CUPRINS

1.INTRODUCERE ................................................................................
2.KEYNESISMUL - CURENT ECONOMIC ............................................
3. LOCUL KEYNESISMULUI IN GANDIREA ECONOMICA DIN
SECOLUL............................................................................................
4. REVOUTIA KEYNESISTA .................................................................
5. CRITICA TEORIEI ECONOMICE KENYSISTE.....................................
6. . DEFICITELE BUGETARE ŞI DATORIA PUBLICĂ ÎN VIZIUNEA
KEYNESIENILOR.........................................................................
7. CONCLUZIE ...................................................................................
1.INTRODUCERE
John Maynard Keynes (1883 –1946) s-a nascut, a studiat si a predat in Cambridge.
Principalele sale scrieri sunt: “The Economics Consequences of the Peace” - Consecintele
economice ale pacii (1919), “A Treatise on Money” - Tratat despre bani (1930), dar este
cunoscut mai ales pentru cartea sa “The General Theory of Employment, Interest and Money” -
Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si banilor (1936), care a revolutionat stiinta
economica sustinand finantarea prin deficit bugetar ca pe o cale de a pune capat Marii Crize. El
ofera solutii sub forma cresterii cheltuielilor publice. Keynes considera ca stiinta
economica este o ramura a logicii, nu o stiinta naturala. Economia era vazuta ca o stiinta a
gandirii cu ajutorul modelelor combinata cu arta alegerii modelelor relevante. Spre deosebire de
stiinta naturii, materialul la care ea se aplica nu numai ca nu este constant, el este chiar
neomogen in timp. Opinia lui, preluata de fapt de la Robbins, este ca economia, care se ocupa de
motive, anticipari si incertitudini psihologice, este o stiinta morala, pentru ca foloseste
preponderent introspectia si judecati de valoare. In ceea ce priveste econometria, el crede ca nu
se poate ajunge foarte departe decat inventand modele noi si imbunatatite. In acest domeniu,
progresul consta in ameliorari progresive in alegerea metodelor. Pentru a-si sustine mai ferm
teoria, el ii ofera drept contraexemple pe doi dintre profesorii lui de economie de la King’s
College Cambridge. Primul dintre ei este Arthur C. Pigou (care nu si-a ameliorat modelul
simplu si invechit pe care il folosea), iar cel de al doilea este Alfred Marshal (care din dorinta de
a inveta noi modele si de a fi realist, si-a incurcat modelele refuzand ideea de a folosi scheme
abstracte). Pentru ca un model sa nu-si piarda generalitatea si valoarea ca mod de gandire,
trebuie sa nu contina valori reale pentru functiile sale variabile, deoarece devine inutilizabil.
Keynes observa ca in chimie, fizica si alte stiinte ale naturii, menirea experimentului este de a
furniza tocmai acele valori reale ale diferitelor cantitati si factori care apar intr-o ecuatie sau
formula; dupa aflarea acestora, ele raman definitive. In economie, a introduce cifre intr-un model
duce la anularea valorii sale, pentru ca cifrele nu se vor mai potrivi la o alta incercare. Concluzia
sa este ca a transforma un model intr-o formula cantitativa inseamna a-i distruge utilitatea ca
instrument de gandire.
2.KEYNESISMUL - CURENT ECONOMIC
Keynesismul este un curent de gandire economica, dirijist , care situeaza in centrul
atentiei stabilitatea sistemului economiei de piata, in acelasi timp cu o ocupare deplina a fortei de
munca, într-o dezvoltare pe termen lung a economiei de piata. Acest curent in gandirea
economica, a aparut in secolul XX. John Maynard Keynes a pledat pentru o politica activa in
favoarea sectorului public in economie, realizat nu numai prin actiuni de tip monetarist ale
bancilor nationale, dar si printr-o politica fiscala energica -- ambele masuri fiind menite sa
reprezinte o contrapondere la ceea ce el considera ineficienta relativa a sistemului economic
privat, si a ciclurilor economice generate de acesta. Keynesismul a fost initiat în lucrarea: Teoria
generala a ocuparii fortei de munca, a dobanzii si a banilor (1936). O noua paradigma se afirma
în aceasta lucrare, care a exercitat o mare influenta in secolul al XX-lea, deoarece a schimbat
modalitatea in care lumea considera economia si rolul guvernului in societate. Notiunile de baza
ale keynesismului au fost:
1. Nu exista o tendinta naturala a economiilor de piata capitaliste pentru a corecta socurile
economice si pentru a mentine un echilibru al fortelor economice care sa asigure angajarea pe
deplin a fortei de munca disponibile. Inainte de Keynes se stia ca fazele ciclului de afaceri se
succed cu regularitate, dar se presupunea ca piata avea puterea de a se autoregla, nefiind necesara
interventia guvernului;
2. In economiile capitaliste, in general, somajul aparea ca un fenomen natural, dar fortele
economice nu puteau corecta situatia automat. Keynes a pus problema naturii si a cauzelor
somajului. A facut o distinctie fundamentala intre ceea ce numea somajul voluntar si somajul
involuntar. Aceasta distinctie a reprezentat una dintre elementele controversate ale politicii sale
economice si a dat nastere la numeroase divergente atunci ca si acum. Somajul involuntar ii
includea pe acei oameni care isi cauta de lucru nu isi gasesc, si accepta salariul minim pe
economie. Inainte de Keynes, economistii considerau ca somajul era generat de rigiditatile pietei
muncii, de existenta unor factori precum pretentii de marire a salariilor, activitatile sindicatelor si
plata celor aflati in somaj. Somajul voluntar ii includea pe indivizii care nu vroiau sa lucreze
acceptand salariul minim pe economie;
3. Conform lui Keynes, incapacitatea de a mentine forta de munca ocupata pe deplin se datora
unei lipse a cheltuielilor publice. Acest punct de vedere era total opus celui prekeynesist, care
considera ca somajul se datora rigiditatilor in nivelul salariilor. Astazi dezbaterile in ceea ce
priveste rata crescuta a somajului din anumite tari europene se axeaza pe aceea si problematica;
4. Insuficienta cheltuielilor publice se datora unui deficit de investitie de capital privat pe plan
intern. Investitorii oscilau între un optimism si un pesimism la fel de irational in ceea ce priveste
probabilitatea ulterioara a investitiilor lor, ceea ce afecta planurile lor de investitii. Asteptari
opuse ar fi dus la o scadere a cheltuielilor de investitii, asadar la o scadere a cererii, productiei si
ratei de ocupare a fortei de munca si la o crestere a somajului. Aceste efecte ar atrage dupa ele
scaderea in veniturile gospodariilor si reducerea cheltuielilor efectuate de aceste gospodarii;
5. Concluzia acestei diagnoze a fost urmatoarea: guvernele trebuie sa joace un rol decisiv in
stabilirea politicilor economice adecvate. O scadere a cererii ducea imediat la interventia
guvernului pentru a o contrabalansa. Acesta putea interveni prin utilizarea politicilor fiscale, prin
mecanismul impozitelor, prin cresterea cheltuielilor publice si/sau reducerea impozitelor, sau
prin politici monetare, prin scaderea ratelor dobanzii sau cresterea masei monetare;
 6. Din punct de vedere politic, keynesismul parea sa incurajeze implicarea sectorului public,
vazut ca un accesoriu necesar unei politici realiste de stabilizare macroeconomica.
Keynesismul, atat ca doctrina, cat si ca politica economica, a avut o influenta fundamentala in
lumea noncomunista de dupa 1945, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, si a reprezentat un
trend dominant pana la sfarsitul anilor 1960, cand unele evenimente au inceput sa puna sub
semnul indoielii validitatea practica a keynesismului si, in acelasi timp, fundamentul sau teoretic.
Principalul atac a venit din partea monetarismului, o doctrina a carui leader a fost Milton
Friedman, si din partea membrilor Scolii de la Chicago. Ideea centrala a lui Keynes este foarte
simpla. Daca populatia nu gaseste de lucru si nu este bine platita, nu ne putem astepta ca puterea
de cumparare sa creasca.

3. LOCUL KEYNESISMULUI IN GANDIREA ECONOMICA DIN SECOLUL XX

Keynesismul se numara printre cele mai prestigioase si raspandite teorii si doctrine economice
din secolul XX. La scurt timp dupa moartea sa, John M. Keynes este caracterizat de catre
profesorul A.C.Pigou drept “cel mai interesant, cel mai influent si celai important economist al
timpului sau”. P A Samuleson si W. A. Nordhaus il considera pe John M, Keynes unul dintre
gigantii stintei economice, “un geniu multilateral care a dobandit autoritate in domenii ca
matematica, filozofia si literatura”, iar in ce priveste lucrarea sa “Teoria generala a folosirii
mainii de lucru, a dobanzii si a banilor” ei apreciaza ca acesta a constituit “o provocare pentru
gandirea macroeconomica existenta si a oferit temelia pentru curentul dominant din
macroeconomie”. Keynesismul s-a impus rapid in atentia celorlalte curente de gandire
economica, a oamenilor politici si a sindicatelor prin trei trasaturi: Recunoasterea faptului ca
incertitudinea respectiv instabilitatea si dezechilibrele constituie forme normale de manifestare
ale economiei contemporane de piata; Sublinierea faptului ca intelegerea acestor caracteristicii,
precum si a terapiei lor, presupune examinarea mecanismului de functionare a economiei de
piata nu numai la scara microeconomca, ci mai ales la scara macroeconomica; Denuntarea
multor iluzii ale liberalismului si limite ale pietei, precum si legitimarea interventiei statului
contemporan in economie, respectiv dirijismul;Insa, in ciuda tuturor acestor lucruri, nu toti
economisti au impartasit aceasta apreciere elogioasa. Neoclasici ca M. Friedman, desi au
recunoscut insemnatatea analizei economice si a terminologiei macroeconomice folosita de
J.M.Keynes, au criticat politica bugetara, respectiv politica fiscala, de redistribuire a veniturilor,
preconizata de acesta; chiar si uni adepti si urmasi ai lui J.M.Keynes se indoiesc de legitimitatea
termenului de “revoltutie keynesista”, avand in vedere faptul ca, J.M.Keynes a lasat neexplicate
multe probleme economice cu implicatii sociale, printre care inegalitatile in repartitie si inflatia,
precum si puternicele decalaje la scara mondiala. Postkeynesistii contemporani recunosc unele
lacune si deficiente reale ale keynesismului, considerand ca, oricat de valoare ar fi teoria si
doctrina economica elaborata de Keynes , nu trebuie absolutizate , adica, nu trebuie sa ne
asteptam ca ele sa dea raspuns la toate problemele cu care noi ne confruntam. De aceea,
atitudinea recomandata de postkeynesistul francez Alain Barrere este transkeynesismul, adica,
preluarea ideilor valide si valabile din keynesismul original, dar in acelasi timp si imbogatirea lui
cu noi idei, care raspuns la noile probleme cu care suntem confruntati in prezent. Din toate
acestea rezulta ca teoria si doctrina economica keynesiste, se numara printre cele mai
controversate componente ale gandirii economice contemporane, dar in acelasi timp, ca ele
constituie unii din pilonii de baza ai tendintei dominante din gandirea economica occidentala.
4. REVOUTIA KEYNESISTA
La 4 februarie 1936 cand aparea lucrarea sa, “Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a
dobanzii si a banilor” , J.M.Keynes avea 52 de ani si era deja de mult timp cel mai celebru si mai
influent dintre economistii britanici. Keynes moare pe 21 aprilie 1946, in urma unui atac cardiac.
In 1946, Teoria generala se impusese deja ca o carte “care revolutioneaza puternic maniera in
care lumea priveste problemele economice”. Ceea ce numim revolutie keynesiana este totusi un
fenomen a carui amploare depaseste publicarea si apoi destinul Teoriei generale. Intr-o lucrare
majora publicata in 1944, Karl Polanyi a botezat “marea transofrmare” prabusirea intre 1900 si
1940 a unui sistem international; sistem ce se baza pe patru institutii: sistemul echilibrului
puterilor, etalonul international in aur, piata autoteglatoare, statul liberal.Utopia acestui sistem
era ideea unei piete care se regleaza singura, intregrand in domeniul sau de actiune, aurul,
pamantul si mai ales munca: “originile cataclismului rezida in intreprinderea utopica prin care
liberalismul economic a vrut sa creeze un sistem de piata autoreglatoare”. Consecintele acestui
cataclism sunt reprezentate de avantul socialismului, cel al nazismului si al fascismului, dar si
cautarea unei “a treia cai” in tarile capitaliste. Cautarea acestei cai, reprezenta sensul luptei pe
care Keynes a dus-o cu inversunare si este fara indoiala unu dintre cauzele mortii sale premature,
iar ceea ce numin revolutie keynesiana a fost unul din momentele acestei mari transformari.
Revolutiile - primul sens al termenului - ne fac sa revenim la puctul de plecare.Astfel,teoria
keynesista reinnoieste unele curente de idei pe care teoria clasica le-a eliminat cu cruzime.
Pentru, cititori francezi ai cartii sale, J.M.Keynes subliniaza ca revine, pentru ceea ce este teoria
dobanzi, la doctrina lui Montesquieu. Cuvantul keynesist, ar putea sa lase sa se creada ca keynes
este unicul autor al revolutiei pe care lucrarile sale ar fi declansat-o, dar, nu este asta si alti au
dezvoltat in acelasi timp sau chiar inainte, unele elemente importante din ceea ce vom numi mai
departe teoria keynesista. Daca revolutia pe care o determina este calificata drept keynesista,
acesta tine de fapt de calitatile personale ale lui J.M.Keynes. Keynes era un individ exceptional,
a scris la momentul potrivit, la locul potrivit, in limba potrivita; de asemenea era un membru
activ si influent al Partidului Liberal, inteligenta, cultura si capacitatea sa de munca era
exceptionale, un scriitor prolific, reputatia sa depasea cercul restrans al profesiunii economice
sau chiar al celei politice. Pentru Keynes si prieteni sai, esentialul, pe plan stiintific, se petrecea
in interiorul triunghiului al carui varfuri erau Cambridge, Oxford si Londra, Cambridge fiind cel
mai important varf. Prin Londra, scoala walraso-paretiana va conduce catre sinteza
neoclasica,iar scoala austriaca,prin intermediul lui Hayek,va da nastere unuia dintre polii cei mai
vivace de rezistenta fata de interventionism si keynesism. Exista analogii intre viziunea austriaca
si cea a lui Keynes. Astfel, Kayek a dezvoltat o critica a viziunii walraso-paretiene privind
echilibrul general care nu este departe de critica lui Keynes in legatura cu teoria clasica.
Economics and Knowledge, 1937, contine o critica a teoriei echilibrului general care ofera multe
constructii pe care le gasim si in articolul pe care Keynes l-a publicat in acelasi an in “Quarterly
Journal of Economics. Este permisa ideea ca, cu ocazia controversei sale cu Hayek, Keynes ar fi
putut fi in parte influentat de acesta. In paralel cu Keynes in cursul anilor 1920, Hayek dezvolta o
teorie a fluctuatiilor ciclice. Acesta scrie sub dubla influenta a lui Wicksell si a lui BohmBawerk.
De la Wicksell impruta ideea dezechilibrului intre rata anuala a dobanzii si rata dobanzii
determinata de sistemul bancar, iar de la Bohm-Bawerk, utilizeaza conceptia de investitie ca
alungire a procesului de productie a-i carui factori initiali sunt munca si resursele naturale. In
cele doua cazuri conceptia de timp este fundamentala, iar moneda joaca un rol fundamental,
Hayek estimand, ca si Keynes, ca o economie monetara este diferita de o economie de schimb
real. Tezele pe care Hayek le-a dezvoltat cu ocazia unui ciclu de conferinte tinute la London
School of Economics si propunerile acestuia, l-au propulsat pe Hayek intrun post la London,
unde se afirma rapid ca liderul opozitiei fata de Keynes si discipolii sai. Multi ani mai tarziu este
descrisa de catre Hicks, in The Hayek Story, stanjeneala pe care opozitia intre tezele lui Keynes
si cele ale lui Hayek a creat-o tinerilor economisti din aceea epoca. Daca pentru Keynes si
discipolii sai prabusirea investitiei este cauza ultima a marii depresiuni, pentru Hayek, Robbins si
colaboratorii lor, motivul era dimpotriva supra investitia provocata de o politica monetara
laxa.Pentru primii trebuie crescute salariile pentru stimularea consumului; pentru ceilalti,
scaderea salariilor constituie singura cale de reabilitare a ocuparii depline. Wicksell cauta sa
integreze, plecand de la teoria neoclasica , al carei principal teoretician era, realul si monetarul,
ceea ce are de-a face cu faimoasa sa distinctie intre rata naturala si rata monetara a dobanzii.
Keynes recunoaste legatura intre unele dintre tezele sale si cele ale lui Wicksell in lucrarea “A
Treatise On Money”. In Teoria generala, Keynes nu face decat o aluzie la faptul ca a dezvoltat,
in epoca lui Treatise, conceput de rata naturala a lui Wicksell, dar ca acest concept i s-a parut,
dupa aceea, eronat.
5. DEFICITELE BUGETARE ŞI DATORIA PUBLICĂ ÎN VIZIUNEA
KEYNESIENILOR Atunci când statul se împrumută este de presupus ca acesta o face pentru a
finanţa cheltuielile publice. Odată ce a luat decizia de a cheltui fonduri publice singura
necunoscută rămasă rămâne modul de finanţare a acestor cheltuieli (Buchanan şi Wagner, 1977).
Atât pentru o familie, cât şi pentru stat există norme de responsabilitate fiscală. Recurgerea la
împrumut ar trebui limitată la situaţii extraordinare sau pentru cheltuieli de infrastructură. În
ambele situaţii împrumutul ar trebui însoţit de un plan concret de returnare. Când împrumutul
apare ca urmare a unei investiţii necesare creării de capital, returnarea ar trebui să coincidă cu
perioada de productivitate a activelor create. Asemenea considerente permit separarea deficitului
curent de datoria publică, deoarece atât tipurile de finanţare cât şi tipurile de cheltuieli
guvernamentale diferă. Chiar dacă aceste reguli minimale ale contractării de împrumuturi sunt
clare, atunci când vine vorba de împrumuturile făcute de stat, pericolul iresponsabilităţii este
mult mai ridicat decât în situaţia familiilor sau firmelor private. Din acest motiv, constrângerile
vizavi de datoria publică ar trebui să fie mai mari în comparaţie cu cele pentru datoria privată.
Diferenţele reies din modul de îndatorare. Dacă un individ se împrumută, el îşi asumă o
răspundere personală. Creditorul va avea o creanţă asupra celui care se împrumută, iar debitorul
nu poate transfera aşa uşor răspunderea altora. Dacă cel ce se împrumută intră sub o formă sau
alta în incapacitate de plată, creditorul va avea o creanţă asupra averii acestuia. Spre deosebire de
situaţia de mai sus, atunci când statul se împrumută, cetăţeanului individual nu îi este atribuită o
cotă specifică şi determinată a răspunderii fiscale pe care datoria publică o implică (Mises,
1998). Chiar dacă individul ştie că întreaga comunitate are o astfel de datorie, asupra proprietăţii
lui nu există o creanţă concretă. Obligaţiile existente sunt percepute ca fiind, mai degrabă, ale
clasei politice decât ale membrilor comunităţii. Prin urmare, presiunile exercitate asupra
factorilor de decizie guvernamentali pentru a limita împrumuturile statului nu pot fi comparate
cu cele pe care împrumutatul privat le-ar include în propriile sale calcule. Lipsa relativă a
constrângerile publice sau electorale ar putea duce politicienii aleşi, cei care în mod explicit iau
decizia de a cheltuieli, de a impozita, şi de a împrumuta, să împrumute chiar şi atunci când
condiţiile necesare unei datorii făcute pe baze responsabile nu sunt prezente. Conform teoriei
clasice, în lipsa unor astfel de constrângeri, datoria publică va creşte cumulativ, fără să fie
însoţită de valori comparabile ale activelor publice acumulate, urmând să ipotecheze veniturile
viitoare ale membrilor productivi ai comunităţii respective. Astfel, noile generaţii de
contribuabili se vor confrunta cu poveri fiscale care se datorează exclusiv apetitului de a cheltui
al înaintaşilor lor. Însă, dacă factorii de decizie acţionează conştienţi de faptul că o creştere a
datoriilor determină un decalaj în timp între cost şi cheltuieli, atunci apare o anumită limită a
comportamentului iresponsabil, un efect important de inhibare. În acest context se poate face
delimitarea dintre teoria clasică şi teoria keynesiană. Aceasta din urmă fiind cea care neagă că
finanţarea datoriilor ar duce la un decalaj intertemporal între sarcinile realizate şi costul
cheltuielilor. Existenţa unor oportunităţi pentru imoralitate politică este considerată ca fiind
imposibilă, neexistând, în mod necesar, consecinţe negative pentru viitorii contribuabili
(Buchanan şi Wagner, 1977).
6. CRITICA TEORIEI ECONOMICE KEYNESIENE
Crearea deliberată a deficitelor bugetare - adică tocmai o decizie explicită de a cheltui şi nu de a
impozita - este caracteristica politicii keynesiene care s-a îndepărtat cel mai mult de normele
teoriei clasice şi de responsabilitatea fiscală. Astfel, alternativa keynesiană susţine că pentru a
creşte cererea agregată, cheltuielile totale trebuie să fie majorate, iar acest lucru poate fi realizat
prin evitarea costurilor private care ar apărea de pe urma creşterii impozitării. Cheltuielile nete
trebuie suplimentate, iar crearea de deficite bugetare oferă, aparent, singura modalitate a unei ţări
de a ieşi din stagnare economică. Keynesiştii contestă raţionamentul datorie-povară al teoriei
clasice a finanţelor publice, deoarece în ipotezele modelului keynesian (şi aici ne referim în
special la premiza cererii insuficiente), costul de oportunitate al cheltuielilor guvernamentale
suplimentare este zero (De Soto, 2010). Aşadar, rezultă în mod direct că emisiunea de bani
pentru a finanţa respectivul deficit nu implică niciun cost net; nu există niciun pericol al inflaţiei.
Prin urmare, în absenţa unor constrângeri politico-instituţionale, pachetul ideal al politicii
keynesiene de evadare din astfel de situaţii economice este crearea explicită a deficitelor
bugetare, împreună cu finanţarea acestora prin emisiunea de bani (aici ne referim în special la
cazul SUA). Într-un asemenea context, aparent, a recurge la îndatorarea publică devine o opţiune
secundară deoarece statul are ca alternativa tipărirea de bani la costuri reale neglijabile şi la o
rată de dobândă egală cu zero. Indiferent de momentul în timp al rambursării datoriei publice, nu
există nici un argument viabil pentru împrumuturi publice în vederea stimulării unei cereri
deficitare. Aici, din dorinţa de a susţine acest aspect, teoria keynesiană a căzut în propria sa
capcană. Deoarece au presupus nejustificat că deficitele urmau să fie finanţate prin împrumuturi
publice, mai degrabă decât prin emisiunea de bani, susţinătorii keynesismului au vrut să mute
atenţia de la sensibila problemă care priveşte decalajul temporal între momentul cheltuielilor şi
momentul rambursării. Pentru a realiza acest lucru, au reluat într-o formă sofisticată distincţia
între normele de integritate financiară privată, cu caracter personal, şi cele pentru
responsabilitate financiară publică, guvernamentală. Astfel, un buget echilibrat contează pentru o
persoană sau familie dar nu contează pentru guvern. Împrumutul pentru un individ oferă un
mijloc de a amâna plata, de a evita costurile cheltuielilor curente. Cu toate acestea, pentru
guvern, nu a existat nici un astfel de transfer temporal. Acest transfer al costurilor sau al
cheltuielilor în timp a fost considerat a fi imposibil, deoarece statul a inclus şi include toţi
membrii comunităţii şi, atât timp cât datoria este deţinută din interior, „suntem datori faţă de noi
înşine.” Keynes (1970) susţine că debitorii şi creditorii se contrabalansează, se anulează reciproc.
„Noi trebuie, întradevăr, să luăm în calcul crearea şi rambursarea datoriilor (inclusiv modificările
cantităţii de credit sau de bani); dar, din moment ce, pentru comunitate ca întreg, creşterea sau
scăderea poziţiei creditoare agregate este întotdeauna la egalitate perfectă cu creşterea sau
scăderea poziţiei debitoare agregate, această dificultate dispare”. Prin urmare, în context
macroeconomic, societatea nu ar putea fi „datoare” la fel ca în situaţia în care o persoană, o
familie, o firmă, sau chiar un guvern central care au împrumutat de la străini s-ar putea găsi.
Acest argument a fost înşelător de atractiv. A făcut mult pentru a elimina vina deiresponsabilitate
fiscală pe care statul o avea din poziţia de creator de deficit (Buchanan şi Wagner, 1977).
7. CONCLUZIE
Keynesismul a constituit baza teoretica a lucrarilor publice initiate in anii '30 de guvernele
american si german ca solutie impotriva crizei economice. Si a castigat multi adepti pe plan
mondial dupa cel de-al doilea razboi mondial, dar a pierdut teren ca urmare a stagflatiei din anii
'70. Prim-ministrul britanic Gordon Brown l-a invocat in sprijinul unei mai energice politici de
interventie a statului dupa criza economica din 2007. Am ales sa tratez acest subiect deoarece
oricat de mult ar fi fost criticat, keynesismul a intrat definitiv si irevocabil, in componenta stiintei
economice, conteporane ca temelie teoretica a realitatii, denumita de specialistii americani cu
termenul de “economie mixta” iar pentru orice stundent si pentru orice persoana care doreste sa-
si formeze o cultura economica minimala, este limpede k nu se poate dispensa de cunosterea
operei economice a lui J.M.Keynes sau cel putin de cunosterea lucrarii sale “Teoria generala a
folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor” (1936)

BIBLIOGRAFIE http://ro.wikipedia.org/wiki/Keynesianism
http://www.management.ase.ro/reveconomia/2005-2/15.pdf http://mises.ro/275/
http://www.ukessays.com/essays/economics/keynesismul.php
http://www.scribd.com/doc/46271176/Keynesismul http://www.ecol.ro/content/keynesismul-
interventionism-si-crize-economice
 MINISTEERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETARII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRAPOL

FACULTATEA de GEOGRAFIE

KENYSISMUL ÎN
GÂNDIREA ECONOMICĂ

Realizat: Secrieru Felicia gr.13TURISM

Profesor: Grozav Adrian

Chișinău, 2019