Necesitatea studiului

macroeconomic. Scopul și
obiectivele macroeconomiei
Macroeconomia ca ştiinţă provine de la grecescul
„macros”, care în traducere înseamnă „mare”,
accentuând că se referă la probleme de dimensiuni
mari. Spre deosebire de microeconomie,
macroeconomia lucrează cu mărimi agregate,
cercetează comportamentul economiei în general,
cum ar fi venitul total sau gradul de ocupare al
forței de muncă, rata inflației sau oscilațiile
conjuncturale. Macroeconomia încearcă să
găsească explicații pentru aceste oscilații, să
găsească factorii de control relevanți și să
stabilească dependențele acestora. Termenul de
„macroeconomie” este introdus în circuitul
ştiinţific abia în anul 1933 de către economistul
englez Ragner Frish.
Părintele, sau fondatorul macroeconomiei, a
fost englezul John M.Keynes (1883-1946) care
în lucrarea sa capitală „Teoria generală a
folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”
(1936) conturează aria şi problemele de bază ale
macroeconomiei.
Macroeconomia:
1. analizează modalităţile de funcţionare a economiei
naţionale, privite ca un ansamblu, ca un tot întreg.
2. operează cu mărimi globale, denumite agregate, cum ar
fi:
Produsul intern brut; masa monetară; cererea globală şi
oferta globală; nivelul general al preţurilor şi inflaţia;
ocuparea deplină a braţelor de muncă şi şomajul;
consumul total; investiţiile totale; balanţa de plăţi.
3. reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele
economice referitoare la întreaga economie
privită ca agregat sau ca sistem;
4. este un domeniu al științelor economice ce lucrează cu
mărimi agregate, cercetează comportamentul
economiei în general, cum ar fi venitul total sau gradul de
ocupare al forței de muncă, rata inflației
sau oscilațiile conjuncturale.
Macroeconomia are ca obiect de studiu comportamentul
tuturor consumatorilor şi al producătorilor într-o
economie naţională, în ansamblu, precum şi relaţiile care
se întreţin cu alte economii
Obiectivele macroeconimice:
1. Elaborarea mecanismelor şi instrumentelor de stabilire
a echilibrului general, adică a echilibrului între cererea
globală şi oferta globală. Descoperind cauzele
dezechilibrelor, care afectează negativ dezvoltarea
economică, macroeconomia oferă statului propuneri
ştiinţific argumentate de depăşire a acestora.
2. Cel de-al doilea obiectiv major al demersului
macroeconomic este asigurarea ocupării depline a
braţelor de muncă şi eliminarea situaţiilor de şomaj.
3. Un alt obiectiv important este găsirea
modalităţilor de menţinere a stabilităţii preţurilor şi
a preîntâmpinării inflaţiei. În acest scop, este
determinată mărimea şi structura masei monetare,
care ar corespunde necesităţii reale ale economiei,
care, stimulând creşterea economică, nu ar provoca
şi o ridicare importantă a nivelului preţurilor.
4. Unul din obiectivele macroeconomiei este şi
elaborarea unui model de distribuire şi de
redistribuire a venitului naţional prin multiple
mecanisme bugetare, care ar permite stabilirea unui
echilibru optimal între echitatea socială şi creşterea
economică.
5. Macroeconomia are în centrul preocupărilor sale şi problema alocării eficiente a resurselor
materiale,
umane şi financiare (totdeauna limitate) în condiţiile caracterului ciclic al dezvoltării economice.
6. În fine, macroeconomia are misiunea de a găsi modalităţile de asigurare a securităţii economice a
ţării prin menţinerea unei balanţe de plăţi echilibrate.
Școlile macroeconomice de gândire
Domeniul macroeconomiei este organizat în multe școli de gândire diferite, cu puncte
de vedere diferite asupra modului în care funcționează piețele și participanții lor.
Școala Clasica
Economiștii clasici au susținut că prețurile, salariile și ratele sunt flexibile, iar piețele tind să se
limpezească, cu excepția cazului în care politica guvernului împiedică acest lucru, bazându-se pe teoriile
originale ale lui Adam Smith. Termenul de „economiști clasici” nu este de fapt o școală de gândire
macroeconomică, ci o etichetă aplicată mai întâi de Karl Marx și mai târziu de Keynes pentru a desemna
gânditori economici anteriori cu care, respectiv, nu au fost de acord, dar care nu au diferențiat de fapt
macroeconomia de microeconomie deloc.
Școala Keynesiana
Economia keynesiană a fost în mare parte fondată pe baza
lucrărilor lui John Maynard Keynes și a fost începutul
macroeconomiei ca zonă separată de studiu de
microeconomie. Keynesienii se concentrează pe cererea
agregată ca principal factor în probleme precum șomajul și
ciclul economic. Economiștii keynesieni cred că ciclul de
afaceri poate fi gestionat prin intervenția activă a guvernului
prin politica fiscală (cheltuind mai mult în recesiuni pentru
stimularea cererii) și politica monetară (stimularea cererii cu
rate mai mici). Economiștii keynesieni cred, de asemenea, că
există anumite rigidități în sistem, în special prețurile
lipicioase care împiedică compensarea adecvată a cererii și
ofertei.
Keynes și-a dezvoltat teoriile ca răspuns la Marea Depresiune
și a fost extrem de critic față de teoriile economice
anterioare, la care a făcut referire ca „economie clasică”.  să cheltuiască mai mult, sporindu-și înclinația
Politica fiscală și monetară activistă sunt principalele
instrumente recomandate de economiștii keynesieni pentru
gestionarea economiei și combaterea șomajului.
Cererea agregată este o măsurare
economică a cantității totale a cererii pentru
toate produsele finite și serviciile produse
într-o economie. Cererea agregată este
exprimată ca suma totală de bani schimbată
pentru acele bunuri și servicii la un anumit
nivel de preț și moment.
Conceptul său este simplu. Cheltuielile unui
consumator devin venituri pentru o afacere care
apoi cheltuie pe echipamente, salarii lucrătorilor,
energie, materiale, servicii achiziționate,
impozite și rentabilități pentru investitori. Venitul
muncitorului respectiv poate fi apoi cheltuit și
ciclul continuă. Keynes și adepții săi credeau că
indivizii ar trebui să economisească mai puțin și
marginală către consum pentru a efectua
ocuparea deplină și creșterea economică.
Economia keynesiană este uneori denumită „economia
depresiei”, deoarece teoria generală a lui Keynes a fost
scrisă într-o perioadă de depresie profundă nu numai în
țara sa natală a Regatului Unit, ci și în întreaga lume.
Faimoasa carte din 1936 a fost informată de înțelegerea
de către Keynes a evenimentelor survenite în timpul
Marii Depresii, despre care Keynes credea că nu ar putea
fi explicată de teoria economică clasică așa cum a
descris-o în cartea sa.

Keynes a criticat, de asemenea, ideea de economisire excesivă, cu excepția cazului în care a avut un scop
specific, cum ar fi pensionarea sau educația. El a văzut-o ca fiind periculoasă pentru economie, deoarece cu cât
mai mulți bani stagnează, cu atât mai puțini bani din economie stimulează creșterea. Aceasta a fost o altă teorie
a lui Keynes orientată spre prevenirea depresiilor economice profunde.
Școala Monetarista
Monetarismul este o teorie economică care se
concentrează pe efectele macroeconomice ale
ofertei de bani și ale băncilor centrale. Formulată
de Milton Friedman , aceasta susține că
extinderea excesivă a ofertei de bani este inerent
inflaționistă și că autoritățile monetare ar trebui să
se concentreze exclusiv pe menținerea stabilității
prețurilor . Această teorie își trage rădăcinile din
două școli de gândire istoric antagonice: politicile
de bani grei care au dominat gândirea monetară la
sfârșitul secolului al XIX-lea și teoriile monetare
ale lui John Maynard Keynes. Rezultatul a fost
rezumat într-o analiză istorică a politicii
monetare, “Istoria monetară a Statelor Unite”
1867–1960 , pe care Friedman a coautorat-o cu
Anna Schwartz . Cartea a atribuit inflația
surplusului de bani generat de o bancă centrală.
Noua școală clasică, împreună cu noii keynesieni, este
construită în mare parte pe obiectivul de a integra
fundamentele microeconomice în macroeconomie pentru
a rezolva contradicțiile teoretice evidente dintre cele două
materii. Noua școală clasică subliniază importanța
microeconomiei și a modelelor bazate pe acel
comportament. Noii economiști clasici presupun că toți
agenții încearcă să-și maximizeze utilitatea și au așteptări
raționale, pe care le încorporează în modelele
macroeconomice. Noii economiști clasici consideră că Noua keynesiană școală, de asemenea, încearcă
șomajul este în mare măsură voluntar și că politica fiscală să adăuga fundații microeconomice la teoriile
discreționară este destabilizatoare, în timp ce inflația economice tradiționale keynesiene. În timp ce
poate fi controlată cu politica monetară. noii keynesieni acceptă faptul că gospodăriile și
firmele funcționează pe baza așteptărilor
raționale, ei susțin totuși că există o varietate de
eșecuri ale pieței, inclusiv prețuri lipsite și
salarii. Datorită acestei „lipiciosități”, guvernul
poate îmbunătăți condițiile macroeconomice prin
politica fiscală și monetară.
Școala austriacă
Școala își are originea în Viena, în Imperiul austriac .
Cartea lui Carl Menger din 1871 “Principiile
economiei” este în general considerată fondarea Școlii
austriece. Cartea a fost unul dintre primele tratate
moderne care au avansat teoria utilității marginale .
Școala austriacă a fost unul dintre cele trei curente
fondatoare ale revoluției marginaliste din anii 1870,
contribuția sa majoră fiind introducerea abordării
subiectiviste în economie. Este cunoscută mai ales
pentru pozițiile sale politice liberale , care condamnă
intervenția statului în economie.
Astfel, următoarele concluzii aparțin școlii
economice austriece:

• Libertatea economică nu poate exista izolat

de politică.
• Statul nu trebuie să intervină în procesele
economice.
• Guvernul ar trebui redus, iar impozitele - să
Școala austriacă
scadă.
• Antreprenorii liberi reprezintă principala
forță motrice a proceselor de piață.
• Economia trebuie să se autoreglează fără
intervenția din exterior.
Multumesc pentru atentie