Universitatea din Oradea

Facultatea de Științe Economice

Forma de învățământ: Zi

REFERAT LA DISCIPLINA

Doctrine economice

Dirijismul economic și ecomoniștii eterodocși

Oradea

-iunie 2017-

Semestrul II
 CUPRINS

Capitolul I: Conținutul legilor psihologice invocate de John Maynard Keynes pentru a explica
dezechilibrele din economia contemporană .......................................................................................3

1.1 John Maynard Keynes....................................................................................................................3

1.2 Economia dirijată...........................................................................................................................3
1.3 Conținutul legilor psihologice.......................................................................................................4

Capitolul II : Neokeynesismul și postkeynesismul………………………………………………….6

2.1. Neokeynesismul …………………………………………………….…………………………..6

2.2. Postkeynesismul………………………………………………………………………………...8

Capitolul III: Întreprinzătorul și inovatia în opera lui Joseph Alois Schumpeter …………………..9

3.1 Economiștii eterodocși……………………………………………………………………..…….9

3.2.Întreprinzătorul și inovația-Joseph Alois Schumpeter ……………………………..…………..10

Bibliografia…………………………………………………………………………………………13

-2-
 CAPITOLUL I : Conținutul legilor psihologice invocate de John Maynard
Keynes pentru a explica dezechilibrele din economia contemporană

1.1 John Maynard Keynes (1883-1946)

Economist de renume mondial, mai precis, cel mai de seama economist occidental de la mijlocul
sec. al XX-lea, John M. Keynes este fiul profesorului universitar britanic de economie politică John
Neville Keynes. Format la cele mai înalte universități britanice în spiritul neoclasicismului, J.M.
Keynes a fost un gânditor neconformist, care a supus criticii teoria economică dominantă din timpul
său, a avut preocupări multiple, de la știință și artăpână la speculații bursiere și îndeletniciri
manageriale. El a fost, un timp, înalt funcționar, apoi consilier la Ministerul de Finanțe britanic și în
alte instituții financiare. Paralel cu aceste activități, el deține funcția de profesor universitar de
economie la Colegiul Regal din Cambridge și conduce o revistă economică « Economic Journal »

Opera economică a lui Keynes este vastă și diversă. Ea reflectă doua etape din gândirea sa
economică :

- în prima etapă, Keynes evoluează, în esență, pe linia tradițională, neoclasică. Prima sa lucrare
publicată în această perioadă s-a intitulat ”Circulația monetară și finanțele în India” (1913), iar în
anul 1919 publica lucrarea ”Consecințele economice ale păcii”

- cea de-a doua etapă este marcată de lucrarea economică fundamentală a lui J.M. Keynes intitulată
”Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor” publicată în anul 1936 și având
un succes imediat și răsunător, fiind acceptată și apreciată de majoritatea economiștilor și
politicienilor.

1.2 Economia dirijată a lui Keynes își propune să contracareze prin măsuri de politică economică,
dezechilibrele economice, față de care așa-zisul mecanism de reglare automată a pieței susținut de
clasici ( teoria ” mâinii invizibile” a lui Smith ) se dovedește neputincios, asigurând, în același timp,
păstrarea, valabilitatea avantajelor tradiționale ale individualismului. În concepția lui Keynes, fără
un cadru economic creat de implicarea statului, ”individualismul capitalist”, sub acțiunea unor ”legi
psihologice fundamentale” influențează negativ echilibrul economic, generând șomaj, crize
economice.1
Concluzia analizei lui John Maynard Keynes este că volumul ocupării este determinat de
punctul de intersecție dintre funcția ofertei globale și funcția cererii globale, punct în care se
realizează starea de echilibru economic.2
Psihologia societăţii este de aşa natură încât, atunci când se măreşte venitul real global,
consumul global creşte, dar nu cu aceeaşi mărime cu venitul. Rezultă că întreprinzătorii ar suferi
pierderi dacă întregul spor al ocupării mâinii de lucru ar fi îndreptat spre satisfacerea cererii sporite
de bunuri destinate consumului imediat (neproductiv, notat de el cu D1).
Prin urmare, ca să fie justificat un anumit volum de ocupare, trebuie să existe un volum de
investiţii curente suficient de mare pentru a absorbi surplusul producţiei totale peste cantitatea pe

1
Keynes,J.M. – Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Ed.Publica, București, 2009
2
Popescu,Gh. – Fundamentele gândirii economice, Ed. Anotimp, Oradea, 1993
-3-
care colectivitatea doreşte s-o consume la nivelul dat al ocupării. Căci dacă nu există acest volum de
investiţii (consum productiv notat cu D2), încasările întreprinzătorilor vor fi mai mici decât cele
necesare pentru a-i determina să ofere volumul respectiv de ocupare.
Rezultă, deci, că la o mărime dată a ceea ce vom denumi înclinaţia colectivităţii spre consum
(prima lege psihologică fundamentală), nivelul de echilibru al ocupării, adică nivelul la care nu mai
există mobiluri pentru întreprinzători în ansamblul lor nici de a extinde, nici de a restrânge folosirea
mâinii de lucru, va depinde de volumul investiţiilor curente.

La rândul său, volumul investiţiilor curente va depinde de ceea ce vom denumi imboldul la
investiţii (legat de a doua lege psihologică fundamentală), iar imboldul la investiţii depinde, după
cum vom vedea, de raportul dintre curba eficienţei marginale a capitalului (parte componentă a
celei de-a doua legi) şi complexul de rate ale dobânzii (legat de cea de-a treia lege) percepute la
împrumuturi cu scadenţe şi cu riscuri diferite”. Complexul de rate ale dobânzii este guvernat, în
teoria lui Keynes, de a treia lege psihologică fundamentală, cea a înclinaţiei spre valori lichide.
Sunt demne de reţinut propoziţiile prin care Keynes însuşi rezumă teoria sa:

1) Dependenţa nivelului venitului nominal şi real de volumul ocupării mâinii de lucru, în cazul
în care starea tehnicii, a resurselor şi a costurilor sunt date;
2) Dependenţa raportului dintre cheltuielile scontate pentru consumul neproductiv (D1) şi
venitul colectivităţii de înclinaţie spre consum. Consumul ţine de nivelul venitului global,
dependent la rândul său de nivelul ocupării N, exceptând cazurile în care au loc variaţii ale
înclinaţiei spre consum;
3) Mărimea lui N pe care întreprinzătorii decid să-l folosească depinde de suma cererii D
(adică cererea efectivă) formată din cheltuielile scontate pentru bunurile de consum D1 şi
cele pentru investiţii noi D2;
4) Întrucât D1 + D2 = DΦ(N), în care Φ este funcţia ofertei globale, şi întrucât D1 este o
funcţie de N pe care o putem scrie X(N) şi care depinde de înclinaţia spre consum, rezultă că
Φ(N) – X(N) = D2;
5) Drept urmare, volumul ocupării în stare de echilibru depinde: (I) de funcţia ofertei globale,
Φ; (II) de înclinaţia spre consum, X; (III) de volumul investiţiilor D2. Aceasta este, după
autor, esenţa teoriei generale a folosirii mâinii de lucru.

1.2 Conținutul legilor psihologice

El vorbește de treilegi psihologice de care depinde comportamentul economic al oamenilor și care

explică dezechilibrele din economie:

 legea înclinației spre consum

 legea înclinației spre investiții
 legea înclinației spre lichiditate
 legea înclinaţiei spre consum, definită ca tendinţă a membrilor societăţii de a-şi spori
cheltuielile de consum atunci când le sporesc veniturile, dar în mai mică măsură decât
creşterea veniturilor. Oamenii sunt înclinaţi ca o parte din sporul de venit, din multiple
motive, să o economisească, fapt care atrage după sine influenţarea dinamicii cererii de

-4-
 bunuri de consum neproductiv, în sensul frânării, în raport cu dinamica ofertei, relativ mai
accentuată;
 legea înclinaţiei spre investiții, definită prin tendinţa întreprinzătorilor de a investi şi a crea
noi locuri de muncă numai atunci când întrevăd perspectiva obţinerii ratei de profit care să-i
satisfacă. În caz contrar, ei preferă un alt plasament al noului capital acumulat, fapt care
influenţează negativ dinamica cererii de bunuri investiţionale, a consumului productiv, cu
efecte asupra rămânerii în urmă a cererii faţă de ofertă;
In concepția lui Keynes, rămânerea în urmă a investițiilor față de economii determină
o stare de dezechilibru. Încercând să găsească o explicație pentru comportamentul
întreprinzătorilor în ceea ce privește investițiile. Keynes introduce conceptul ”înclinație spre
investiții”. Astfel, dezechilibrul este cauzat de o înclinație spre investiții insuficientă:prin
urmare, soluția reglării dezechilibrului este creșterea înclinației spre investiții. În acest sens,
Keynes arată că înclinația spre investiții (mărimea investițiilor curente în economie) depinde
de curba cererii de investiții, volumul economiilor, rata dobânzii.3
 legea înclinaţiei spre valori lichide, definită ca preferinţă a oamenilor de păstrare a
economiilor în formă lichidă, depuse la bănci, case de economii, plasamente în obligaţii etc,
dacă câştigurile realizate de pe urma lor nu sunt întrecute de profiturile pe care li le-ar putea
aduce investirea în domenii productive şi lucrative. Legea înclinației spre lichiditate sau
abținerea temporară de la a cheltui toate veniturile este determinată de următoarele motive:
- motivul venitului – unul dintre motivele pentru a păstra bani lichizi îl
constituie nevoile ce apar în intervalul dintre încasarea venitului și cheltuirea
lui,
- motivul afacerilor – se păstrează bani lichizi pentru acoperirea necesităților în
intervalul dintre efectuarea cheltuielilor ocazionate de afaceri în curs și
momentul încasării din vânzări,
- motivul precauției – păstrarea de bani pentru situații neprevăzute (cheltuieli
neașteptate, situații limită)
- motivul speculației – modificările cererii de bani sub legate de schimbările
ratei dobânzii sau cursului titlurilor de valoare la bursă.
În economia de piaţă, dirijată sau nu, nivelul consumului şi al investiţiilor determină gradul de
ocupare eficientă a forţei de muncă şi nu invers. Atunci când înclinaţia spre consum şi mărimea
investiţiilor noi sunt date, echilibrul economic este compatibil numai cu un singur nivel de ocupare
a forţei de muncă. Forţarea sporirii sau diminuării folosirii mâinii de lucru, fără modificări în
înclinaţia spre consum şi a investiţiilor, alimentează dezechilibrul.

În economia contemporană, realitatea arată că agenţii economici care sunt susceptibili de a

economisi, în general, nu sunt aceeaşi cu cei care iau decizia de a investi, existând posibilitatea
dezechilibrului economic, dereglarea raportului dintre cererea şi oferta globală faţă de nivelul de
echilibru (I < S sau I > S).

Dezechilibrul economic general reflectă acea situaţie a unei economii, caracterizată prin dereglarea
raportului dintre cererea globală şi oferta globală, în cadrul sistemului de pieţe (piaţa bunurilor,
piaţa monetară, piaţa muncii etc.).În acest sens, se poate spune că cele mai semnificative

3
KeynesmJ.M. – Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Ed. Publica, București, 2009
-5-
dezechilibre dintr-o economie naţională sunt: stagnarea sau contracţia producţiei; inflaţia sau
deflaţia; subocuparea (şomajul) sau, mai rar, supraocuparea.

Dezechilibrele cunoscute ca stări anormale într-o activitate economică sunt acele dezechilibre
nedorite şi neacceptate de societate, care pot provoca tensiuni sociale şi politice şi care sunt
reflectate de regulă în scăderea economică (de exemplu, creşterea cheltuielilor bugetare peste
nivelul veniturilor bugetare creează un deficit bugetar, care trebuie finanţat, iar de cele mai multe
ori această finanţare va genera fie o creştere a presiunii fiscale asupra populaţiei şi agenţilor
economici, fie o emisiune monetară fără acoperire, deci inflaţie).

CAPITOLUL II : Neokeynesismul și postkeynesismul

2.1 Neokeynesismul

După refacerile postbelice ale economiilor afectate de război, în condițiile războiului rece și apoi
mai ales în perioada de destindere, economiile țărilor capitaliste dezvoltate au fost confruntate cu
probleme noi, care solicitau o readaptare a keynesismului, proces din care a luat naștere
neokeynesismul. El era solicitat să ofere soluții și pentru consecințele negative care au decurs din
aplicarea keynesismului. Adepții și reprezentanții neokeynesismului considerau curentul keynesist,
ca de altfel și creatorul lui, ca o rezoluție în gândirea economica, atât prin contribuția lui la analiza
macroeconomică, cât și prin măsurile de politica economică propuse. Aceasta nu i-a împiedicat însa
să aducă și o serie de critici la adresa acestuia, ca și unele propuneri de îmbunătățire atât a teoriei,
căt și a politicii economice keynesiste.

Așa cum arată și Profesorul Gheorghe Popescu, neokeynesismul a apărut după al doilea război
mondial, ca ‚’’încercare de apărare a keynesismului la problematica nouă a creșterii economice’’ 4și
de soluționare a limitelor doctrinei keynesiste 5și anume:
 caracterul static al modelului keynesist
 supralicitarea rolului consumului, neproductiv ca factor de echilibru
 supraestimarea factorilor psihologici în explicarea fenomenelor economice
Pornind de la natura limitelor doctrine keynesiste pe care au încercat să le soluționeze, există în
gândirea economică contemporană trei direcții principale ale neokeynesismului 6:
1. Dinamizarea doctrinei keynesiste
2. Sinteza neoclasică
3. Stânga de la Cambridge

4
Popescu,Gh.-Fundamentele gândirii economice, Ed.Anotimp, Oradea, 1993, p.167
5
Popescu,Gh.-Fundamentele gândirii economice, Ed.Anotimp, Oradea, 1993, p.168
6
Pohoață,I.-Doctrine economice universale, vol.2, Ed.Fundației Academice ‘’Gh.Zane’’, Iași, 1996,pp.47-75
-6-
 1. Dinamizarea doctrinei keynesiste realizată de Roy Forbes Harrod, John Richard Hocks,
Evsey David Domar- care au așezat modelul keynesist într-un mediu dinamic și au
încercat elaborarea unui model de creștere economica pe termen lung.
Preocupat de dinamizarea dictrinei keynesiste , reclamată de necesitatea reconstrucției
economice și, implicit, a creșterii economice, după cel de-al doilea război mondial, Harrord
concepe un model de creștere economică echilibrată bazat pe trei rate de creștere:
 Reală
 Naturală
 Garantată
Implicarea statului în economie prin politica economică a lui Harrord vizează reducerea
amplitudinii oscilațiilor acestor rate una față de cealaltă. Modalitățile concrete de implicare a
statului în economie sunt:
 Lucrări publice
 Operațiuni pe piața monetară
 Bugete pe zece ani
 ,,fond-tampon,, de mărfuri cu rol reglator
Pentru reducerea decalajului între rata garantată și cea naturală, Harrord propune soluția creșterii
sectorului public, însă avertizează asupra efectelor negative ale etatizării exagerate:,,până acum a
existat tendința de a concentra în mâinile statului acea muncă de luare a deciziilor celor mai
importante referitoare la viața economiă a țării. În epoca viitoare, va fi ea socialist sau nu, un
asemenea system va trebui schimba, întrucât devine clară incompatibilitatea lui cu controlul
democratic. 7
2. Sinteza neoclasică, realizată de Paul Anthony Samuelson- rezultatul încercărilor de a
elabora o doctrină economică care să îmbine analiza microeconomică liberală cu cea
macroeconomică dirijistă.
Samuelson pornește de la aprecierea că economiile occidentale sunt economii mixte, deoarece în
cadrul lor coexistă inițiativa privată și intervenția statului. Obiectivele concrete ale politicii
macroeconomice a statului economiei mixte sunt: asigurarea unui nivel ridicat și în creștere a
produsului real, a unui nivel înalt de ocupare a forței de muncă; a unor salarii ridicate pentru cei ce
muncesc; a unui stabil al prețurilor determinate de piețele libere; a unui curs al schimbului exstern
stabil.8Pornind de la modelul keynesist, autorul sintezei neoclasice recomandă ca măsuri de politică
economică:
 măsuri de politică bugetară (creșterea cheltuielilor publice, reducerea impozitelor pentru
încurajarea artificială a investițiilor și asigurarea unui nivel al economiilor care corespunde
folosirii depline a mâinii de lucru)
 măsuri de politică monetară (intervenția asupra taxei scontului, manipularea ratei dobânzii,
operații pe “open market”).
P.A.Samuelson propune elaborarea unei politici economice care să opereze cu două categorii de
stabilizatori:
 Stabilizatori automați sau ai pieței libere (prețuri, dobânzi, credite, profituri, cerere – oferta)
 Stabilizatroi dirijați sau ai statului (impozite, taxe, comenzi de stat, investiții publice etc.)

7
Harrord, R. F.
8
Samuelson, P.A. Nordhans, W.D.-op.cit.,p.83
-7-
 Samuelson modifică ecuația de echilibru keynesista:

Y = C + I + Pu
unde Pu reprezintă invesțiile publice; arâtând că statul trebuie să intervină pentru incurajarea artificială a
posibilităților de investiții, prin invetiții proprii.

3. Stânga de la Cambridge reprezentată de Joan Robinson, Pierro Sraffa și Nicholas Kaldor

reproșează doctrinei lui Keynes absurditatea stimulării consumului pentru sporirea
cererii solvabile și neglijarea totală a distribuirii echitabile a veniturilor. Obiectivul
,,Stângii de la Cambridge,,-concilierea intereselor muncii cu cele ale capitalului, este
evident în lucrarea lui Pierro Sraffa. Sraffa critică dur teoria neoclasică a repartiției
bazată pe productivitatea marginală a factorilor de producție și evidențiază meritele
teoriei marxiste a valorii muncă și valențele explicative alea acesteia în ceea ce privește
teoria repartiției.9Sraffa arată că atât cei ce depun munca, cât și cei ce dețin ,,mijlocele
de producție’’ urmăresc prin organizațiile care le apără interesele, apropierea unei părți
cât mai substanțiale din,, plusul de valoare ’’. Statul va trebui să intervină tocmai pentru
realizarea unei repartiții echitabile a acestui ,,surplus de valoare ’’.
Mijloacele pe care le va folosi sunt:
 Politica bugetară
 Politica fiscală
 Indexările
 Ajutoarele de șomaj
Pe baza “legii inclinatiei spre consum “ a lui Keynes, Joan Robinson arată ca numai prin creșterea
veniturilor celor care trăiesc din munca, cererea solvabilă ar putea ține pasul cu creșterea ofertei și
nu prin stimularea cu orice preț a consumului.

2.2 Postkeynesismul
În mare parte, acest curent, destul de diversificat și în unele privinte heteroclit , a însemnat
întoarcerea la sursele de gândire clasice, mai ales cele ale lui David Ricardo și, cu siguranță, la cele
ale lui Marx, considerat un discipol al lui Ricardo. Curentul a fost botezat în 1975, într-un articol al
lui Eichner și Kregel, și avea drept scop o generalizare a Teoriei generale dorită de Joan Robinson.
Acest curent de gândire economică a fost exprimat în Marea Britanie prin intermediul Cambridge
Journal of Economics, fondat de Richard Godwin, Luigi Pasinetti și Joan Robinson, iar în SUA prin
Journal of Post-Keynesian Economics, fondat de Paul Davinson și Sidney Weintraub, și se
caracterizează prin eforturile marcante de a face să progreseze cunoașterea economiilor
contemporane.
Dintre contribuțiile lor reținem :
 susținerea extinderii ariei investigațiilor economice
 critica scopului teoriilor neoclasice și calitățile informațiilor pe care se bazează concluziile
acestora
 respingerea microanalizei neoclasice;
 insistența asupra caracterului ciclic al economiei

9
Pohoață,I.-Doctrine economice universale, vol. 2, Ed. Fundației Academice ‘’Gh.Zane’’, Iași, 1996,p.66
-8-
 Perioada postbelică a fost marcată și de afirmarea heterodoxiei postkeynesiste , permanentă
institutionalismului , imbogațită de aportul gânditorilor independenți precumKarl GunnarMyrdal,
Francois Perroux și John Kenneth Galbraith , dar și Ronald Coase și Herbert Alexander Simon și
reînnoirea marxismului. Toți acești autori aveau ca punct comun abordarea holistă , munca
pluridisciplinară,luarea în considerarea valorilor , instituțiilor, tehnologiilor,evoluției și a unei
atitudini favorabile unei politici economice active - refuzând să rupă domeniul economic de restul
realității sociale și să reducă economia de piață.
Demersul metodologic și teoretic al postkeynesiștilor , aportul lor critic și constructiv la dezvoltarea
gândirii economice actuale sunt demne de luat în seamă , dar consecințele lor pozitive nu sunt
suficient de vizibile pe termen scurt, iar punerea lor în valoare a devenit mai dificilă odată cu
schimbarea de direcție a gândirii economice contemporane, cu renașterea liberalismului.

CAPITOLUL III: Întreprinzătorul și inovatia în opera lui Joseph Alois

Schumpeter

3.1 Economiștii eterodocși

Stocul impresionant de teorii economice ale secolului XX face atacabilă din start orice
încercare de grupare a acestora. Totuși, prin analogie cu clasificarea frecventă a doctrinelor politice
în funcție de ierarhizarea scopurilor politice esențiale, se poate considera că, după momentul
hotătâtor marcat de dirijismul economic, care va fundamenta politicile în Europa Occidentală în a
doua jumătate a secolului XX în antiteză cu doctrina socialist-marxistă în Europa Centrală și de Est,
în funcție de apartenența doctrinară a forțelot politice care vor influența viața economică, se vor
afirma în gândirea economică contemporană o orientare de factură neoliberală și una de factură
social-democrată.

Cea mai clară distincție între aceste orientări este legată de modul în care văd rolul economic
al statului în capitalism. Statul în concepția social-democraților este capabil să realizeze justiția
socială în cadrul sistemului capitalist, dacă este investit cu o nouă funcție-aceea de intermediere și
negociere în soluționarea conflictelor muncă-capital. Această funcție conduce inevitabil spre
creșterea rolului statului în economie, extinderea sectorului public și a unui sistem instituțional la
nivel central și local de coordonare a negocierilor.10

10
Dodescu, A. –Statul și economia de piață, Ed. Economica, București, p.24
-9-
 O serie de economiști prestigioși a căror operă nu poate fi încadrată intr-un curent dominant,
deși au pus în circulație idei, analize economice valoroase și s-au remarcat prin originalitatea ideilor
sau metodelor lor de analiză sunt numiți în gândirea economică –„eterodocși”. Termenul de
„eterodoxie economică” sau „economiști eterodocși” este un termen generic care se referă la școli
de gândire economică care sunt considerate în antiteză cu așa-numita „ortodoxie clasică”.

Ideile și teoriile economice susținute de economiștii eterodocși, în general, au semnalat lacune

sau erori ale curentelor consacrate de gândirea economică (liberalismul, neoclasicismul, dirijismul)
sau au facilitat progresul teoriilor economice dominante, mai degrabă, decât să se constituie la
rândul lor într-un curent economic dominant.

În esență, economiștii „eterodocși” au criticat modelul neoclasic al comportamentului

individual și modelul neoclasic al echilibrului pieței(„legătura raționalitate-individualism-
echilibru”) și au relevat necesitatea rolului extinderii analizei economice asupra unor probleme ca:
rolul instituțiilor, puterii și conflictelor, imperfecțiunii informațiilor; inegalitatea dezvoltării și
repartițieirezultate.

Există patru categorii de factori cheie care stau la baza abordărilor eterodoxe: istoria,
incertitudinea, puterea, sistemele naturale. Pentru eterodocși, observațiile empirice trebuie să
preceadă obligatoriu modelarea și interpretarea faptelor. Metodologia trebuie, în opinia lor, să
favorizeze realismul și, nicidecum, rigoarea formală.

„Eterodoxia economică” acoperă diverse abordări: socialistă, marxistă, instituționalistă,

evolutivă, austriacă, feministă, ecologistă etc. Printre „eterodocșii” științei economice se numără:
Fernand Braudel, Albert Otto Hirschman, Robert Boyer, Michel Aglietta, Gunnar Myrdal, Joseph
Schumpeter, Werner Sombart, John Kenneth Galbraith etc.

3.2 Întreprinzătorul și inovația-Schumpeter Joseph Alois

Schumpeter Joseph Alois (1883-1954), deschide în gândirea economică șirul polemicilor

capitalism-socialism. Schumpeter, în lucrarea ,,Capitalism, socialism și democrație”-1942,
investighează, cu mijloace cu totul diferite de ale lui Keynes, perspectiva capitalismului și
alternativa sa-socialismul. Din punct de vedere strict economic. Capitalismul este mai performant,
dar performanțele sale nu se datorează concurenței, ci marii firme-promotoarea progresului
inovațional. Pe măsură ce cresc performanțele economice ale capitalismului, însă, ,,marea firmă”
dezintegrează structurile sociale, atacând baza sistemului instituțional al capitalismului-proprietatea
privată. Poziția lui Schumpeter față de stat, în apărarea liberalismului este total diferită de cea a lui
- 10 -
Keynes. Schumpeter se opune și implicării statului în economie prin măsuri dirijiste. El a prevăzut
că prețul succesului capitalismului poate fi o putere publică hipertrofiată,de aceea recomandă o
politică de laissez-faireîndreptată spre sprijinirea „spiritului inovator” și spre rezolvarea
inegalităților sociale prin intermediul impozitului pe avere. ,,Devitalizarea proprietății private”
conduce, după părerea lui Schumpeter la distrugerea sistemului capitalist din interior. Socialismul
se va impune nu datorită superiorității sale, ci datorită capitulării capitalismului, devorat din interior
de propriul său triumf.11

Schumpeter critică teoria clasică a democrației, susținând că binele public și acțiunea publică
în conformitate cu voința poporului sunt simple iluzii. În opinia lui Schumpeter democrației nu i se
atașează, prin definiție, nici un ideal, ci doar interesele rezultate din libera concurență a indivizilor
și a partidelor pentru putere. Schumpeter propune o nouă definiție a democrației, pornind de la
premisa că motivația esențială a oamenilor politici-reprezentanți ai poporului, nu este interesul
general al acestuia, ci cucerirea și exercițiul puterii.12

Schumpeter aprecia că deosebirea fundamentală între circuit și evoluție constă în

,,INOVAȚIE”, adică ,,punerea în funcțiune a unor noi funcții de producție”.13

Schumpeter a plecat în demersul său științific de la echilibrul staționar walrasian. Acest

echilibru static nu mai este propriu capitalismului. Schimbarea economică calitativă se face prin
inovație („o combinație nouă” a factorilor de producție) sau („punerea în operă a unei noi funcții de
producție”). Inovația presupune-în concepția lui Schumpeter cinci combinații: folosirea unui bun
nou sau a unei calități noi, introducerea unei metode de producție noi, deschiderea unui nou
debușeu, cucerirea unei surse noi de materii sau de produse semifabricate, realizarea unei noi
organizări sau apariția unui nou monopol. Noile combinații apar spontan în economia capitalistă, și
de aceea aceasta se dezvoltă în salturi. Schumpeter subliniază trei idei:

1. Nu trebuie confundate două funcții aparent vecine: inovația și invenția. Inventatorul este un
tehnician. Inovatorul este un întreprinzător. Inovația implică introducerea unor noi metode
de producție. Inovația este posibilă fără invenție și ea generează ciclicitatea care este
determinată de caracterul și perioada implementării inovației. Inovația este factorul exogen
al producției, care face ca viața economică să aibă caracter ciclic. Inovația nu se confundă cu
invenția. Invenția unui nou procedeu de fabricație nu devine inovație atât timp cât nu este

11
Schumpeter, J. – Capitalism, Socialism and Democracy, Payot, Paris, 1961, pp,199-200 apud Pohoață, I.-Doctrine
economice universale, vol.2, Ed. Fundației ,,Gh. Zane”, Iași, 1996, p.196
12
Schumpeter, J. A.- Capitalisme, Socialisme et Democratie, Ed. Pepit Biblioteque Payot, Paris, 1974, p.272
13
Joseph Alois Schumpeter, Bussines Cycles, Mc Graw-Hill, New York, 1939, vol. I. p.14
- 11 -
 introdusă în produție. A inova reprezintă pentru Schumpeter funcția specifică a unei
categorii speciale de indivizi, întreprinzătorii. Aceștia sunt conduși în activitatea lor de
căutarea profitului.
2. Inovația implică o poziție particulară a întreprinzătorului pe piață.
3. Pentru a învinge rezistența mediului la nou, mijloacele suplimentare trebuie oferite de către
instituțiile bancare prin credite. Astfel, bancherul se transformă din intermediar în
producător de marfă. Intreprinzătorul capitalist este un debitor tipic si permanent.

Capitalismul este forma de economie cu proprietate privată unde inovațiile sunt realizate cu
mijloace bănești împrumutate. În circuitul schumpeterian ca și în modelul echilibrului walrasian,
profitul este nu, prețurile de vânzare stabilindu-se (într-un climat de concurență liberă și perfectă) la
nivelul la care acoperă numai serviciile furnizate de factorii de producție și deci sunt egale cu
costurile. Pentru a obține un profit, întreprinzătorii trebuie să inoveze și prin aceasta să scoată
economia dintr-un astfel de circuit, plasând-o în evoluție. Între întreprinzătorul walrasian (preluat și
promovat de Școala Neoclasică până la Schumpeter) și cel schumpeterian existădeosebiri
fundamentale:

 Întreprinzătorul walrasian combina serviciile factorilor de producție în scopul

realizării echilibrului economic. Întreprinzătorul schumpeterian este prin excelență
un personaj perturbator al echilibrului economic, un agent al dezechilibrului, al
distrugerii ceatoare.
 Mobilul întreprinzătorului walrasian era anularea profitului, iar mijlocul de realizare
este concurența perfectă. Scopul esențial al întreprinzătorului schumpeterian este
maximizarea profitului, iar mijlocul de realizare este concurența imperfectă.

Inovația este procesul de transformări industriale care revoluționează continuu din interior
structura economică, distrugând continuu elementele sale vechi și creând continuu elemente noi.
Acest proces de distrugere creatoare constituie caracteristica fundamentală a capitalismului.

- 12 -
 BIBLIOGRAFIE

Keynes,J.M. – Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Ed.Publica,

București, 2009

2Popescu,Gh. – Fundamentele gândirii economice, Ed. Anotimp, Oradea, 1993

3Pohoață,I.-Doctrine economice universale, vol.2, Ed.Fundației Academice ‘’Gh.Zane’’, Iași, 1996

4Harrord, R. F. – Towards a Dynamic. Some Presents Development of Economic Theory and Their
Application to Policy, London, 1956

5Samuelson, P.A. Nordhans, W.D. – Economics, 13th edition, Mc Graw Hill, New York, 1989

6Dodescu, A. –Statul și economia de piață, Ed. Economica, București

7Schumpeter, J. – Capitalism, Socialism and Democracy, Payot, Paris, 1961, pp,199-200 apud
Pohoață, I.-Doctrine economice universale, vol.2, Ed. Fundației ,,Gh. Zane”, Iași, 1996

8Schumpeter, J. A.- Capitalisme, Socialisme et Democratie, Ed. Pepit Biblioteque Payot, Paris, 1974

9Joseph Alois Schumpeter, Bussines Cycles, Mc Graw-Hill, New York, 1939, vol. I.

- 13 -