în exterior, iar în cazul importurilor agenţii naţionali cheltuiesc
o parte din veniturile lor pentru cumpărarea bunurilor produse în străinătate. Ca urmare,
exporturile devin injecţii în economie, iar importurile – retrageri din economie.
C
G
IM
Gospodării Tx ADMINISTRAŢII Tx FIRME
casnice Tr PUBLICE Tr

S Modificarea I X
patrimoniului

STRĂINĂTATEA

Figura 1.5. Circuitul economic în modelul cvadri-sectorial

Dacă exporturile depăşesc importurile, ţara produce mai mult decât consumă, dacă
importurile depăşesc exporturile – ţara consumă mai mult decât produce.
În modelul cvadri-sectorial egalitatea veniturilor totale şi a cheltuielilor totale se
păstrează. Luând în cont cheltuielile sectorului „străinătate”, numite export net( NX), care

15
reprezintă diferenţa dintre cheltuielile de export efectuate de agenţii străini şi cheltuielile de
import efectuate de agenţii naţionali:
NX  X  IM (8)
se poate înscrie formula cheltuielilor tuturor sectoarelor instituţionale – gospodării casnice,
firme, administraţii publice şi străinătatea:
E  C  I  G  NX (9)

Veniturile totale se îndreaptă spre cumpărarea bunurilor de consum, economisire şi

plătirea impozitelor:
Y  C  S T (10)

În final, identitatea macroeconomică fundamentală poate fi înscrisă în felul următor:

C  I  G  NX  C  S  T (11)

Din formula identităţii macroeconomice fundamentale se poate deduce formula

egalităţii injecţiilor şi a retragerilor:
I  G  X  S  T  IM (12)
Prin urmare, modelul fluxurilor circulare denotă desfăşurarea continuă a activităţilor
dintr-o economie naţională prin trei acte economice principale:
 Producerea bunurilor determină o distribuire a veniturilor;
 Veniturile obţinute permit efectuarea cheltuielilor;
 Cheltuielile permit cumpărarea şi consumul de bunuri şi servicii, determinând
necesitatea reluării procesului de producţie.
Rezultă ca la nivelul economiei în ansamblu majorarea cheltuielilor determină creşterea
veniturilor, iar creşterea veniturilor reprezintă premisă pentru creşterea ulterioară a
cheltuielilor. Deci, creşterea cheltuielilor este unul din factorii determinanţi ai extinderii
proporţiilor activităţii economice.

CONCLUZII

1. Macroeconomie este partea teoriei economice care analizează legităţile funcţionării

economiei naţionale, precum şi politicile promovate de guverne în vederea influenţării ei.
2. Problemele de bază ale analizei macroeconomice sunt: evaluarea nivelului de dezvoltare a
economiei naţionale; dezechilibrele majore cu care se confruntă o economie naţională
(recesiune, şomaj, inflaţie), echilibrul macroeconomic şi factorii care îl determină;
politicile economice de atingere a echilibrului macroeconomic general; interacţiunea
dintre economia naţională şi cea mondială.
3. Un rol important în macroeconomie i se atribuie statului, care îndeplineşte 3 funcţii
principale: funcţia alocativă, funcţia redistributivă şi funcţia de reglementare.

16
4. Politica economică reprezintă ansamblul alegerilor economice ale autorităţilor publice în
vederea influenţării economiei naţionale în diferite perioade ale activităţii economice.
5. Totalitatea politicilor economice se divide în două categorii: politici conjuncturale şi
politici structurale. Politicile conjuncturale, orientate spre influenţarea cererii agregate,
sunt politici pe terme scurt şi se referă, prioritar, la politica bugetar-fiscală şi politica
monetar-creditară. Politicile structurale, orientate spre influenţarea ofertei agregate, sunt
politici pe termen mediu şi lung şi se referă, preponderent, la politicile de modificare a
structurii proprietăţii, industrială, agricolă, de securitate energetică, educaţională, etc.
6. Obiectivele majore ale politicilor economice („careul magic”) sunt creşterea economică,
ocuparea deplină a factorilor de producţie, stabilitatea preţurilor, echilibrul balanţei de
plăţi.
7. Principalele abordări care domină analiza şi politicile macroeconomice sunt abordarea
clasică şi abordarea keynesistă.
8. În analiza macroeconomică sunt utilizate atât metode aplicate în microeconomie, cât şi
metode specifice macroeconomiei: agregarea şi anticiparea proceselor şi fenomenelor
economice. Agregarea reprezintă unirea variabilelor şi a comportamentelor într-un tot
întreg, numit agregat (cerere agregată, ofertă agregată, agregate monetare). Anticipările
presupun elaborarea previziunilor privind evoluţia variabilelor macroeconomice.
9. Activităţile economice sunt efectuate de agenţi cu comportament economic omogen,
reuniţi în sectoare instituţionale. În cadrul macroeconomiei sunt evidenţiate următoarele
sectoare instituţionale: gospodării casnice, firme, societăţi financiare, administraţii publice
şi private, străinătatea.
10. Interacţiunea dintre sectoarele instituţionale este reflectată prin intermediul modelului
fluxurilor circulare. Identitatea macroeconomică fundamentală care rezultă din acest
model este: C + I + G + NX = C + S + T.
11. Modelul fluxurilor circulare conduce la 3 concluzii fundamentale:
 producerea bunurilor determină o distribuire a veniturilor;
 veniturile obţinute permit efectuarea cheltuielilor;
 cheltuielile permit cumpărarea şi consumul de bunuri şi servicii, determinând
necesitatea reluării procesului de producţie.

NOŢIUNI–CHEIE
Macroeconomia (macroeconomics) Variabile exogene (exogenous variables)
Abordare clasică (classical approach) Variabile endogene (endogenous variables)
Abordare keynesistă (keynesian approach) Fluxuri economice (economical flows)
Politică economică (economical policy) Stocuri economice (economical stocks)

17
 Obiective macroeconomice (macroeconomical
Objectivs)
Agregarea (aggregation)
Anticipări (expectations)
Politica conjuncturală (cyclical economic policy)
Politica structurală (structural economic policy)
Gospodării casnice (households)
Firme (firms)
Administraţii publice (public administrations)
Restul lumii (world)
Modelul fluxurilor circulare (circular flow model)

Aplicații practice

1. Macroeconomia a apărut ca compartiment separat al teoriei economice:

a) la finele sec.XVIII ;
b) la începutul sec.XIX ;
c) în anii 30 ai sec. XX;
d) în anii 60 ai sec. XX.

2. Fondatorul macroeconomiei ca ştiinţă a fost:

a) J.M.Keynes;
b) A.Marshall;
c) A.Smith;
d) P.Samuelson

3. Ce personalităţi notorii de speţă macroeconomică cunoaşteţi şi prin ce contribuţii s-au

evidenţiat ?

4. Care sunt şcolile concurente în macroeconomie?

a) clasică şi neoclasică;
b) keynesistă şi neokeynesistă;
c) clasică şi keynesistă;
d) neoclasică şi neokeynesistă.

5. Delimitaţi teoriile şi problemele cercetate în cadrul macroeconomiei şi microeconomiei:

a)Teoria datoriei de stat; b)Teoria comportamentului producătorului; c).Teoria comportamentului

consumatorului; d)Teoria monetară; e)Teoria ocupării braţelor de muncă; f)Teoria concurenţei
perfecte; g)Problemele cursului valutar; h)Problemele inflaţiei; i)Teoria creşterii economice.

6. Obiectul de cercetare în analiza macroeconomică este:

a) economia firmei;
b) economia naţională;
c) economia mondială.

7. Care sunt funcţiile economice ale statului şi prin ce politici economice el reglementează
activitatea la nivel macroeconomic? Ce reprezintă „careul magic”?

8 Macroeconomia se deosebeşte de microeconomie prin faptul că ea:

a) utilizează principiul „ceteris paribus”;

18
 b) operează cu noţiuni agregate;
c) operează cu noţiuni de echilibru;
d) utilizează valori monetare.

9 Ce presupune metoda agregării ca metodă specifică de analiză macroeconomică?

a) însumarea valorilor şi entităţilor individuale;
b) analiza veniturilor şi cheltuielilor;
c) elaborarea modelelor economice;
d) elaborarea previziunilor economice.

10. Ce presupune metoda anticipării ca metodă specifică de analiză macroeconomică?

a) analiza proceselor efective;
b) analiza proceselor eficiente;
c) analiza proceselor viitoare;
d) analiza proceselor din trecut.

11. Care este esenţa modelului macroeconomic al fluxurilor circulare?

12. Care sunt funcţiile specifice pe care le îndeplinesc diferite sectoare instituţionale şi scopurile
la care ele se orientează?

13. Modelul bi-sectorial al fluxurilor circulare reflectă interacţiunea:

a. sectoarelor menaje şi firme;
b. sectoarelor administraţii publice şi firme;
c. sectoarelor menaje şi administraţii publice;
d. sectoarelor firme şi străinătatea.

14. Explicaţi fluxurile şi identităţile macroeconomice ale modelului bi-sectorial.

15. Explicaţi fluxurile şi identităţile macroeconomice în modelul tri-sectorial al fluxurilor

circulare.

16. În modelul desfăşurat al circuitului macroeconomic, producţia totală este egală cu suma:
a. consumului, investiţiilor, achiziţiilor publice şi exportului net;
b. consumului, investiţiilor, achiziţiilor publice, impozitelor şi exportului net;
c. consumului, investiţiilor, achiziţiilor publice şi exportului;
d. salariilor, rentelor, dobânzilor şi economiilor.

17. Ce sunt „injecţii” şi „retrageri”? Clasificaţi variabilele de mai jos în injecţii şi retrageri:
a. economiile menajelor;
b. investiţiile;
c. impozitele;
d. achiziţiile publice;
e. importurile;
f.exporturile.

Sarcină analitică

19
Citiți documentul ”Notă cu privire la prognoza indicatorilor macroeconomice pentru anii 2018-
2020”, elaborată de Ministerul Economiei și Infrastructurii http://www.mec.gov.md/ro/documents-
terms/situatia-macroeconomica-prognozare-macroeconomica și analizați:

A. Premisele externe și interne care au stat la baza anticipărilor efectuate.

B. Delimitați valorile estimative ale indicatorilor macroeconomici prin prisma ”careului
magic” a lui Kaldor.

20
21