Doctrina keynesistă a apărut în prima jumătate a secolului al XX-lea în alternativă

cu doctrinele care susţineau reglarea spontană a economiei sau ajustarea pieţei. De obicei,
se consideră că teoria lui Keynes se află la originea macroeconomiei, adică a teoriei
despre economie care adoptă un punct de vedere global asupra producţiei, ocupării şi
consumului, şi care se sprijină în raţionamente pe o psihologie comportamentală
colectivă. În secolul al XIX-lea economiştii nu au făcut distincţie între microeconomie şi
macroeconomie.
Apărut în contextul Marii Depresiuni din 1929, keynesismul conţine o nouă
concepţie despre politica economică, asumând atât o explicaţie pentru noile evoluţii ale
capitalismului, cât şi soluţii pentru depăşirea recesiunii şi atingerea ocupării depline.
Doctrina keynesistă susţine intervenţia indirectă a statului în economie, prin
mijloace considerate eficiente şi acceptabile pentru asigurarea securităţii ocupării şi a
venitului.

Principalele concepte utilizate în doctrina keynesistă sunt:

a) Banii şi rata dobânzii

J. M. Keynes teoretizează o economie monetară de producţie, unde
antreprenorii, graţie creditului, transformă moneda în bunuri căutând totodată soluţiile
pentru a câştiga mai mult. În concepţia lui Keynes, şomajul şi inflaţia sunt strâns legate,
ceea ce impune o teorie a ocupării care să treacă mai întâi printr-o analiză monetară.
Keynes dezvoltă astfel o analiză a circuitului economic pornind de la cheltuielile alocate
fie investiţiilor, fie consumului, cheltuieli care împreună formează venitul global.
Keynes formulează o concepţie nouă, opusă atât austriecilor, cât şi sintezei eloborate de
A. Marshall. El contestă ideea potrivit căreia rata dobânzii este o simplă variabilă care
ajustează oferta de economii şi cererea investitorilor de capitaluri. Pentru Keynes, rata
dobânzii este o mărime financiară pură, rezultată din predispoziţiile psihologice
perceptibile la nivel global.

Rata dobânzii în abordarea tradiţională

OFERTA DE > RATA DOBANZII < CEREREA DE

ECONOMII INVESTIŢII

Rata dobânzii în concepţia lui Keynes

OFERTA DE > RATA DOBANZII < CEREREA DE

MONEDĂ MONEDĂ

În această nouă abordare a dobânzii, Keynes atribuie rolul-cheie preferinţei pentru

lichiditate, care presupune operarea cu comportamentul global al agenţilor economici.
Potrivit acestei ipoteze, atunci când prevalează teama de viitor, moneda poate fi
conservată pentru calităţile pe care le are, în primul rând pentru lichiditatea sa. Acest fapt
conduce la tezaurizare, care secătuieşte puterea de cumpărare potenţială creată în
economie. În această situaţie, numai rata dobânzii poate să compenseze predispoziţia
macro-psihologică a agenţilor economici. Tezaurizarea este preferată din trei motive:
motivul speculaţiei, motivul precauţiei şi motivul tranzacţiilor.
În ansamblul economiei, încrederea în viitor şi cantitatea de monedă determină
nivelurile ratei dobânzii. Fluctuaţiile preţului monedei, în condiţiile unei eficienţe
marginale a capitalului, dată pe termen scurt, explică fluctuaţiile investiţiilor aferente
unui volum dat al economiilor. Prin urmare, ex ante, economiile şi investiţiile nu sunt
legate, deoarece economiile se explică prin înclinaţia medie a societăţii de a consuma din
venitul său.

b) Investiţiile
Decizia de a investi rezultă din analiza eficienţei marginale a capitalului, adică din rata
randamentului intern.
Pentru a explica noţiunea macroeconomică - investiţii -, Keynes a pornit de la
microeconomie, de la comportamentul antreprenorilor în calculul investiţiei viitoare în
condiţii de incertitudine. În concepţia lui Keynes, volumul global al investiţiilor va creşte
atunci când eficienţa marginală a capitalului va fi mai mare decât rata dobânzii pe piaţă.
Keynes cercetează decizia de a investi în condiţiile unei economii în care există
pieţe financiare. Cu o oarecare nostalgie după vechiul capitalism, Keynes acuză subtil
aceste pieţe ca factori ai instabilităţii sistemului. Pentru Keynes evaluările bursiere nu
sunt decât o convenţie, iar aceste evaluări nu sunt raţionale pentru că operatorii
acţionează în condiţii de incertitudine.
În fond, este un prilej pentru Keynes de a denunţa 'laissez-faire-ul', mai ales
pentru că acorda speculatorului un mare rol într-un act extrem de important, precum
investiţiile: În contrapartidă, Keynes atribuie acest rol consumatorului care arbitrează
asupra investiţiilor, cumpărând sau nu diferitele produse. Astfel, consumatorul
influenţează viaţa firmelor, iar cotaţiile la bursă nu sunt decât nişte sancţiuni limitate şi
provizorii. De fapt, analiza critică întreprinsă de Keynes este un pretext ştiinţific pentru a-
şi formula soluţiile care favorizau investiţiile fizice în detrimentul profiturilor financiare.
Astfel, pentru a evita speculaţiile pe termen scurt asupra capitalului, Keynes propune
practicarea de către stat a unei taxe descurajatoare asupra tuturor tranzacţiilor şi care să
lovească în primul rând în speculaţii. Obiectivul său era foarte clar: trebuia să atace
capitalismul rentier şi să stimuleze capitalismul antreprenorial, care, pe termen mediu şi
lung, angaja capitalurile în activităţi creatoare de bogăţie şi locuri de muncă. Totodată,
prefigurând 'capitalismul popular', Keynes preconiza dezvoltarea unui acţionariat
popular, fără pieţe financiare, cu un dublu scop: în primul rând, în acest fel se evitau
economiile improductive, iar în al doilea rând, aşa se putea realiza o legătură mai stabilă
între investiţii şi economii.
Soluţiile lui Keynes faţă de aceste probleme iau în calcul intervenţia indirectă a
statului, cu scopul influenţării deciziilor individuale ale investitorilor. Keynes consideră
că statul trebuie să intervină de o manieră crescândă în procesul investiţional, pentru că
statul fiind mai puţin preocupat de termenul scurt, ar fi putut orienta decizia investiţională
într-o perspectivă îndelungată şi într-un sens strategic, pe baza avantajelor sociale
generale.
În privinţa formulei politice pe care statul o putea invoca în susţinerea
superiorităţii alegerii publice a investiţiei, Keynes nu excludea compromisurile sau
formulele de orice fel, care să permită statului să coopereze cu iniţiativa privată, dar
afirmă clar că o socializare crescândă a investiţiilor constituia singurul mijloc pentru o
primă aproximare a ocupării depline.

c) Înclinaţia spre consum

După cum s-a observat, până în acest punct, rata dobânzii la Keynes este o variabilă
legată de preferinţa pentru lichiditate şi nu un preţ al economisirii, cum credeau clasicii.
Investiţia rezultă din compararea ratei dobânzii cu rata anticipată a randamentului net al
echipamentelor de producţie, iar această anticipare depinde de încrederea investitorilor,
dar şi de spiritul lor prădalnic. Prin urmare, ex ante investiţia nu este determinată de
volumul economiilor. Deci, economiile sunt o 'ruptură', care poate fi durabilă, în circuitul
cheltuială-venit. Economiile reprezintă o dorinţă care garantează bogăţia, adică a
consuma bunuri nederminate la o dată nederminată, dar nimic şi nimeni nu-i obligă pe
antreprenori să investească economiile aşa încât într-o zi acestea să se transforme în
consum efectiv. În concepţia lui Keynes, economiile nu sunt rezultatul unei alegeri
prealabile, ele sunt un reziduu din venit după ce a avut loc un consum imediat. Consumul
este analizat pornind de la o a treia variabilă independentă macropsihologică: înclinaţia
spre consumul venitului global al societăţii.
Pentru a introduce o relaţie cauzală şi dinamică, Keynes formulează înclinaţia
marginală spre consumul venitului (c'). Această noţiune este cheia relaţiei între venit şi
cheltuieli. Înclinaţia marginală spre consum rezultă din acţiunea legii psihologice
fundamentale, "… pe a cărei acţiune putem conta, cu toată încrederea, atât aprioric, pe
baza cunoaşterii naturii umane, cât şi pe baza experienţei oglindite într-o multitudine de
fapte" şi care spune că, "de regulă şi în medie, oamenii înclină să-şi mărească consumul
atunci când venitul lor creşte, dar nu cu atâta cu cât creşte venitul"1.
Pe baza acestei explicaţii se poate stabili o legătură între venit şi investiţii cu
ajutorul multiplicatorului. În felul acesta circuitul keynesian poate fi închis: rata dobânzii
fiind de natură monetară, investiţiile depind în mare parte de ea; din investiţii, prin jocul
multiplicatorului rezultă venitul şi volumul ocupării necesar pentru a-l produce; acest
venit explică atât consumul, cât şi complementul său rezidual – econmiile.
Cu alte cuvinte, multiplicatorul investiţiilor – k "… ne spune că, atunci când are
loc un spor al investiţiilor globale, venitul va creşte cu o mărime care este de k ori mai
mare decât sporul investiţiilor"2.
Keynes utilizează multiplicatorul pentru a justifica efectele pozitive ale politicii
de lucrări publice asupra ocupării. În consecinţă, autoritatea-statul ar capacitatea de a
acţiona în următoarele moduri:
- Manevrarea ratei dobânzii3
- Manevrarea preferinţei pentru lichiditate4

1
Teoria generală a folosirii mâinii de lucru,a dobânzii şi a banilor, pg.125
2
Teoria generală a folosirii mâinii de lucru,a dobânzii şi a banilor, pg.141
3
"Metoda de finanţare a programului guvernamental şi creşterea fondului de rulment bănesc, necesitatea de
ocuparea sporită şi de urcarea preţurilor care o însoţesc, pot avea ca efect ridicarea ratei dobânzii şi astfel
încetinirea investiţiilor în alte domenii, afară numai dacă autorităţile monetare iau măsuri de cotracarare; în
acelaşi timp, costul sporit al bunurilor de investiţii va reduce eficienţa lor marginală pentru investitorul
privat, o evoluţie a cărei contracarare va necesita de fapt o scădere a ratei dobânzii"
4
"Dată fiind psihologia confuză care prevalează adesea, programul guvernamental, prin efectul său asupra
"încrederii", poate să mărească preferinţa pentru lichiditate sau să reducă eficienţa marginală a capitalului,
ceea ce, la rândul său, poate să încetinească alte investiţii dacă nu se iau măsuri de contracarare"
 - Forţarea exporturilor5

d) Ocuparea deplină
J. M. Keynes a elaborat un model unde distinge variabilele independente (pe care
nu le explică), de variabile dependente, deduse prin intermediul relaţiilor de bază.
Procedând la o oarecare sistematizare se pot identifica mai multe tipuri de variabile
independente:
Variabile macrophisologice:
- preferinţa pentru lichiditate;
- anticiparea randamenrului viitor al investiţiilor şi eficienţa marginală a
capitalului;
- înclinaţia spre consum.
Variabile instituţionale:
- oferta de monedă gestionată de autorităţile monetare;
- rata salariului care rezultă din tradiţii, din raporturi de forţă şi din contracte dintre
angajatori şi salariaţi.
Totuşi, nucleul dur al doctrinei keynesiste îl consituie variabilele dependente:
volumul ocupării şi venitul naţional exprimate în unităţi de salariu.
Aceste variabile sunt, potrivit concepţiei sale, forţele obişnuite care reunite
guvernează atât fluxul investiţiilor noi, cât şi funcţionarea sistemului. Cu toate acestea nu
se poate spune că s-a realizat un echilibru al ocupării depline, pentru că, după opinia lui
Keynes, capitalismul, de regulă, se confruntă cu o situaţie de sub-ocupare.
În alternativa - ocupare deplină sau sub-ocupare -, Keynes admite caracterul
relativ arbitrar al alegerii variabilelor, dar după opinia sa, interesul principal era să
găsească asemenea variabile ale căror variaţii erau lente şi puteau fi influenţate pe termen
scurt.

e) Echilibru şi dezechilibru
J. M. Keynes întreprinde o analiză dinamică a situaţiilor de dezechilibre instabile.
Explicaţiile acestui echilibru de sub-ocupare sunt multiple:
- În primul rând, Keynes identifică factorii de stabilitate a dezechilibrelor care se
opun reîntoarcerii spontane la ocuparea deplină. În doctrinele tradiţionale,
spontaneitatea ocupării depline era dată de flexibilitatea salariilor, căreia însă
Keynes opune rigiditatea salariilor. Dacă se aşteaptă o politică economică
conjucturală, un reglaj fin al economiei (fine turning), atunci, spune Keynes, este
exclusă posibilitatea manevrării brutale a variabilelor macroeconomiec specifice
recesiunii şi boom-ului fluctuaţiilor economiei de piaţă. Cu alte cuvinte, într-o
situaţie de criză majoră a economiei, nu există o altă politică economică eficientă,
cu excepţia celei conjucturale.

5
Efectele benefice ale multiplicatorului pot fi influenţate negativ de pierderile din importuri şi din
pierderile interne rezultate din economii. După opinia lui Keynes, o economie competitivă poate fi
stimulată prin exporturi. Folosind o concepţie lărgită a multiplicatorului este posibilă interpretarea unei
asemenea situaţii:"Într-un sistem deschis, care comportă relţii comerciale externe, mutiplicatorul
investiţiilor sporite va favoriza într-o anumită măsură folosirea mâinii de lucru în alte ţări, deoarece o parte
din consumul sporit va diminua excedentul propriei noastre balanţe a comerţului exterior"
 - În al doilea rând, multiplicatorul este foarte scăzut din cauza perderilor:
economii, importuri, etc.
- În al treilea rând, o variaţie moderată a randamentului anticipat al capitalurilor şi
a ratei dobânzii nu antrenează o modificare a fluxului investiţional de o amploare
suficientă pentru a obţine ocuparea deplină.
- În al patrulea rând, trebuie luate în calcul şi cele două obstacole asupra cărora se
concentrează politica de stabilizare: inflaţia şi deflaţia. Atunci când volumul
ocupării se modifică, salariile nominale se modifică în acelaşi sens. Lupta pentru
mărirea salariilor se intensifică, iar piaţa muncii devine mai întinsă, şi deci,
favorabilă salariaţilor. Keynes crede că acest fapt nu poate dura mult timp fără ca,
sub povara costurilor salariale, preţurile să crească excesiv. În sens invers, în
scădere salariile sunt rigide, iar mâna de lucru decât să consimtă o reducere
sensibilă a salariilor preferă să îndure un oarecare grad de şomaj. Economia reală
are o fluiditate insuficientă care se concretizează printr-o relativă inerţie a
salariilor şi printr-o viteză slabă de ajustare a ocupării, ceea ce înseamnă că
economia se menţine într-o zonă intermediară de sub-ocupare.

f) Cererea efectivă insuficientă şi sub-ocuparea

În mod firesc, Keynes se întreabă de ce se menţine echilibrul de sub-ocupare în
economie. Răspunsul său este la fel de firesc: când antreprenorii anticipează o cerere
insuficientă, economia cunoaşte sub-ocuparea. Atunci când antreprenorii îşi stabilesc
planurile de producţie şi de angajare, ei trebuie să plece de la o cerere estimată în funcţie
de datele obiective – de la comenzile primite, dar şi de la intuiţia lor.
În consecinţă:
- Ocuparea deplină este atinsă atunci când se maximizează profiturile.6.
- Unei cereri efective îi corespunde o singură ofertă efectivă, care se realizează
pornind de la planurile de producţie anticipate: dacă ipotezele sunt multiple (ex
ante), pentru deciziile deja luate nu există decât o singură realizare (ex post). În
aceste condiţii, nu există decât o şansă extrem de mică de ajustare exactă a cererii
anticipate de bunuri de consum global la cea reală. Mai mult, nimic nu asigură că
bunurile de producţie cerute şi bunurile de consum anticipate sunt într-o proporţie
corespunzătoare. Ceea ce înseamnă că, întotdeauna va exista un risc de
subutilizare a capacităţilor de producţie sau o insuficienţă de bunuri de producţie.
În schema keynesiană, în totală contradicţie cu teoria clasică, în mod clar nici
oferta nu-şi creează propria cerere (legea Say), nici mecanismul preţurilor nu
conduce la echilibru (Walras).
- Cererea de bunuri de consum creşte când venitul creşte, dar într-o proporţie mai
mică faţă de creşterea venitului. De aici rezultă că, dacă volumul ocupării este mai
mare, atunci şi diferenţa dintre oferta globală şi cererea globală pe care
antreprenorii speră să o vadă că se reîntoarce sub forma cheltuielilor
consumatorilor.

6
"… atunci când starea tehnicii, a resurselor şi a costului factorial pe o unitate de ocupare a mâinii de lucru
sunt date, volumul ocupării depinde atât în fiecare întreprindere şi ramură, cât şi pe ansamblu, de volumul
pe care întreprinzătorii contează să-l obţină de pe urma volumului respectiv de producţie. Căci
întreprinzătorii se vor strădui să stabilească volumul ocupării la nivelul la care ei scontează că va fi
maximizată diferenţa cu care încasările depăşesc costul factorial"
 - Pierderile provocate de economiile tezaurizate rup armonia circuitului cheltuieli-
venituri-cheltuieli. Contrar afirmaţiilor lui J. B. Say, Keynes consideră că
antreprenorii nu pot spera să recupereze sistematic cererea rezultată din veniturile
pe care ei le-au distribuit, generând cheltuieli iniţiale
- Înclinaţia spre consum şi suma totală a investiţiilor sunt două variabile exogene
ale producţiei care determină nivelul cheltuielilor şi pe cel al venitului. Însă,
pentru a realiza această producţie este necesar un nivel dat al ocupării. Urmând un
traseu invers celui din analiza tradiţională (care pleca de la rata salariului pentru a
ajunge la echilibrul pieţei muncii), Keynes afirmă că acest nivel al ocupării
determină salariul real (salariul nominal fiind negociat printr-o convenţie)
ajustând cererea şi oferta de muncă la un nivel dat.
- În concluzie:
Modul în care raţionează, precum şi refuzul său de a recunoaşte autoreglarea economiilor
de piaţă îl situează pe Keynes în afara gândirii tradiţionale. Keynes, care trăia într-o lume
confruntată cu o criză de o amploare nemaiîntâlnită până atunci, refuză să creadă în
ordinea spontană a legii lu Say. Acest punct de vedere are consecinţe profunde asupra
naturii politicii economice de urmat: Keynes respinge statul minimal, pentru că nu crede
nici în armonia spontană indusă de piaţă, nici în laissez-faire.

Remediile subocupării
Reducerea ratei dobânzii
Reducerea inegalităţilor pentru ocuparea deplină
J. M. Keynes a fost neîndoielnic un reformist în favoarea unei societăţi
consensuale mai armonioase. Concepţia sa despre reducerea inegalităţilor are un
fundament prioritar economic şi nu de justiţie socială.
Keynes nu neagă rolul stimulator al unei reuşite materiale şi nici al remunerării
superioare a talentului, el predică reducerea inegalităţilor, nu dispariţia lor.
Reducerea salariilor nominale
- Keynes respinge analiza tradiţională pieţei muncii care afirma că scăderea
salariilor va încuraja angajările şi va stabili automat ocuparea deplină. Keynes
susţine că economia nu se poate autoregla prin ajustarea ratei salariului, iar teoria
tradiţională a reglării prin preţuri relative este o eroare care uită dimensiunea
instituţională a reglării salariale şi conduce la a gândi munca precum oricare alt
bun al cărui preţ se ajustează după legea cererii şi ofertei. Potrivit opiniei lui
Keynes, şomajul involuntar există, pentru că dacă salariile scad, dar ratele
dobânzii sunt foarte ridicate pentru a stimula investiţiile, în consecinţă angajarile
nu se vor realiza. În acelaşi context, Keynes avertizează că austeritatea aplicată
salariaţilor este incompatibilă cu democraţia, prin urmare mijloacele de acţiune
trebuie căutate în altă parte.