UNIVERSITATEA ,,LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

Specializarea:
Contabilitate și Informatică de Gestiune

PORTOFOLIU
ISTORIE ECONOMICĂ

Prof. coordonator: Student:

Prof. Dr. Doris-Louise Popescu Suciu Andreia

SIBIU
2017
 10 mari economiști străini
10 curente istorice

1. John Maynard Keynes (1883-1946)

John Maynard Keynes a fost economist britanic ale cărui idei numite
economie keynesiană radicale au avut un impact major atât asupra teoriei
politice și economice moderne, cât și asupra politicilor fiscale ale multor
guverne. Este cunoscut în mod special pentru pledoaria sa în favoarea
politicilor guvernamentale intervenționiste, prin care guvernul ar folosi măsuri
fiscale și monetare în scopul temperării efectelor adverse ale recesiunilor
economice, crizelor economice și boom-urilor economice. Este considerat de
mulți economiști unul dintre principalii fondatori ai macroeconomiei teoretice
moderne.
Keynes a beneficiat de o educație aleasă la institute de elită cum ar fi Eton unde a studiat
matematica, clasicii și istoria și la King's College din Cambridge unde a studiat matematica, însă
fiind interesat de politică a studiat domeniul economiei, avându-i ca profesori pe Arthur Cecil
Pigou și pe Alfred Marshall.
Keynes a acceptat un post de lector in economie, la Cambridge, post fondat personal de
Alfred Marshall, poziție din care a început să își formeze o reputație proprie. Curand a fost
desemnat pentru un post la "Royal Commission on Indian Currency and Finance" unde și-a arătat
considerabilul său talent în aplicarea teoriei economice problemelor practice.
Keynes a fost conducător de discuții la reforma sistemului monetar mondial în Bretton
Woods (1944), nu a putut însă să se opună poziției americanului Harry Dexter White. Printre
altele – în memoria lui Silvio Gesells – el a adus în discuție o monedă de circulație internațională
pe nume Bancor. În mod special, numele său este asociat de cele mai multe ori cu teoria sa
economică, respectiv cu recomandarea sa vehementă ca statul să se implice în evenimentele
economice: keynesianismul.
Keynesianismul reprezintă un curent în gândirea economică (macroeconomie), apărut în
secolul XX, introdus de economistul britanic John Maynard Keynes. Acesta a pledat pentru o
politică activă în favoarea sectorului public în economie, realizat nu numai prin acțiuni de tip
monetarist ale băncilor naționale, dar și printr-o politică fiscală energică - ambele măsuri fiind
menite să reprezinte o contrapondere la ceea ce el considera ineficiența relativă a sistemului

2
economic privat, și a ciclurilor economice generate de acesta. Acest current a fost inițiat în
lucrarea de bază: ,,Teoria general a ocupării forței de muncă a dobânzii și a banior.” (1936)
Keynesianismul a constituit baza teoretică a lucrărilor publice inițiate în anii '30 de
guvernele american și german ca soluție împotriva crizei economice. Și-a câștigat mulți adepți pe
plan mondial după cel de-al doilea război mondial, impunându-se rapid în atenția celorlalte
curente de gândire economică, a oamenilor politici și a sindicatelor prin trei trăsături:
a. Recunoașterea faptului că incertitudinea respectiv instabilitatea și dezechilibrele,
constituie forme normale de manifestare ale economiei contemporane de piață;
b. Sublinierea faptului că înțelegerea acestor caracteristicii, precum și a terapiei lor,
presupune examinarea mecanismului de funcționare a economiei de piață nu numai la
scară microeconomcă, ci mai ales la scară macroeconomică;
c. Denunțarea multor iluzii ale liberalismului și limite ale pieței, precum și legitimarea
intervenției statului contemporan în economie, respectiv dirijismul;
Keynesianismul încuraja capitalismul reglementat. Presupunea un angajament pentru
eradicarea șomajului cu orice preț, ceea ce, în Anglia, a dominat atât politicile economice ale
guvernelor laburiste, cât și pe cele ale guvernelor conservatoare, începând cu Attlee, în 1945, și
până la Thatcher, în 1979.
Însă, în ciuda tuturor acestor lucruri, nu toți economiștii au împărtășit această apreciere
elogioasă; neoclasici ca M. Friedman, deși au recunoscut însemnătatea analizei economice și a
terminologiei macroeconomice folosită de J.M.Keynes, au criticat politica bugetară, respectiv
politica fiscală de redistribuire a veniturilor, preconizată de acesta. Chiar și unii adepti și urmași
ai lui J.M.Keynes s-au îndoit de legitimitatea termenului de “revoltuție keynesistă”, având în
vedere faptul că J.M.Keynes a lăsat neexplicate multe probleme economice cu implicații sociale,
printre care inegalitățiile în repartiție și inflația, precum și puternicele decalaje la scară
mondială.
Postkeynesiștii contemporani recunosc unele lacune și deficiențe reale ale keynesismului,
considerând că oricâtă valoare ar avea teoria și doctrina economică elaborată de Keynes , nu
trebuie absolutizate , adică, nu trebuie să ne așteptăm ca ele să dea răspuns la toate problemele cu
care noi ne confruntăm. De aceea, atitudinea recomandată de postkeynesistul francez Alain
Barrere este transkeynesismul, adică preluarea ideilor valide și valabile din keynesismul original,
dar în același timp și îmbogățirea lui cu noi idei..
Din toate acestea rezultă că teoria și doctrina economică keynesistă, se numară printre
cele mai controversate componente ale gândirii economice contemporane, dar în acelasi timp, el
constituie unul din pilonii de bază ai tendinței dominante din gândirea economică occidentală.
Keynes și‐a petrecut viața încercând mereu să îi încurajeze, să îi convingă și să îi
stimuleze pe oameni să gândească așa cum ar trebui. El provoca circumstanțele și tot ceea ce îl
înconjura pe măsură ce se opunea sloganelor, demasca minciunile, arunca la o parte vorbele
goale, insista pe ceea ce era faptic, construia o punte către realitate.

3
2. Frederick Winslow Taylor (1856-1915)

Frederick Taylor a exercitat o influenţă profundă în

domeniul muncii în secolul al XX-lea, fiind un om multilateral
şi extrem de inteligent. Inventator al aşa-numitului
,,management ştiinţific", Taylor a fost cel mai mare apărător al
producţiei în serie, partizanul înfocat al măsurării şi controlului,
bogătaşul care credea că ştie şi înţelege mai bine ca oricare altul
ce se întâmplă pe linia de fabricaţie.
Taylor a copilărit în Philadelphia, în adolescenţă înfăptuind
o obişnuită călătorie în Europa, care a durat 3 ani. Întors acasă
la vârsta de 18 ani, Taylor şi-a făcut ucenicia la o fabrica de
pompe cu abur din Philadelphia- Enterprise Hydraulic Works, însă următorul pas în carieră l-
a reprezentat Midvale Steel Company, unde a devenit inginer şef; după acestea, îndeplinind
funcţia de manager general la fabrica de hârtie din Maine care ţinea de Manufacturing
Investment Company.
În 1893 s-a mutat la New York şi a intrat în afaceri ca inginer consultant, urmând cursurile
Institutului de Tehnologie ,,Stevens" din Hoboken- statul New Jeresey. Înființat recent și
condus de primul său rector, Henry Morton (care urmărea să modernizeze tehnologia
construcţiilor de maşini şi punea accentul pe o pregătire multilaterală), institutul devine spațiul
ideal pentru punerea în lumină favorabilă a numeroaselor aptitudini ale tânărului Taylor
Cât a lucrat şi a studiat, Taylor a realizat extraordinar de multe invenţii şi inovaţii. Faptul
cel mai demn de remarcat este că, în colaborare cu metalurgistul Maunsel White, a creat
procedeul Taylor-White de tratare a oţelului de scule, care a revoluţionat modul de prelucrare
prin aşchiere a metalelor şi a permis dezvoltarea tehnicilor de producţie de serie. Neobosita
inventivitate a lui Taylor s-a materializat într-un număr de peste 40 de patente şi i-a adus o
avere considerabil
În centrul concepţiei lui Taylor despre muncă se afla teoria sa cu privire la creşterea
productivităţii şi eficienţei activităţii profesionale; publicand în anul 1911 una dintre cele mai
importante lucrări ale sale, intitulată Principiile managementului științific.
El a conceput o metodă de îmbunătățire pe baze "științifice" a eficienței economice și a
productiviății muncii, propunând și un sistem de salarizare bazat pe performanță.
Managementul științific căruia i-a pus bazele Taylor, de asemenea, cunoscut sub numele de
"taylorism" a schimbat fundamental modul în care sunt conduse afacerile din lumea întreagă.
Taylorismul este o teorie care fundamentează un sistem de organizare a muncii în cadrul
căreia normele de muncă se stabilesc la nivelul muncitorilor cu cel mai ridicat randament și pe
baza unor îmbunătățiri aduse muncii prin eliminarea mișcărilor inutile, prin aplicarea unor
metode mai eficiente, a evidenței și controlului, ducând astfel la creșterea randamentului
muncii.

4
 Principalele elemente ale Managementul Știintific sunt: studii de timp, standardizarea de
instrumente și punerea lor în aplicare, utilizarea de ,,slide-norme și similare de timp dispozitive
de economisire", carduri de instruire pentru muncitori (detalierea a exact ceea ce ar trebui să
facă), alocarea sarcinilor, etc.
Taylor a numit aceste elemente ,,elemente sau detalii cu privire la mecanismele de
gestionare"; ideea-cheie a managementului științific și cea care a atras cele mai multe critici
fiind conceptul de alocare a sarcinilor. Alocarea sarcinilor este conceptul care are în vedere
ruperea sarcinii principale în sarcini mai mici și mai mici, permițând determinarea soluției
optime pentru sarcina inițială.
Surprinzător, introducerea taylorismului în fabrici a generat o puternică opoziție din partea
muncitorilor productivi. Taylorismul reduce importanța lucrătorului dezumanizându-l,
nedându-i lucrătorului orice tip de relaxare sau un mod personalizat de a-și face munca,
devenind astfel extrem de stresat și opresiv. Supervizarea intensă însemna că orice opunere sau
mișcare înceată este notată instantaneu negativ.
Taylorismul, ca regim de disciplină de fier, aduce cu el posibilitatea de scoatere din funcție
a lucrătorilor, promovand indivizii în funcții de conducere managerială și supervizare. De când
productivitatea muncii este automatizată, disciplina în muncă este și ea redusă în importanță,
prin limitarea angajărilor la doar o patură socială de muncitori săraci și organizați prost.
În zilele noastre, taylorismul este un sinonim pentru cel mai înapoiat stil de management,
pentru că depinde de eliminarea oricărei inițiative productive din partea lucrătorului, care
depinde, pentru succesul sau, de eliminarea totală a eficacității disciplinei în muncă.

3. Adam Smith (1723-1790)

Adam Smith (supranumit și părintele economiei

politice) a fost un economist, om politic și filozof
scoțian. Lucrarea sa Avuția națiunilor, cercetare
asupra naturii și cauzelor ei a fost una din primele
încercări de a studia dezvoltarea istorică a industriei
și comerțului în Europa. Această lucrare a ajutat la
crearea economiei ca disciplină academică modernă
și a furnizat una dintre cele mai bune argumentări
intelectuale pentru comerțul liber și capitalism. A
introdus în economie conceptul de mâna invizibilă.
A început studiile la vârsta de 14 ani, din 1737 până în 1740 la universitatea din Glasgow, unde
a luat parte la cursurile profesorului Francis Hutcheson. Între 1740 și 1746 a studiat filosofia la

5
Colegiul Balliol din Oxford. În anul 1751, la vârsta de numai 27 de ani, Adam Smith a fost profesor
de logică la universitatea din Glasgow, iar în 1752 a fost profesor de filosofie morală.
În 1759, la vârsta de 36 de ani, Adam Smith publică prima lucrare importantă: „Despre teoria
sentimentelor morale“. Scrierea se concentra asupra unui fenomen care va lua amploare în
domeniul economic din secolul al XX-lea: motivaţia unei persoane. Aceasta nu se bazează, în
opinia lui Adam Smith, pe un sens moral sau pe o anumită utilitate. Se anticipează oarecum şi
scara valorilor detaliată de A. Maslow, prin depăşirea stadiului de satisfacţie naturală a muncii
(procurarea de hrană, îmbrăcăminte, casă), la cea spirituală (recunoaştere, respect, reuşită). Prin
lansarea acestei lucrări, Adam Smith a devenit extrem de popular; atât de cunoscut încât numeroşi
studenţi şi-au părăsit universităţile la care studiau şi s-au înrolat la Glasgow pentru a-i audia
cursurile.
După succesul înregistrat în domeniul filosofiei morale, Adam Smith a început să se orienteze
spre subiecte de economie politică. A fost una dintre primele persoane care a afirmat că dezvoltarea
unei naţiuni nu depinde în cantitatea de aur şi argint de care dispune, ci de capacitatea de muncă a
oamenilor pe care îi cuprinde, prin apariția unei lucrări de prestigiu: ,,Avuția națiunilor” datorită
căreia termenii „mercantilism” și „sistemul mercantil” (introduși pentru prima dată în 1763 de
fiziocratul francez marchizul de Mirabeau) au fost deosebit de popularizați.
Mercantilismul este un curent specific secolelor XVI-XVII dominând viaţa economică, sub
aspect teoretico-practic, pînă la mijlocul sec. al-XVIII-lea. El a apărut şi s-a dezvoltat sub impulsul
economiei de schimb în cadrul căreia, capitalul comercial a jucat cu rol esenţial. Cu toate că, prin
excelenţă, acest curent de gîndire economică manifestă un empirism accentuat, totuşi, ideile şi
preceptele emise au vizat găsirea unor soluţii de politică economică menite să ducă la sporirea
veniturilor statului şi la consolidarea poziţiilor burgheziei (la început cea comercială) aflată în plină
ascensiune în peisajul economic general, caracterizat iniţial de cooperaţia capitalistă simplă şi
ulterior, de către manufacturi.
Mercantilismul se bazează pe două principii esenţiale: principiul chrysohedonic sau dorinţa de
a deţine cît mai mult aur, putere şi implicit bogăţie, pentru că, potrivit spuselor lui William Petty:
"aurul, argintul, bijuteriile nu pier; ele sunt bogăţii în toate timpurile şi locurile"; principiul
antagonismului de interese dintre naţiuni, bazat pe stocul monetar, unde banul constituie "nervul
războiului"; iar trei idei importante care caracterizează modul de gîndire mercantilist fiind:
concepţia cu privire la bogăţie (individuală şi naţională); izvorul şi rolul profitului în societate şi
concepţia privind banii şi rolul jucat de aceştia în relaţia cu celelate produse ce fac obiectul
vînzării-cumpărării pe piaţă.
Concepţia mercantilistă asupra bogăţiei, indiferent dacă este privită la nivel individual sau
naţional, îşi găseşte expresia în stocul monetar existent la un moment dat. Sporirea bogăţiei sub
această formă devine preocuparea centrală atît a indivizilor cît şi a statului, acesta din urmă fiind
considerat "exponentul birului public".
În evoluţia sa, mercantilismul cunoaşte două etape mai importante determinate în funcţie de
modul de interpretare şi aplicare a politicilor economice emise în acea perioadă. Prin urmare, avem
de-a face cu mercantilismul timpuriu şi mercantilismul dezvoltat.

6
 Mercantilismul timpuriu este caracteristic sec. al XVI-lea şi unor decenii din prima jumătate a
sec. al XVII-lea.
Acestei perioade îi este caracteristică preocuparea pentru realizarea unor balanţe comerciale active,
a unui excedent al intrării de monedă faţă de ieşiri. În acest context sunt remarcate măsurile de
ordin administrativ impuse de către stat, în sensul limitării, chiar pînă la interdicţie, a importului
de mărfuri şi stimulării, pe cît posibil, a exportului, cu scopul atragerii unei cantităţi cît mai
însemnate de monedă şi metal preţios. Convingerea unanimă era că, numai în acest mod ţara poate
fi considerată bogată.
La acest tip de mercantilism se va referi ulterior Adam Smith cînd scrie că: "...deşi încurajarea
exportului şi descurajarea importului sunt cele două mari mecanisme prin care sistemul
mercantilist îşi propune să îmbogăţească orice ţară, totuşi, cu privire la anumite mărfuri, el pare a
urma o cale diametral opusă (...). Sistemul mercantilist descurajează exportul de materii prime
pentru manufactură şi al uneltelor de muncă, pentru a acorda muncitorilor noştri un avantaj şi a-i
face capabili să vîndă pe pieţe străine mai ieftin decît muncitorii altor naţii (...). El încurajează
importul de materii prime pentru manufacturi, pentru ca să poată fi prelucrate de muncitorii noştri
mai ieftin şi să înlăture astfel un import mai mare şi de o valoare mai mare de bunuri
manufacturate".
Mercantilismul dezvoltat (mijlocul sec. al XVII-lea, începutul sec. al XVIII-lea) a exprimat
o concepţie mult evoluată cu privire la modul de conducere şi dezvoltare a societăţii din acea
perioadă. Asistăm la o diminuare a factorului administrativ, concomitent cu accentuarea acţiunii
factorilor economiei, prin rolul esenţial conferit balanţei comerciale. Se constată şi o relaxare
considerabilă a comerţului exterior deoarece, activitatea de import nu mai este atît de restrictivă şi
este promovată ideea creşterii acesteia concomitent cu creşterea, într-o proporţie mult mai mare a
exportului, pentru a se putea asigura permanent o balanţă comercială activă.
În general, mercantiliştii s-au axat pe ofertă, cu scopul de a exporta surplusul de produse şi
pentru a procura valuta necesară . Ei au urmărit o abordare macroeconomică a fenomenelor şi
proceselor, însă niciodată nu au reuşit să realizeze o prezentare sintetică asupra economiei şi a
funcţionării acesteia. Nu au reuşit să separe aspectele economice de cele politice, adeseori acestea
suprapunîndu-se, economia căpătînd, de cele mai multe ori, forma acţiunii politice.

4. François Quesnay (1694-1774)

François Quesnay a fost un economist francez, reprezentant al

Școlii Fiziocrate, pronunțânu-se împotriva voluntarismului în economie,
cercetând procesele economice ca procese naturale căutând să descopere
legități obiective privind desfășurarea lor. A susținut totodată că

7
plusvaloarea (numită de el produs net) se creează numai în agricultură- privită ca fiind un dar al
naturii.
Cunoscut pentru publicarea Tableau économique (Tabelul economic) în 1758, lucrare
cunoscută ca fundamentală ideilor fiziocratice. Aceasta a fost , probabil , prima lucrare care
încearcă să descrie modul de funcționare a economiei într - un mod analitic, și , ca atare , poate fi
văzută ca fiind una dintre primele contribuții importante în ceea ce privește gândirea economică.
Născut la Méré lângă Versailles, François Quesnay, studiază medicina la Paris având
calificarea de medic chirurg, fiind numit mai apoi, în 1737, secretar perpetuu al Academiei de
Chirurgie fondat de François Gigot de la Peyronie. Preocupările economice au început în anul
1744 când se instalează la Palatul Versailles ca urmare a absolvirii Facultății de Medicină și ca
urmare a denumirii sale în calitate de medic regal.
Rezultatele aplicării timp de două-trei secole a ideilor de tip mercantilist şi respectiv a
politicilor economice de această factură, nu s-a dovedit în ultimă instanţă, promiţătoare. Tabloul
economic al acestei perioade ne prezintă un declin accentuat al sectorului agricol, sacrificat în mod
deliberat în favoarea dezvoltării industriale, preţurile scăzute la produsele agricole generînd un
adevărat exod al populaţiei rurale spre oraşe, concomitent cu creşterea suprafeţelor agricole
necultivate.
Datorită lucrărilor sale cu profund caracter social, s-a format un reprezentativ grup de
economiști francezi, care datorită liderului lor necontestat, François Quesnay, au pus bazele unei
mișcări cu vederi liberale și care au criticat mercantilismul, aducând o serie de inovații importante
în teoria economică, construind totodată cea dintâi școală de economiști în sensul cel mai complex
al cuvântului- astfel ia naștere curentul fiziocrat.
Fiziocratismul este primul curent liberal apărut în Franța durând nici mai mult, nici mai
puțin de trei decenii, jucând un rol important în teoria și practica economică. Denumirea de
fiziocratism provine de la interpretarea fizică (naturală) a legilor şi proceselor economice deoarece,
natura, legile naturale sau fizice, cu caracterul lor imuabil şi universal sunt cele care trebuie să stea
la baza existenţei şi acţiunii umane.
Principiul care animă toată doctrina fiziocraților este acela al unei ordini naturale financiare
bune și armonioase. Aceștia sunt fundamental opuși intervenționismului economic susținut și
practicat de către mercantiliști, considerând că adevărata bogăție a unei națiuni nu este dată nici
de cantitatea de aur, de ținută, sau de populația ei, ci de pământul și agricultura acesteia. Prin
urmare,ideea de bază a fiziocraților, era concentrată în bunăstarea teritoriului fertil, bine exploatat
de către o populație suficientă și respectuasă ordinii naturale.
Astfel, pentru fiziocraţi, pămîntul constituie singurul factor productiv, întrucît el este cel
care poate să furnizeze produs net, adică să asigure acel randament care să facă posibilă realizarea
unor venituri mai mari decît costurile de producţie. Alte sectoare de activitate, precum industria şi
comerţul, sunt considerate ca sectoare "sterile" din punctul de vedere al veniturilor, deoarece ele
transformă bunurile fără a le multiplica şi în consecinţă, nu realizează produs net.

8
 Diferenţa dintre industrie şi agricultură are în concepţia fiziocrată şi o serie de influenţe de
factură teologică. Astfel producţia agricolă este considerată a fii opera divinităţii, pe cînd bunurile
create în sectorul industrial, fiind rezultatul efortului uman, nu sunt rezultatul unui act creator.
Fiziocraţii nu au înţeles nici că producţia agricolă, ca şi cea industrială, se desfăşoară avînd
la bază legea preţurilor de piaţă. Ori, atunci cînd preţul de piaţă scădea, produsul net dispărea, iar,
în asemenea condiţii, din teoria fiziocrată nu se mai înţelegea nimic. De altfel, ei introduc aşa-
numitul "preţ bun", preţ ce conţine o "plus valută" asupra cheltuielilor de producţie, ca un efect
normal al ordinii naturale. În condiţiile în care preţul scade sub nivelul preţului de producţie,
ordinea naturală se rupe, afirmă fiziocraţii, iar "produsul net" dispare. În principiu, în toate
dezvoltările lor, fiziocraţii, ca şi predecesorii lor mercantiliştii, s-au axat pe studiul ofertei,
neglijînd cererea, fapt care determină sporirea în cel mai mare grad a plăcerii prin cele mai mici
cheltuieli posibile de către toţi agenţii economici şi satisfacerea maximă a nevoilor de consum a
tuturor membrilor societăţii, în condiţiile funcţionării concurenţei perfecte şi a posibilităţii fiecărui
individ de a-şi realiza interesul personal.

5.Jean Baptiste Say (1767-1832)

Jean Baptiste Say economist de origine franceză, este adept

şi promotor al ideilor liberalismului clasic. Admiraţia sa pentru
ideile cuprinse în lucrarea "Avuţia naţiunilor" a lui Smith şi
influenţele exercitate de acesta asupra oamenilor de ştiinţă l-au
determinat pe Say să încerce sistematizarea ideilor smithiene în
lucrările: "Tratat de economie politică"(1803) şi "Curs complet
de economie politică practică" (1828-1829).
Potrivit concepţiei lui Say, economia politică este ştiinţa care
studiază producţia, repartiţia, circulaţia şi consumul avuţiei, în
contextul utilizării corespunzătoare a celor trei factori de
producţie - munca, natura şi capitalul - precum şi pe baza raporturilor cerere-ofertă stabilite pe
piaţă. Ea este o ştiinţă cu un pronunţat caracter normativ ce stă la baza constituirii în mod spontan
a ordinii vieţii economice.
Este criticată lipsa de consistenţă a unor idei fiziocrate care se bucurau de recunoaştere în
epocă. Astfel, Say arată că, nu numai în agricultură ci pretutindeni "natura este forţată să lucreze
împreună cu omul", prin "fonds de terre" Say înţelegând tot ajutorul pe care "o naţie îl are direct
de la puterile naturale, respectiv din forţa vântului, din curenţii de apă etc".
Dezvoltarea rapidă a Franţei după 1789, sub imperiul revoluţiei industriale, îl va determina pe
Say să întreprindă o analiză atentă a vieţii economice şi îndeosebi a industriei. Omul, capitalurile
şi pământul sunt cele care aduc servicii productive. Serviciile aduse pe piaţă se schimbă contra

9
unui salariu, profit sau contra unei dobânzi sau rente. Ele sunt cerute de întreprinzătorii industriali
- inclusiv de negustori, agricultori, manufacturieri - şi combinate în aşa fel încât să satisfacă cât
mai deplin cererea de produse exprimată de consumatori. Prin urmare, legea cererii şi a ofertei
reglează atât preţul serviciilor (procentul amenzilor, dobânzilor, salariilor) cât şi preţul produselor.
Era un punct de vedere înaintat comparativ cu concepţia fiziocrată, unde produsele se schimbau
de la o clasă socială la alta şi nu de la individ la individ. Totodată, Say are meritul de a fi făcut
distincţie între remunerarea capitalului de cea a întreprinzătorului, idee relativ confuză la Adam
Smith. Ideea unei ordini fireşti în cadrul economiei de piaţă a fost prezentă în gândirea tuturor
economiştilor liberali, încă de la începuturile ştiinţei economice.
Liberalismul economic e cea mai mare orientare de gândire și practică economică din ultimele
trei secole. Până în perioada interbelică a secolului XX se numește liberalism economic, iar de
atunci e neoliberalism economic. Diferența fundamentală dintre ele se referă la aspecte: rolul
economiei al statului și rolul planificării.
Liberalismul economic a evitat de la teoria economiei spre doctrină, iar azi se numește un
curent de orientare liberală. Rădăcina liberalismului se găsesc în filozofia utilitaristă dezvoltată
începând cu secolul al XVI-lea și care se clădește în jurul individului pe ideea că ceea ce este
potrivit individului este potrivit și statului. Pornind de aici, utilitariștii (Rene Descartes, Charles
Montesquieu, Thomas Reausseua, Jemery Bertham) au construit o filozofie a interesului personal
și au sugerat organizarea economică în funcție de acest interes. Încă de la început utilitariștii
englezi au propus un model mai individualist, iar cei estici un individualism mai social, adică în
care mai este loc pentru intervenție statală și pentru rezolvarea aspectelor sociale ale economiei.
Modele s-au dezvoltat și creionează tipurile fundamentale ale liberalismului actual, respectiv
modelul anglo-saxon. În zona de liberalism englez (Anglia, SUA) e mai individualist și modelul
Rerar mai social.
Una dintre ideile centrale a liberalismului e ceea ordinii naturale, conform căruia universul e
guvernat de legi proprii, obiective. Noțiunea de lege națională și de ordine națională au căpătat în
timp mai multe conținuturi în funcție de evoluția istorică a umanităției. În antichitate și evul mediu
(până sec al XV-lea) se considera că legea și ordinea națională sunt de proveniența lor divină și
obligatorie, respectarea lor conduce spre prosperit și fericire, iar încălcarea spre sărăcie și moarte.
Atractivitatea liberalismului constă în aceea că pornește de la ideea că de la naționalitate
oamenii sunt egali și liberi și scopul este o organizare socială și economică capabilă să asigure
egalitatea indivizilor. După părerea lor ordinea economică e naturală când organizarea economică
asigură funcționarea neînprădită și exclusivă a legilor economiei obiective. De aceea
reglementarea totală este inutilă, adică legile sunt suficiente.
Principiile fundamentale sunt: economia trebuie guvernată de legi obiective; economia trebuie
organizată pe baza proprietății private; existența libertății de acțiune a organizării economice;
existența concurenței libere și perfecte- aceste patru principii stând la baza fiecărui model liberal
dintotdeauna, formând substantiv esența liberalismului.

10
 Astăzi se înțelege prin lege, ca lege esențială, generală, repetabilă și stabilă care există în
procesele economice și între ele. Legea guvernează mișcarea realității și asigură finalitatea
mișcării. De la Montesquieu încoace și prescuparea fundamentală a oamenilor e descoperirea legii
și organizează activitatea în funcție de ele. Scopul fundamental al liberalismului economic a fost
și este o organizare economică în concordanță cu legile obiective ale ei.

6. Friedrich List (1789-1846)

Georg Friedrich List a fost al 19-lea lider germano-american recunoscut ca fiind economistul
care a dezvoltat " Sistemul Național " sau ceea ce unii numesc astăzi Sistemul Național de Inovare.
El a fost un strămoș al școlii istorice germane de economie, pledând pentru Uniunea Vamală din
Germania din punct de vedere nationalist, ideile sale stand la baza
Comunității Economice Europeane.
Lista s-a născut în Reutlingen , Württemberg, lucând pentru
început drept contabil în serviciul public (așa-numit " Cameralist
a birourilor "), iar prin 1816 a fost ridicat la gradul ministerial de
sub-secretar. În 1817 a fost numit profesor de administrație și
politică la Universitatea din Tubingen , dar căderea ministerului
din 1819 l-a obligat să demisioneze.
Ca deputat în camera de Württemberg, el a fost activ în
susținerea reformelor administrative; fapt pentru care a fost în cele
din urmă dat afară din cameră, iar în aprilie 1822 condamnat la zece luni de închisoare cu munca
grea în cetatea Asperg.
Din punct de vedere al economiei naționale, teoria lui Lista era diferită față de doctrinele
economiei individuale și cele legate de economia cosmopolitană, față de principiile lui Adam
Smith și JB Say. Lista de contrast comportamental economic al unui individ cu cea a unei națiuni,
consta în faptul că un individ promovează doar propriile interese personale, pe când un stat
favorizează bunăstarea tuturor cetățenilor săi.
Format în atmosfera de renaştere a spiritului naţional de la începutul secolului al XIX-lea,
tânărul List a susţinut unificarea politică şi unitatea vamală a statelor germane. Mai târziu, stabilit
vremelnic în Statele Unite ale Americii, el s-a familiarizat cu practicile protecţionismului vamal
din această ţară şi a elaborat o primă variantă a teoriei sale sub forma unor scrisori destinate
publicului american, reunite în 1827 în lucrarea Trăsăturile unui nou sistem de economie politică-
fiind considerat ca întemeietor al protecționismului. Înapoiat în Germania, List şi-a continuat
activitatea ştiinţifică şi a publicat în 1841 opera sa fundamentală Sistemul naţional al economiei
politice. Cartea s-a bucurat de un larg ecou, atât în Germania, cât şi în străinătate, fiind tradusă şi
publicată în aproape toate ţările europene până la sfârşitul secolului al XIX-lea. În lucrările sale,

11
List reproşa liberalilor clasici, în general, şi lui Adam Smith, în special, faptul că aplicarea ideilor
lor slujea exclusiv intereselor naţiunilor dezvoltate (Angliei şi în secundar Franţei) de a
dezorganiza economic şi a frâna progresul celorlalte state.
Protecționismul şi Şcoala istorică germană dau expresie principalelor reacţii naţionale faţă de
liberalismul clasic, pe care promotorii acestor curente l-au criticat sub aspect teoretic, metodologic
şi al politicii economice. Sub aspect teoretic, ei au contestat pretenţia de valabilitate permanentă şi
universală a postulatelor liberalismului clasic şi au afirmat relativitatea sau, după caz, inexistenţa
unor legi naturale; sub aspect metodologic adepţii acestor curente au respins metoda deductivă,
utilizată de liberalii clasici (şi mai târziu, de cei neoclasici), considerând că ar contribui la
deformarea realităţii economice - în locul acesteia, ei propuneau adoptarea metodei inductive şi
istorice, care ar fi în măsură să studieze viaţa economică în devenirea şi cu particularităţile sale;
cercetarea economică ar trebui să aibă un caracter empiric, bazat pe evidenţierea analogiilor,
asemănărilor şi deosebirilor dintre fapte, fenomene şi procese; sub aspectul politicii economice, se
constată unele diferenţe de apreciere între adepţii protecţionismului şi cei ai şcolii istorice
germane. Protecţioniştii au criticat vehement teoriile clasice ale comerţului internaţional care, în
opinia lor, avantajau un grup restrâns de ţări dezvoltate economic şi dezavantajau restul ţărilor
lunii.
Teoriile protecţioniste s-au dezvoltat pe parcursul a aproximativ un secol, între deceniul al
treilea al secolului al XIX-lea şi deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Ele au apărut aproape
simultan în statele germane (mai târziu, Germania) şi în Statele Unite ale Americii - ţări în care
dezvoltarea economiei de piaţă era întârziată de nerealizarea unităţii statale, de insuficienta
valorificare a resurselor disponibile, dar şi de prezenţa pe piaţa internă a mărfurilor industriale,
superioare calitativ, importate din Anglia. Mai târziu, ideile protecţioniste aveau să găsească un
teren favorabil şi în Austria, Rusia, România, Italia şi în alte ţări, în care nivelul de dezvoltare
economică şi poziţia în economia mondială erau resimţite ca fiind inferioare potenţialului lor
economic.
În vederea dezvoltării forţelor productive ale naţiunii, statul are obligaţia să promoveze cea
mai potrivită politică economică. Ori, arăta List, adoptarea unei politici economice protecţioniste
reprezenta singura soluţie recomandabilă pentru statele mai puţin dezvoltate economic.
Argumentele sale în favoarea protecţionismului sunt, în esenţă, următoarele: dezvoltarea forţelor
productive ale naţiunii, şi în special, a industriei impuneau aplicarea unor taxe vamale suficient de
mari pentru a descuraja importul mărfurilor străine. În practică, nivelul taxelor vamale era
determinat de diferenţa de costuri, respectiv de preţ, dintre mărfurile importate şi cele produse în
ţară; fiecare naţiune era îndreptăţită să îşi dezvolte armonios ramurile economice şi să îşi constituie
un complex economic naţional, ceea ce i-ar asigura sau, după caz, i-ar consolida independenţa
economică şi politică în raporturile cu străinătatea; statul avea datoria patriotică de a îi favoriza,
pe piaţa internă, pe producătorii indigeni în raport cu cei străini.
Unii adepţi ai protecţionismului şi ai Şcolii istorice germane au susţinut înfăptuirea unor
reforme sociale moderate, cum erau acordarea dreptului de organizare sindicală a muncitorilor,
introducerea asigurărilor sociale, respectarea legislaţiei muncii, protejarea categoriilor sociale
defavorizate şi altele. Ei au fost desemnaţi prin termenul generic de socialişti de catedră, dată fiind

12
preocuparea lor pentru problemele muncitoreşti, pe de o parte, şi popularizarea acestei
problematici de la catedrele universitare pe care le ocupau, pe de altă parte.

7. Radicalismul.
Radicalismul, în sens larg, cuprinde ansamblul curentelor şi teoreticienilor de orientare
reformistă şi contestatară în raport cu gîndirea economică convenţională modernă şi
contemporană. În sens îngust, radicalismul reprezintă un curent de gîndire economică
contemporan, care a luat fiinţă în deceniul al cincilea al secolului al XX-lea şi s-a dezvoltat pe
parcursul celei de-a doua jumătăţi a acestui secol.
Ascensiunea radicalismului se datorează, într-o măsură considerabilă, creşterii interesului
pentru studierea unor procese şi fenomene apărute în economia mondială la mijlocul şi în a doua
jumătate a secolului al XX-lea ca rezultat al decolonizării politice şi al globalizării economice.
Răspunzînd necesităţii de elucidare a acestor noi procese şi fenomene, precum şi de reevaluare,
dintr-o nouă perspectivă, a altora mai vechi, economiştii radicali au acordat atenţie studierii:
genezei, naturii şi căilor de depăşire ale subdezvoltării economice; raporturilor dintre ţările
dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare privind fluxurile internaţionale de mărfuri, capital,
tehnologie şi forţă de muncă; fluctuaţiilor, crizelor şi asimetriilor din economia mondială
contemporană; raporturilor dintre individ şi societate, precum şi dintre grupurile sociale legat de
producţia şi repartiţia bunurilor.
Curentul radical nu are un fondator unic, iar abordările sale teoretice şi metodologice sunt
eterogene. Din aceste motive, unii doctrinari de orientare liberală au contestat însăşi existenţa
radicalismului ca şi curent închegat de idei şi au cerut, după caz, repartizarea exponenţilor săi la
curentele a căror paradigmă o adoptă (marxism, keynesism, protectionism etc.) sau considerarea
lor ca gînditori heterodocşi.
În ţările dezvoltate, radicalismul s-a aflat într-o relativă izolare în mediile academice, în care
predominau curentele tradiţionale. Printre cei mai importanţi reprezentanţi ai săi se numără
J.K.Galbraith şi I.Wallerstein din SUA, A.Emmanuel şi J.Attali din Franţa, G.Myrdal din Suedia
şi alţii.
În schimb, în ţările în curs de dezvoltare, au luat naştere veritabile şcoli naţionale de orientare
radicală, cum sunt cele din Brazilia (C.Furtado, J.deCastro), Argentina (R.Prebisch), Mexic
(V.Urquidi), Egipt (S.Amin), India şi altele. Acest fapt a permis abordarea problematicii
economice de pe poziţia intereselor specifice acestor ţări.

Gunnar Myrdal (1898-1987)

Gunnar Myrdal a fost o personalitate marcantă a vieţii ştiinţifice şi politice

suedeze şi internaţionale. A funcţionat ca profesor şi cercetător, ca secretar al

13
Comisiei Economice a ONU pentru Europa, a fondat Institutul Naţional de Studii Economice din
Stockholm şi în ultima parte a vieţii, a militat pentru pace şi dezarmare. În 1974 a fost distins,
alături de F.A.v.Hayek, cu Premiul Nobel pentru economie. Este autorul lucrărilor Teoria
economică şi regiunile subdezvoltate (1960) şi Sfidarea sărăciei mondiale. O schiţă de program
mondial împotriva sărăciei (1970).
Ca şi alţi oameni de ştiinţă din generaţia sa, G.Myrdal a susţinut că un bun economist ar trebui
să se preocupe de nevoile oamenilor privite în ansamblul lor, şi nu doar de cele strict economice.
În opinia sa, orice teorie economică porneşte de la o judecată de valoare cu caracter politic.
Analizele ştiinţifice nu pot, indiferent de gradul de onestitate profesională al autorilor, să
depăşească aceste judecăţi de valoare.
G.Myrdal s-a disociat de teoriile neoliberale privind comerţul internaţional, susţinute de unii
exponenţi ai Şcolii de la Stockholm. În opinia sa, adoptarea unei politici comerciale
liberschimbiste accentua diferenţele de preţuri şi de productivitate dintre exporturile ţărilor
dezvoltate şi ale celor în curs de dezvoltare în detrimentul ultimelor. Înlăturarea sărăciei din ţările
foste coloniale din Asia şi Africa impunea atît o largă cooperare economică şi politică între statele
lumii, cît şi creşterea rolului organismelor internaţionale specializate.
Economistul suedez se numără printre principalii teoreticieni contemporani ai statului-
providenţă, pe care îl privea ca expresie a întrepătrunderii intereselor tuturor grupurilor sociale. El
aprecia că autorităţile publice aveau datoria să asigure cele mai bune condiţii posibile de educare,
locuit, ocrotire a sănătăţii şi asistenţă socială. În acelaşi timp, el a atras atenţia asupra birocratizării
crescînde a instituţiilor statului, pe care o atribuia manipulării unor obiective generale în favoarea
unor interese de grup şi individuale.
Adept al dirijismului economic, G.Myrdal s-a distanţat de unele soluţii keynesiene. Astfel, el
a susţinut ideea, aparent paradoxală, că intervenţia statului în economie este necesară, în primul
rînd, în perioadele de avînt economic, pentru a stimula investiţiile şi a pune astfel bazele unei
dezvoltări durabile.

8. Instituționalismul.
Instituţionalismul s-a dezvoltat în Statele Unite ale Americii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
în primele trei decenii ale secolului al XX-lea. Format sub influenţa Şcolii istorice germane, el a
preluat şi a dezvoltat orientările teoretice şi metodologice ale acesteia, pe care le-a aplicat la
problematica social-economică din SUA.
Prin conceptul de instituţie, adepţii acestui curent înţelegeau totalitatea normelor juridice şi de
comportament care reglementau acţiunea indivizilor, întreprinderilor, grupurilor sociale şi
administraţiilor publice şi private. Studierea instituţiilor urma să ţină seama atât de marea lor
diversitate, cât şi de evoluţia lor în timp. Activitatea agenţilor economici era analizată nu în mod
izolat, ci în cadrul instituţiilor din care aceştia făceau parte. Pentru explicarea tendinţelor de

14
evoluţie ale instituţiilor şi, prin aceasta, a modului de acţiune şi a regulilor de conduită care urmau
să fie adoptate de agenţii economici, se recomandă studienrea unei cantităţi cât mai mari de date
şi fapte.
Dintre exponenţii instituţionalismului s-au remarcat T.Veblen şi W.Mitchell.

Thorstein Veblen (1857-1929)

Thorstein Veblen, întemeietorul curentului institutionalise

şi-a expus opiniile în lucrările: Teoria clasei neproductive
(1893), Teoria întreprinderii de afaceri (1904) şi altele. Natura
umană, considera T.Veblen, nu putea fi înţeleasă numai din
perspectiva unor legi economice imuabile, în care caracterul ei
atât feroce, cât şi creativ sunt prezentate în mod raţional; ea ar
putea fi studiată şiînţeleasă mult mai bine dacă s-ar utiliza
metodele antropologului sau ale psihologului, care privesc omul
ca pe o fiinţă cu porniri instinctuale şi iraţionale.
Pe măsura dezvoltării economiei de piaţă, aprecia T.Veblen,
se manifesta tendinţa creşterii numerice şi ca importanţă a unor
pături parazitare, compuse din speculanţi, rentieri, intermediari, care formau clasa neproductivă.
Noua clasă neproductivă se încadra în vechiul tipar al categoriilor sociale prădalnice şi parazitare
existente în societăţile premoderne şi perpetua admiraţia faţă de puterea personală şi relaţiile de
clan, pe care se sprijinea. T.Veblen dezavua atitudinea opiniei publice, care manifesta îngăduinţă
şi, în unele cazuri, chiar aprobare faţă de acţiunile socialmente negative ale păturilor parazitare.
Departe de a fi priviţi ca paraziţi sau spoliatori, exponenţii clasei neproductive se bucurau de
admiraţia comunităţii. În schimb, prin contrast, activităţile creative erau marginalizate.
Referindu-se la rolul întreprinzătorului, T.Veblen îi contesta calitatea de personaj central al
vieţii economice, pe care i-o atribuiau curentele de factură liberală. În opinia lui, omul de afaceri
juca un rol mai degrabă negativ în cadrul sistemului -- acela de beneficiar al unor avantaje
nemeritate. El urma, într-o perioadă de timp relativ scurtă, să îşi piardă poziţia deţinută în economie
şi în societate şi să fie înlocuit de manageri şi specialişti, ca efect, între altele, al dezvoltării
impetuoase a ştiinţei şi a tehnicii.

9. William Stanley Jevons (1835-1882)

William Stanley Jevons este un economist și logician englez, considerat inițiatorul

marginalismului englez. Munca lui Jevons, împreună cu descoperiri similare realizate de Carl
Menger la Viena (1871) și de către Léon Walras în Elveția (1874), a marcat deschiderea unei noi

15
perioade în istoria gândirii economice. Contribuția lui Jevons la revoluția marginală în economie
de la sfârșitul secolului al XIX-lea i-a întregit reputația sa ca economist politic de frunte, plasânu-
l totodată pe lista celor mai mari logiciani ai timpului.
La vârsta de cincisprezece ani a fost trimis la Londra pentru a participa la College School
University. Aparent din acest moment s-au format deja convingeri în ceea ce prevăd realizările
importante ca gânditor, iar spre sfârșitul anului 1853, după ce a petrecut doi ani la University
College, în cazul în care subiectele sale preferate erau chimia și botanica, a primit în mod
neașteptat, oferta de ,,assayership” la noua monetărie din
Australia, fiind astfel nevoit să părădească Marea Britanie
pentru Sydney în iunie 1854.
Jevons și-a structurat noile doctrine la un moment destul
de proaspăt al carierei sale, doctrine care au constituit în
majoritatea contribuțiilor sale caracteristice și originale în
economie și logică. Teoria utilității, care a devenit nota
dominantă a teoriei sale generale în economia politică, a fost,
practic, formulată într-o scrisoare scrisă în 1860; iar germenul
principiilor sale logice cât și schimbarea similitudinii lui,
poate fi găsită în viziunea pe care o propoune într-o altă
scrisoare scrisă în 1861.
Cu toate acestea, nu a fost aidoma unui teoretician care se ocupă cu datele fundamentale ale
științei economice, ci ca un scriitor genial, axat în mod deosebit pe probleme economice practice,
Jevons a primit, în cele din urmă, prima recunoaștere generală. Cele două lucrări ale sale ,,O
scădere serioasă a valorii aurului (1863)” și ,Problema cărbunelui”(1865), l -au așezat în rang de
față ca un scriitor specializat în economie aplicată și statistică; fiind amintit mai târziu ca unul
dintre cei mai importanți economiști ai secolului XIX, cu toate că lucrarea sa ;,Teoria economiei
politice” n-a avut să fie scrsă niciodată.
Marginalismul prevede teoria economică conform căreia valoarea unui bun este măsurată prin
utilitatea ultimei unităţi disponibile, astfel această teorie a fost dezvoltată dprin prisma a trei şcoli
diferite (austriacă, elveţiană şi americană) la sfîrşitul secolului al XlX-lea.
Ideea fundamentală a marginalismului este că fiecare agent economic individual are o scară
raţională de nevoi după care se călăuzeşte în acţiunile sale. În condiţiile concurenţei perfecte,
utilitatea este măsura subiectivă a raportului dintre disponibilităţi şi eficienţă. Paradoxul
marginalismului este că utilităţile totale ale produselor sînt egale, dar utilităţile finale nu (sau:
satisfacerea oricărei nevoi este o necesitate, dar satisfacţia obţinută prin satisfacerea diferitelor
nevoi este variabilă).
În sociologie marginalismul are o influenţă din ce în ce mai mare, în vreme ce în economia
politică ea este în scădere. Aplicarea teoriei marginalismului în sociologie se bazează pe
„concurenţa" dintre resursele limitate ale individului şi necesităţile în continuă creştere. În
sociologie marginalismul se aplică în două cazuri: în evaluarea şi prognoza necesităţilor colective
într-un context dat se ţine seamă că necesităţile individuale cresc mai repede decît capacitatea

16
individuală de a le satisface. În aceste condiţii individul este obligat să facă o selecţie a necesităţilor
şi o planificare a satisfacerii lor. Deci necesităţile nu se satisfac numai în funcţie de costul lor, ci
şi de utilitatea lor marginală, respectiv de raportul dintre satisfacţie şi resursele necesare satisfacerii
necesităţii respective.
Abordare metodologică preponderent în microeconomie, apărută în contextul examinării
comportamentului de optimizare, respectiv de căutare a valorilor optime ale anumitor variabile,
apte de a maximiza sau a minimiza valoarea altei variabile: variabila dorită a fi maximizată mai
este denumită maximand; cea dorită a fi minimizată mai este denumită minimand. În definirea
valorilor extreme (maximum sau minimum) ale unei variabile se apelează la noţiunea de schimbare
m. a variabilei cu care se află în relaţie, fiind „o foarte mică creştere sau descreştere" a respectivei
variabile; astfel: maximul unei variabile este depistat cînd se găseşte o valoare a variabilei astfel
încît o mică sporire sau reducere a acelei valori ar face să scadă valoarea maximandului; minimul
este depistat, analog, cînd se găseşte variabilei o valoare care, fie sporită, fie redusă foarte puţin,
ar face să crească valoarea minimandului. Se presupune, astfel, despre o firmă că doreşte să-şi
maximizeze profitul şi procedînd astfel, să-şi minimizeze costurile pentru fiecare nivel al
producţiei; despre strategul unei politici - că doreşte să maximizeze bunăstarea socială; despre un
consumator oarecare - că doreşte să-şi maximizeze „utilitatea" (conceptul de utilitate aflat în
centrul teoriei clasice a cererii, se referă la satisfacţia, plăcerea, îndeplinirea nevoii etc., derivate
din consumul unei anumite cantităţi dintr-un bun).
Depăşind cadrul problemelor de optimizare, a rămas ca problemă în sine depistarea influenţei
pe care o schimbare m. a unei variabile economice o are asupra unei alte variabile cu care se află
în relaţie, acesta fiind obiectul a.m. Matematicienii identifică aici o aplicaţie directă a calculului
diferenţial, iar în diferitele concepte bazate pe a.m. - tot atîtea denumiri date primelor derivate ale
anumitor funcţii (H.H. Gossen, W.S. Jevons, C. Menger, J.H. von Thunen, M.E.L. Walras). În
consecinţă, pentru a descifra conţinutul oricărui concept marginal este suficient să ştim cu ce
variabilă cheie se presupune că se află în relaţie şi faptul că are în vedere o modificare a acesteia
cu o unitate.

10. Alfred Marshall (1842-1924)

Alfred Marshall a fost un important economist englez,

reprezentant al neoclasicismului. Acesta s-a născut în Anglia în 1842
și este cel care a aplicat analiza marginală în modul cel mai limpede,
este întemeietorul tradiției marginale care domină știința
microeconomiei de astăzi.
Odată ce și-a ales economia drept chemare, Marshall i s-a dedicat
cu toată ființa sa, a luptat ca economia să fie tratată ca un domeniu

17
separat de istorie și științele morale. În acest sens, Marshall este cel care a formulat concepte
precum: utilitate marginală, legea cererii, legea ofertei, cost marginal, elasticitate. Marshall le-a
arătat economiștilor că trebuie să îmbine teoria cu practica, căci un model teoretic bine elaborat
poate fi convingător pe hârtie, dar este inutil în momentul în care este aplicat in practică. Apărute
pentru prima dată în 1890, „Principiile sale” și-au păstrat mult timp actualitatea încât manualele
moderne de economie încă se mai bazează pe lucrarea sa.
Alfred Marshall, asemenea lui Adam Smith, a studiat în profunzime toate realizările anterioare
ale științei economice mondiale, le-a sintetizat și a elaborat un sistem nou de cunoștințe. Savantul
englez a inventat și un șir de teorii și concepte absolut noi. Geniu al compromisului, Marshall a
reușit să-i împace, în plan științific, pe partizanii celor mai diferite teorii, dându-i fiecăruia dreptate
într-o privință sau alta; așa se face că sistemul de cunoștințe elaborat de Marshall, se bazează pe
toate realizările de seamă ale științei economice de pâna la dânsul.

10. Corporatismul.
Corporatismul este un curent de idei economice şi social-politice, care s-a bucurat de o largă
răspîndire în deceniile trei-cinci ale secolului al XX-lea.
Doctrinarii corporatismului apreciau, sub influenţa solidarismului social şi a unor curente
socialiste şi anarhiste, că structura proprietăţii şi repartiţia veniturilor în economia de piaţă genera,
pe de o parte, o apreciabilă eficienţă economică şi, pe de altă parte, permanente frămîntări sociale.
Ca soluţie pentru remedierea acestei situaţii, ei avansau ideea structurării întregii societăţi în
organizaţii profesionale, numite corporaţii, în care urmau să fie cuprinşi toţi cei ce îşi desfăşurau
activitatea într-un anumit sector, indiferent de poziţia lor - patroni sau salariaţi - fapt ce amintea
de organizarea breslelor medievale.
Corporaţiile erau autonome în raport cu instituţiile statului. Unele proiecte corporatiste
prevedeau reprezentarea corporaţiilor într-o adunare la nivel naţional, care urma în timp să se
substituie organizării parlamentare tradiţionale.
În politica economică internă, corporatismul recomanda menţinerea economiei de piaţă, dar
limitarea drastică a libertăţii de iniţiativă a agenţilor economici. Autorităţile publice erau
îndreptăţite să adopte următoarele măsuri: întocmirea unor planuri şi programe social-economice
cu caracter obligatoriu pentru toţi agenţii economici; asocierea producătorilor din ramurile
considerate strategice şi raţionalizarea aprovizionării şi a desfacerii de mărfuri; limitarea
drepturilor proprietarilor de închidere a unităţilor economice şi interzicerea grevelor şi a altor
acţiuni sindicale.
În politica economică externă, inspirată de practicile protecţioniste şi etatiste, erau avute în
vedere: diminuarea treptată a dependenţei de importuri, cu precădere în ramurile considerate
strategice; favorizarea prin stimulente fiscale, taxe vamale etc. a producătorilor interni în

18
detrimentul celor externi; exercitarea unor măsuri de control asupra schimburilor comerciale şi
financiare cu străinătatea, fapt ce contribuia, în practică, la izolarea economică.
În perioada interbelică, ideile corporatiste aveau să fie cuprinse în arsenalul ideologic al
fascismului, devenind, cu unele deosebiri de nuanţă, doctrina social-economică oficială în Italia,
Portugalia, Germania, Spania, Brazilia şi în alte ţări cu regimuri fasciste. Aplicarea în practică, în
aceste condiţii, a ideilor corporatiste avea să ducă la denaturarea şi, în timp, la compromiterea lor.
După cum observa economistul romîn G.Taşcă. Organizarea social-economică corporatistă
decăzuse la rolul unui simplu element de decor, care servea interesele propagandistice ale
regimurilor totalitare.
După al doilea război mondial, ideile corporatiste au continuat să inspire politicile social-
economice în Portugalia şi, într-o măsură mai mică, în Spania şi în unele state latino-americane.
Unele idei protecţioniste şi etatiste aveau să fie receptate, prin intermediul corporatismului, de
gîndirea radicală latino- americană.

19