ECONOMIE INTERNATIONALA

- NOTE DE CURS –
Prof. univ. dr. Gabriela PRELIPCEAN

CAP. 1. INTRODUCERE ÎN ECONOMIA INTERNAŢIONALĂ

1.1. Interdependenţele economice internaţionale

Creşterea şi dezvoltarea economică, factori inseparabili şi care se întrepătrund
permanent stau la baza întregului progres al omenirii.
Societatea umană nu s-a dezvoltat uniform, pe tot globul pământesc, datorită
diferenţelor în ceea ce priveşte abundenţa sau lipsa de resurse naturale, dar şi diferenţelor
de organizare a comunităţilor umane.
Dezvoltarea economică a diferitelor teritorii a condus, în cele din urmă, la apariţia
unor forme economice organizate în mod unitar, în cadrul unor teritorii delimitate,
respectiv în cadrul statelor naţionale formate şi extinse odată cu apariţia şi dezvoltarea
capitalismului.
Caracterul de naţional este dat de faptul că acest ansamblu de schimburi de
activităţi se realizează între membrii unei anumite comunităţi umane, într-un teritoriu
bine delimitat, aparţinând unui stat naţional.
Existenţa economiilor naţionale şi dezvoltarea acestora au adus cu sine şi
legăturile dintre diversele economii naţionale, ca forme de convieţuire şi de acces la
resursele celuilalt sau de transfer a realizărilor unuia către celălalt.
Odată cu apariţia statelor naţionale şi consolidarea economiilor naţionale apar şi
strategii naţionale de dezvoltare.
Unii economişti de renume, ca Adam Smith, vedeau numai în relaţiile externe ale
economiei naţionale o resursă de îmbogăţire naţională.
Adam Smith considera că “dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine
decât le-am produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul
activităţii noastre, utilizat într-un mod din care putem trage oarecare folos. Activitatea
unei ţări nu e utilizată cu cel mai mare avantaj când e îndrumată către producţia unui
articol pe care ea îl poate cumpăra mai ieftin decât ar fi costul lui de producţie” [24].
Adam Smith a prezentat o adevărată teorie cu privire la relaţiile economice
externe, care, la vremea sa erau cu preponderenţă relaţii comerciale. Acesta a susţinut
ideea unei politici liberale economice în relaţiile externe, care să asigure naţiunii britanice
o reală sursă şi metodă de îmbogăţire.
Adam Smith recunoaşte ca deosebit de mari avantajele oferite de comerţul
exterior şi anume:
  pe de o parte, faptul că acesta dă producătorului intern şansa de a-şi desface pe
piaţa externă acea parte a producţiei realizate care nu are cerere pe piaţa
internă;
 pe de altă parte, creează astfel mijloacele de plată pentru a aduce din afară pe
piaţa internă acele produse care sunt cerute de aceasta şi pentru care
producătorii autohtoni nu au înclinaţia sau disponibilitatea de a le produce.
David Ricardo [23], continuând şi dezvoltând această orientare a lui A. Smith,
afirmă că “într-un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în
mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai
avantajoase”.
David Ricardo a încercat să rezolve două probleme legate de comerţul
internaţional: teoria costurilor comparative şi teoria echilibrării automate a balanţei de
plăţi externe.
Conform teoriei costurilor comparative şi a avantajului relativ în comerţul
internaţional, rezultă că fiecare ţară se va specializa în producerea şi exportul acelor
produse pentru care are cei mai abundenţi şi ieftini factori de producţie, ceea ce face ca
diviziunea internaţională a muncii să se adâncească, conducând spre maximizarea
eficienţei economice.
Atât A. Smith cât şi D. Ricardo consideră comerţul internaţional ca aducător de
avantaje pentru economiile participante şi ambii pun aceste avantaje în strânsă şi
obiectivă legătură cu adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, cu specializarea
producătorilor, dar şi a economiilor naţionale, pe acele produse care le asigură cele mai
reduse costuri şi cel mai mare profit.
Producţia de mărfuri şi crearea noii pieţe mondiale au condus, pe de o parte, la
apariţia concurenţei internaţionale, iar pe de altă parte, la apariţia primelor concepte
teoretice privind atitudinea necesară faţă de comerţul internaţional, fie la export, fie la
import. Astfel s-au conturat politici liberale (comerciale) care serveau intereselor unor
exportatori şi politici protecţioniste, care apărau interesele noilor veniţi pe arena
producţiei de mărfuri, a industrializării şi apoi a comerţului internaţional.
Economia unei ţări nu poate exista şi nu poate fi viabilă decât în cadrul şi în
legătură cu economiile celorlaltor ţări.
Economia mondială se bazează pe un amplu sistem de interdependenţe economice
internaţionale. În cadrul acestui sistem de conexiuni, interesele şi problemele economiilor
naţionale se întrepătrund şi numai în virtutea acestor legături şi raporturi calitative diferite
ele pot exista şi progresa.
Sistemul complex de interdependenţe economice existent s-a format după cel de-
al doilea război mondial sub influenţa profundelor schimbări în diviziunea mondială a
muncii şi a revoluţiei ştiinţifico-tehnice.
Interdependenţele economice internaţionale se adâncesc şi se diversifică continuu,
în strânsă legătură cu:
– schimbările politice care au loc pe arena mondială;
– modificarea structurii lumii contemporane din punctul de vedere al nivelului
de dezvoltare economică;
– adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, îndeosebi ca urmare a revoluţiei
ştiinţifico-tehnice;
– diversificarea centrelor de putere pe plan economic internaţional;
 – evoluţia preţurilor internaţionale şi a problemelor valutar-financiare sub
influenţa unor factori contradictorii.
Astfel, schimbarea configuraţiei politice a lumii după cel de-al doilea război
mondial, ca urmare a prăbuşirii sistemului colonial, a accentuat lupta pentru independenţa
de stat şi formarea a numeroase economii naţionale. Aceste ţări au intrat în noi raporturi
cu numeroase alte state în vederea valorificării resurselor materiale şi umane, pentru
făurirea unor economii interdependente. Schimbarea radicală a raporturilor politice de
dependenţă, a contribuit în mod hotărâtor la dezvoltarea interdependenţelor economice
internaţionale.
După cum subliniază unii cercetători, multe dintre popoarele astăzi subdezvoltate
cunoşteau, la momentul pierderii independenţei, un grad de civilizaţie superior pentru
epoca respectivă (incaşii, aztecii, indienii etc.). Metropolele capitaliste au distrus, însă,
complet sau în mare parte aceste civilizaţii formate de-a lungul veacurilor, întrerupând
cursul normal al evoluţiei lor.
Economia mondială modernă cuprinde nu numai economiile naţionale, dar şi o
serie de organizaţii, instituţii internaţionale. Apar, pe de o parte, organizaţiile economice
internaţionale, care, la un anumit moment, se transformă în subiecţi derivaţi de drept
internaţional, cu tendinţe de a deveni subiecţi direcţi de drept internaţional. Transferul de
competenţe peste atributele naţionale le dă acestora dreptul, cum este cazul Parlamentului
European, de a se substitui statelor, în anumite limite şi competenţe, chiar în relaţiile
internaţionale (rol consultativ). Pe de altă parte, se observă insă apariţia şi intensificarea
rolului unor instituţii şi organisme internaţionale în procesele mondoeconomice. ONU nu
reuşeşte a se impune cu acurateţe (PNUD, ONUDI, UNCTAD etc.), însă FMI, BERD,
Banca Mondială se implică şi dau economiei mondiale impulsuri sau semnale clare de
interferenţă.
O altă caracteristică o reprezintă intensificarea integrărilor regionale şi
interregionale sau a globalizării unor fenomene economice.
Un alt exemplu, de acest fel, îl constituie noile deschideri pentru ţările din centrul
şi estul Europei sau exemplul Hong-Kong-ului.
Asimetria profundă dintre nivelurile de dezvoltare ale statelor, situaţie specifică
în care se află economia mondială contemporană, influenţează în mare măsură
interdependenţele economice internaţionale. Datele statistice arată faptul că peste
jumătate din populaţia globului (56,1%) se află în ţările cu economie subdezvoltată, în
care PNB variază de la ţară la ţară între 90$ şi 499 $/locuitor şi acestea contribuie doar cu
8,5% la producţia mondială. Ţările dezvoltate, deşi reprezintă doar 18,7% din populaţia
lumii, deţin peste 68% din producţia mondială [27].
Decalaje mari se menţin şi în ceea ce priveşte productivitatea muncii sociale.
Astfel, între ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi cele mai puţin dezvoltate,
raportul este de 13:1.
În ultimele decenii au avut loc schimbări în ceea ce priveşte centrele de putere
economică. Unele dintre acestea au dispărut sau şi-au pierdut din importanţă, în schimb
altele au apărut şi au tendinţa să se dezvolte. Având în vedere numai trei centre de putere
din Europa Occidentală, America de Nord şi Asia de Sud-Est şi un singur indicator (PIB)
este evident că Asia de Sud-Est şi, în primul rând Japonia continuă să avanseze spre
primul loc, SUA are tendinţa să decadă, dar vin puternic din urmă ţările din Europa
Occidentală.
 Creşterea sau scăderea preţurilor la materii prime, materiale şi combustibili (de
exemplu petrol), majorarea sau reducerea dobânzilor la creditele acordate diferitelor ţări,
precum şi ponderea mare a datoriilor externe ale unor ţări, au făcut să crească
sensibilitatea economiilor naţionale faţă de evoluţia şi tendinţele vieţii economice
internaţionale, ceea ce au imprimat interdependenţelor dintre ţări o dinamică pe care n-au
avut-o până acum.
În cel de-al treilea raport către Clubul de la Roma, intitulat “Restructurarea ordinii
internaţionale” sunt evidenţiate tipurile de interdependenţe Nord-Sud, dintre ţările bogate
şi ţările sărace [28].
În primul rând, sunt interdependenţele generate de nevoia de alimente; unele ţări
au surplusuri, în timp ce altele au deficite alimentare.
În al doilea rând, sunt interdependenţele generate de nevoia de energie şi
minerale, în condiţiile în care cererea şi oferta au traiectorii geografice diferite.
În al treilea rând, apar interdependenţe generate de posibilitatea dereglării
echilibrului ecologic sau de problema apărării mediului înconjurător.
În al patrulea rând, sunt speranţele de a reduce decalajele izbitoare dintre bogaţii
şi săracii lumii.
În concluzie, interdependenţele economice înseamnă cooperare reciproc
avantajoasă, între state suverane, bazate pe principiile dreptului internaţional, pentru
progresul fiecărei naţiuni.

1.2. Diviziunea mondială a muncii şi specializarea internaţională a economiilor

naţionale
Prin diviziunea mondială a muncii se înţeleg relaţiile care se stabilesc între statele
lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului mondial, precum şi rolul şi locul
fiecărui stat în circuitul mondial al valorilor materiale.
În decursul evoluţiei sale istorice, diviziunea mondială a muncii a cunoscut mai
multe schimbări, ca urmare a dezvoltării economiilor naţionale, a modificării structurii
acestora şi, pe baza lor, a specializării în producţie a diferitelor ţări.
Specializarea internaţională are ca scop adaptarea potenţialului economic
naţional, a economiei interne, la cerinţele pieţei mondiale.
Factorii care determină specializarea internaţională a economiilor naţionale sunt:
 condiţiile naturale, care pot favoriza un anumit fel de producţie (cafea, orez,
citrice, extracţia unor minereuri etc.);
 mărimea teritoriului şi a populaţiei – ţările au un potenţial diferit şi, implicit,
posibilităţi diferite de a se specializa în producţie;
 nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare, inclusiv
calificarea forţei de muncă, disponibilităţile de capital etc.;
 tradiţiile economice, care pot favoriza sau defavoriza specializarea în
producţia de un anumit fel;
 factorii extraeconomici (războaiele, asuprirea colonială, menţinerea unor
puternice rămăşiţe feudale sau a unor mentalităţi anacronice).
În actuala diviziune mondială a muncii există ţări cu grade diferite de specializare
internaţională. Astfel, în partea superioară a ierarhiei ţărilor lumii se află grupul statelor
care se bazează pe tehnica modernă, care au specializare internaţională de înaltă eficienţă,
ceea ce le permite să deţină o pondere însemnată din totalul exporturilor mondiale. La
antipodul acestora, la baza “scării ierarhice” se află ţările slab dezvoltate, a căror
specializare internaţională este unilaterală şi care deţin o pondere infimă în PNB însumat
în exporturile mondiale. Între aceste două mari grupări se află ţările în curs de dezvoltare
şi cu nivel mediu de dezvoltare. Aceste grade diferite de specializare internaţională
reflectă, în esenţă, potenţialul economic al statelor.
Caracteristică perioadei postbelice este tendinţa generală de creştere a
dependenţei statelor de piaţa externă, de accentuare a interdependenţelor între ţările
lumii, reflectată de creşterea cotei de export în producţia mondială, manifestată prin
următoarele fenomene [27]:
În primul rând, se constată o tendinţă de restructurare a diviziunii internaţionale
a muncii, de afirmare a ţărilor în curs de dezvoltare pe piaţa produselor manufacturate.
Un număr de 15 ţări în curs de dezvoltare realizează peste 80% din exporturile totale de
produse manufacturate.
În al doilea rând, în deceniile şapte-opt ale sec. XX, s-a conturat o nouă structură
în diviziunea internaţională a muncii: ţările dezvoltate s-au specializat în domeniile
tehnicii moderne şi ultramoderne, în timp ce ţările în curs de dezvoltare devin producători
şi furnizori de produse industriale de bază şi clasice.
În al treilea rând, în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre
produsele de bază şi o creştere a coeficientului de corelaţie între industria prelucrătoare
şi cea extractivă.
Aceasta se explică, pe de o parte, prin ieftinirea relativă a unor resurse în ţările
dezvoltate, iar pe de altă parte, prin politica deliberată a statelor respective de limitare a
dependenţei faţă de sursele de aprovizionare (în general, ţări din lumea a treia).
În al patrulea rând, se constată unele regrupări în rândul ţărilor în curs de
dezvoltare, de natură să genereze restructurări în diviziunea internaţională a muncii.
Astfel, după ce, începând de la mijlocul secolului al XX-lea unele ţări din Asia de Sud-
Est au dezvoltat industria textilă (în urma reducerii unor astfel de capacităţi în Japonia),
producătorii din Hong-Kong sau Singapore s-au orientat spre articole de modă, iar
producţia textilă de serie – care solicită un volum mare de muncă inferior calificată – s-a
deplasat spre ţările vecine.
În al cincilea rând, după 1975, s-a conturat tot mai mult un proces complex şi
contradictoriu de adaptare a diviziunii mondiale a muncii la noile condiţii de acces la
resursele naturale, îndeosebi la combustibili, la modificarea radicală a raportului de
schimb între principalele categorii de produse care fac obiectul comerţului internaţional.
Cu toate schimbările produse, nu a fost depăşită diviziunea muncii bazată pe
schimbul inegal şi dependenţa externă, pe discriminări şi restricţii în schimbul mondial de
valori.
Ca urmare, ţara mai avansată îşi vinde mărfurile peste valoarea lor, deşi mai ieftin
decât ţările concurente. Ţara mai favorizată primeşte mai multă muncă în schimbul unei
cantităţi mai mici de muncă.

1.3. Fluxurile internaţionale ale unei economii deschise

Tranzacţia desemnează fluxul economic care reflectă crearea, transformarea,
schimbul, transferul sau stingerea unei valori economice şi care presupune schimbarea de
proprietate asupra bunurilor şi/sau a drepturilor financiare, prestarea de servicii sau
disponibilizarea de forţă de muncă şi capital [21].
 Mulţimea tranzacţiilor (fluxurilor) economice pe care o ţară le are cu restul lumii
poate fi prezentată ca o reuniune a fluxurilor comerciale şi financiare (figura nr. 1).
Fluxurile comerciale internaţionale reflectă interdependenţele dintre ţări, ca efect
al adâncirii treptate a diviziunii mondiale a muncii şi al specializării agenţilor economici
din diferite ţări în producerea şi comercializarea de produse corporale (produse de bază şi
produse prelucrate), produse necorporale (brevete de invenţii, know-how, proiectare) sau
de prestări de servicii de felul transporturilor şi asigurărilor internaţionale de persoane şi
de mărfuri, al turismului internaţional sau servicii profesionale.
Comerţul invizibil cuprinde, pe de o parte, tranzacţiile internaţionale cu produse
necorporale şi prestările de servicii, iar pe de altă parte, creanţele şi obligaţiile decurgând
din mişcarea între economiile naţionale a factorilor de producţie capital şi forţă de muncă.
Fluxurile financiar-monetare internaţionale [21] sunt acele tranzacţii dintre
agenţii economici aparţinând unor state distincte, care se exprimă şi se realizează prin
mijloace de plăţi şi de credit. Acestea cuprind două categorii de tranzacţii:
– fluxuri de compensare a tranzacţiilor comerciale, astfel încât orice
deplasare/cedare de produse corporale sau necorporale sau prestări de servicii într-un sens
între partenerii de contract are ca efect o deplasare în sens invers a unui flux de plăţi;
– fluxuri financiare independente faţă de activitatea comercială, se
concretizează în mişcări internaţionale de capital şi cuprind:
 credite externe acordate sau primite;
 investiţii externe directe sau de portofoliu;
 mişcări de fonduri pe termen scurt;
 venituri din plasamente financiare externe;
 transferuri financiare unilaterale.
Din punctul de vedere al factorului timp, mişcările de capital pot fi împărţite în
trei mari grupe de fluxuri:
– mişcări de capital pe termen lung (peste un an) realizate sub formă de
investiţii directe şi de portofoliu, sub formă de împrumuturi angajate şi/sau acordate,
precum şi sub forma finanţării unei sau unor filiale externe de către firma-mamă;
– mişcări de capital pe termen scurt (până la un an) concretizate sub formă de
credite comerciale şi plasamente financiare cu caracter speculativ;
– transferuri financiare cu caracter excepţional şi unilateral apărute, de
exemplu, ca o consecinţă a unui război.
Investiţia directă într-o întreprindere presupune un plasament financiar al unui
nerezident în scopul de a influenţa luarea deciziilor. Limita inferioară pe care trebuie să o
atingă un asemenea plasament pentru a fi considerat ca investiţie directă este,
convenţional, de 10% din acţiunile sau activele instituţiei vizate. Acest flux financiar
cuprinde atât plasamentele iniţiale cât şi câştigurile reinvestite.
Investiţia de portofoliu este o tranzacţie care are ca obiect valori mobiliare de
natura acţiunilor sau a obligaţiunilor, scopul fiind acela de valorificare a capitalului pe o
piaţă externă mai avantajoasă decât propria piaţă financiară.
Cea mai modernă formă de schimburi economice internaţionale, care a luat o
amploare deosebită după al doilea război mondial, este cooperarea economică
internaţională.
Cooperarea economică internaţională are o serie de trăsături specifice, care o
particularizează în cadrul circuitului economic mondial [1].
 a) Cooperarea economică se întemeiază şi promovează un complex de fluxuri
(de investiţii, de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, de produse), pe când comerţul
internaţional reprezintă unul din fluxurile economice principale.
b) Prin natura sa, cooperarea economică internaţională este forma cea mai
echitabilă de schimb reciproc de activităţi dintre state, pe când comerţul internaţional
conţine şi o serie de elemente cu caracter discriminatoriu.
c) Cooperarea economică internaţională introduce un element de continuitate şi
stabilitate în relaţiile economice dintre ţări, pe când evoluţia comerţului mondial depinde
de numeroşi factori care îl pot stimula, dar şi frâna.
d) Cooperarea economică internaţională nu se substituie fluxurilor deja existente,
ci contribuie la dezvoltarea lor.
Principala cauză a exploziei schimburilor monetare şi a importanţei deosebite ce a
căpătat-o piaţa mondială a capitalurilor a constituit-o explozia schimburilor de mărfuri.
Totodată, a luat naştere o internaţionalizare a instituţiilor financiare.
 de bază
Fluxuri cu
produse
corporale prelucrate

brevete de
invenţii
Fluxuri cu
Fluxuri know-how
produse
comerciale
necorporale
proiecte

servicii
profesionale

servicii de
Prestări
transp. şi
servicii
turism

turism
internaţional
Fluxuri
economice

De compensare
a activităţii
comerciale

credite externe

investiţii
Fluxuri externe
financiare
mişcări de
Independente capital pe
de activităţile termen scurt
comerciale
plasamente pe
termen lung

transferuri
Figura nr. 1 – Fluxurile economice ale unei economii deschise unilaterale
Sursa: Ioan Popa – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică,
Bucureşti, 1997
 Internaţionalizarea “actorilor” şi a operaţiunilor pe piaţa capitalurilor a început
după război şi s-a extins într-un ritm rapid în ultimii ani. Ca urmare, a avut loc un proces
de specializare şi diversificare a burselor internaţionale.
Bursele pot fi clasificare în burse generale şi burse specializate.
Bursele generale efectuează operaţiuni de negociere pentru o gamă largă de
mărfuri, precum şi tranzacţii cu hârtii de valoare, valute etc. De regulă, bursele generale
funcţionează în marile centre comerciale: Zürich, Paris, New York, Chicago, Londra,
Hamburg, Amsterdam, Roterdam, Singapore, Rio de Janeiro etc.
Bursele specializate pot fi de mai multe feluri:
1. Burse de mărfuri (pentru anumite produse), cum ar fi:
– pentru vânzarea de cafea: New York, Roterdam, Londra;
– pentru comercializarea zahărului: New York, Londra, Amsterdam;
– pentru bumbac: Sao Paolo, Alexandria, Bombay, Sidney;
– pentru metale: Londra, New York etc.
2. Burse de valori, care efectuează operaţiuni legate de negocierea valutelor,
efectelor comerciale (cambii, bilete la ordin), efectelor publice (rente,
obligaţiuni, bonuri de tezaur), iar în unele cazuri şi metale preţioase (aur,
argint). Cele mai importante burse de valori sunt la: New York, Londra, Paris,
Melbourne, Tokyo, Yokohama.
3. Burse pentru operaţiuni ajutătoare comerţului internaţional. În cadrul
acestora se negociază operaţiuni de asigurări (Lloyd’s din Londra) şi navluri
(Pireu, New York, Amsterdam).

1.4. Poziţia internaţională a unei economii naţionale

Poziţia unei economii naţionale în raporturile ei cu restul lumii este reflectată în
balanţa de plăţi externe şi balanţa de creanţe şi angajamente externe. Cunoaşterea
acestora este necesară în procesul elaborării politicii economice externe a oricărei
guvernări într-o lume interdependentă, cum este cea de astăzi.
Cele două balanţe sunt rezultatul abordării diferite a relaţiilor economice
internaţionale ale unei ţări.
Balanţa de plăţi externe cuprinde toate tranzacţiile de natură financiară sau
comercială încheiate cu străinătatea de către rezidenţii săi şi reprezintă un raport periodic
între intrările şi ieşirile de mijloace valutare.
Conform dicţionarului juridic al Uniunii Europene [26], balanţa de plăţi este
“instrumentul financiar valutar întocmit sub formă de tabel statistico-economic în care
sunt trecute şi prin care se consemnează toate plăţile şi încasările externe ale unei ţări,
rezultate din schimburile sale economice de orice natură cu străinătatea, pe o perioadă
determinată de timp, de obicei un an”.
M. I. Wasserman [26] defineşte balanţa de plăţi ca fiind o prezentare statistică a
tranzacţiilor economice într-o perioadă dată între rezidenţii unei ţări şi rezidenţii altei ţări,
grup de ţări sau organizaţii internaţionale specifice. Potrivit FMI, criteriul după care sunt
împărţiţi agenţii în rezidenţi sau nerezidenţi este centrul de interes economic şi nu
naţionalitatea sau alte criterii legale. Astfel, sunt consideraţi rezidenţi: familiile şi
indivizii care îşi creează în ţară gospodării; întreprinderi, corporaţii şi cvasi-corporaţii (de
exemplu: sucursale ale investitorilor străini direcţi); instituţii non-profit; guvernul şi
administraţia publică locală. În categoria nerezidenţilor intră: familii, întreprinderi,
corporaţii, instituţii non-profit străine; români care şi-au mutat centrul de interes
economic în străinătate; turişti, oameni de afaceri, funcţionari diplomatici străini aflaţi
temporar în România.
Jean Weller [27] consideră balanţa de plăţi şi credite a unei ţări ca un tablou al
conturilor sale externe, al fluxurilor reale şi financiare în legătură cu restul lumii.
Ca orice bilanţ anual, balanţa de plăţi şi credite comportă un activ (credit) şi un
pasiv (debit).
În principiu, tranzacţiile internaţionale se efectuează generând plăţi, de obicei în
valută (totuşi, o parte a comerţului internaţional se derulează sub formă de operaţiuni
speciale, exportul fiind compensat prin importul de mărfuri, fie la nivel de tranzacţie, fie
la nivel de relaţie).
Fiecare operaţie care dă naştere unei intrări de devize este înscrisă în activul
balanţei, fiecare operaţie care generează o ieşire de devize în pasivul balanţei. Există şi
operaţiuni care se efectuează fără o contraprestaţie, nici în natură, nici în devize, fiind
considerate transferuri unilaterale (donaţii, ajutoare etc.).
Evaluarea tranzacţiei se face la preţul pieţei.
Momentul înregistrării tranzacţiei este momentul schimbului de proprietate.
Balanţa de plăţi externe înregistrează la activ (în credit) aportul de resurse
rezultate din exportul de bunuri, prestarea de servicii, încasarea de venituri aferente
factorilor de producţie care au părăsit ţara şi poziţii financiare reprezentând reduceri ale
activelor externe sau creşteri ale pasivelor externe ale economiei, iar la pasiv (în debit)
reducerea resurselor ca urmare a importului de bunuri, achiziţionării de servicii, plăţii de
venituri aferente factorilor de producţie aduşi spre valorificare din străinătate, precum şi
poziţii financiare reprezentând creşteri ale activelor externe ale ţării sau reduceri ale
pasivelor externe.
Balanţa de plăţi se întocmeşte:
– global – pentru a evidenţia totalitatea fluxurilor sau tranzacţiilor economice şi
financiare ale unei ţări cu restul lumii;
– bilateral – pentru relaţiile cu o anumită ţară;
– regional – pentru schimburile cu un grup de ţări.
Soldul balanţei reflectă relaţia în care se găsesc contul curent şi contul de capital
din punctul de vedere al intrărilor şi ieşirilor generate de tranzacţiile internaţionale. Se pot
calcula şi o serie de solduri parţiale pe tipuri de tranzacţii.
Balanţa de plăţi poate fi:
 excedentară, dacă soldul > 0. Ţara respectivă îşi măreşte creanţele asupra
străinătăţii, mişcările monetare reglând soldul în mod favorabil acestei ţări;
 deficitară, dacă soldul cumulat < 0;
 echilibrată, variaţia creanţelor este nulă, soldul = 0.
Alături de soldurile totale sau parţiale, în analizele de balanţă se utilizează şi
indicatorul grad (rată) de acoperire a plăţilor prin încasări.
Ca indicator absolut, notând cu Ii încasările şi cu Pi plăţile, soldul (Si) exprimat în
unităţi monetare (de regulă dolari SUA) şi afectat de semn poate fi calculat:
Si  I i  Pi 0>
<
Ca nivel relativ, gradul de acoperire (Ga) se poate calcula:
I
G Ai  i  100 ><
100%
Pi
 Calculat sub formă de raport, gradul de acoperire a plăţilor prin încasări (G a)
prezintă două avantaje:
– dezechilibrul absolut capătă o dimensiune calitativă exprimată procentual;
– este eliminată utilizarea semnului soldului, care poate influenţa negativ unele
demersuri analitice
Rolul balanţei de plăţi externe rezidă din forma sub care se prezintă, cea a unui
tabel de sinteză, permiţând compararea sub raport cantitativ şi calitativ a schimburilor
reale şi financiare cu străinătatea. Concluziile se referă la competitivitatea producţiei
naţionale în raport cu cea străină, prin confruntarea cantitativă şi structurală dintre export
şi import, prin analiza fluxurilor de capital, de credite, servicii etc.
De asemenea, balanţa de plăţi externe dă posibilitatea analizei indicatorilor
raportului de schimb la nivel macroeconomic, oferind orientări cu privire la direcţiile de
dezvoltare ale producţiei naţionale, mai ales în domeniul industrial.
Strict teoretic, o balanţă de plăţi este întotdeauna echilibrată întrucât eventualul
excedent valutar este destinat creşterii sau reconstituirii resurselor valutare sau
promovării exportului de capital şi plasării de fonduri pe bază de credit. Eventualul
deficit poate fi acoperit fie din resursele bugetare, fie prin atragerea de fonduri străine pe
calea creditului, împrumutului sau importului de capital.
Totuşi, echilibrarea balanţei de plăţi externe, în principal stingerea soldului pasiv
este una din preocupările de bază ale oricărei politici comerciale.
Factorii destabilizatori care determină dezechilibre ale balanţei de plăţi externe
pot fi de două categorii: factori endogeni şi exogeni.
Factorii endogeni au un rol preponderent în crearea soldului pasiv al balanţei.
Printre aceştia menţionăm:
– întârzieri în punerea în funcţiune a unor obiective industriale de însemnătate
naţională;
– reducerea exportului determinată de calamităţi naturale sau de evenimente
fortuite;
– creşterea importului;
– reducerea calităţii producţiei pentru export;
– reducerea deliberată a unor exporturi în scopul industrializării pieţei interne
sau din alte raţiuni etc.
Factorii exogeni au un caracter conjunctural, iar înlăturarea urmărilor acestora nu
se poate face fără intervenţia statului. Printre aceştia se evidenţiază:
– dereglarea preţurilor mondiale pentru produsele cu pondere mare în structura
exportului şi importului;
– restricţiile cantitative şi creşterea taxelor vamale sau de altă natură în ţările
importatoare;
– micşorarea intrărilor în valută ca urmare a fluctuaţiei cursului de schimb
valutar;
– influenţa factorilor psihologici şi a mişcărilor speculative de bursă care
afectează situaţia valutei naţionale, fluctuaţia cotaţiei acesteia şi corelaţia dintre preţurile
interne şi externe.
Modalităţile prin care poate fi echilibrată o balanţă de plăţi externe deficitară sunt
următoarele:
 – sprijinirea producţiei, cu valorificarea superioară pe piaţa externă, în scopul
creşterii preţurilor la export şi a creşterii veniturilor în valută convertibilă;
– sprijinirea politicii de investiţii, prin atragerea capitalurilor străine;
– emisiunea de obligaţiuni pe piaţa externă;
– obţinerea de credite de la organismele financiare internaţionale;
– primirea de ajutoare (financiare sau materiale);
– atragerea de credite guvernamentale;
– amânarea sau reeşalonarea restituirii unor credite;
– vânzări de aur şi metale preţioase din rezervele naţionale.
Balanţa de creanţe şi angajamente externe, numită şi poziţia investiţională
internaţională a unei ţări exprimă stocul de active şi pasive financiare externe existente la
un moment dat în relaţiile cu nerezidenţii [21].
Balanţa de creanţe şi angajamente externe cuprinde stocul de creanţe şi
angajamente financiare ale economiei la un moment dat, de obicei sfârşitul anului.
Modificarea acestui stoc este rezultatul tranzacţiilor derulate în raporturile cu alte ţări
(cuprinse şi în balanţa de plăţi externe), dar şi efectul schimbărilor petrecute în ratele de
schimb şi a preţurilor utilizate în evaluarea creanţelor şi angajamentelor sau alte ajustări
valorice.
Din punct de vedere structural, creanţele şi angajamentele unei economii pot fi
grupate pe cele patru mari sectoare implicate în fluxurile financiare internaţionale:
guvernul, autoritatea monetară (BNR), sectorul bancar şi sectorul nebancar. Din această
balanţă se poate evidenţia poziţia net creditoare (+) sau net debitoare (–) a unei ţări în
raporturile sale cu restul lumii.
Fiecare componentă a balanţei de creanţe şi angajamente este reflectată prin:
poziţia la începutul anului; tranzacţii în timpul anului; efectul schimbărilor de preţ;
efectul modificări cursului de schimb; alte ajustări; poziţia la sfârşitul anului.
Deosebirea dintre cele două instrumente poate fi evidenţiată astfel: în timp ce
balanţa de plăţi externe cuprinde doar fluxurile efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi de-
a lungul unui an la valoarea de piaţă din momentul schimbului, poziţia investiţională
internaţională a ţării exprimă pe lângă efectul anual al tranzacţiilor şi efectul variaţiei
preţurilor şi al modificării cursului de schimb, ca şi cel al altor ajustări asupra valorii
creanţelor şi/sau a obligaţiilor angajate faţă de străinătate.
 CAPITOLUL 2

POLITICA COMERCIALĂ. INSTRUMENTE ŞI MĂSURI DE

POLITICĂ COMERCIALĂ FOLOSITE PE PLAN
INTERNAŢIONAL

2.1. Definirea politicii comerciale şi obiectivele ei

Politica comercială este o parte componentă a politicii economice a unui stat care
vizează sfera relaţiilor economice externe ale acestuia. Ca şi politica economică, ea este
un atribut al suveranităţii oricărui stat independent.
Într-un sens mai larg, prin politică comercială se înţelege totalitatea
reglementărilor adoptate de către stat (cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar,
financiar, bancar, valutar etc.) în scopul promovării sau al restrângerii schimburilor
comerciale externe şi al protejării economiei naţionale de concurenţa străină.
Principalul obiectiv pe termen lung pe care statele îl urmăresc prin intermediul
instrumentelor şi măsurilor de politică comercială este stimularea dezvoltării economiei
naţionale la adăpost de concurenţa străină. De aici rezultă că politica comercială a unui
stat trebuie să îndeplinească trei funcţiuni principale:
a) promovarea relaţiilor economice internaţionale, înţelegând prin aceasta impulsionarea
exporturilor;
b) protejarea economiei naţionale de concurenţa străină, înţelegând prin aceasta o
reglementare şi un control al importurilor;
c) realizarea unui echilibru dinamic în balanţa comercială şi de plăţi şi concomitent,
sporirea rezervei valutare a statului.
Ca obiective pe termen scurt şi mediu pe care statele le pot urmări cu ajutorul
instrumentelor şi măsurilor de politică comercială, amintim:
– perfecţionarea structurii schimburilor comerciale externe;
– restrângerea sau stimularea comerţului cu anumite produse sau grupe de
produse;
– modificări în orientarea geografică a schimburilor comerciale;
– îmbunătăţirea raportului de schimb prin sporirea puterii de cumpărare a
exporturilor.
Aceste obiective pot diferi de la un stat la altul în funcţie de o serie de condiţii
interne şi internaţionale.
În condiţiile adâncirii interdependenţelor economice internaţionale, a devenit o
necesitate reglementarea relaţiilor economice dintre state, urmărindu-se prin aceasta
coordonarea modului de acţiune a statelor în domeniul politicilor comerciale.
Reglementările pot fi:
– bilaterale;
– regionale;
– multilaterale (această tendinţă a apărut în perioada postbelică). Acestea au la
bază acorduri care au încercat să instituie anumite principii şi reguli în ceea ce priveşte
folosirea diverselor instrumente şi măsuri de politică comercială în relaţiile reciproce
(OMC).
 În general, în domeniul politicii comerciale se acţionează cu ajutorul a trei
categorii principale de instrumente şi măsuri:
a) de natură tarifară (vamală);
b) de natură netarifară (inclusiv paratarifară);
c) de natură promoţională (de promovare şi de stimulare).
În general, primele două categorii de instrumente vizează cu precădere importul,
iar cea de-a treia vizează exportul.

2.2. Instrumente de politică comercială tarifară (vamală)

Politica vamală este realizată cu ajutorul reglementărilor adoptate de stat care
vizează intrarea sau ieşirea în/din ţară a mărfurilor şi mijloacelor de transport, care
implică controlul cu ocazia trecerii frontierei de stat, a mărfurilor şi a mijloacelor de
transport, cu îndeplinirea formalităţilor vamale şi plata taxelor vamale (impunerea
vamală) [27].
Instrumentele principale cu ajutorul cărora se realizează politica vamală sunt:
 în primul rând, tarifele vamale care cuprind taxele vamale care se percep
asupra mărfurilor importate (sau exportate);
 în al doilea rând, legile vamale, codurile şi regulamentele vamale, situaţia
prezentându-se diferit de la un stat la altul.
În cadrul politicii vamale, impunerea vamală a jucat şi continuă să joace rolul
principal. Ea îndeplineşte trei funcţiuni:
a) de natură fiscală (taxele vamale fiind o sursă de venit la bugetul de stat);
b) de natură protecţionistă (protejează economia naţională de concurenţa străină
în sensul că taxa vamală percepută la import ridică preţul mărfurilor importate,
reducându-i forţa concurenţială în raport cu produsul indigen);
c) de negociere (în sensul că statele pot negocia într-un cadru bilateral sau
multilateral concesii vamale – reciproce sau nereciproce – care pot stimula schimburile
comerciale).
Impunerea vamală s-a practicat şi în orânduirile precapitaliste, îndeplinind în
special o funcţie fiscală. Apoi, pe lângă funcţia fiscală, s-au accentuat funcţiile de
protejare, de negociere şi adesea chiar de discriminare în relaţiile comerciale
internaţionale.

2.2.1. Taxele vamale

Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de către stat asupra mărfurilor
atunci când acestea trec graniţele vamale ale ţării respective.
Taxele vamale sunt un instrument de politică comercială de natură fiscală,
constituind o sursă de venit la bugetul statului, cu o incidenţă directă asupra preţului
produselor care fac obiectul comerţului exterior.
Se pot clasifica după următoarele criterii [27]:
A. După scopul impunerii, taxele vamale pot fi:
– taxe vamale cu caracter fiscal;
– taxe vamale cu caracter protecţionist.
Ele se deosebesc după nivelul impunerii:
– cele cu caracter fiscal au în general un nivel redus, singurul scop pentru care
se percep fiind obţinerea de venituri pentru bugetul statului;
 – cele cu caracter protecţionist au în general un nivel ridicat, prin intermediul
lor urmărindu-se, în primul rând, reducerea forţei concurenţiale a mărfurilor importate şi
implicit protejarea pieţei interne de concurenţa străină.
B. După obiectul impunerii
 de import;
 de export;
 de tranzit.
Taxele vamale de import se percep asupra mărfurilor importate atunci când
acestea trec graniţele vamale ale ţării importatoare. Ele constituie un principal mijloc de
protejare a produselor naţionale faţă de concurenţa străină, contribuind direct la ridicarea
preţului mărfurilor importate şi făcându-le din acest punct de vedere mai puţin
competitive în raport cu cele indigene.
– pot fi suportate numai de firma importatoare şi sunt suportate de consumatorul
final
– pot fi suportate parţial şi de firma exportatoare care, pentru a contracara
efectul nefavorabil al taxei vamale asupra competitivităţii mărfurilor sale, poate recurge
la reduceri ale preţului de ofertare.
Trăsături caracteristice:
– au cea mai largă răspândire pe plan internaţional;
– vizează cel mai larg nomenclator al produselor supuse impunerii vamale;
– se practică pe perioade lungi de timp;
– au un nivel mai ridicat decât cele de export şi de tranzit;
– fac obiectul negocierilor într-un cadru bi – sau multilateral.
Taxele vamale de export se percep de către stat asupra mărfurilor indigene atunci
când acestea sunt exportate. Ele:
– nu au o largă răspândire pe plan internaţional, comparativ cu cele de import;
– se percep la un nomenclator redus de produse;
– se percep pe perioade limitate de timp.
Pe lângă scopul fiscal, se pot urmări, în general, două obiective şi anume:
a) fie ridicarea preţului la produsele respective pe piaţa internaţională (cu
condiţia ca statul respectiv să fie un principal exportator şi furnizor pe piaţa internaţională
la produsele vizate);
b) fie limitarea unor exporturi (de regulă, produse neprelucrate – materii prime
industriale sau agricole, sau să fie prelucrate în ţară într-o cantitate tot mai mare şi
exportate apoi ca produse manufacturate, pentru a încuraja dezvoltarea anumitor ramuri
industriale pentru care ţările respective dispun de o bază corespunzătoare de materii
prime).
Taxele vamale de tranzit se percep de către stat asupra mărfurilor care tranzitează
(traversează) teritoriul vamal al ţării respective. Ele nu au o răspândire prea largă pe plan
internaţional şi, de regulă, atunci când se percep, ele au un nivel scăzut întrucât statele
sunt interesate să încurajeze tranzitul pe teritoriul lor, acesta fiind o importantă sursă de
venituri (ca urmare a folosirii căilor şi mijloacelor de transport, poduri etc.). Scopul
perceperii taxelor vamale de tranzit este pur fiscal.
C. După modul de percepere a taxelor vamale, acestea sunt de trei categorii:
 taxe vamale ad-valorem;
 taxe vamale specifice;
  taxe vamale mixte.
Taxele vamale ad-valorem se percep de către stat asupra valorii vamale a
mărfurilor importate (sau exportate) şi se stabilesc sub forma unor cote procentuale care
se raportează la valoarea vamală a mărfurilor respective (exemplu: 10% din valoarea
vamală a unui automobil, a unei tone de minereu).
Acestea sunt cele mai vechi taxe cunoscute în istoria comerţului internaţional şi
cele mai răspândite pe plan mondial. Ele prezintă avantajul că sunt mult mai uşor de
stabilit întrucât presupune doar fixarea unei cote procentuale care se raportează la
valoarea vamală a mărfurilor (pentru grupe întregi de produse) şi nu implică elaborarea
unui tarif vamal detaliat (ca în cazul taxelor vamale specifice).
Cu toate acestea, taxele vamale ad-valorem prezintă şi unele inconveniente,
datorate în special:
– sensibilităţii lor la oscilaţiile conjuncturale ale preţurilor pe pieţele
internaţionale de mărfuri;
– poate deschide calea unui câmp larg de abuzuri, în ceea ce priveşte declararea
valorii în vamă a mărfurilor.
Taxele vamale specifice se percep de către stat pe unitatea de măsură fizică a
mărfurilor importate/exportate (bucată, tonă, metru cub, vagon etc.) şi se stabilesc sub
forma unei sume absolute în moneda ţării respective (exemplu: 1000 u.m. (lei, $, DM)
pentru o tonă de grâu, petrol, porumb, un automobil etc.).
Practicarea taxelor vamale specifice este foarte greoaie şi complexă întrucât
presupune existenţa unui tarif vamal foarte detaliat, care trebuie să fie mereu completat şi
revizuit pe măsură ce apar noi tipuri de produse ce intră în circuitul pieţei internaţionale.
Acesta este dezavantajul principal pentru care acest gen de taxe vamale nu are o largă
răspândire pe plan internaţional.
Cu toate acestea, taxele vamale specifice prezintă şi unele avantaje (în raport cu
cele ad-valorem):
– ele înlătură posibilitatea frustrării statului de drepturile legale de vamă întrucât
taxele vamale se raportează la unitatea de măsură fizică a mărfurilor importate;
– volumul încasărilor la bugetul statului din perceperea acestor taxe nu este
influenţat de oscilaţiile conjuncturale ale preţurilor, ci numai de volumul fizic al
importurilor. Datorită nivelului ei fix, pe o anumită perioadă de timp, taxa vamală
specifică determină o încărcare vamală diferită a mărfurilor importate în condiţiile
oscilaţiei preţurilor pe piaţa internaţională la produsele specifice.
– taxele vamale specifice au un efect protecţionist mai ridicat când preţurile la
produsele importate scad şi invers.
Taxele vamale mixte se percep atunci când taxele vamale ad-valorem nu sunt
destul de eficace ca mijloc de protecţie; în aceste cazuri pe lângă taxa vamală ad-valorem
se mai percepe, temporar, şi o taxă vamală specifică atunci când preţurile înregistrează
importante scăderi.

D. După modul de stabilire sau fixare de către stat, taxele vamale se împart în
patru categorii:
 autonome (generale);
 convenţionale (contractuale);
 preferenţiale (de favoare);
  de retorsiune (de răspuns), acestea din urmă îmbrăcând două
forme:
– taxe anti-dumping;
– taxe compensatorii.
Taxele vamale autonome sunt stabilite de către stat în mod independent şi nu pe
bază de convenţii bi sau multilaterale încheiate cu alte state. De regulă, aceste taxe se
percep asupra mărfurilor care provin din ţările cu care statul respectiv nu are încheiate
acorduri comerciale şi nu se aplică în relaţiile cu aceste state clauza naţiunii celei mai
favorizate.
Din aceste motive decurg două trăsături caracteristice ale acestora:
– au un nivel foarte ridicat (fiind deseori prohibitive);
– nu fac obiectul negocierilor, constituind o puternică barieră în calea
schimburilor comerciale dintre state.
Taxele vamale convenţionale (contractuale) se stabilesc de către stat prin
înţelegere cu alte state, conform clauzelor stabilite prin acordurile bi sau multilaterale
încheiate. De obicei, ele se aplică în regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate şi de
aici decurg două trăsături caracteristice:
– sunt mult mai reduse decât cele autonome;
– fac obiectul negocierilor tarifare în cadrul Acordului General pentru Tarife şi
Comerţ.
Taxele vamale preferenţiale (de favoare) sunt taxe foarte reduse (uneori chiar
zero) care se aplică tuturor sau numai anumitor mărfuri importate din anumite ţări şi care
nu se extind asupra mărfurilor provenind din celelalte ţări. Ele reflectă un regim de
favoare ce se stabileşte între anumite ţări şi care nu se extinde asupra celorlalte state, fiind
o derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate. Aranjamentele preferenţiale
(reciproce sau nereciproce) au proliferat în perioada postbelică (grupările economice
integraţioniste, S.G.P., S.G.P.C., protocoale preferenţiale, convenţii preferenţiale).
Taxele vamale de retorsiune (de răspuns) se aplică de către de stat ca represalii şi
ca răspuns la politica comercială neloială a altor state (politica de dumping şi politica de
subvenţionare a exporturilor).
Aceste taxe îmbracă două forme:
– taxe anti-dumping,
– taxe compensatorii,
şi se percep ca taxe vamale suplimentare, peste taxele vamale în vigoare.
Aceste taxe au un nivel prestabilit în sensul că nu pot depăşi un anumit nivel,
respectiv taxele anti-dumping nu pot depăşi marja de dumping (adică diferenţa dintre
preţul internaţional şi preţul de dumping – mai redus – cu care s-a încercat penetrarea pe
piaţă), iar cele compensatorii nu pot depăşi nivelul subvenţiei de export (sau al sumei
directe de export).
Ele au ca obiectiv anihilarea efectelor negative pe care le produc cele două politici
neloiale, dar nu se pot percepe decât numai după ce s-a declanşat o procedură de anchetă
prin care să se facă dovada că a avut loc o astfel de politică neloială, care a adus un
prejudiciu grav sau este pe cale să se producă acest prejudiciu. Ca urmare a acestor
trăsături caracteristice aceste taxe de retorsiune au o dublă natură: tarifară şi netarifară.
2.2.2. Tariful vamal
Catalogul care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale,
precum şi taxa (sau taxele) vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupă de produse
poartă denumirea de tarif vamal.
Vom discuta despre: clasificarea mărfurilor în aceste tarife şi formele pe care le
îmbracă acestea.
Încercări de clasificare a mărfurilor s-au făcut şi în trecut, luându-se ca bază
criterii diferite: originea mărfurilor (animală, vegetală, minerală) şi gradul lor de
prelucrare (materii prime, produse finite) sau o combinaţie a acestor două criterii.
În anul 1950, Biroul de Statistică al ONU a elaborat o Clasificare tip standard
pentru comerţul internaţional (CTCI). Această clasificare, care a suferit o serie de
modificări în decursul timpului, a fost făcută din nevoi de ordin statistic, care să permită
ONU şi altor organizaţii să poată urmări la nivel internaţional evoluţia comerţului
exterior al tuturor statelor lumii.
Acest sistem de clasificare este în vigoare şi astăzi şi statele raportează informaţii
statistice vizând evoluţia comerţului lor exterior. Această clasificare este pe cinci cifre
(secţiuni, diviziuni, grupe, subgrupe şi poziţii tarifare).
Tot în 1950, din iniţiativa GATT a fost adoptată la Bruxelles, Convenţia privind
clasificarea mărfurilor în tarifele vamale, potrivit căreia a fost elaborat un nomenclator de
bază unic denumit iniţial Nomenclatorul Vamal de la Bruxelles (N.V.B) şi ulterior
Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamală de la Bruxelles (N.C.C.V.B). Şi el a
suferit o serie de modificări pe parcurs. Rămânând la o clasificare pe patru cifre (secţiuni
(21), capitole (99), poziţii şi subpoziţii tarifare).
La el au aderat aproximativ 150 de state ale lumii. Dar, chiar unele state membre
ale GATT nu au aderat la acest nomenclator (SUA, Canada), acestea având
nomenclatoare proprii (pentru import şi export) mult mai detaliate.
În iunie 1983 la Bruxelles, sub egida Consiliului de Cooperare Vamală
s-a adoptat Convenţia privind sistemul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor.
Acest sistem prezintă următoarele caracteristici principale:
a) are la bază cele două nomenclatoare cel mai larg răspândite pe plan
internaţional (NCCV şi CTCI);
b) clasificarea mărfurilor în cadrul acestui sistem armonizat de descriere şi
codificare a mărfurilor are la bază criteriul combinat al originii şi gradului de prelucrare
a mărfurilor;
c) este flexibil, în sensul că poate fi folosit ca atare sau luat ca bază pentru o
formă prescurtată sau mai detaliată de clasificare;
d) prezintă o serie de avantaje esenţiale în raport cu vechile sisteme de clasificare
a mărfurilor şi anume:
 facilitează derularea schimburilor comerciale internaţionale prin atenuarea
sau eliminarea divergenţelor cu privire la încadrarea tarifară a produselor şi,
implicit, cu privire la determinarea nivelului taxelor vamale aplicabile;
 facilitează colectarea, compararea şi analiza datelor statistice referitoare la
schimburile comerciale internaţionale;
 satisface, simultan, nu numai necesităţile de codificare ale autorităţilor
vamale, ci şi cele ale organismelor de statistică, ale producătorilor,
comercianţilor şi cărăuşilor etc.
 Până în prezent au aderat la acest sistem de descriere şi codificare a mărfurilor
marea majoritate a statelor lumii (inclusiv România).
Tipurile de tarife vamale folosite pe plan internaţional sunt de două feluri:
 simple;
 compuse.
Tarifele vamale simple sunt acelea care cuprind o singură coloană de taxe vamale
pentru toate produsele supuse impunerii vamale, indiferent de provenienţa lor (taxe
convenţionale). Acestea sunt folosite, de regulă, de unele ţări în curs de dezvoltare, deşi
în practică şi unele dintre acestea folosesc mai multe tipuri de taxe vamale (îndeosebi
preferenţiale).
Tarifele vamale compuse sunt acelea care au două sau mai multe coloane de taxe
vamale, fiecare aplicându-se mărfurilor provenind din anumite ţări. Taxele vamale pot fi:
convenţionale, autonome, preferenţiale (pe bază de reciprocitate sau de nereciprocitate).
Acest gen de tarife au cea mai largă răspândire pe plan internaţional, fiind folosite
nu numai de ţările dezvoltate ci şi de cele în curs de dezvoltare sau în tranziţie.

2.2.3. Efectul protecţionist al tarifelor vamale [27]

Efectul protecţionist al tarifelor vamale îmbracă două forme:
 cea a protecţiei nominale (de regulă, mai mică decât cea efectivă);
 cea a protecţiei efective (de regulă, mai mare decât cea nominală).
Protecţia nominală vizează valoarea întregului produs supus impunerii vamale şi
este exprimată de taxele vamale înscrise în tarifele vamale oficiale ale statelor, date
publicităţii. De aceea, aceste taxe vamale mai poartă denumirea de taxe vamale nominale.
Nivelul acestora, percepute la importul de mărfuri este diferit de la un produs la
altul, de la o grupă de produse la alta; ca regulă generală, acest nivel al impunerii vamale
este direct proporţional cu gradul de prelucrare a mărfurilor.
Compararea pur cantitativă a nivelului taxelor vamale nominale, fără a se ţine
seama de gradul de prelucrare a mărfii supuse impunerii vamale, nu este suficientă pentru
a aprecia intensitatea (efectul) acţiunii acestuia ca instrument de protecţie.
Pentru a aprecia această intensitate se operează cu protecţia efectivă, care vizează
valoarea nou creată şi încorporată în produsul supus impunerii vamale (adică manopera).
Protecţia efectivă măsoară sporul valorii nou create pe unitatea de produs finit în
absenţa tarifului vamal.
Dacă protecţia nominală este cunoscută, cea efectivă trebuie calculată. Una din
formulele de calcul ale acesteia este următoarea:
T  V  Tm  Vm
Te  f f  100
Vf  Vm
unde: Te – taxa vamală efectivă (rata protecţie efective);
Tf – taxa vamală nominală percepută asupra produsului finit importat;
Tm – taxa vamală nominală percepută asupra materiilor prime importate;
Vf – valoarea produsului finit;
Vm – valoarea materiei prime.
Factorii care influenţează rata protecţiei efective:
– nivelul celor două taxe vamale, la produsul finit şi la materia primă, inclusiv
dispersia tarifară;
 – gradul de prelucrare a produselor, sau, altfel spus, proporţia în care se
combină factorii de producţie.
a) De exemplu:
– produsul finit importat = 1000 USD;
– materia primă incorporată în produsul finit reprezintă 50% (adică 500 USD);
– taxa vamală percepută asupra produsului finit este de 10%;
– taxa vamală percepută asupra materiei prime este 0, atunci :
10 0 10
 1000   1000
T  100 100  100  100  100  20%
e 1000  500 500
În acest caz, rata protecţiei efective este de 20%, adică de două ori mai mare decât
cea nominală.
b) Menţinând majoritatea datelor de mai sus neschimbate, să presupunem că şi la
materia primă (încorporată în produsul finit) se percepe o taxă vamală de 5%, atunci:
10 5
 1000   500 100  25
T  100 100  100   100  15%
e 1000  500 500
În aceste condiţii, rata protecţiei efective se va reduce de la 20% la 15%.
c) Dacă taxa vamală percepută asupra materie prime este mai mare decât taxa
vamală percepută asupra produsului finit (cazuri foarte rare în practica internaţională),
atunci rata protecţiei efective va fi mai scăzută decât cea nominală sau chiar nulă.
Exemplu: taxa vamală percepută asupra materiei prime =15%.
10 15
 1000   500 100  75
T  100 100  100   100  5%
e 1000  500 500
De aici rezultă:
– protecţia efectivă variază direct proporţional cu nivelul taxei vamale nominale
percepută asupra produsului finit şi invers proporţional cu nivelul taxei vamale nominale
percepută asupra materiei prime ce intră în componenţa produsului finit.
d) Dacă taxa vamală la produsul finit se reduce de la 10% la 8%, iar taxa vamală
la materia primă se reduce de la 5% la 0%, dispersia tarifară (adică diferenţa dintre
nivelul taxelor vamale pe grupe de produse în funcţie de gradul de prelucrare: materii
prime, semifabricate şi produse finite) creşte de la 5 puncte procentuale la 8 puncte
procentuale; în acest caz creşte şi rata protecţiei efective:
8
 1000 80
T  100  100   100  16%
e 1000  500 500
De aici rezultă:
– protecţia efectivă variază direct proporţional cu nivelul dispersiei tarifare,
dacă aceasta creşte, sporeşte şi protecţia efectivă şi invers.
e) Dacă la un produs finit în valoare de 1000 USD, materia primă încorporată
reprezintă 90% (900 USD), iar manopera (valoarea nou creată) numai 10% (100 USD), şi
taxa vamală nominală percepută asupra produsului finit este de 5%, iar cea percepută
asupra materiei prime este 0, atunci rata protecţiei efective este:
 5
 1000 50
T  100  100   100  50%
e 1000  900 100
De aici rezultă:
– cu cât ponderea manoperei (valorii nou create) încorporată în produsul finit
este mai mică, iar ponderea materiei prime este mai mare, deci cu cât gradul de prelucrare
a produsului supus impunerii vamale este mai redus, chiar în condiţiile perceperii unei
taxe vamale nominale scăzute asupra produsului finit, rata protecţiei efective este mai
ridicată şi invers.

2.2.4. Teritoriul vamal, uniunea vamală şi zona de liber schimb

Teritoriul vamal este acel teritoriu în interiorul căruia este în vigoare (se aplică)
un anumit regim vamal, o anumită legislaţie vamală. De regulă, teritoriul vamal al unui
stat coincide cu teritoriul său naţional.
În unele cazuri, avem de-a face fie cu extinderea teritoriului vamal, fie cu
restrângerea acestuia.
Dacă două sau mai multe state convin să formeze împreună o uniune vamală,
atunci teritoriul vamal însumează teritoriul statelor participante la această uniune. În acest
caz are loc extinderea teritoriului vamal.
Ţările care participă la formarea uniunii vamale desfiinţează (dintr-o dată sau
treptat) barierele tarifare şi netarifare în relaţiile comerciale reciproce (pentru toate
bunurile sau numai pentru o parte dintre acestea), iar în relaţiile cu terţii aplică o politică
comercială comună, şi, în primul rând, un tarif vamal comun.
Uniunile vamale reprezintă principala formă de extindere a teritoriului vamal şi
sunt de două feluri:
a) perfecte (sau complete), când sunt vizate toate produsele care se schimbă
reciproc şi cu terţii;
b) imperfecte (incomplete), când sunt vizate numai o parte din produsele care se
schimbă reciproc şi cu terţii.
O formă secundară de extindere a teritoriului vamal o constituie şi zonele de liber
schimb. În cazul acestora, ţările participante la zonă elimină (dintr-o dată sau treptat)
barierele tarifare şi netarifare în relaţiile comerciale reciproce pentru toate produsele sau
numai pentru o parte dintre acestea, iar în relaţiile cu terţii nu instituie o politică
comercială comună, fiecare ţară membră păstrându-şi independenţa în materie de politică
comercială.
Ele sunt de două feluri:
 perfecte (complete);
 imperfecte (incomplete).
Primele vizează toate produsele care se schimbă reciproc, iar celelalte vizează
numai o parte din produsele care se schimbă reciproc.
Restrângerea teritoriului vamal este exceptarea de la regimul vamal în vigoare a
unei porţiuni dintr-un stat naţional (un port, o parte dintr-un port sau altă zonă comercială
sau industrială). În aceste zone nu se percep taxe vamale de import.
Aceste zone exceptate de la regimul vamal în vigoare al unui stat poartă
denumirea de zone libere. Pe plan internaţional ele au diferite denumiri cum sunt, de
exemplu: zone portuare scutite de impozite, zone libere comerciale, zone economice
speciale (în China), porturi libere etc. Tot aici intră şi antrepozitele vamale.
Zonele economice speciale, care au început să fie create în R. P. Chineză în ultimii
15 ani, păstrează caracteristica zonelor libere (scutite de taxe vamale de import), dar
prezintă şi unele particularităţi:
a) dimensiunea acestora este mare şi foarte mare (mii de hectare) în raport cu
zonele libere obişnuite care au o dimensiune mai redusă;
b) obiectivul urmărit prin constituirea acestor zone este atragerea capitalului
străin căruia i se acordă facilităţi însemnate pentru a pune în valoare resursele
naturale însemnate şi forţa de muncă imensă de care dispun zonele respective.
Antrepozitele vamale sunt depozite în care pot fi depuse şi păstrate mărfuri
importate (sau mărfuri străine în tranzit) pe o perioadă determinată de timp, fără a se plăti
taxele vamale de import, dar cu plata legală a taxelor de antrepozitare.
Acestea pot fi plasate în centrele comerciale şi industriale mai importante sau în
zone care facilitează tranzitul mărfurilor.
Prin crearea de zone libere (inclusiv antrepozite vamale), statele urmăresc o serie
de obiective, cum sunt:
 promovarea şi dezvoltarea regiunilor respective;
 punerea în valoare a resurselor naturale interne şi a forţei de muncă
disponibile;
 încurajarea tranzitului pe teritoriul ţării respective;
 sporirea încasărilor la bugetul statului etc.

2.3. Instrumente de politică comercială netarifară

Barierele netarifare sunt un complex de măsuri şi reglementări de politică
comercială (publice sau private) care împiedică, limitează sau deformează fluxul
internaţional de bunuri şi servicii şi care au ca principal scop apărarea pieţei interne de
concurenţa străină şi/sau echilibrarea balanţei de plăţi.
Spre deosebire de barierele tarifare (vamale), cele netarifare prezintă anumite
particularităţi:
a) prin formele pe care le îmbracă, barierele netarifare urmăresc mărfurile pe tot
parcursul lor de la exportator şi până la consumatorul final, acţionând eşalonat, din
momentul în care s-a efectuat comanda pentru un produs ce urmează să fie importat şi
până în momentul consumului final al acestuia;
b) marea diversitate şi gradul lor diferenţiat de protecţie;
c) domeniile extrem de variate de aplicabilitate, legate de sfera relaţiilor
economice internaţionale;
d) în marea lor majoritate, aceste bariere sunt mai greu de cunoscut de către
exportatori şi din această cauză se evaluează mult mai greu gradul lor de protecţie şi mai
ales gradul lor de discriminare;
e) barierele netarifare pot influenţa direct volumul fizic al mărfurilor importate
(în sensul limitării acestuia), pot influenţa direct volumul importurilor prin mecanismul
preţurilor sau pot crea alte condiţii care să îngreuneze realizarea importurilor.
GATT-ul a clasificat barierele netarifare în cinci mari grupe:
1. bariere care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricţii
cantitative la import);
 2. bariere care implică o limitare indirectă a importurilor prin mecanismul
preţurilor;
3. bariere care decurg din formalităţile vamale şi administrative la import;
4. bariere care decurg din participarea statului la activităţile comerciale;
5. bariere care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor
indigene (obstacole tehnice).

1. Bariere care implică o limitare cantitativă directă a importurilor

Aceste bariere netarifare, care se mai numesc şi restricţii cantitative la import,
îmbracă următoarele cinci forme:
a) interdicţiile la import;
b) contingentele de import;
c) licenţele de import;
d) limitările “voluntare” la export;
e) acordurile privind comercializarea ordonată a produselor.
a) Interdicţiile la import sunt reglementări adoptate de către stat care interzic total
sau parţial, pe o perioadă determinată de timp sau nelimitat, importurile anumitor produse
sau grupe de produse. Ele sunt folosite în special din motive economice (asigurarea unei
protecţii sporite a unor produse, ramuri etc. faţă de concurenţa străină, echilibrarea
balanţei comerciale şi de plăţi), din motive politice (discriminare comercială), sau din alte
motive (asigurarea stării sănătăţii şi securităţii populaţiei, protecţia fito-sanitară etc.).
Interdicţiile se realizează, de regulă, prin refuzul organelor de stat de a elibera
licenţe de import pentru produsele supuse interdicţiilor.
b) Contingentele de import sunt plafoane maxime, cantitative sau valorice, admise
la importul anumitor produse (sau grupe de produse) pe o perioadă determinată de timp
(de regulă un an).
Acţiunea de plafonare a importurilor anumitor produse sau grupe de produse
poartă denumirea de contingentare.
Contingentele de import sunt de două feluri:
 globale;
 bilaterale.
Contingentele globale se stabilesc de către stat în mod independent sub forma
unor plafoane maxime (cantitative sau valorice) admise la import pe o perioadă
determinată de timp.
Contingentele bilaterale sunt plafoane maxime admise la importul anumitor
produse pe o perioadă determinată de timp şi dintr-o anumită ţară de provenienţă.
c) Licenţele de import sunt autorizaţii pe care statul le acordă firmelor
importatoare pentru un anumit produs sau grupă de produse şi pe o perioadă rezonabilă
de timp (2 luni, 4 luni, 5 luni), în funcţie de natura produsului şi distanţa geografică faţă
de ţara de provenienţă.
d) Limitările “voluntare” la export sunt înţelegeri oficiale sau neoficiale care
intervin între anumite state, prin care ţara exportatoare, la cererea (sau sub presiunea) ţării
(ţărilor) importatoare, se obligă să reducă volumul exportului unui produs sau grupă de
produse până la un anumit nivel şi pe o perioadă determinată de timp.
Ele sunt de dată relativ recentă introduse de către ţările dezvoltate în practica
relaţiilor economice internaţionale.
 Limitările “voluntare” la export pot fi bilaterale sau multilaterale, în funcţie de
numărul ţărilor participante la astfel de înţelegeri. Pentru ca această măsură restrictivă la
import să dea rezultate (deşi practica a arătat că nu întotdeauna au dat rezultatele
scontate), condiţia este ca ţara (ţările) importatoare să fie o piaţă însemnată de desfacere
pentru ţara (ţările) exportatoare la produsul (produsele) la care se cere restrângerea
“voluntară” a exportului.
e) Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor sunt înţelegeri bi-
sau multilaterale care intervin între state şi care vizează limitarea negociată şi controlată a
comerţului internaţional cu anumite produse sau grupe de produse. Ele implică, pe lângă
autolimitarea la export, anumite prevederi referitoare la limitele de preţ şi la clauza de
salvgardare, de care pot face uz ţările importatoare când interesele lor comerciale sunt
lezate.
Spre deosebire de interdicţii, contingente şi licenţe, care se pun în aplicare de
către ţara importatoare, în general fără a fi negociate, limitările “voluntare” la export şi
acordurile privind comercializarea ordonată a produselor se negociază pe cale bi- sau
multilaterală şi se pun în aplicare de către ţările exportatoare la cererea sau sub presiunea
ţărilor importatoare.
De asemenea, aceste ultime două bariere netarifare vizează produsele
manufacturate şi, ca urmare, în primul rând, comerţul dintre ţările dezvoltate. Ele au fost
extinse ulterior şi asupra celorlalte ţări într-o măsură însemnată.

2. Bariere netarifare care implică indirect limitarea importurilor prin mecanismul

preţurilor
Cele mai importante sunt:
a) prelevările variabile la import (taxe de prelevare);
b) preţurile minime şi maxime la import;
c) impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal;
d) taxele de retorsiune (taxele anti-dumping şi taxele compensatorii);
e) depunerile (depozitele) prealabile în valută la import.

a) Prelevările variabile la import se practică în cadrul Uniunii Europene şi fac

parte din instrumentele de politică comercială cu dublă natură: tarifară şi netarifară, cu
care se operează în cadrul mecanismului politicii agricole comunitare. Ele vizează
importurile de produse agricole din ţările terţe şi care intră sub incidenţa politicii agricole
comunitare. Acestea sunt tot un fel de taxe vamale suplimentare, care se percep peste
taxele vamale obişnuite prevăzute la importul produselor respective (în tariful vamal
comun faţă de terţi).
b) Preţurile minime şi maxime la import constituie un mijloc restrictiv însemnat
folosit cu precădere de către ţările dezvoltate în practica relaţiilor comerciale
internaţionale.
– Preţurile minime la import se folosesc ca instrument de politică comercială în
cazul în care produsele indigene au costuri de producţie mult mai ridicate decât cele ale
concurenţei sau în cazul în care pe piaţa internaţională preţurile la anumite produse scad
şi produsele respective devin, din acest punct de vedere mai competitive la export.
– Preţurile maxime la import se folosesc ca instrument de politică comercială în
cazul în care unele ţări încearcă o ridicare artificială a preţurilor la anumite produse pe
care le exportă. Ca răspuns la o asemenea politică, ţările importatoare stabilesc preţuri
maxime de import la produsele respective la un nivel care să nu depăşească preţurile
produselor similare indigene sau să le depăşească cu un anumit procent (2-6%).
Efectul realizat prin stabilirea preţurilor maxime este limitarea importurilor şi
reducerea preţurilor de export la produsele respective.
c) Impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal (ajustările fiscale la
frontieră).
Acestea reprezintă un regim fiscal potrivit căruia produsele de export sunt scutite
de impozitele indirecte, iar produsele de import sunt supuse la acelaşi impozite ca şi cele
indigene. Pentru respectarea acestui principiu, ţările negociază aşa-numitele convenţii
privind evitarea dublei impuneri.
Cu toate acestea, deşi produsele importate sunt supuse aceluiaşi regim fiscal ca şi
cele indigene, discriminarea mărfurilor de import poate avea loc prin evaluarea
diferenţiată a bazei de impunere şi ordinea perceperii taxelor.
În practica internaţională, ajustările fiscale la frontieră îmbracă o multitudine de
forme, mai răspândite fiind următoarele: taxa pe valoarea adăugată (TVA), taxa în
cascadă, taxa de acciză, taxele oculte, taxele portuare, sanitare, statistice, consulare etc.
d) Taxele de retorsiune (vezi taxele vamale)
e) Depunerile (depozitele) prealabile în valută la import
O serie de ţări dezvoltate au adoptat reglementări potrivit cărora firmele
importatoare sunt obligate să depună în contul organelor vamale ale ţărilor lor o anumită
cotă în valută pentru plata viitorului import, cu cel puţin 6 luni înainte de efectuarea
acestuia. În unele ţări, aceste cote se ridică până la 50% din valoarea probabilă a
viitorului import.

3. Bariere netarifare care decurg din formalităţile vamale şi administrative

privind importurile
Deşi, formalităţile vamale şi administrative la import sunt simple cerinţe de ordin
tehnic, aplicarea lor în practică permite, în unele cazuri, discriminarea comercială şi
limitarea importurilor.
Aceasta decurge din obligaţia prezentării de către importator a numeroase
documente, cât şi din formalităţi vamale greoaie şi complicate care se cer a fi îndeplinite
în unele ţări.
Din această categorie fac parte:
a) evaluarea valorii mărfii în vamă (evaluarea vamală);
b) documente şi formalităţi suplimentare cerute la import şi respectiv export.

4. Bariere netarifare care derivă din participarea statului la activităţi comerciale

Cele mai importante bariere sunt:
a) achiziţiile guvernamentale (sau piaţa publică);
b) comerţul de stat;
c) monopolul de stat asupra importului anumitor produse.
a) Achiziţiile guvernamentale (sau piaţa publică), sunt cumpărările de bunuri şi
servicii de către stat (departamente, ministere, instituţii centrale etc.). Acestea pot deveni
bariere netarifare numai în măsura în care în baza unor reglementări în vigoare în anumite
state, firmele naţionale au prioritate faţă de cele străine în ceea ce priveşte aprovizionarea
organelor de stat cu bunurile şi serviciile de care acestea au nevoie. Uneori aceste
reglementări admit, în anumite proporţii, şi importul, favorizând însă şi în aceste cazuri
firmele naţionale.
b) Comerţul de stat reprezintă totalitatea operaţiunilor de vânzare-cumpărare
efectuate de întreprinderile de stat. Activităţile comerciale efectuate de aceste
întreprinderi nu constituie un obstacol decât numai în măsura în care statul oferă acestor
întreprinderi o serie de privilegii de ordin fiscal sau de altă natură în raport cu
întreprinderile particulare.
c) Monopolul de stat asupra importurilor anumitor produse. Instituirea
monopolului de stat asupra importului anumitor produse permite statelor să limiteze
importul la produsele respective şi să stabilească preţurile de vânzare cu amănuntul la
aceste produse, de regulă, foarte ridicate, pentru a restrânge consumul acestora. Uneori
instituirea monopolului de stat asupra importului anumitor produse se face din motive
legate de asigurarea stării de sănătate a populaţiei, animalelor şi atunci el se justifică.

5. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi

celor indigene (obstacole tehnice)
Obstacolele tehnice sunt reglementări în vigoare pe plan internaţional (standarde
internaţionale) sau în anumite state (standarde naţionale) cu privire la diferite
caracteristici tehnice şi de calitate care trebuie să fie îndeplinite de produsele importate,
ca şi de cele indigene. Ele au ca scop protejarea sănătăţii şi securităţii consumatorilor,
protecţia fitosanitară, securitate publică etc.
Ele pot deveni obstacole atunci când, existând standarde internaţionale, ele nu se
respectă de către anumite state (agenţi economici producători) sau, în absenţa acestora,
când statele adoptă norme şi reglementări proprii care pot fi foarte diferite şi neuniforme
de la un stat la altul şi care, prin diversitatea lor devin adevărate obstacole în calea
schimburilor comerciale internaţionale. Cele mai răspândite obstacole sunt:
a) normele sanitare şi fito-sanitare;
b) normele de securitate;
c) normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea.

a) Normele sanitare şi fito-sanitare sunt reglementări care vizează produsele

destinate consumului oamenilor şi animalelor (produse alimentare, coloranţi, produse
medico-farmaceutice, produse chimice folosite în agricultură, furaje pentru animale,
seminţe şi material săditor, animale vii etc.). Îndeosebi în ţările dezvoltate, aceste
reglementări sunt foarte severe, prevăzând respectarea anumitor condiţii de compoziţie
pentru anumite produse, un anumit proces tehnologic de realizare a produselor respective,
condiţii superioare de calitate etc. Pentru unele din aceste produse prevederea de
omologare cerută, prezentarea certificatelor sanitare şi/sau fito-sanitare precum şi
examinarea foarte temeinică a produselor, implică cheltuieli suplimentare care
îngreunează desfăşurarea tranzacţiilor comerciale şi, în multe cazuri, limitează
schimburile comerciale cu aceste produse. Pe plan mondial, în comerţul cu produse agro-
alimentare există patru categorii de obstacole sanitare şi fito-sanitare:
 obstacole chimice;
 obstacole microbiologice;
 obstacole legate de prezenţa insectelor şi a rozătoarelor;
  obstacole legate de etichetaj.
b) Normele de securitate sunt reglementări care vizează bunurile destinate
consumului productiv şi care cer îndeplinirea unor condiţii de calitate, a unor prescripţii
tehnice de igienă şi securitatea muncii cărora trebuie să le corespundă produsele
importate, ca şi cele indigene.
Lipsa unor standarde internaţionale sau abaterea de la aceste standarde
îngreunează desfăşurarea schimburilor comerciale internaţionale cu aceste produse.
c) Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea sunt reglementări care
vizează cerinţele speciale cu privire la ambalarea, marcarea şi etichetarea produselor de
import, foarte diferite de la o ţară la alta şi care ocazionează cheltuieli suplimentare,
întârzieri în derularea contractelor şi chiar limitarea importurilor.
În mare măsură aceste reglementări se justifică, dar dacă diferă de normele
internaţionale (şi situaţia se prezintă foarte diferenţiat de la o ţară la alta), acestea se
transformă în adevărate bariere în calea comerţului.

2.4. Politica comercială promoţională şi de stimulare a exporturilor de mărfuri

Politica comercială promoţională şi de stimulare cuprinde totalitatea măsurilor şi
reglementărilor adoptate de către stat şi întreprinderi, care vizează impulsionarea globală
a exportului ţării respective.
Instrumentele şi măsurile folosite pentru dezvoltarea exporturilor pot fi împărţite
în două categorii [27]:
1. măsuri promoţionale;
2. măsuri de stimulare.
1. Măsurile promoţionale au drept obiectiv influenţarea potenţialilor clienţi
externi pentru a cumpăra anumite produse care sunt disponibile sau care vor fi
disponibile într-un viitor apropiat pentru export. Acestea sunt, în general, măsuri care se
iau la nivel macroeconomic şi care îmbracă o multitudine de forme concrete, cum sunt:
 negocierea şi încheierea de tratate de comerţ şi navigaţie, acorduri
comerciale şi de plăţi, acorduri de cooperare economică internaţională sau alte
convenţii economice, cu condiţia ca acestea să cuprindă şi unele clauze care să
favorizeze schimburile comerciale (acestea sunt: clauza naţiunii cele mai favorizate şi
clauza regimului naţional).
Aceste acorduri, convenţii creează baza juridică a schimburilor comerciale şi
asigură o continuitate şi stabilitate a acestora.
 participarea la târguri şi expoziţii internaţionale şi organizarea de astfel de
manifestări pe teritoriul propriu, cu participare internaţională.
Astfel de manifestări prilejuiesc o mai bună cunoaştere între agenţii economici
din diferite state ale lumii, o mai bună informare a acestora cu privire la posibilităţile lor
de export şi nevoile lor de import, nivelul la care se prezintă concurenţa în ce priveşte
compatibilitatea produselor oferite pe piaţa internaţională etc.
 reprezentarea comercială în ţările partenere, sau, altfel spus, organizarea de
agenţii şi reprezentanţe economice în străinătate.
O astfel de măsură permite o mai bună cunoaştere a pieţelor ţărilor partenere;
informând la timp agenţii economici naţionali atât pentru efectuarea unor operaţiuni de
export cât şi pentru import, pot contribui la o mai bună derulare a schimburilor
comerciale cu ţările în care activează aceste agenţii şi reprezentanţe etc.
  prestarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi,
acordarea de consultanţă şi asistenţă de specialitate acestora;
 diverse modalităţi de publicitate externă pentru a face cunoscute produsele
destinate exportului.

2. Măsurile de stimulare
Acestea au drept scop sporirea competitivităţii mărfurilor destinate exportului şi
creşterea gradului de cointeresare a producătorilor şi exportatorilor în vederea
impulsionării exportului.
Aceste măsuri pot fi luate atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel
macroeconomic.
La nivel microeconomic, se acţionează pe linia reducerii costurilor de producţie şi
a ridicării performanţelor tehnico-economice ale produselor destinate exportului,
îndeosebi prin măsuri de natură organizatorică şi de acordare a unor stimulente materiale
(financiare) personalului direct productiv şi celui angajat în activitatea de export.
La nivel macroeconomic, măsurile de stimulare a exporturilor fac parte nemijlocit
din politica comercială a statului şi au în vedere impulsionarea globală a exporturilor
ţinându-se seama de structura şi orientarea geografică a acestora. Prin astfel de măsuri de
stimulare statele urmăresc fie iniţierea şi promovarea de noi exporturi, fie impulsionarea
celor existente.
Acestea pot fi împărţite în patru mari categorii:
1. măsuri de natură bugetară
2. măsuri de natură fiscală
3. măsuri de natură financiar-bancară
4. măsuri de natură valutară.
1. Măsuri de natură bugetară
Aceste măsuri îmbracă trei forme mai importante:
a) subvenţiile directe de export
b) primele directe de export
c) subvenţiile indirecte pentru impulsionarea exporturilor.
a) Subvenţiile directe de export sunt sume de bani pe care statul le acordă
societăţilor economice pentru a le face rentabilă activitatea de export, atunci când
preţurile la care se realizează mărfurile pe piaţa mondială se situează la nivelul costurilor
de producţie sau sub aceste costuri.
Subvenţionarea de către stat a exporturilor se face selectiv, avându-se în vedere, în
primul rând, ramurile care prezintă interes pentru economia naţională (de importanţă
strategică, ramuri de vârf, ramuri în curs de formare) şi care prin pierderea unor pieţe de
export ar putea determina apariţia unor grave dezechilibre economice şi sociale interne.
Sunt şi cazuri, relativ frecvente, când unele state dezvoltate subvenţionează uneori ramuri
ale industriei în declin (carboniferă, siderurgică, textilă etc.) considerate sensibile sau
foarte sensibile la concurenţa străină.
Pe termen scurt, subvenţionarea exporturilor poate duce la sporirea încasărilor din
export şi la influenţarea echilibrului balanţei comerciale şi de plăţi.
Pe termen lung, ea poate influenţa pozitiv structura producţiei naţionale dacă au
fost stimulate exporturile ramurilor moderne, dinamice, purtătoare de progres tehnic ale
economiei naţionale şi negativ dacă au fost stimulate ramuri ale economiei naţionale în
declin.
b) Primele directe de export sunt mijloace de stimulare care se acordă de către stat
exportatorilor care realizează (şi pentru a realiza) un volum mare de desfaceri pe pieţele
externe sau exportă produse ale unor industrii de mare însemnătate pentru economia
naţională.
Spre deosebire de subvenţii, primele directe de export nu urmăresc rentabilizarea
activităţii întreprinderilor exportatoare, ci o sporire a volumului desfacerilor pe anumite
pieţe şi pot influenţa structura pe mărfuri a exporturilor, sau orientarea geografică a
acestora.
c) Subvenţiile indirecte de export se practică pe scară largă pe plan internaţional şi
ele vizează îndeosebi stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii pe linia sporirii
exporturilor acestora.
Ele îmbracă o multitudine de forme:
– facilităţi oferite de stat exportatorilor în domeniul informaţional;
– asistenţă tehnică de specialitate oferită exportatorilor;
– efectuarea de studii şi cercetări de piaţă prin intermediul unor institute de
specialitate, care sunt puse la dispoziţia firmelor la un preţ redus sau gratuit;
– facilităţi acordate firmelor pentru participarea la târguri şi expoziţii
internaţionale (statul suportând o parte din cheltuielile ocazionate de participare);
– organizarea de campanii de promovare în străinătate pentru produsele acestor
firme etc.

2. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură fiscală

Acestea urmăresc creşterea competitivităţii exporturilor pe seama reducerii sau
eliminării acelor componente ale costurilor de producţie datorate diverselor taxe sau
impozite şi cointeresarea exportatorilor prin sporirea câştigului net realizat la export.
Aceste măsuri se împart în două mari categorii:
a) facilităţi fiscale pentru mărfuri exportate;
b) facilităţi fiscale acordate exportatorilor.
a) Facilităţile fiscale pentru mărfurile exportate îmbracă forma scutirii, reducerii
sau restituirii impozitelor pe circulaţia produselor. Ele se acordă selectiv, în funcţie de
importanţa exportului pentru perfecţionarea structurii producţiei naţionale sau pentru
crearea de noi locuri de muncă. De regulă aceste facilităţi sunt direct proporţionale cu
gradul de prelucrare al mărfurilor exportate.
b) Facilităţile fiscale acordate exportatorilor îmbracă forma scutirii sau reducerii
impozitului pe venitul provenit de pe urma exportului. Ele sporesc gradul de cointeresare
al producătorilor şi exportatorilor pentru majorarea exporturilor, fiind un fel de prime
indirecte de export.

3. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură financiar-bancară

Pârghiile principale utilizate pe plan internaţional în acest domeniu sunt:
a) creditele de export;
b) asigurarea şi garantarea creditelor de export.
 a) Creditele de export joacă un rol însemnat în stimularea exporturilor cu valoare
ridicată (maşini, utilaje, mijloace de transport, metale sau alte produse exportate în
cantităţi mari). Ele îmbracă patru forme:
 creditul cumpărător;
 creditul furnizor;
 liniile de credit;
 credite de asistenţă.
b) Asigurarea şi garantarea creditelor de export
Asigurarea se face pentru creditele furnizor şi urmăreşte acoperirea riscului
exportatorului de a nu încasa la scadenţă contravaloarea mărfurilor vândute pe credit.
Asigurarea se face de către o instituţie bancară din ţara exportatorului (furnizorului).
Garantarea se face pentru creditele cumpărător de către o instituţie bancară din
ţara importatorului (cumpărătorului) care, se obligă faţă de banca creditoare din ţara
exportatorului de a achita contravaloarea mărfurilor livrate pe credit în cazul în care
debitorul (importatorul) devine insolvabil.

4. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară

Prin intermediul lor se urmăreşte atât sporirea competitivităţii mărfurilor la
export, prin reducerea preţurilor externe, cât şi creşterea gradului de cointeresare a
exportatorilor în majorarea exporturilor pe baza suplimentării câştigurilor în moneda
naţională.
Principalele forme:
a) primele valutare;
b) deprecierea monedei naţionale.
a) Primele valutare sunt un gen de prime indirecte care se acordă cu prilejul
convertirii (preschimbării) valutei străine, obţinută de exportatori, în moneda naţională la
un curs de schimb mai avantajos decât cursul oficial (curs cu primă).
b) Deprecierea monedei naţionale stimulează, de asemenea, într-o anumită
măsură, exporturile de mărfuri atunci când scăderea cursului monedei naţionale (în raport
cu celelalte valute) se produce într-un ritm mai accelerat decât scăderea puterii interne de
cumpărare a acestora.
Decalajul între gradul de depreciere a unei valute pe piaţa externă şi scăderea
preţului ei de cumpărare pe piaţa internă reprezintă un fel de primă pentru exportatori.
Monopolurile folosesc această primă indirectă pentru reducerea preţurilor de export la
mărfurile lor pe piaţa internaţională, fără a diminua câştigurile în moneda naţională. Acest
fenomen mai este denumit în literatura de specialitate şi dumping valutar.
Evident, ca orice dumping, el implică şi contramăsuri din partea ţărilor
importatoare (taxe antidumping).

2.5. Clauza naţiunii celei mai favorizate şi clauza regimului naţional

Un rol important pe linia dezvoltării relaţiilor economice şi comerciale dintre state
revine şi negocierii de tratate, acorduri şi alte convenţii economice.
Tratatele comerciale sunt convenţii internaţionale care reglementează schimburile
de mărfuri dintre două sau mai multe state, precum şi toate problemele care derivă din
acestea. Împreună cu problemele comerciale propriu-zise se reglementează şi probleme
privind transportul internaţional al mărfurilor pe calea maritimă şi fluvială, iar convenţiile
respective poartă denumirea de tratate de comerţ şi navigaţie.
Pe baza acestor tratate, dar şi în absenţa lor, statele negociază acorduri comerciale
şi de plăţi pe termene diferite, precum şi alte acorduri economice.
Tratatele de comerţ şi navigaţie şi, în absenţa lor, acordurile comerciale şi de plăţi
cuprind o serie de clauze esenţiale care stau la baza relaţiilor economice dintre state, cum
sunt:
a) clauza naţiunii celei mai favorizate;
b) clauza regimului naţional (a tratamentului naţional).

a) Clauza naţiunii celei mai favorizate este acea prevedere înscrisă în tratatele de
comerţ şi navigaţie (sau în acordurile comerciale şi de plăţi) potrivit căreia părţile
semnatare se obligă să-şi acorde reciproc toate avantajele pe care le-au acordat sau le vor
acorda în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor comerciale.
Se referă la avantajele pe care statele semnatare se obligă să şi le acorde reciproc
în domeniile perceperii taxelor vamale la import, export şi tranzit, eliberării licenţelor de
import-export, tranzitului de mărfuri, navigaţiei maritime şi fluviale, precum şi situaţiei
juridice a agenţiilor şi reprezentanţelor comerciale şi a persoanelor juridice ale unei ţări
care exercită fapte de comerţ pe teritoriul celeilalte ţări.
În practica relaţiilor economice internaţionale, clauza naţiunii celei mai favorizate
poate fi înscrisă sub două forme, şi anume:
 necondiţionată (principiul egalităţii de tratament);
 condiţionată (principiul compensaţiei).
Forma necondiţionată a clauzei presupune obligaţia asumată de părţile
contractante de a-şi acorda reciproc, în mod automat şi fără alte compensaţii, toate
privilegiile şi avantajele acordate de ele sau care vor fi acordate în viitor ţărilor terţe în
domeniul relaţiilor comerciale.
Forma condiţionată presupune obligaţia părţilor contractante de a extinde
automat şi gratuit asupra celuilalt stat semnatar al tratatului (acordului) numai acele
avantaje şi privilegii pe care le-a acordat sau le va acorda în viitor unei ţări terţe fără nici
un fel de compensaţie din partea acesteia. În caz contrar, cealaltă parte contractantă poate
obţine avantajele şi privilegiile respective numai în schimbul unor compensaţii
corespunzătoare din partea ei.
Clauza naţiunii celei mai favorizate poate avea mai multe formulări:
 negativă;
 pozitivă;
 simpla trimitere la art. 1 din GATT.

b) Clauza regimului naţional este acea prevedere înscrisă în tratatele economice

prin care părţile se obligă să acorde persoanelor fizice sau juridice ale unui stat semnatar,
care exercită fapte de comerţ sau alte activităţi economice pe teritoriul celuilalt stat
semnatar, aceleaşi drepturi şi obligaţii în materie economică, ca şi naţionalilor.
Acestea se referă la regimul fiscal, la condiţiile de folosire a mijloacelor de
transport, a depozitelor, a instalaţiilor portuare etc.
În literatura de specialitate occidentală, această clauză mai este denumită şi
principiul posibilităţilor egale.
 CAP 3. DEZVOLTAREA ÎN ERA GLOBALIZĂRII

Globalizarea, o forţă dominantă în ultima decadă a secolului XX, construieşte o

nouă eră a interdependenţei între naţiuni, economii şi oameni. Sunt în continuă creştere
contactele dintre oameni, graniţele dintre ţări nemaifiind o barieră – în economie, în
tehnologie, în cultură şi guvernare. Dar, totodată globalizarea fragmentează procesele de
producţie, piaţa muncii şi societatea. Deci, globalizarea are atât aspecte dinamice,
inovatoare şi pozitive, cât şi aspecte de marginalizare, distructive şi negative.
Globalizarea nu este ceva nou, dar, în prezent, ea capătă trăsături distinctive.
Limitarea spaţiului, condensarea timpului şi dispariţia frontierelor unesc viaţa popoarelor
mai profund, mai intens, mai repede ca niciodată.
În prezent, interacţiunile dintre naţiuni şi oameni sunt tot mai adânci. Astfel:
- exporturile în lume au ajuns la 7 miliarde de dolari, reprezentând în medie 21%
din PIB în anii 1990, faţă de 17% din valoarea cea mai mică a PIB-ului din anii 70.
- investiţiile străine directe au atins un vârf în anul 1997 de 400 miliarde dolari, de
7 ori mai mari decât în anii 70.
- schimburile pe pieţele de schimb valutar au crescut de la cca 10-20 miliarde
dolari în anii 1970 la 1,5 trilioane dolari în 1998.
- împrumuturile efectuate de băncile internaţionale au crescut de la 265 miliarde
dolari în 1975 la 2,4 trilioane dolari în 1994.
- turismul s-a dezvoltat continuu, numărul de turişti dublându-se din 1980 în
1996, de la 260 miliarde la 590 miliarde pe an.
- în ciuda restricţiilor severe, migraţia internaţională a continuat să crească.
timpul utilizat pentru convorbirile internaţionale a crescut vertiginos de la 33
miliarde de minute în 1990 la 70 miliarde minute în 19961 .
Mai mult de 1,5 trilioane dolari se schimbă acum zilnic pe pieţele lumii şi aproape
o cincime din bunurile şi serviciile produse în fiecare an sunt comercializate. Dar,
globalizarea înseamnă mai mult decât circuitul banilor şi al mărfurilor – ea înseamnă
interdependenţa crescândă dintre oamenii lumii. Globalizarea este un proces ce
integrează nu numai economia şi cultura, tehnologia şi guvernul. Oamenii de pretutindeni
sunt implicaţi şi afectaţi de evenimente din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii.
Falimentul din Thaibaht nu numai că a scos în şomaj milioane de oameni din sud-estul
Asiei, dar a antrenat şi declinul cererii globale, ceea ce a dus la o slăbire a investiţiilor
sociale din America Latină şi o creştere bruscă a costului importului de medicamente în
Africa.
Globalizarea nu este un fenomen al secolului XX. Ea aminteşte de începutul
secolului al XVI-lea şi de sfârşitul secolului al XIX-lea. Dar, în prezent, globalizarea este
diferită:
Pieţe noi – schimburi internaţionale şi pieţe importante operează 24 din 24 h
afaceri monetare de la distanţă într-un timp record.
Echipament nou – internet, telefoane celulare, reţele media.
1
United Nations Development Programme, Human Development Report 1999 (HDR), New York, Oxford
University Press, 1999, p.25.
 Actori noi – Organizaţia Mondială de Comerţ (OMC), cu autoritate asupra
guvernelor naţionale, corporaţiile multinaţionale cu o putere economică mai mare decât a
multor state, reţele globale de organizaţii nonguvernamentale (ONG) şi alte grupuri, care
transcend graniţele naţionale.
Reguli noi – tratate multilaterale, cu privire la comerţ, servicii şi proprietate
intelectuală, întărite de tehnici solide, care să stabilească punţi între guvernele naţiunilor
şi să reducă orizontul politicii naţionale.
Globalizarea oferă oportunităţi însemnate pentru evoluţia societăţii, dar numai în
condiţiile unei guvernări riguroase. Comerţul intens, noile tehnologii, investiţiile străine,
extinderea mass-mediei şi reţeaua Internet atrag după sine atât dezvoltarea economică cât
şi evoluţia societăţii. Toate aceste oferă un potenţial enorm de a eredica sărăcia în secolul
XXI şi de a continua progresul culminant din secolul XX. Avem mai multă bogăţie şi
tehnologie şi mai multe proiecte de a realiza o comunitate globală decât am avut
vreodată.
Pieţele globale, tehnologia globală, ideile globale şi solidaritatea globală pot
îmbogăţi viaţa indivizilor de pretutindeni, lărgindu-le posibilitatea de a face o alegere.
Creşterea interdependenţei dintre viaţa oamenilor necesită împărtăşirea aceloraşi valori şi
acceptarea unui proiect comun de dezvoltare a tuturor naţiunilor. Perioada care a urmat
războiului rece mondial din 1990 a accelerat progresul în definirea acestor valori: în
adoptarea drepturilor omului şi în stabilirea unor scopuri precise de dezvoltare în cursul
conferinţelor asupra mediului, populaţiei, dezvoltării sociale din Naţiunile Unite.
Azi, globalizarea este determinată de lărgirea pieţei, de deschiderea frontierelor
naţionale spre comerţ, capital, informaţie şi de urmărirea îndeaproape a administraţiei
acestor pieţe şi a consecinţelor lor asupra populaţiei. S-a înregistrat un progres mai
important în normele, standardele, politicile şi instituţiile legate de pieţele deschise
globale, decât faţă de cele legate de populaţie şi drepturile sale. Este necesar un acord în
ceea ce priveşte etica universală prevăzută în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Pieţele concurenţiale ar putea fi garantul optim al eficienţei, dar nu şi al echităţii.
Liberalizarea şi privatizarea pot fi un pas spre pieţe concurenţiale, dar nu şi un garant al
lor. Multe activităţi şi bunuri care împiedică dezvoltarea umană sunt realizate în afara
pieţei, dar acestea sunt limitate de presiunile exercitate de competiţia globală. Există o
limită fiscală asupra bunurilor publice, o limită de timp asupra activităţilor de îngrijire
medicală şi o limită de interes asupra mediului. Când piaţa merge prea departe, dominând
rezultatele sociale şi politice, şansele şi recompensele globalizării se răspândesc în mod
inegal şi inechitabil, concentrând puterea şi câştigul într-un grup bine definit de oameni,
de naţiuni sau corporaţii, marginalizându-le pe altele. Când piaţa îşi depăşeşte atribuţiile,
instabilităţile apar în boom-ul economic şi faliment, ca de pildă crizele financiare din
Asia de Est şi repercursiunile lor asupra lumii întregi, reducând producţia globală la 2
trilioane de dolari în 1998-2000. Când motivele legate de profit a celor implicaţi în piaţă
ies de pe făgaşul normal, acestea pun sub semnul întrebării moralitatea oamenilor şi
sacrifică respectul faţă de dreptate şi drepturilor omului.
Dezideratul globalizării în noul secol nu este să stopeze expansiunea pieţelor
globale. Dezideratul este să se găsească reguli şi instituţii pentru a asigura o administrare
mai solidă pe plan local, naţional, regional şi global, să conserve avantajele pieţelor
globale şi ale competiţiei, dar totodată să asigure spaţiul suficient resurselor umane,
comunitare şi ambiante pentru a confirma faptul că globalizarea acţionează pentru
oameni, nu numai pentru profit.
Globalizarea trebuie să promoveze eficienţa prin liberalizarea pieţelor naţionale şi
prin retragerea statului din activităţile economice, incluzând o restructurare a sistemului
de ajutor social. Ceea ce accelerează integrarea sunt inovaţiile recente din tehnologia
informaţională şi comunicaţională. Dar, integrarea globală este realizată încă parţial
pentru că piaţa muncii are restricţii faţă de cei necalificaţi.
Astăzi2 , lumea are mai multe posibilităţi faţă de acum 20, 50 sau 100 de ani. Rata
morţii infantile a scăzut la jumătate din 1965 şi se aşteaptă ca un copil născut astăzi să
trăiască cu 10 ani mai mult decât unul născut în acele timpuri. În ţările în curs de
dezvoltare cifra înscrierilor în învăţământul primar şi secundar s-a dublat, în timp ce rata
instrucţiei la adulţi a crescut de la 48% în 1970 la 72% în 1997. Cele mai multe state sunt
acum independente şi mai mult de 70% din popoarele lumii au un regim democratic
pluralist.
Lumea este mai prosperă, iar veniturile pe cap de locuitor s-au triplat şi PIB-ul
global a crescut de 9 ori, de la 3 bilioane dolari la 30 bilioane dolari în ultimii 50 de ani.
Procentajul de oameni care se bucură de o dezvoltare umană medie a crescut de la 55% în
1975 la 66% în 1997, şi procentajul de oameni care cunosc o dezvoltare umană modestă a
scăzut de la 20% la 10%. În ciuda progresului uriaş din secolul XX, lumea de azi se
confruntă cu probleme nerezolvate referitoare la lipsuri şi inegalitate, care determină mari
decalaje între ţări şi regiuni.
Posibilităţile şi beneficiile globalizării trebuie să fie împărtăşite mult mai puternic.
Din 1980 multe ţări au avut privilegiul şi posibilitatea globalizării economice şi
tehnologice. Dincolo de ţările industriale, cele nou industrializate sunt: Chile, Rep.
Dominicană, India, Mauritania, Polonia, Turcia şi multe altele având legături cu pieţele
globale, atrăgând investiţii străine şi fiind avantajate de progresul tehnologic. Dezvoltarea
exportului în cazul lor creştea în medie anual cu mai mult de 5%.
La cealaltă extremă se află ţări care beneficiază mai puţin de pieţe largi de
desfacere şi tehnologie avansate: Madagascar, Nigeria, Federaţia Rusă, Tajinkistan şi
Venezuela. Aceste ţări devin din ce în ce mai marginalizate (paradoxal, multe dintre ele
sunt puternic integrate, cu exporturi de aproximativ 30% de PIB pentru Africa sub-
sahariană şi doar 19% pentru OCDE). Dar aceste ţări nu renunţă la excentricităţile
pieţelor globale, mărfurile de uz curent scăzând la cel mai mic preţ pe care l-au avut
vreodată într-un secol şi jumătate. Ele au înregistrat o mică creştere în exporturi şi nu au
atras nici un investitor străin. Pe scurt, astăzi, posibilităţile de globalizare sunt distribuite
în mod inegal între ţări şi naţiuni.
Dacă posibilităţile de globalizare nu sunt distribuite mai atent, creşterea nereuşită
din ultimele decenii va continua. Mai mult de 80 de ţări încă au pe cap de locuitor
venituri mai mici decât aveau cu o decadă sau mai multe în urmă. În timp ce 40 de ţări au
înregistrat o creştere a venitului mediu pe cap de locuitor cu mai mult de 3% pe an, din
1990, 55 de ţări, cele mai multe din Africa Sub-Sahariană şi Europa de Est au înregistrat
un declin în ceea ce priveşte venitul pe cap de locuitor.
Mulţi oameni ignoră şansele de încadrare în muncă. Piaţa globală de muncă caută
din ce în ce mai mult specialişti cu înaltă calificare, dispuşi la o mare mobilitate şi plătiţi

2
HDR 1999, p. 25.
generos. Dar piaţa pentru muncitori necalificaţi este puternic limitată de barierele
naţionale.
Inegalitatea a crescut în multe ţări de la începutul anilor ’80. În China diferenţele
se adâncesc între regiunile de coastă orientate spre export şi interior: indexul de sărăcie
este sub 20% în provinciile de coastă, dar mai mare de 50% în interior (Guizhou). Ţările
din Estul Europei şi Comunitatea Statelor independente (CSI) au înregistrat cele mai mari
creşteri în coeficient Gini, o măsură a inegalităţii venitului. Ţările Organizaţiei pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) au înregistrat de asemenea mari creşteri în
inegalitate după 1980 (Suedia, Regatul Unit, S.U.A.).
De asemenea, a crescut inegalitatea între state.3 Decalajul de venit dintre 1/5 din
populaţia trăind în cele mai bogate ţări ale lumii şi 1/5 din cele mai sărace ţări a fost de
74 la 1 în 1997, urcând de la 60 la 1 în 1990 şi de la 30 la 1 în 1960. În secolul al XIX-lea
inegalitatea a crescut vertiginos în ultimele 3 decenii, într-o epocă de integrare globală
rapidă: decalajul de venit dintre ţările de frunte şi cele de jos a crescut de la 3 la 1 în
1820, la 7 la 1 în 1870 şi 11 la 1 în 1913. Pe la sfârşitul anilor ’90, 1/5 din populaţia
trăind în ţările cu un venit foarte mare avea:
- 86% din PIB-ul mondial – cincimea de jos avea doar 1%;
- 82% din pieţele de export mondial – cincimea de jos avea doar 1%;
- 68% din investiţia străină directă – cincimea de jos avea doar 1%;
- 74% din liniile telefonice mondiale, mijlocul de bază de astăzi – cincimea de jos
avea 1,5%.4
Unii au pronosticat convergenţă, totuşi ultima decadă a arătat o concentraţie
crescândă a venitului, resurselor şi bogăţiilor între populaţie, corporaţii şi ţări:
Ţările OCDE cu 19% din populaţia globală au 71% din comerţul global în bunuri
şi servicii, 58% din investiţiile directe şi 91% din cei conectaţi la Internet.
200 din cei mai bogaţi ai lumii şi-au dublat câştigul net în 4 ani din 1998 la mai
mult de un trilion de dolari ( cei trei miliardari din top reprezintă mai mult decât PIB-ul
tuturor celor mai puţin dezvoltate ţări plus cei 600 milioane de oameni).
Valul recent de fuzionări şi achiziţii concentrează puterea industrială în
megacorporaţii, cu riscul de a eroda competiţia. În 1998, primele 10 companii de
pesticide controlau 85% dintr-o piaţă globală de 31 bilioane dolari şi primele 10 companii
de telecomunicaţii – 86% dintr-o piaţă de 262 bilioane dolari.
În 1993 doar 10 ţări au justificat 84% din cheltuielile pentru cercetare şi
dezvoltare globală şi au controlat 95% din patentele ultimelor două decenii ale S.U.A.
Mai mult, mai bine de 80% din patentele alocate dezvoltării ţărilor aparţin rezidenţilor
ţărilor industriale.
Diferenţierile de sex rămân de asemenea o problemă. În ţările în curs de
dezvoltare există încă 60% mai multe femei analfabete decât bărbaţi analfabeţi şi
înscrierea femeii într-o şcoală primară este cu 6% mai scăzută decât în cazul bărbatului.
Diferenţierile sunt mai izbitoare pe scena politică şi economică, pentru că femeile sunt
excluse aproape total din viaţa politică. Doar în 5 ţări ele ocupă mai mult de 30% din
locurile parlamentare şi în 31 ele ocupă mai puţin de 5% din acestea.
Toate aceste tendinţe nu sunt consecinţele inevitabile ale integrării economice
globale, dar ele au neglijat administrarea globală urmărind doar câştigurile.

3
HDR 1999, p. 3.
4
HDR 1999, p. 3.
 Globalizarea creează noi ameninţări securităţii umane, atât în ţările bogate, cât şi
în cele sărace.
O realitate a ultimelor decenii a fost asigurarea unei mai mari securităţi a
populaţiei din mai multe ţări, o mai mare libertate şi stabilitate politică în Chile, pace în
America Centrală, străzi mai sigure în S.U.A. Dar în globalizarea unei lumi cu timp
limitat, spaţiu limitat şi dispariţii de frontiere, oamenii se confruntă cu noi ameninţări la
securitatea umană – conflicte spontane şi violente în timpul vieţii cotidiene.

3.1. Schimbări în structura politică

Căderea Zidului Berlinului în 1989 şi sfârşitul războiului rece au deschis
frontierele politice şi economice, aducând mai mult de 400 milioane oameni în Europa de
Est şi în CSI şi cca 1,3 milioane de oameni din China şi Vietnam în lumea contactelor şi
comunicaţiilor globale. Idei şi informaţii au început să circule liber pentru că ţările au
ridicat cenzura, restricţiile de călătorie şi prohibiţiile referitoare la partidele politice şi
organizaţiile societăţii civile. S-au făcut investiţii străine în China, Vietnam, Polonia şi
Federaţia Rusă (McDonald’s, filme din Hollywood, ştiri globale CNN).

3.2 Progresul tehnologic

Lansarea reţelei mondiale de Internet în 1990, urmată de distribuţia liberă de
Netscape în 1994 a făcut ca o tehnologie bine definită, dar puţin cunoscută, destinată
exclusiv comunităţii ştiinţifice să se transforme într-o reţea accesibilă tuturor. Aceasta nu
a adus doar un acces mai larg la cost mic, ci şi o întreagă structură de comunicaţii nouă,
îngăduind transferuri simultane de informaţie în cuvinte, cifre şi imagini în diferite părţi
ale lumii. Astfel, s-a revoluţionat lumea comunicaţiilor, făcând posibilă interacţiunea la
distanţă în timp util. Costul mediu de procesare a informaţiei a scăzut de la 75$ pentru
1.000.000 de operaţiuni la mai puţin de 100 de operaţiuni la cent între 1960-1990.
Costurile operaţiunilor air-line la milă s-au redus la jumătate între aceiaşi ani. Costul unei
conversaţii telefonice de 3 minute din New York la Londra a scăzut de la 245$ în 1930 la
50$ în 1960, la 3$ în 1990 şi la cca 35 cenţi în 1999.5

3.3 Guvernarea economică

Acordul Marrakesh, semnat în aprilie 1994, a redus în mod virtual toate tarifele şi
alte bariere. De asemenea, a introdus un sistem de standardizare globală în comerţ; apoi,
a înfiinţat Organizaţia Mondială de Comerţ (OMC) care să consolideze acordul, având o
autoritate de mare răsunet în politicile ţărilor şi în aplanarea conflictelor.
Acordurile multilaterale se extind la domenii noi: servicii, precum tranzacţii sau
asigurări şi drepturile proprietăţii intelectuale.

3.4 O nouă ideologie globală

Politicile economice naţionale şi internaţionale s-au redirecţionat în anii 1970-
1980 spre piaţă, diminuând rolul statului. Numărul tot mai crescut al statelor în curs de
dezvoltare au adoptat comerţul deschis. În 1997, India şi-a redus tarifele de la o medie de
82% în 1990 la 30%, Brazilia de la 25% în 1991 la 12% şi China de la 43% în 1992 la

5
HDR 1999, p. 28.
18%.6 Conduse de tehnocraţi, schimburile comerciale erau solid susţinute de FMI şi
Banca Mondială. A fi membru în OMC şi în OCDE reprezenta un adevărat stimulent.
Ţară după ţară a cunoscut liberalizarea unilaterală nu numai în comerţ, dar şi în
investiţiile străine directe. În 1991, de exemplu, 35 de ţări au introdus schimbări în 82 de
regimuri standardizate, în 80 din ele optându-se pentru liberalizare sau promovându-se
investiţiile străine directe. În 1995 fenomenul a luat amploare, cu 65 de ţări, schimbându-
şi regimul şi fiind încurajate spre liberalizare. După colapsul sistemului de Bretton Woods
din 1971, ţările OCDE au înlăturat cele mai multe din restricţii asupra capitalului
circulant şi, astăzi, orice tip de capital circulă în cadrul acestora aparent fără nici o
restricţie. Restructurarea pieţelor financiare s-a realizat mai încet în ţările în curs de
dezvoltare, dar, totuşi, progresează, susţinută fiind de FMI şi OCDE. Argentina, Mexic şi
Thailanda şi-au deschis pieţele de capital. India a liberalizat comerţul radical, dar nu şi
pieţele de capital. China a respins capitalul circulant pe termen scurt. Chile a urmat
acelaşi drum, reducând fluctuaţiile excesive pe termen scurt ale capitalului prin
introducerea unui impozit pe depozit.
Ţările din Europa de Est şi CSI au demarat tranziţia plecând de la sisteme
economice centralizate şi orientându-se spre economia de piaţă. China, Mongolia şi
Vietnam au început şi ele liberalizarea economiei lor şi să-şi restructureze relaţiile
comerciale, acceptând deschiderea economiei spre comerţ şi investiţii străine directe.
Aceste schimbări au accelerat globalizarea şi au accentuat interacţiunile între
popoare. Ele au definit în acelaşi timp caracterul integrării globale, noile reguli şi noile
instrumente.
Peisajul economic se schimbă sub trei aspecte:
- spaţiul limitat: viaţa oamenilor – serviciu, venit şi sănătate – sunt afectate de
evenimente de cealaltă parte a globului, adesea de evenimente de care nici nu au
cunoştinţă;
- timp limitat: pieţele şi tehnologiile se schimbă acum într-un ritm fără precedent,
cu acţiune la distanţă în timp util, cu impacturi asupra vieţilor oamenilor de pretutindeni.
Un exemplu este revenirea rapidă a capitalului circulant pe pieţele Asiei de Est şi
afectarea pieţelor din Thailanda, Indonezia, Coreea şi Africa de Sud.
Frontiere dispărute: frontierele naţionale au dispărut, lăsând cale liberă nu numai
comerţului, capitalului şi informaţiei, ci şi ideilor, normelor, culturilor şi valorilor.
Frontierele au dispărut şi în politica economică, căci acordurile multilaterale şi
preocuparea de a rămâne competitiv pe piaţa globală îngrădesc opţiunile politicii
naţionale, iar corporaţiile multinaţionale şi sindicatele de crimă organizată îşi integrează
operaţiunile la nivel global.
Pentru dezvoltarea umană, toate aceste aspecte joacă un rol capital, vieţile
oamenilor de pe întreg global sunt legate mai puternic, mai intens, mai repede decât au
fost vreodată. Aceasta deschide multe posibilităţi, dând noi forţe atât mişcărilor feministe
globale, cât şi sindicatelor de crimă organizată. Guvernele naţionale nu pot accepta aceste
puncte vulnerabile şi îşi asumă riscuri pe cont propriu, deoarece autonomia lor devine din
ce în ce mai slabă, iar drogurile şi armele ilegale circulă cu uşurinţă în toată lumea.

3.5 Integrarea globală – rapidă, dar dezechilibrată

6
HDR 1999, p. 29.
 Integrarea globală progresează într-un ritm alert, cu o mare sferă de influenţă.
Dar, procesul este disproporţionat şi dezechilibrat, cu o participare inegală din partea
ţărilor şi popoarelor în vederea extinderii şanselor de globalizare în economia globală, în
tehnologia globală, în răspândirea globală a culturii şi în guvernarea globală. Noile reguli
ale globalizării urmăresc integrarea pieţelor globale, neglijând nevoile individului.
Procesul marginalizează ţările şi popoarele sărace.
Instabilitate financiară şi insecuritate economică
Haosul financiar din Asia de Est din 1997-1999 demonstrează riscurile pieţelor
financiare globale. Fluxul de capital net din Indonezia, Coreea, Malayezia, Filipine şi
Thailanda a crescut vertiginos în 1990, ajungând în 93 la miliarde de dolari în 1996.
Întrucât haosul a lovit piaţă după piaţă, aceste fluxuri s-au răsturnat peste noapte cu o
pierdere de 12 miliarde în 1997. Amplitudinea oscilaţiei a crescut la 11% din PIB-ul
acestor ţări înainte de criză.7
Două lecţii importante se relevă din această experienţă.
În primul rând, impactele umane sunt severe şi este posibil ca ele să persiste şi
după restabilirea economică.
Falimentele se răspândesc. Bugetele pentru educaţie şi sănătate sunt limitate. Mai
mult de 13 milioane de oameni şi-au pierdut locul de muncă. Pentru că preţurile bunurilor
de bază au crescut surprinzător, şi salariile au scăzut în acelaşi ritm, unele cu 40-60% în
Indonezia. Consecinţele merg mai departe: toate ţările declară erodarea sistemului lor
social, cu neliniştea socială, cu crime mai numeroase, cu mai multă violenţă în case.
Restabilirea pare să fie pe drumul cel bun mai evidentă în Coreea şi mai puţin
evidentă în Indonezia. Dar în timp ce creşterea productivităţii, stabilitatea preţurilor,
tarifele dobânzilor şi inflaţia pot reintra în cotele normale, vieţilor umane le este necesar
mai mult timp pentru a se restabili. O trecere în revistă a crizelor financiare din 80 de ţări
din timpul ultimelor câteva decenii, arată că salariilor reale le trebuie în medie 3 ani ca să
se restabilească şi că creşterea cererii de forţă de muncă nu ajunge la nivelul de dinaintea
crizei decât după 7 ani.
În al doilea rând, departe de a fi considerate incidente izolate, crizele financiare au
ceva în comun cu răspândirea şi creşterea fluxurilor de capital globale. Ele rezultă din
creşteri rapide şi răsturnări ale fuxului de capital de scurtă durată şi este probabil ca ele să
reapară. Ele sunt mult mai probabile atunci când instituţiile naţionale care reglează
pieţele financiare nu sunt bine dezvoltate, acestea fiind recunoscute în prezent ca trăsături
sistemice ale pieţelor cu capital global. Nici o ţară nu poate să se opună capriciilor lor;
aşadar acţiunea globală este mai mult decât necesară pentru a le stopa a le guverna.
Instabilitatea locului de muncă şi a venitului
Atât în ţările sărace cât şi în cele bogate dislocările datorate restructurării
economice şi corporative pe de o parte şi demontării instituţiilor de protecţie socială pe de
altă parte, au adus o instabilitate mai mare în locuri de muncă şi venituri. Presiunile
competiţiei globale au determinat ţările şi patronii să adopte politici de muncă mai
flexibile şi mai puţin pretenţioase. Muncitori fără contracte sau contracte noi, mai puţin
sigure constituiau 30% din total în Chile şi 39% în Columbia.
Franţa, Germania, Marea Britanie şi alte ţări au îmblânzit condiţiile privitoare la
concedii. Fuzionările şi achiziţiile au venit o dată cu restructurarea corporativă şi cu
concedieri masive. Creşterea susţinută a economiei nu a redus şomajul în Europa, fiind
7
HDR 1999, p.3.
11% timp de un deceniu, afectând 35 milioane de oameni. În America Latină creşterea a
creat locuri de muncă, dar 85% dintre ele sunt în sectorul privat.8
Instabilitatea sănătăţii
Dezvoltarea transportului şi migraţia au înlesnit răspândirea bolii SIDA. Mai mult
de 33 milioane de oameni trăiau cu HIV în 1998 şi cu aproximativ 6 milioane noi infecţii
în acelaşi an. Epidemia se răspândeşte acum repede în alte regiuni cum ar fi India, Estul
Europei, Comunitatea Statelor Independente. Având în vedere că 95% din cei 16.000
infectaţi zilnic sunt în ţările în curs de dezvoltare, SIDA a devenit o boală a săracului,
făcând multe victime, reducând speranţa de viaţă şi răsturnând câştigurile deceniilor
rente.9
Instabilitatea culturală
Globalizarea orientează vieţile oamenilor spre cultură şi întreaga ei creativitate,
spre numeroase ideologii şi cunoaşteri. Dar noua cultură iniţiată de pieţele globale în
expansiune este alarmantă. Mahatma Gandhi exprima acest fapt atât de elocvent la
începutul secolului „nu vreau ca locuinţa mea să fie zidită în toate părţile şi ferestrele
mele să fie astupate. Vreau ca toate culturile pământului să se abată aspra casei mele pe
cât de liber posibil, dar refuz să fiu călcat pe picior de vreuna”. Fluxul cultural astăzi este
neechilibrat, greu de direcţionat, preferându-se totuşi orientarea de la ţările bogate la cele
sărace. Bunuri inestimabile, având mai degrabă un conţinut de înaltă cunoaştere decât un
conţinut material reuşesc să transforme unele dintre cele mai dinamice sectoare în cele
mai avansate centre economice actuale. Unica şi cea mai vastă industrie destinată
exportului în cazul S.U.A. nu este avionul sau automobilele, ci este spectacolul (filmele
produse la Hollywood au adus un venit mai mare de 30 miliarde dolari în 1997).
Extinderea reţelelor media globale şi tehnologiile de comunicaţii prin satelit au
dat naştere la un nou medium puternic de o accesibilitate globală. Aceste reţele aduc
Hollywood-ul în cele mai izolate state; de pildă, numărul televizoarelor la 1.000 de
persoane aproape că s-au dublat între 1980-1995 de la 121 la 235. Şi răspândirea mărcilor
globale – Nike, Sony – stabileşte noi standarde sociale de la Delhi la Varşovia, la Rio de
Janeiro.
Asemenea atacuri violente asupra culturii străine riscă să şteargă diversitatea
culturală şi face popoarele să se teamă că-şi pierd identitatea culturală. Prin urmare, este
necesar sprijinul culturilor indigene şi naţionale şi încurajarea dezvoltării lor alături de
culturile străine.10
Instabilitatea personală
Criminalii culeg roadele globalizării. Pieţele cu capital neregulat, progresul în
informare şi tehnologia comunicaţiilor, transportul mai ieftin înlesnesc şi accelerează atât
accesul la cunoaştere medicală, dar şi la heroină, la cărţi şi seminţe, dar şi la bani murdari
şi arme.
Comerţul ilegal de droguri, femei, arme şi bani spălaţi cresc violenţa şi actele
criminale în toată lumea. Crimele legate de droguri au crescut de la 4 la suta de mii de
oameni în Belarusia în 1990 la 28 în 1997 şi de la una la suta de mii la 8 în Estonia.
Comerţul cu arme alimentează crima stradală cât şi lupta civilă. În Africa de Sud armele
provin din Angola şi Mozambic. Traficul de femei şi fete pentru exploatare sexuală – este

8
HDR 1999, p. 4.
9
HDR 1999, p. 4.
10
HDR 1999, p. 5.
una dintre cele mai atroce violări a drepturilor omului, estimat a fi o afacere de 7 bilioane
de dolari.
Internetul este un mijloc la îndemână pentru traficul de droguri, arme şi femei prin
reţele greu de depistat. În 1995 comerţul ilegal de droguri era estimat la 8% din comerţul
mondial, mai mult decât comerţul de moto-vehicule sau de fier şi oţel. Spălarea de bani,
pe care F.M.I. (Fondul Monetar Internaţional) o estimează a fi de 2-5% din PIB-ul global,
ascunde urme criminale într-o secundă cu un singur clic al mouse-ului.
La baza tuturor acestor acte se află sporirea influenţei crimei organizate estimate a
produce 1,5 trilioane de dolari pe an, rivalizând cu corporaţii multinaţionale în calitate de
forţă economică. Grupuri criminale globale au puterea de a intra în politică, afaceri şi
poliţie, stabilind reţele eficiente ce se extind atât ca profunzime cât şi ca domiciliu.
Instabilitatea mediului ambiant
Degradarea cronică a mediului, urgenţa tacită de azi, ameninţă lumea întreagă şi
sublicitează mijloacele de trai a unei jumătăţi de bilion de oameni. Omul sărac neavând
posibilitatea de a alege îşi pune amprenta asupra mediului, dar asta o face şi bogatul.
Dezvoltarea pieţelor de transport a peştelui, a creveţilor, a hârtiei şi a multor alte produse
înseamnă stocuri epuizate, mai puţină biodiversitate şi mai puţine păduri. Cea mai mare
parte dintre costuri este suportată de ţărani, deşi bogaţii lumii sunt cei ce beneficiază mai
mult. Acea cincime din populaţia lumii care trăieşte în ţările cele mai bogate consumă
84% din cantitatea de hârtie mondială.11
Instabilitatea politică şi comunitară
Strâns legată de multe alte forme de instabilitate este sporirea tensiunilor sociale,
care ameninţă stabilitatea politică şi coeziunea comunitară. Din cele 61 de conflicte
armate majore izbucnite între 1989 şi 1998, doar 3 au avut loc între state, restul fiind
civile.
Globalizarea a imprimat noi caracteristici conflictelor. Alimentarea acestor
conflicte are la bază traficul global de arme, implicând noi actori şi interese politice şi de
afaceri dubioase. După războiul rece, campaniile militare şi armatele de mercenari încep
să acorde protecţie guvernelor şi corporaţiilor. Răspunzătoare doar faţă de cei care îi
plăteşte, aceste servicii militare plătite reprezintă o severă ameninţare faţă de securitatea
individului.

3.5.1 Economia globală

Extinderea constantă a exporturilor şi creşterea puternică de capital circulant
maschează decalajele enorme în ceea ce priveşte experienţa unor ţări şi regiuni.
Exporturile mondiale de bunuri şi servicii aproape s-au triplat între anii 1970 şi
1997. Botswana, China, Republica Dominicană şi Coreea au avut o creştere anuală medie
de 10-13% la export, dar nu toate ţările se bucură de aceleaşi beneficii; Bulgaria, Nigeria,
Togo şi Zambia au cunoscut un important declin în export.
Din anii 1970 nivelul de producţie al mărfii de export a crescut considerabil în
unele ţări: de la 13% la 71% în Mauritania, de la 32% la 81% în Mexic, de la 25% la 78%
în Tunisia. Dar, pentru 28 de ţări producţia de marfă pentru export reprezintă mai puţin de
10%.
În 1997, investiţiile străine directe au crescut vertiginos la 400 de miliarde dolari,
de 7 ori mai mult nivelul înregistrat în anii 70, dar 58% din aceste investiţii s-au dus în
11
HDR 1999, p. 5.
ţările industriale, 37% în ţările în curs de dezvoltare şi doar 5% în economiile de tranziţie
din Europa de Est şi CSI.
Mai mult de 80% din investiţiile străine directe în economiile în curs de
dezvoltare sau de tranziţie s-au orientat în anii 90 spre 20 de ţări, mai ales spre China.
Pentru 100 de ţări, investiţiile străine directe au totalizat mai puţin de 100 milioane dolari
pe an din 1990.12
Concluzionând, putem spune că cele mai bogate cinci ţări din lume au crescut
producţia pentru export cu 82% şi investiţiile străine directe cu 68%, în timp cele mai
sărace cinci ţări din lume abia de-au realizat mai mult de 1% profit.
La nivel global se înregistrează o concentrare din ce în ce mai mare de capital,
având în vedere faptul că megacorporaţiile fuzionează, ignorând adesea frontierele:
Crysler şi Daimler, Hoechst şi Rhone Poulenc, Exxon şi Mobil. Din 1990 în 1997
numărul anual de fuziuni şi achiziţii s-a dublat de la 11.300 la 24.600.13

3.5.2 Noi locuri de muncă

Teoria economică convenţională consideră că liberalizarea comerţului va creşte
productivitatea şi salariile, mai ales pentru bunurile comerciale; astfel se creează noi
locuri de muncă şi posibilităţi de angajare pentru săraci. Uneori, teoria aceasta a
funcţionat. În anii `80 şi `90, progresul înregistrat în combaterea sărăciei globale şi în
problema dezvoltării umane a fost propulsat de multe ţări ce urmăreau oportunităţi
globale.
China, Indonezia, Coreea, Malayezia şi mulţi alţii au cunoscut o dezvoltare
economică rapidă, ceea ce a condus la dezvoltarea umană şi diminuarea sărăciei.
Multe ţări au creat noi locuri de muncă prin intrarea pe piaţa globală (programele
software din Bangalore, India, asamblarea de calculatoare din Costa Rica, serviciile de
înaltă tehnologie din Irlanda).
Alţii au folosit investiţiile străine directe pentru a-şi îmbunătăţi calitatea
serviciilor. Companiile cu capital străin din Ungaria au utilizat mai mult de 80% din
investiţiile destinate producţiei în 1996, ceea ce a constituit o treime din servicii şi trei
pătrimi din profitul la export.14
Dar, extinderea comerţului nu presupune întotdeauna mai multe locuri de muncă
şi salarii mai bune. În ţările OCDE crearea de locuri de muncă nu a fost o prioritate,
atenţia concentrându-se asupra creşterii PIB-ului şi a extinderii comerţului şi investiţiilor.
În ciuda unei creşteri a PIB-ului de 2-3% pe locuitor în ultimele două decenii, şomajul nu
a scăzut fiind de 7%, cu o rată mai mare în Uniunea Europeană (10-11%) şi o rată mai
redusă în Japonia, Norvegia şi Statele Unite. Mai mult de 35 milioane de oameni sunt în
şomaj şi alte 10 milioane au renunţat să-şi mai caute un loc de muncă. Cât despre tineri,
unul din cinci este şomer.
Din păcate, globalizarea a determinat ca oameni din multe ţări să se confruntă mai
des cu restructurări decât cu noi locuri de muncă.

3.5.3 Migraţia

12
HDR 1999, p. 30.
13
HDR 1999, p. 31.
14
HDR 1999, p. 32.
 În prezent, migraţia este şi ea marcată de posibilităţi şi impacturi umane inegale.
Se estimează că15 130-145 milioane de oameni trăiesc în afara ţărilor de origine, numărul
acestora crescând de la 84 milioane în 1975 la 104 milioane în 1985. Aceste estimări
includ doar imigranţii înregistraţi legal, aşa că numărul real poate fi mult mai mare.
Pentru multe ţări, angajarea de muncitori imigranţi cu contract de muncă reprezintă un
punct de referinţă politica lor externă.
Piaţa globală de muncă de înaltă calificare este acum mai bine organizată, cu o
mai mare mobilitate şi cu salarizare standard. În schimb, piaţa de muncă necalificată este
limitată de frontierele naţionale, chiar şi atunci când antrenează migraţia internaţională.
Australia, Canada şi Statele Unite au programe care să atragă pe emigranţii calificaţi din
ţările în curs de dezvoltare. Mai mult de 30.000 dintre africanii licenţiaţi trăiesc în
străinătate, în timp ce pe continent există un singur inginer la 10.000 de oameni, aceeaşi
situaţie întâlnindu-se şi în cazul oamenilor de ştiinţă.
La polul opus se află migrarea ilegală, fenomen care ia amploare, fără a putea fi
controlat. Statele Unite au estimat existenţa a 4 milioane de imigranţi ilegali. Dacă în anii
80 se estima că, în ţările europene, imigranţii ilegali reprezentau un sfert din totalul
imigranţilor, în prezent jumătate din imigranţi sunt fără acte. Ţările în curs de dezvoltare
adăpostesc şi ele numeroşi imigranţi ilegali: 3 milioane în Coasta de Fildeş în 1988, 1
milion în Thailanda şi 700.000 în Malayezia în 1997, 1 milion în Gabon în 1993, 1 milion
în Argentina în 1996.16 Imigranţii ilegali, lipsiţi de acte, se confruntă nu numai cu
discriminare rasială, dar şi cu negarea drepturilor omului. Adesea, ei trebuie să accepte
salarii şi condiţii care nu întrunesc un standard minim de viaţă. De asemenea, ei trebuie
să-şi plătească cărăuşii: 35.000$ din China până în Statele Unite. Trecerea ilegală a
frontierei reprezintă a afacere prosperă, deplasând 4 milioane de oameni pe an şi
înregistrând câştiguri de 7 miliarde de dolari.
Un alt aspect îl reprezintă emigrarea femeilor. Cel puţin 50 de milioane de
emigranţi sunt femei, din care 30 de milioane merg în ţări curs de dezvoltare. Cele mai
multe provin din Filipine, Sri Lanka şi prestează servicii în care mizeria, pericolul şi
umilinţa sunt des întâlnite.

3.5.4 Guvernare globală

Conducerea naţională şi globală trebuie să fie reinventată, centrul preocupărilor ei
trebuie să fie dezvoltarea umană şi echitatea.
Nici una din aceste tendinţe vătămătoare – sporirea marginalizării, creşterea
insecurităţii individuale, accentuarea inegalităţii – nu este inevitabilă. Cu voinţă şi
responsabilitate politice în comunitatea globală, totul poate reintra pe făgaşul normal. Cu
o mai chibzuită guvernare – locală, naţională, regională şi globală, beneficiile pieţelor
concurenţiale pot fi păstrate prin reguli precise şi constrângeri, şi o mai bună acţiune
poate răspunde nevoilor de dezvoltare umană.
Guvernare nu înseamnă neapărat guvern. Înseamnă ansamblul de reguli, instituţii
şi aplicaţii care stabilesc limite şi stimulează comportamentul indivizilor, organizaţiilor şi
firmelor. Fără o conducere solidă, pericolul unor conflicte globale s-ar putea transforma
în realitate în secolul XXI: războaie comerciale promovând interese naţionale şi
corporative, instabilitate financiară necontrolată anunţând conflicte civile, crimă globală

15
HDR 1999, p. 32.
16
HDR 1999, p. 33.
punând în pericol siguranţa vecinilor şi pătrunderea criminalităţii în politică, afaceri şi
poliţie.
Odată cu prăbuşirea pieţei din Asia de Est, odată cu contaminarea Braziliei,
Rusiei, ş.a. şi odată cu ameninţarea unei recesiuni globale încă desluşite, guvernarea
globală trebuie în mod imperios reexaminate. Dezbaterile actuale sunt:
Prea limitate la preocupările de dezvoltare economice şi stabilitate financiară,
neglijând preocupări umane mai generale, cum ar fi persistenţa sărăciei globale, sporirea
inegalităţii între şi în interiorul ţărilor, excluderea naţiunilor şi ţărilor sărace şi persistenţa
abuzurilor cu privire la drepturile omului.
Prea dezechilibrate din punct de vedere geografic, dominate de economiile cele
mai dezvoltate şi doar ocazional aducând în discuţie ţările în curs de dezvoltare.
Dezbaterile au în vedere lipsurile, dezechilibrul şi inechităţile actuale din
guvernarea globală, care, dezvoltându-se într-o manieră ad-hoc, are multă lacune:
Acordurile multilaterale au dus la stabilirea de pieţe globale, fără a ţine seama de
impactul acestora asupra dezvoltării umane şi a sărăciei.
Structurile şi procesele pentru elaborarea unei politici globale nu sunt deloc
reprezentative. Structuri economice cheie –FMI, Banca Mondială, G7, G10, G22, OCDE,
OMC - sunt dominate de ţări mari şi bogate, ignorând ţările şi popoarele sărace cu puţină
influenţă şi cu puţină autoritate, fie din lipsa dorinţei de parteneriat, fie din lipsa
capacităţii de reprezentare şi participare efective. Nu există forum structurat pentru
instituţiile societăţii civile de a-şi exprima punctele de vedere.
Nu există mecanisme de elaborare de standarde etice şi drepturi umane care să
lege corporaţii şi indivizi, nici chiar guverne.
 CAP 4. CONCEPTUL DE GLOBALIZARE ŞI TEORII ALE
DEZVOLTĂRII

Ca să discutăm globalizarea ca fenomen este necesar ca, mai întâi, să ştim despre
ce vorbim. Să ştim, aşadar, ce reprezintă globalizarea. Răspunsul la întrebare presupune
definirea cadrului conceptual al globalizării. Un asemenea demers este cu atât mai
necesar cu cât fenomenul este interpretat în diferite feluri de diferiţi autori. Unii, de pildă,
apreciază globalizarea ca expresie a mondializării societăţii informaţionale; alţii – ca
liberalizare, generalizată la scară mondială, a circulaţiei mărfurilor şi factorilor de
producţie, creând, în final, o piaţă unică pe întregul glob pământesc; o a treia categorie
vede în globalizare o nouă formă de imperialism, de natură tehnologică şi economico-
financiară, având la timonă capitalul american; în fine, între aprecieri întâlnim şi părerea
că globalizarea ar reprezenta un nou stadiu al dezvoltării istorice a capitalismului, în care
adâncirea interdependenţelor internaţionale cere integrarea ţărilor pe plan regional,
continental şi mondial. Există, fără îndoială, un mare dialog mondial în jurul
globalizării. Este firesc ca cei care participă la acest dialog să nu gândească la fel.
Părerile lor sunt variate, de multe ori contradictorii, dar şi cu elemente comune între ele.
Şi cum firicelele de apă, venind din izvoare diferite, formează împreună râul mare, tot
astfel elementele comune, izvorâte din gândiri diferite, ordonate şi sintetizate logic, pot să
structureze o teorie şi să se înscrie, astfel, în epistemologia globalizării.
Spaţiul nu ne îngăduie o dezbatere mai amplă despre aceste păreri susţinute de
şcoli diferite şi autorii lor. De aceea, ne vom limita doar la câteva din aceste concepţii, pe
care le apreciem ca o sinteză a tot ce se gândeşte mai valoros astăzi despre globalizare.

4.1. Concepţia Clubului de la Roma: globalizarea – interdependenţă între

ţări la scară mondială, fără frontiere naţionale.
Cunoscutul om de ştiinţă şi animator al unor importante dezbateri internaţionale,
Bertrand Schneider, secretar general al vestitului “ Club de la Roma”, apreciază că
“globalizarea constituie o tendinţă care se manifestă în economia mondială, tendinţă
accelerată de dezvoltarea societăţii informaţionale în care ne aflăm în prezent”. Apreciind
că informatizarea societăţii este o transformare mult mai amplă şi profundă, globalizarea
fiind doar un aspect al ei, “acest aspect - spune el – alături de multe altele, ridică mari
semne de întrebare în legătură cu capacitatea statului de a guverna şi rolul pe care acesta
trebuie să-l joace în noua societate omenească”. Autorul ridică problema statului naţional
deoarece “globalizarea presupune existenţa unei interdependenţe atât de strânse între
statele naţionale încât nimeni nu mai poate şti cu precizie câtă <libertate de mişcare> mai
au în realitate guvernele naţionale, mai cu seamă în ceea ce priveşte problemele
economice, fluxurile de capital (care utilizează din plin informaţia computerizată) şi
ratele de schimb valutar care eludează controlul băncilor centrale”. Încă două precizări
ale autorului nise par extrem de relevante. Prima afirmă convingerea că, din punct de
vedere geografic, “globalizarea este departe de a fi un proces atotcuprinzător, de vreme ce
multe părţi ale lumii – ţările mai sărace şi multe din ţările în curs de dezvoltare – nu pot
să participe la societatea informaţională”. A doua precizare exprimă părerea că
globalizarea cuprinde nu numai economicul, ci toate laturile existenţei umane.
Globalizarea – spune autorul – “trebuie înţeleasă ca extindere rapidă, la scară mondială, a
interacţiunilor dintre activităţile societăţii omeneşti. Această interdependenţă, tot mai
strânsă, nu ţine cont de nici un fel de graniţe, nici de timp, nici de spaţiu. Şi nu numai
economia s-a globalizat, ci şi culturile tradiţionale sunt supuse unui adevărat flux
informaţional, ca urmare a dezvoltării ultrarapide a tehnologiei informaţionale”17.
Un alt membru marcant al Clubului de la Roma, Keith Suter, preşedintele
Centrului pentru studiul problemelor păcii şi conflictelor, apreciază globalizarea drept
“cea mai mare sfidare pe care a cunoscut-o omenirea de trei secole încoace”. Sfidarea
constă, după autor, în “erodarea sistemului de state naţiuni”, idee pe care el o aşează la
temelia globalizării. “Ceea ce observăm prin analiza realităţii vieţii internaţionale din
aceste ultime decenii este că guvernele sunt prea mici pentru a îndeplini anumite sarcini
sau prea mari pentru altele. Iată ce a dus la erodarea sistemului de state-naţiuni”. Acest
proces este numit globalizare. Referindu-se la cauze, autorul apreciază că “procesul
globalizării poate fi analizat din trei puncte de vedere. În primul rând, nu există soluţii
naţionale la probleme transnaţionale. În al doilea rând, corporaţiile transnaţionale
reprezintă acum principala forţă motrice a sistemului economic mondial. Ele, mai
degrabă decât guvernele, sunt cele care determină direcţiile generale ale economiei unui
stat-naţiune… În al treilea rând, autoritatea guvernamentală din cadrul statului-naţiune
este erodată de forţele sociale populare. Organizaţiile nonguvernamentale (…) sunt cele
care, adesea, impun un sens al schimbării”18. Observăm, aşadar, că aceste puncte de
vedere reprezintă nu doar simple păreri, ci totodată elemente de conţinut şi cauze ale
globalizării.
Merită să evidenţiem că teza după care statul-naţiune ar fi depăşit de istoria
contemporană este mai veche în concepţia Clubului de la Roma. Aurelio Piaccei,
iniţiatorul acestui Club şi totodată mare patron italian, afirma, cu mult înainte de 1970, că
“dacă noi reuşim să ne debarasăm de conceptul de stat-naţiune, eu văd, pentru noi toţi, o
extraordinară redresare industrială, intelectuală şi psihologică”19.
Aurelio Piaccei leagă această teză de liberul-schimb internaţional ale cărui
avantaje sunt incomparabile cu neajunsurile rezultate din “ciupiturile” suveranităţii
naţionale. Acestea ar fi părerile cunoscutelor personalităţi internaţionale ale vestitului
Club de la Roma. Sintetizând aceste păreri, reţinem în final că, în concepţia acestui centru
de gândire internaţional şi a autorilor citaţi, globalizarea: a) este generată de adâncirea
interdependenţelor dintre state şi naţiuni; b) că revoluţia informaţională accelerează
enorm acest proces; c) că ea cuprinde atât economia, cât şi cultura, deci întregul bloc de
relaţii umane şi, în fine, d) că ea cere reconsiderarea rolului statului naţional în economie
şi societate şi permeabilitatea frontierelor statale.

4.2. Concepţia Forumului Economic Mondial (FEM): globalizarea –

deschiderea pieţelor lumii şi formarea unei pieţe mondiale unice
Forumul Economic Mondial are contribuţii mari la teoretizarea fenomenului
globalizării. La reuniunea sa de la Davos din ianuarie 1999, cei 40 de şefi de state, 250 de
miniştri şi 1000 de şefi de mari întreprinderi şi-au confruntat părerile timp de şase zile în
330 de dezbateri în problema: “Globalitatea responsabilă – o stăpânire a impactului
mondializării”. În doctrina acestui prestigios centru de gândire şi reflexie, centru
17
Bertrard Schneider: Fluxurile internaţionale de capital şi economia globală, expunere în faţa ziariştilor,
“Curentul”, 14 ianuarie 1999.
18
Keith Suter: Sfidarea globalizării, “Curentul”, 12 ianuarie 1999
19
Cităm după Jean Jacques Servan-Schreiber: Le défi américain, Edition Denoél, Paris, 1967, p. 228
internaţional sponsorizat generos de cel mai mare consorţiu bancar internaţional elveţian,
globalizarea este o necesitate istorică menită să ducă în final la o piaţă unică mondială.
Purtătorul de cuvânt al acestei doctrine este însuşi fondatorul şi preşedintele Forumului,
economistul elveţian Klaus Schwab. Referindu-se la necesitatea şi natura globalizării în
deschiderea dezbaterilor, el spunea:
“Avem nevoie de globalizare, pentru că aceasta înseamnă o ocazie de a împărţi la
scară globală capitalul, tehnologia şi cunoştinţele şi de a asigura că putem avea grijă de o
lume care la sfârşitul acestui secol (este vorba de secolul xx, s.m.) are de patru ori mai
mulţi locuitori decât la începutul lui”.
Referindu-se la conţinutul procesului pus în discuţie, autorul subliniază că, în
opinia sa, “globalizarea înseamnă deschiderea pieţelor lumii pentru a forma o piaţă
mondială unică, total liberalizată”1. El a invitat participanţii să gândească şi să militeze
pentru o globalizare în interesul umanităţii, de avantajele sale urmând a beneficia toate
straturile sociale ale ţărilor, deci şi categoriile defavorizate din toate ţările lumii, adică şi
cele mai sărace.
De un interes conceptual deosebit despre globalizare sunt şi părerile unei alte
personalităţi marcante, Claude Smadja, directorul general al Forumului: ”Sunt indignat –
declara acesta – de erorile de analiză şi de acţiune ale FMI... S-a dorit aplicarea modelului
capitalismului financiar american în economia mondială. Această aroganţă are consecinţe
dureroase, pe care nu le cunoaştem încă”. Criticând faptul că s-a vrut, mai ales din partea
SUA, să se impună ţărilor o liberalizare prea rapidă, Claude Smajda şi-a exprimat
convingerea că participarea la globalizare se poate înfăptui nu impunând sau imitând
modelul american sau european, ambele bazate exclusiv pe performanţele bursiere, ci pe
baza unor modele alternative proprii fiecărei ţări, concepute pe termen lung. În fine,
referindu-se la Davos, Claude Smajda a ţinut să-şi facă cunoscută părerea că acesta nu
trebuie să fie locul unde ”stăpânii lumii” încearcă să impună pe plan mondial domnia
unui capitalism fără limite2.
Cernând prin sita sintezei ideile conducătorilor Forumului Economic Mondial
despre natura globalizării, putem găsi în alcătuirea lor încrucişarea a trei contradicţii
mari: între Europa şi SUA, între ţările slab dezvoltate şi cele dezvoltate şi între bogaţii şi
săracii din toate ţările. Prezenţa acestor contradicţii încrucişate poate genera anumite
incertitudini şi nelinişti în legătură cu modul în care ”stăpânii lumii” – şi mai ales
”stăpânul stăpânilor lumii”, SUA – concep şi realizează globalizarea, dar, prin aceasta, nu
i se neagă deloc nici necesitatea, nici posibilitatea umanizării ei. Pentru a evita aceste
dileme şi eventuale eşecuri, sunt necesare negocieri şi pregătiri minuţioase în continuarea
procesului de liberalizare a pieţelor. Apar, între altele, şi două paradoxuri: primul: că de
grija săracilor se ocupă chiar cei bogaţi, şi al doilea: că nu trebuie să imităm modelul
american, deşi, în fond, nu ne obligă nimeni să luăm masa la McDonald!

4.3. Globalizarea în concepţia organismelor ONU

Descifrarea cadrului conceptual al globalizării face obiectul unor ample
preocupări şi în cadrul ONU, mai ales prin organismele sale cu vocaţie mondială: PNUD,

1
Cităm după Dinu Moraru: Pledoarie pentru o economie mondială în slujba umanităţii, “Curentul”, 29
ianuarie 1999.
2
Op. cit.
UNCTAD şi UNESCO. Reţinem aceste preocupări în special pentru unghiul lor de vedere
distinct de alte abordări, chiar dacă unele elemente sunt comune.

4.3.1. Concepţia PNUD: globalizare pentru oameni, nu pentru profit

Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Umană acordă problematicii
globalizării o importanţă de primă mărime. Evidenţiem, ca un demers cu o înaltă cotă de
relevanţă, faptul că, în cadrul ”Raportului dezvoltării umane 1999”, un volum întreg –
volumul I – este consacrat exclusiv analizei globalizării1. Aceasta, pe de o parte, şi mai
relevant ni se pare faptul că acest volum a fost intitulat ”Globalizarea cu faţă umană”.
Titlul însuşi este o apreciere. Cu siguranţă că o asemenea apreciere, departe de a fi
întâmplătoare, constituie un reflex firesc al convingerii autorilor Raportului că, până
acum, globalizarea n-a avut o ”faţă umană”. Şi, realmente, n-a avut, din moment ce
întreaga evoluţie a umanităţii din perioada postbelică este însoţită de adâncirea prăpastiei
dintre bogaţi şi săraci, atât pe plan mondial, între ţări, cât şi pe plan naţional, în interiorul
ţărilor.
Cum era de aşteptat, autorii ”Raportului dezvoltării umane 1999: Globalizarea cu
faţă umană” exprimă o viziune largă, din perspectiva condiţiei umane în lumea
contemporană, asupra globalizării. Iată o sinteză a acestei viziuni exprimate de cunoscuţii
specialişti în domeniu: Richard Jolly şi Sakiko Fukuda-Parr, primul consilier şi al doilea
director al Programului. Prefaţând volumul, ei arată că:
”Din perspectiva dezvoltării umane – spun autorii – globalizarea reprezintă nu
numai pieţele de comerţ, de capital şi financiar, ci tot ceea ce este fundamental pentru
oameni, toate lucrurile care le înconjoară viaţa: tehnologie, mediu, cultură etc. Pieţele
globale, tehnologiile globale, ideile globale şi solidaritatea globală pot îmbogăţi vieţile
oamenilor oriunde”.
”Cheia care defineşte caracteristicile globalizării constă în contracţia spaţiului şi
timpului, în dispariţia frontierelor şi apariţia de noi pieţe, noi actori, noi reguli şi noi
mijloace”.
”Globalizarea – condusă de către pieţele globale competitive – traversează uşile
deschise ale oportunităţilor, dar acestea nu sunt echitabil distribuite între naţiuni sau
popoare. La fel pieţele eficiente, dar inechitabile, pot comprima activităţile nonpiaţă,
vitale pentru dezvoltarea umană”.
”Promovarea globalizării din perspectivă umană constă în asigurarea că
beneficiile ei sunt repartizate echitabil şi că interdependenţele crescânde dintre ţări
lucrează pentru oameni, nu numai pentru profit”.
Ca avantajele globalizării să fie repartizate echitabil, Raportul ”recomandă o
agendă din trei şiruri de acţiuni: reforme în interiorul instituţiilor de guvernanţă globale,
ca să asigure o mai mare echitate; noi abordări regionale pentru acţiuni colective; politici
naţionale şi locale care să capteze oportunităţile globale şi să le transpună mai echitabil
pentru progresul uman”2.
Un alt cunoscut specialist, coautor la ”Raportul dezvoltării umane 1999”, J.
Mohan Rao3, se apropie de conceptul globalizării pornind de la trei premise. Le amintim
pentru valoarea lor euristică.

1
PNUD: Human Development Report 1999. Globalization with a Human Face, New-York,1999.
2
Richard Jolly şi Sakiko Fukuda-Parr: Op. cit.
3
J. Mohan Rao:Openness, Poverty and Inequalitz, în ”Human Development Report 1999”, vil. I., p. 294.
 Prima premisă: în ultimele două decenii, numeroase ţări, mai ales în curs de
dezvoltare, au acumulat rapid puternice dezechilibre interne şi externe, fapt care a impus
necesitatea unor reforme menite să formeze deschiderea lor externă, aceasta fiind o cale
de promovare a creşterii economice şi diminuare a sărăciei.
A doua premisă: deşi dezechilibrele au fost trăgaciul declanşator al reformelor,
totuşi conţinutul lor a fost modelat de problemele structurale pe termen lung. În
majoritatea lor, problemele structurale converg spre o insuficientă integrare externă,
aceasta devenind prima constrângere structurală. De aceea, reforma comerţului exterior şi
liberalizarea financiară orientate spre exterior devin – spune autorul – piatra unghiulară a
ajustărilor structurale.
A treia premisă: politicile structurale convergente în favoarea integrării externe a
ţărilor – sau ceea ce s-ar putea numi ”deschidere” – reprezintă, în timpurile noastre, un
vehicul major al globalizării. Dar acest vehicul, deşi major, nu este singurul. Globalizarea
este cerută şi grăbită, de asemenea, de: schimburile internaţionale coordonate;
îmbunătăţirile substanţiale în domeniul comunicaţiilor şi tehnologiilor; schimbul de
oportunităţi pentru o nouă diviziune internaţională a muncii între naţiuni. Acestea ar fi,
prezentate punctual, premisele de la care porneşte Mohan Rao în abordarea şi
caracterizarea globalizării.
”Prin globalizare – spune autorul în sinteză – noi înţelegem un proces prin care o
economie devine crescând integrată în economia mondială... Integrarea crescândă este
indicată prin dezvoltarea tranzacţiilor transfrontaliere care cuprind: bunuri, servicii,
tehnologii, fluxuri financiare, investiţii directe, migraţii ale forţei de muncă, informaţii,
fluxuri culturale”. Toate acestea pot fi tot atâţia indicatori ai globalizării.
Autorul face distincţie între deschiderea externă a unei economii şi globalizare,
dar totodată pune în evidenţă şi prezenţa unor zone comune şi legături organice, de
continuitate între ele. ”Termenul deschiderii externe – precizează Mohan Rao - se referă
la receptivitatea unei ţări faţă de fluxurile care trec frontierele. Astfel, indicatorii
deschiderii externe trebuie implicit să capteze acţiunile politice care fie că se opun, fie că
promovează globalizarea. Iată de ce este uşor să se desfăşoare date observabile care
măsoară globalizarea ca şi cum s-ar măsura comparativ deswchiderea”1.
Interes ştiinţific pentru discuţia noastră prezintă, credem, şi concepţia despre
globalizare a specialiştilor Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare din cadrul
cunoscutei sale ”Unităţi speciale pentru cooperare tehnică între ţările în curs de
dezvoltare”. Publicaţia acestei unităţi, ”Cooperation South”2, consacră globalizării un
volum întreg, cu studii pe diferite aspecte, economice şi neeconomice 3. O sinteză a
acestor preocupări ne oferă chiar directorul ”Unităţii” amintite, Johan F. E. Ohiorhenuan,
în studiul său: ”Sudul într-o eră a globalizării” 4. Îl reţinem în această dezvoltare pentru
valoarea generalizatoare a ideilor sale.

1
Idem.
2
”Cooperation South” publicaţie bianuală editată de către UNDP/PNUD, prin sectorul său de studii numit
”Unitate specială pentru cooperare tehnică între ţările în curs de dezvoltare” (UNDP este sintagma
engleză, iar PNUD – sintagma franceză a Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare).
3
UNDP: ”Cooperation South. Globalization and How It Affects: Culture and Communication; Trade and
Technology; Regional Issues” (Cooperare Sud. Globalizare şi cum afectează ea: cultura şi comunicaţiile;
comerţul şi tehnologia; probleme regionale).
4
John F. E. Ohiorhenuan: The South in an Era of Globalization, în UNDP: ”Cooperation South”,
septembrie 1998, p. 7.
 Gândirea autorului despre globalizare porneşte de la constatarea că ea, deşi are
efecte care se resimt pretutindeni în lume, nu se bucură încă de o înţelegere universală şi
că ”poziţiile exprimate până acum, pro sau contra, sunt adoptate adesea pe baza
înclinaţiei ideologice sau a bunului simţ”. Justificându-şi, astfel, necesitatea abordării
conceptuale a fenomenului, autorul apreciază că ”globalizarea este înţeleasă, în primul
rând şi cel mai important, în termeni economici şi financiari. În acest sens, ea ar putea fi
definită ca o unire, largă şi profundă, a economiilor naţionale într-o piaţă mondială de
bunuri, servicii şi în special de capital”. Cu alte cuvinte, globalizarea este concepută de
autor ca un proces de integrare a ţărilor la scară mondială.
Încercând să asocieze globalizării timpul şi spaţiul desfăşurării sale procesuale,
autorul afirmă că: ”în urma schimbărilor în politica economică dintr-un lung şir de ţări şi
a revoluţiei din tehnologiile telecomunicaţiilor şi informaticii, ultimii 15 ani au fost
martorii unei creşteri dramatice în legăturile comerciale şi fluxurile transfrontaliere de
capital, ca şi ai unor schimbări radicale în forma, structura şi locaţia producţiei” 5. Sunt
două idei aici care atrag atenţia. Prima, implicată de constatarea prezenţei ”creşterilor
dramatice din ultimii 15 ani”, se referă, de fapt, la o perioadă declanşată după 1980,
reţinută şi de alţi cercetători ai problemei, ca moment de când s-a început să se vorbească
mai insistent despre globalizare. A doua idee, indusă de aprecierea existenţei unor
”schimbări radicale în forma, structura şi localizarea producţiei”, rezumă, de fapt, două
mari probleme de pe activa ordine de zi a dezbaterilor internaţionale contemporane. Pe de
o parte, este vorba de tendinţa dezindustrializării ţărilor dezvoltate şi transferul unor
ramuri şi subramuri industriale tradiţionale – de regulă, mai costisitoare, fiind mari
consumatoare de energie, materie primă, forţă de muncă şi puternic poluante – către ţările
mai slab dezvoltate. Pe de altă parte, este vorba de o altă tendinţă generală astăzi, anume
cea a descentralizării puterii şi dezvoltării social-economice prin stimularea respectării
tendinţelor în profil regional şi transfrontalier. Despre aceste aspecte însă vom discuta
mai pe larg la locul cuvenit.
Deşi autorul consideră globalizarea o problemă, de regulă, economică şi
financiară, el nu exclude din câmpul ei de cuprindere şi celelalte aspecte ale existenţei
sociale. Tocmai acest lucru îl are în vedere când apreciază că ”datorită dezvoltării în
tehnologia mediei şi comunicaţiilor, globalizarea aduce cu sine o tendinţă crescândă spre
o omogenizare universală a ideilor, culturilor, valorilor şi chiar a stilului de viaţă” 1. Este
adevărat că autorul sesizează aici prezenţa unei tendinţe generale, dar, din păcate, nu
merge până la capăt cu ea, în sensul că nu ne spune părerea şi despre ce şi a cui idee şi stil
de viaţă tinde să omogenizeze globalizarea la scară planetară. Chiar şi fără acest răspuns,
reliefarea tendinţei amintite rămâne o contribuţie meritorie a autorului la clarificarea
conceptuală a globalizării, ca fenomen nu numai economic şi financiar, ci şi cultural
general.
În abordarea globalizării, autorul include şi ideea despre regimuri şi politici
supranaţionale. ”Acţionând paralel cu sau chiar acoperind dinamicile economice, există –
scrie autorul – o creştere a unor regimuri politice supranaţionale, ca: Organizaţia
Mondială a Comerţului (OMC), Facilităţile Globale ale Mediului (FGM) şi mai multe
convenţii ale mediului înconjurător. De asemenea, există o subtilă realiniere a celor vechi,
cum sunt: Instituţiile Bretton Woods (FMI şi BIRD), Organizaţia pentru Cooperare şi

5
Idem.
1
Idem.
Dezvoltare Economică (OECD) şi chiar Naţiunile Unite” 2. Greu de acceptat părerea
autorului că şi ONU ar tinde spre o transformare în organizaţie cu o vocaţie suprastatală,
dar şi mai greu de respins o asemenea apreciere, dacă ţinem seamă că mersul acestei
organizaţii este dictat, în ultimă instanţă, de cei mai puternici susţinători financiari ai ei –
ţările dezvoltate economic, în frunte cu SUA - , acestea fiind şi cele mai interesate în
înfăptuirea globalizării.
Referindu-se la dimensiunile structurale ale globalizării, autorul indică drept
elemente componente: comerţul, finanţele, investiţiile, producţia şi relativizarea
autonomiei statului-naţiune.
După analiza conţinutului fiecărei componente, autorul evidenţiază efectele
globalizării. Acestea sunt numeroase şi complexe, unele dintre ele având chiar un caracter
mutant. Reţinem în acest sens, punctual, următoarele:
În primul rând, este influenţa restructurativă a globalizării asupra gândirii şi
acţiunii dezvoltării. De la ideea anterioară a dezvoltării, concepută ca proces de creştere,
paradigma dominantă astăzi insistă – spune autorul – asupra unor parametrii calitativi ai
noţiunii dezvoltării, făcând din aceasta un proces care se referă la oameni, atât în
interacţiunea socială dintre ei, cât şi în interacţiunea cu alţi ocupanţi ai planetei. De aici:
dezvoltarea durabilă, dezvoltarea umană durabilă, dezvoltarea durabilă a mediului
înconjurător, dezvoltarea echitabilă etc.3
Un alt efect al globalizării îl constituie subaprecierea cerinţelor de etică şi echitate
a relaţiilor internaţionale. Globalizarea, opinează autorul, ”aruncă preocupările de etică,
echitate şi sociale pe o linie moartă în spatele consideraţiilor de piaţă şi reduce autonomia
statului”. Justificând această opinie, autorul aduce drept argumente următoarele constatări
critice: că ”în timp ce globalizarea nu este complet nouă, era ei curentă este localizată
ferm în contextul unui nou fetişism de piaţă”; că ”o dată cu colapsul comunismului,
triumful pieţei asupra statului este complet”; că ”în mod implicit, noul fetişism de piaţă
face din noţiunea de autointeres bază a raţionalităţii pieţei”; în fine, că ”manifestarea
contemporană a liberalismului de piaţă, în cursul lui de pur comercialism, lasă puţin
spaţiu pentru caritate sau generozitate”.
În al treilea rând, reţinem la capitolul efecte ale globalizării şi o comparaţie a
acesteia cu temutul El Niño. Pe de o parte, aprecierea autorului că ”după El Niño,
globalizarea este cel mai discutat fenomen în lume”, sugerând prin aceasta marea
popularitate internaţională a fenomenului. Pe de altă parte, avem părerea sa că, întocmai
”ca şi El Niño, globalizarea îşi manifestă efectele în mod dramatic asupra vieţii
popoarelor simple”. Autorul are în vedere aici atât popoarele din lumea a treia, cât şi
anumite categorii ale populaţiei din ţările dezvoltate.
În fine, reţinem, în încheiere, precizarea autorului că, în pofida efectelor sale
negative, ”globalizarea nu este chiar un leviathan1 distructiv; ea este, de asemenea, o
puternică forţă pentru ameliorarea bunăstării materiale a umanităţii. Luarea în considerare
a imperativelor globalizării, capitalizând pe cele pozitive şi îndulcind pe cele negative,
reprezintă, poate, cea mai importantă sfidare pentru noul mileniu” 2. Avem aici o apreciere
conclusivă nu numai de bun simţ, dar şi cu o mare deschidere ştiinţifică.
2
Op. cit., p. 11.
3
Op. cit. P. 11.
1
Se pare că în acest caz autorul are în vedere nu atât fabulosul monstru marin din Biblie, cât cartea despre
stat intitulată Leviathan a filosofului englez Th. Hobbes, în care prezintă forţa colosală a statului (1651).
2
John F. E. Ohiorhenuan: Op. cit., p. 4.
 Credem că, în esenţă, concepţia PNUD-ului asupra globalizării s-ar putea rezuma
la următoarele idei majore: a) procesul globalizării semnifică o deschidere externă
crescândă a ţărilor, deschidere care duce la integrarea lor în economia mondială şi
dispariţia frontierelor naţionale; b) omenirea are nevoie astăzi nu de orice globalizare, ci
de una cu faţă umană, adică una în care beneficiile (globalizării) să fie împărţite echitabil
între naţiuni pe plan internaţional şi între oameni pe plan naţional; c) pentru a aşeza
globalizarea pe valorile echităţii şi justiţiei sociale sunt necesare reforme şi noi reguli de
comportament în cadrul instituţiilor de guvernanţă globală: FMI, BM şi OMC.

4.3.2. Concepţia UNCTAD: globalizarea – produs al liberalizării

Şi UNCTAD consacră globalizării analize de mare amploare. Faptul este firesc,
fiincă însuşi scopul său: promovarea comerţului şi dezvoltarea mondială constituie,
totodată, şi vectori ai globalizării. La reuniunea sa mondială din 1996, unul din rapoartele
secretariatului general a fost consacrat integral analizei globalizării. Din însuşi modul de
intitulare a raportului: ”Globalizarea şi liberalizarea. Dezvoltarea în faţa a două puternice
curente”., rezultă că UNCTAD3 concepe globalizarea ca o entitate distinctă de
liberalizare. Distincţia însă nu exclude legăturile fireşti dintre ele, în sensul că
”globalizarea este produsul liberalizării”.
În explicarea globalizării, autorii Raportului pornesc de la următoarele aprecieri:
”Politicile de liberalizare au lărgit în mod progresiv spaţiul economic real
disponibil pentru producători şi investitori, alimentând procesul globalizării pe cuprinsul
unei mari părţi a economiei internaţionale, adică ele au pus în mişcare un proces prin care
producătorii şi investitorii se comportă crescând, ca şi cum economia mondială ar consta
dintr-o singură piaţă şi arie de producţie, formată din subsectoare regionale şi naţionale,
mai degrabă decât dintr-un set de economii naţionale prin fluxuri de comerţ şi de
investiţii”.
Globalizarea – spune Raportul – are, în principal, trei piloni: a) comerţul; b)
investiţiile directe şi c) fluxurile financiare. ”Există diferenţe marcante între gradul de
globalizare reflectată de către comerţ, investiţii directe şi finanţe internaţionale.
Tranzacţiile financiare internaţionale şi integrarea pieţelor financiare în sistemul financiar
global au avansat mai repede decât integrarea mondială a celorlalte pieţe”.
”Principala forţă conducătoare în procesul globalizării de astăzi este căutarea de
către firmele private şi publice de profituri mondiale. Efortul lor a fost posibil şi facilitat
prin înaintări ale informaţiei tehnologice şi prin descreşterea costului de transport şi
comunicaţii”1.
”Globalizarea este produsul liberalizării. Dar globalizarea a pus în mişcare forţe
operaţionale care accelerează liberalizarea. Întrucât firmele văd tot mai mult în producţia
transnaţională o necesitate pentru competitivitatea şi profitabilitatea lor, ele exercite
presiuni asupra guvernelor ca să le creeze condiţii necesare pentru a opera pe scară
largă”.
Cum era de aşteptat, autorii Raportului UNCTAD apreciază deschis şi justificat
nu numai avantajele globalizării, ci şi sfidările sale, cărora trebuie să le facă faţă, de

3
UNCTAD, Raportul Secretariatului General la reuniunea a IX-a: Globalizarea şi liberalizarea.
Dezvoltarea în faţa a două puternice curente, New-York, Geneva, 1996, p. 6-7
1
Op. Cit., p. 24-25
regulă, ţările mai mici sau mai slab dezvoltate economic din lumea a treia sau din zona
ex-socialistă. Sunt puse în lumină următoarele aspecte negative ale globalizării:
pierderea autonomiei politice în anumite domenii, fapt care, la rândul său, pune în
discuţie problema viitorului statului şi suveranităţii naţionale;
creşterea riscului instabilităţii economice şi sociale ca urmare a lărgirii deschiderii
economico-financiare externe;
creşterea riscului de marginalizare din următoarele motive: greutăţile de
aprovizionare; dependenţa de bunuri primare sau puţin procesate la export; dificultăţi în
atragerea investiţiilor directe; declinul ajutorului oficial; creşterea datoriei externe.
Aceasta ar fi, în linii mari, concepţia conducerii UNCTAD-ului despre procesul
globalizării. Apreciem realismul şi echilibrul judecăţilor care structurează această
concepţie, precum şi înclinaţia ei pragmatică.

4.3.3. UNESCO: globalizarea – proces de mondializare

La marea dezbatere internaţională a globalizării este prezentă şi Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Educaţie şi Cultură (UNESCO). Dovada acestei prezenţe, dar şi a
importanţei pe care UNESCO o acordă fenomenului, o constituie faptul că ea îi consacră
nu un studiu, două, scrise cumva de complezenţă, ci un set compact de analize, ocupând
câte un număr întreg din cunoscuta sa revistă ”Le Courrier de lUNESCO”2. Bineînţeles
că, spre deosebire de celelalte organisme ale ONU, UNCTAD şi PNUD, UNESCO
abordează dosarul globalizării din perspectiva profilului său ca organizaţie de cultură şi
educaţie, cu vocaţie mondială.
În general, specialiştii UNESCO concep ”globalizarea ca un proces de
mondializare, proces revoluţionar caracterizat prin universalitate” 1. Asociind-o unei noi
faze a capitalismului, ei subliniază că globalizarea are o origine tehnologică,
producătoare a intensificării relaţiilor dintre naţiuni. Dar, spun ei, aceasta nu-i decât una
din faţetele sale. Celelalte faţete sunt: omogenizarea ideologiilor şi tendinţa depăşirii
statului-providenţă, adică a statului-naţiune, de către istorie.
Reţinem, de asemenea, părerea că ”dezbaterea asupra mondializării se duce nu
asupra intensificării interrelaţiilor mondiale, ci mai ales asupra concepţiei despre sistemul
internaţional pa care mondializarea îl proiectează”. Făcându-şi gândul mai bine înţeles,
specialiştii UNESCO afirmă că ”această concepţie implică un sistem economic
internaţional dotat cu un cod de conduită clar de comerţ, finanţe, impozite, politică de
investiţii, proprietate intelectuală şi piaţă de schimburi, stabilit după principiul
neoliberalismului şi cu un minim de reglementări guvernamentale”2.
Cu alte cuvinte, în viziunea specialiştilor UNESCO, globalizarea nu rezultă numai
din forţele pieţei, ci şi din acceptarea, dacă nu chiar susţinerea ei activă, de către
guvernele, mai ales, din ţările dezvoltate. Legând geneza globalizării atât de factorii
obiectivi cât şi de cei subiectivi, ei deschid, astfel, poarta explicării neajunsurilor acesteia
prin factorii subiectivi, adică prin modul în care guvernele ţărilor dezvoltate concep şi
realizează globalizarea.

2
”Le Courrier de lUNESCO”: Lautre mondialisation: leveil citozen, septembrie 2000.
1
Ivan Briscoe şi René Lefort (jurnalist şi, respectiv, director al publicaţiei), Dossier: L autre
mondialisation: léveil citoyen, ”Le Courrier de lUNESCO”, septembre 2000, p. 15.
2
Kidane Mengisteab (director la UNESCO): L Etat, un allié. ”Le Courrier”, septembre, 2000, p. 16.
 Ne-am referit mai sus la concepţiile despre globalizare ale unor cunoscuţi
specialişti ai instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale din sistemul ONU. Alături de
aceştia, numeroşi alţi specialişti, de mare prestigiu în gândirea economică contemporană,
consacră eforturi importante analizei acestui fenomen. La câţiva dintre aceştia ne vom
referi în cele de mai jos.

4.4. David Korten: globalizarea – o versiune modernă a imperialismului

Într-o incitantă lucrare apărută în 1995 în SUA: ”When Corporations Rule the
World”, autorul ei, David C. Korten, analizând un vast material documentar, ajunge la
concluzia că ”globalizarea economică este în mare parte o versiune modernă a
fenomenului imperialist şi are aproximativ aceleaşi efecte” 3. Apelul la vocabulele: ”în
mare parte” şi ”aproximativ” se explică, probabil, prin dorinţa prudentă a autorului de a
nu fi cotat drept un absolutist în aprecierea fenomenului. Pe de altă parte, multe titluri şi
subtitluri din tematica lucrării – ca, de pildă: concurenţa pentru suveranitate,
colonialismul corporatist, comercializând lumea, un sistem financiar tâlhăresc etc. – sunt
ca un fel de junghi în coasta capitalismului contemporan. În fond, în înţelegerea sa,
globalizarea reprezintă un imperialism modern, deosebindu-se de clasicul concept de
imperialism prin înlocuirea statelor coloniale mondiale. Oricum, concluzia autorului,
trebuie s-o recunoaştem, este şocantă. Încercând a-i decripta conţinutul, vom sesiza că el
punctează următoarele idei:
Globalizarea este un proces care “transferă puterea din mâinile guvernelor
responsabile pentru binele public, în cele ale câtorva corporaţii şi instituţii financiare,
mânate de un singur imperativ: căutarea profitului financiar pe termen scurt”.
Acest transfer “a dus la concentrarea unei masive puteri economice şi politice, în
mâinile unei elite, formate din câteva persoane, a căror parte absolută din produsele unor
rezerve tot mai reduse de bogăţie naturală continuă să crească într-un ritm susţinut”.
“Corporaţiile mondiale uriaşe controlează şi administrează banii, tehnologia şi
pieţele lumii, acţionează numai pe baza profitului, fără a ţine seama de considerente
umane, naţionale şi locale”.
“Mecanismul propagandei controlate de mass-media, aservită marilor corporaţii,
afirmă că sistemul globalizării merge, funcţionează. În realitate însă, spune autorul,
sistemul nu merge, are mari disfuncţionalităţi, fiind însoţit de costuri mari suportate de
către cei cărora li s-a luat puterea de decizie. Aceste costuri înseamnă adâncirea unei
triple crize mondiale: sărăcia, dezintegrarea socială şi ecologică”.
“Ideologii marilor corporaţii recunosc uneori şi prezenţa acestei crize. Dar –
explică ei – cauza o constituie nu globalizarea, ci restricţiile guvernamentale impuse
pieţei libere şi creşterii consumismului”. De aceea, spun aceşti ideologi, înlăturarea
restricţiilor din calea liberalizării, respectiv “globalizarea economică, reprezintă nu numai
un proces istoric inevitabil, dar şi un avantaj pentru specia umană”1.
Forţele unui sistem financiar globalizat “au transformat corporaţiile şi instituţiile
financiare, cândva bune, în instrumente ale unei tiranii de piaţă care se răspândeşte pe
toată planeta ca un cancer, colonizând tot mai multe dintre spaţiile vitale ale Terrei,

3
David C. Korten: When Corporations Rule the World (în traducerea românească: Corporaţiile conduc
lumea). Raport asupra marii finanţe internaţionale: FMI, Banca Mondială, BERD, PHARE, G7, Editura
Samizdat, p. 22.
1
Idem.
distrugând moduri de viaţă, dislocând oameni, făcând neputincioase instituţiile
democratice şi devorând viaţa în căutarea nesăţioasă a banilor”2.
Sistemul economic mondial – constată D. C. Korten – este un sistem conceput cu
o dinamică foarte puternică. “Mânat de imperativul reproducerii banilor, sistemul tratează
oamenii ca pe o sursă ineficientă şi–i înlătură foarte rapid la toate nivelurile sale”3.
”Globalizarea economică şi-a extins foarte mult şansele pentru bogaţi de a trece
responsabilităţile lor ecologice în seama săracilor, exportând atât deşeuri, cât şi fabrici
poluante”4.Acestea ar fi principalele idei prin care David Korten circumscrie conţinutul
conceptului său de globalizare. Noi le-am enunţat punctual pentru a esenţializa acest
conţinut. Autorul însă demonstrează fiecare afirmaţie cu numeroase şi convingătoare date
statistice şi fapte, la care, de fapt, ne vom referi şi noi, dar mai departe.

4.5. J. K. Galbraith: globalizarea – rezultat al internaţionalizării vieţii

economice
O concepţie interesantă asupra globalizării o întâlnim şi la cunoscutul economist
nord-american John Kenneth Galbraith. La globalizare el se referă în câteva din ultimele
sale lucrări. Mai pe larg, aceasta este cercetată în lucrarea sa ”The Good Society”5.
Mai întâi, o precizare necesare de ordin terminologic. Galbraith respinge categoric
termenul de globalizare. Într-un interviu despre sfidările noului mileniu, el spune: ”sunt
consultant la < Dicţionarul moştenirii americane > privind folosirea limbii şi nu voi
permite cuvântul globalizare. Este un termen urât” 1. Galbraith respinge termenul de
globalizare, nu pe motive de lingvistică, ci pentru că ar implica, în conţinutul său, o sursă
de naţionalism necontrolat. Or, zice autorul, “una din sursele de dezastru din secolul abia
trecut a fost naţionalismul necontrolat, pe care aş dori să-l văd mai puţin în viitor”.
Vorbind de dezastru, J. K. Galbraith se referă la cele două războaie mondiale care ar fi
avut drept substrat cauzal naţionalismul necontrolat.
Respingem termenul de globalizare, el preferă, în locul lui, o serie de alţi termeni
echivalenţi, ca: ”relaţii internaţionale mai strânse în asemenea arii ca: economie, cultură,
arte, călătorii şi comunicaţii”2; ”internaţionalizarea vieţii economice, asocierea dintre
state şi instituţiile lor”; ”parteneriatul dintre state şi popoare”; ”deschiderea economică
externă a ţărilor”. În alte împrejurări, el preferă termenul de internaţionalism în locul
globalizării: ”Acţiunea internaţională prin conferinţe şi prin instituţii ca FMI, BM şi
OMC este o parte esenţială a internaţionalismului la care eu îndemn. Notaţi că eu
folosesc cuvântul internaţionalism, şi nu globalizare”3.
Galbraith respinge termenul de globalizare, dar nu şi globalizarea ca atare, căreia
însă îi vede un alt conţinut. În definirea acestuia, el porneşte de la două premise esenţiale:
că ”trăim într-o lume aflată într-o continuă internaţionalizare”, în care ”responsabilitatea
pentru bunăstarea economică şi socială trebuie privită ca un concept transnaţional”, şi că

2
Op. cit., p. 24.
3
Idem.
4
Op. cit., p. 40.
5
John Kenneth Galbraith: The Good Society. The Human Agenda, New-York, 1996. Traducerea în română
cu titlul: Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului. Edit. Eurosong & Book, Bucureşti, 1997.
1
John Kenneth Galbraith: Challenges of the New Millenium (Sfidările noului mileniu), în ”Finance &
Development”, decembrie, 1999, p. 2.
2
Op. cit., p. 3.
3
Idem.
ţelul către care trebuie să tindem constă în a căuta ”cum putem astupa tragica prăpastie
dintre cei favorizaţi de soartă şi cei în nevoie”4.
John Kenneth Galbraith, spre deosebire de alţi ”globalişti”, concepe globalizarea
ca rezultat al internaţionalizării vieţii economice naţionale şi al formării unei economii
mondiale integrate. Deosebirea lui de alţi ”globalişti” constă în modul în care concepe
realizarea acestui proces, şi anume: nu prin organe supranaţionale şi suprastatale, ci prin
coordonarea lui de către guverne, ceea ce înseamnă rămânerea statelor ca entităţi
naţionale. Oare se poate face globalizare fără crearea de organisme coordonatoare
supranaţionale? Iată o întrebare mult discutată astăzi. Unii, printre care şi John Kenneth
Galbraith, răspund afirmativ la întrebare; ei formează tabăra suveraniştilor; alţii răspund
negativ la întrebare, ei formând curentul supranaţionaliştilor.

4.6. Antoine Ayoub: mondializarea – o nouă dimensiune a liberului-schimb

La dialogul mondial despre globalizare participă şi cunoscutul economist
canadian Antoine Ayoub, profesor la Universitatea ”Laval” din Quebec. Îl reţinem în
discuţia noastră prin studiul ”Que est-ce que la mondialisation?”. Consacrat exclusiv
clarificării conceptuale a fenomenului, studiul aduce contribuţii preţioase la situarea
globalizării în contextul său teoretic şi istoric. Precizăm de la început că Antoine Ayoub
face parte din grupul cercetătorilor care în locul globalizării folosesc termenul de
mondializare, de fapt, cu acelaşi conţinut. În definirea fenomenului, A. Ayoub porneşte de
la premisa că ”mondializarea – spune el – este departe de a fi o noutate sau un fenomen
inedit. Pe planul conceptelor, mondializarea nu este, în fond, decât o nouă denumire a
unui vechi concept care, pur şi simplu, este <liberul-schimb>”1. O dată cu această
pecizare, autorul sugerează şi conţinutul fenomenului: ”Dacă se vrea însă şi mai precis,
mondializarea constituie consecinţa liberului-schimb. Acest ultim concept, după cum se
ştie, a fost stabilit magistral şi aproape definitiv (cu definiţia şi condiţiile sale) de către
părinţii fondatori ai economiei politice (Smith, Ricardo, Say, Mill etc.) de la sfârşitul
secolului XVIII şi începutul secolului XIX”2.
Aşadar, în concepţia lui A. Ayoub, mondializarea este consecinţa liberului-schimb.
Dar ce înseamnă aceasta? Înseamnă ”procesul de propagare a liberei circulaţii a
bunurilor, serviciilor, capitalului, oamenilor şi ideilor între toate ţările, făcând abstracţie
de frontierele politice care le separă”. Mondializarea înseamnă, aşadar, liberul-schimb
extins la scară planetară. La rândul său, liberul-schimb, ca să se realizeze în practică, cere
două condiţii. ”Prima este abolirea progresivă a barierelor vamale şi a reglementărilor
între ţări, iar a doua stabilirea sau întărirea concurenţei celei mai libere şi celei mai loiale
cu putinţă, în interiorul fiecărei economii, ca şi între diferitele economii”.
Pornind de la această definiţie şi de la condiţionările sale, autorul, continuându-şi
logica, ajunge la două concluzii cu caracter de veritabilă doctrină în materie de
mondializare. Prima concluzie: ”mondializarea cere, ca prealabilă, instaurarea unei
<economii de piaţă>, caracterizată prin: a) recunoaşterea juridică şi apărarea proprietăţii
private; b) libertatea de a întreprinde şi de a contracta şi c) existenţa liberei concurenţe.
Evident, acestea sunt caracteristicile principale care definesc sistemul capitalist ca atare”.
A doua concluzie: ”prin concurenţă, spune autorul, dincolo de concluziile inutile ale noii
4
Op. cit.
1
Antoine Ayoub: Qu e‫ ۥ‬st-ce que la mondialisation? în: ”Liaison, Energie-Francophonie: Mondialisation et
energie”, No. 50, trimestrul 1, 2001, p. 5.
2
Op. cit., p. 6.
semantici, se vede clar că mondializarea (sau liberul-schimb) face parte integrantă din
sistemul capitalist (sau economia de piaţă) şi nu e, în final, decât extensiunea acestui
sistem de la scară naţională la scară mondială”. Aşadar, în concepţia economistului
canadian A. Ayoub, mondializarea – implicând drept conţinut liberul-schimb, care la
rândul său implică economia de piaţă, şi, respectiv, sistemul capitalist – înseamnă, în
final, extinderea capitalismului în economia mondială. Aceasta ar fi o primă
caracterizare generalizatoare a concepţiei lui Antoine Ayoub despre mondializare.
O altă constatare apare în legătură cu consecinţele aşteptate ale liberalizării
schimburilor la scară planetară. Consecinţele, spune autorul, sunt pe plan economic,
politic, cultural etc. Ocupându-se numai de aspectul economic, el consemnează drept
principală consecinţă ”diminuarea preţurilor bunurilor şi serviciilor, în raport de nivelul
lor anterior liberalizării, fără, totuşi, a diminua sau altera calitatea lor”. Evident, ”o
asemenea diminuare, dacă ar avea loc – spune autorul – ar avantaja pe toţi consumatorii
tuturor ţărilor”, contribuind astfel ”la îmbunătăţirea nivelului de trai al tuturor
participanţilor la schimb”3.
Întreagă această punere în scenă a conţinutului mondializării ”nu este în fond –
spune autorul – decât o prezentare simplificată şi rezumată a faimoasei teorii a
avantajelor comparative şi a diviziunii internaţionale a muncii, care a făcut numele lui
Ricardo celebru pentru totdeauna. Mai importantă, însă, poate fi necesitatea de a sublinia
că această teorie constituie şi astăzi încă fundamentul şi chiar însăşi justificarea a ceea ce
se numeşte mondializare”.
Aşezând analiza fenomenului pe fundalul costurilor comparative şi al avantajelor
relative, Antoine Ayoub, un economist liberal pur-sânge, defineşte astfel contextul
teoretic al globalizării. Pornind din acest punct, el încearcă să-i definească şi istoric. Ne
oprim şi asupra acestui aspect nu atât de dragul lui ca atare, ca element de cultură
generală, cât pentru actualitatea concluziilor pe care autorul le deduce din analiza sa.
Evident, pentru a ajunge la aceste concluzii este necesar ca, mai întâi, să descifrăm însuşi
modul în care autorul a conceput contextul istoric al mondializării.
”Dacă bazele teoretice ale globalizării îşi protejează rădăcinile în economia
politică aşa cum au conceput-o primii ei clasici, poate fi, oare – se întreabă autorul –
fenomenul mondializării, ca realitate concretă, un fenomen într-adevăr inedit, niciodată
întâlnit în istorie şi propriu numai economiilor din zilele noastre? Este, oare,
mondializarea, altfel spus, născută realmente ca urmare a < opoziţiei liberale> a doamnei
Margaret Thacher şi a preşedintelui Ronald Reagan din anii 80?” 1. Ca un bun liberal, însă
din zona francofonă a gândirii economice contemporane, Antoine Ayoub ţine să precizeze
că ”cercetările actuale, empirice şi istorice, răspund la această întrebare categoric: Nu!”.
Astfel, spune el, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, până la primul
război mondial, lumea a cunoscut o deschidere a liberului-schimb sau a mondializării,
comparabilă, dacă nu chiar superioară celei de astăzi, mai ales pe trei planuri: ale
fluxurilor financiare, ale comerţului internaţional şi ale mişcărilor migratoare. După ce
invocă cercetările economiştilor James Tobin 2 şi Joffrey Williamson3, Antoine Ayoub
3
Idem.
1
Idem.
2
James Tobin (1999): Financial Globalization, ”Proceedings of the American Philosophical SSociety”,
vol. 143, No.2.
3
Joffrey G. Williamson (1997): Globalization and Inequality. Past and Present, ”World Bank Research
Observer”, vol. 12, No. 2.
precizează că astăzi în evoluţia fenomenului globalizării apare în plus un ritm rapid
datorită progresului tehnologic şi apariţiei unei noi economii, a cunoaşterii şi informaticii.
Cum spuneam, ne interesează, în final, concluziile autorului.
Prima concluzie îi vizează pe marxişti şi pe opuşii lor. Unii analişti, spune
autorul, combinând teza lui F. Braudel asupra ”economiei - monde” cu analiza marxistă
asupra evoluţiei capitalismului, nu văd în mondializarea de astăzi decât un alt ciclu
sistemic de acumulare a capitalului care nu s-ar putea încheia, după ei, decât printr-o
criză neagră (a se vedea Smith şi alţii, 1999) 4. Este fără îndoială o critică a celor cu
viziune apocaliptică asupra mondializării contemporane. În opoziţie cu aceştia, alţi
analişti găsesc ”termenul însuşi de mondializare în mod net exagerat şi prematur în raport
de realităţile economice din zilele noastre. Ei găsesc preferabil să vorbească de integrare
economică internaţională, mulţumindu-se să vadă în mondializare mai degrabă un ideal
de atins cândva decât un fenomen deja existent”5.
A doua concluzie, mult mai importantă decât cea anterioară, constă în aprecierea
că ”procesul de mondializare, în pofida asigurărilor sale şi a diferitelor feluri de <destin>
pe care le promite, este departe de a fi un proces determinist, liniar şi fără posibilitate de
recul. Astfel spus, mondializarea este, în mod cert, o veche istorie, dar nu-i deloc
<sfârşitul istoriei>”. În acest sens, autorul subliniază riscurile şi incertitudinile care
însoţesc fenomenul globalizării şi căruia îi pot provoca abateri sau chiar rupturi. În
general, spune autorul, ”două riscuri sunt important de examinat: mai întâi, problema
ecartului de venit între Nord şi Sud şi problema deficitului democratic”. În general,
aceasta ar fi părerea lui Antoine Ayoub despre conceptul mondializării. Rezumându-l,
acest concept înseamnă: capitalism la scară planetară, modernizat de către condiţiile
revoluţiei informaţionale şi cele ale noii economii – economia cunoaşterii în care are
loc evoluţia sa contemporană.

4.7. Chris Mulheart şi Howard Vane1: globalizarea – economie internaţională

sau economie globală?
Problematica globalizării, apărută iniţial în sfera cercetării ştiinţifice ca atare, o
găsim prezentă astăzi şi în cursurile de ”Economics”, ţinute la marile universităţi din
lume. O asemenea prezenţă este dovada nu numai a importanţei istorice a globalizării
pentru viitorul omenirii şi a marii sale popularităţi, ci şi a faptului că în clarificarea ei s-
au acumulat suficiente cunoştinţe care merită integrate în sistemele educaţionale
naţionale şi folosite la formarea intelectuală şi profesional-ştiinţifică a tineretului. Din
multele cazuri existente în acest sens, reţinem concepţia autorilor englezi citaţi mai sus, al
căror ”Economics” este considerat în Anglia ”o realizare de primă clasă”.
Chris Mulheart şi Howard Vane apreciază că actuala economie mondială se
confruntă cu două probleme-cheie: prima este ”globalizarea şi presupusa emergenţă
recentă a unei economii <globale>”, iar a doua constă în ”problema dezvoltării
economice în ţările mai puţin dezvoltate”2. Ambele probleme discutate de autori prezintă
4
Smith David and al. (eds.) (1999): States and Sovereinity in the Global Economy. Routledge, Londra şi
New-York.
5
Antoine Ayoub: Op. cit., p. 7.
1
Chris Mulheart şi Howard R. Vane sunt profesori de economie la Universitatea ”Jhon Moores” din
Liverpool, Marea Britanie.
2
Chris Mulheart şi Howard R. Vane: Economics, Ed. MacMillan Fondation, London, 1999, p. 328.
interes ştiinţific pentru discuţia noastră angajată în acest studiu. Fiind însă vorba de
conceptualizarea globalizării, vom reţine, deocamdată, părerile lor în legătură cu prima
problemă.
”Economie internaţională sau economie globală?” – se întreabă autorii încă din
start. Preferând conceptul de ”economie internaţională”, ei critică ”alternativa şi
popularul concept al <economiei globale> şi ceea ce se pretinde a fi <globalizarea>
proceselor economice”. Ei critică invocarea termenului de globalizare sub motivul că
aceasta ”este făcută deseori prea uşor, fără o gândire suficientă despre ce anume
semnifică acest termen în realitate sau despre ce implicaţii poate avea folosirea lui”.
Pentru a-şi justifica poziţia critică, autorii apelează la analiza corporaţiilor
transnaţionale ca vectori ai globalizării. ”Prea multe discuţii – spun ei – despre firmele
transnaţionale ca dimensiune a procesului <globalizării> găsesc o corespondenţă clară
între, pe de o parte, scala lor imensă financiară, industrială şi geografică şi, pe de altă
parte, pretinsa lor imunitate <globalizată> faţă de interesele naţionale”. De fapt, spun
autorii, ”o simplă recunoaştere că anumite firme sunt mari şi puternice este transformată
într-o evaluare că în mod colectiv aceste firme sunt acum libere să colinde globul fără a
şine seama de aspiraţiile naţiunilor suverane”.
Susţinând că simpla prezenţă a transnaţionalelor nu este suficientă pentru a
”dovedi” teza globalizării, autorii, analizând evoluţia economiei internaţionale în ultimii
treizeci de ani, punctează clar următoarea concluzie: ”că transnaţionalele s-au schimbat
mult în acest timp”, însă ”nu este în nici un fel cert că transnaţionalele sunt acum în
spatele influenţei suverane sau că prezenţa lor validează noţiunile de <global>”3.
Aşadar, ca răspuns la întrebarea: ”Economia <globală> sau economia
internaţională?”, autorii subscriu pentru conceptul de economie internaţională. În
susţinerea acestei opţiuni, ei analizează conţinutul celor doi termeni: internaţional şi
”global”.
”Internaţional – spun ei – înseamnă între naţiuni. Economia internaţională este,
prin urmare, o economie în care pieţele au devenit generalizate dincolo de nivelul
naţional, dar, în mod crucial, se menţine relevanţa statelor-naţiuni individuale pe căi
importante”.
În contrast, <globalizarea> înseamnă ”mondial”, adică ”o situaţie în care pieţele
transced frontierele naţionale”. Încercând să caracterizeze conceptual economia globală,
autorii ajung la concluzia că aceasta comportă două abordări: una tare, radicală, şi alta
moale. Iată conţinutul fiecăreia.
Prima definiţie, tare sau radicală, a globalizării are în vedere o economie
globală ”în care pieţele au depăşit frontierele naţionale în aşa măsură încât statele-
naţiune individuale pierd mult din semnificaţia lor economică şi chiar culturală”.
Este clar că această viziune are un caracter radical: ”ea presupune că cele mai importante
decizii economice sunt acum luate nu de către guvernele suverane sau de agenţii lor, ci de
către corporaţiile transnaţionale, speculatorii monetari, cei care operează pe pieţele
nestatale ale capitalului financiar etc.”
A doua definiţie, moale, a globalizării ”sugerează că, în timp ce pieţele devin în
mod crescând globale şi ameninţă deci suveranitatea naţională, este încă posibil pentru
state ca, recunoscând interdependenţa lor crescândă, să lucreze în mod colectiv pentru
rezolvarea problemelor economice”. În acest scop, ele pot acţiona ”prin intermediul
3
Idem.
instituţiilor ca Organizaţia Mondială de Comerţ şi G7. Într-adevăr, dată fiind imensa
putere a forţelor de piaţă globalizante, acţiunea colectivă este, în această definiţie,
considerată necesară dacă e nevoie să se evite instabilitatea economică” 1. Sintetizându-şi
concepţiile asupra economiei internaţionale/globale, autorii ajung la următoarele trei
abordări:
Perspectiva internaţionalistă: recunoaşte că ”în anii recenţi au avut loc o serie
de schimbări importante în economia mondială, dar că aceste schimbări n-au făcut
irelevante statele-naţiune ca factori economici sau într-adevăr ca spaţii discrete
economice”2.
Teza tare a globalizării: ”susţine că articulaţia mondială a forţelor pieţei, practic
fără frontiere, a subminat suveranitatea economică a statelor”3.
Poziţia mai moale a globalizării: ”afirmă că, în timp ce pieţele au devenit mult
mai generalizate şi dincolo de influenţa semnificativă a multor state individuale, apare
atât necesar, cât şi posibil pentru state ca să acţioneze în mod colectiv şi să influenţeze,
astfel, noile forţe globale”4.
După cum am arătat anterior, din cele trei abordări conceptuale ale economiei
internaţionale/globale, autorii îşi exprimă preferinţele pentru perspectiva
internaţionalistă. Drept argument principal pe care îşi sprijină teza, ei invocă faptul că în
structurile economiei mondiale contemporane – şi anume în: comerţul internaţional,
pieţele de schimburi externe şi fluxurile de investiţii directe – schimbările produse nu
sunt de magnitudine suficientă pentru a valida noţiunea unei noi economii mondiale, cu
totul diferită de cea anterioară. În fond, problema-cheie în gândirea autorilor constă în
necesitatea de a şti dacă actualele schimbări în economia mondială sunt de natură să
justifice sau nu drept realităţi depăşite de istorie conceptele da stat-naţiune şi economie
naţională. Ceea ce impune aceste schimbări – apreciază autorii – constă în necesitatea ca
statele să acţioneze în comun, prin organisme de cooperare interguvernamentală, şi nu
prin organisme supranaţionale sau suprastatale. Este, de fapt, o concepţie pe care englezii
au susţinut-o la început şi în cazul integrării europene, ca model care poate fi înfăptuit
prin organe interguvernamentale, nu supranaţionale, lăsând neatinsă entitatea naţională a
statului participant la integrare. De altfel, după cum vom vedea pe parcursul prezentării,
această concepţie se întâlneşte astăzi şi la alţi economişti în cazul abordării globalizării.

4.8. Jacques Percebois: mondializarea – reţea transnaţională de decizie

Jacques Percebois1, economist francez, directorul unui important centru European
de cercetări ştiinţifice, face parte din tabăra acelora care preferă termenul de mondializare
în locul celui de globalizare. Într-un studiu2 care ne reţine atenţia prin logica
argumentaţiei şi documentarea statistică despre evoluţia deteriorată a decalajelor
economice dintre Nord şi Sud şi soarta statului-naţiune, autorul îşi începe analiza cu
însăşi definirea conceptuală a mondializării. O invocăm nu atât ca premisă metodologică

1
Op. cit., p. 329.
2
Op. cit., p. 330.
3
Idem.
4
Idem.
1
Jacques Percebois, director al Centrului de Cercetări în Economie şi Drept de Energie (CBEDEN),
Universitatea Montpelier I, Franţa.
2
Jacques Percebois: La mondialisation des activites energetiques: quells enjeux? în: “Liaison, Energie-
Francophonie”, nr. 50/2001, p. 15.
generală a lucrării, cât mai ales pentru punctul său de vedere bine diferit de al acelora
care susţin o globalizare prin integrarea mondială fără frontierele naţionale.
După J. Percebois, ”mondializarea poate fi definită ca proces care, într-un context
de internaţionalizare crescândă a activităţilor, conduce la punerea în funcţiune de reţele
transnaţionale de decizie în domeniile motoare ale creşterii, cum sunt: informaţia,
cercetarea-dezvoltarea, finanţele, tehnologiile de vârf”3. Autorul nu ne explică însă ce
reprezintă reţelele transnaţionale de decizie. Din context deducem că este vorba atât de
corporaţiile transnaţionale, deseori mai puternice decât multe ţări, cât şi de instituţiile
financiare şi comerciale mondiale: FMI, BM, OMC etc.
Mondializarea – spune autorul – presupune ”mobilitatea transnaţională a
capitalului, organizarea la scară mondială a producţiei graţie mijloacelor de comunicaţie
şi de transport din ce în ce mai performante şi autonomia centrelor financiare faţă de
legislaţiile naţionale”. Toate acestea, conchide autorul, ”fac ca autoritatea statului să apară
tot mai slabă”4. Slăbirea autorităţii lui însă nu înseamnă deloc o dizolvare a statului-
naţiune. Autoritatea statului slăbeşte ca agent economic, mai exact, ca investitor. Creşte
însă autoritatea lui prin altă funcţie.
”Încrederea în mecanismele pieţei şi credinţa că liberalismul economic este în
măsură să rezolve toate problemele legate de impreciziile pieţei fac ca misiunile statului
să fie cantonate în funcţiuni de <regulare>. Statul este deseori perceput ca un bun
regulator, dar ca un rău investitor”. Valurile de privatizare observate pretutindeni în lume
confirmă justeţea aserţiunilor autorului.
În conţinutul mondializării, autorul include şi raportul dintre statul naţional şi
organizaţiile financiare internaţionale. Cercetând acest raport, autorul reliefează un fapt,
pe cât de real, pe atât de nedorit. Tocmai acest lucru îl are în vedere când afirmă că:
”<Dictatura> pieţelor financiare internaţionale este astfel încât orice stat care ia măsuri
considerate inoportune de către financiarii internaţionali este pedepsit printr-o scădere a
valorii monedei sale naţionale şi prin dificultăţi mai mari de acces la pieţele de capital”.
Avem prezentă aici nu numai expresia concretă a ceea ce reprezintă “reţele internaţionale
de decizie”, ci şi simptomul a ceea ce înseamnă slăbirea autorităţii statului şi cine
provoacă această slăbire.
În fine, tot un aspect critic serios este şi faptul că “numeroase alte activităţi scapă
mondializării, fiindcă ele nu constituie prioritatea pieţelor: socialul, anumite activităţi din
sectoarele educaţiei, culturii sau sănătăţii”.
Acestea sunt elementele invocate de Jacque Percebois în definirea conceptului de
mondializare. Observăm că el subliniază mereu ideea de internaţionalizare, şi nu de
globalizare a activităţii economice, înţelegând prin aceasta organizarea la scară mondială
a producţiei şi reţeaua de decizii transnaţionale în domenii motoare ale progresului
contemporan, evitând, astfel, termenii de integrare a economiilor naţionale într-o
economie mondială comună sau unică. De asemenea, el constată că actuala
internaţionalizare slăbeşte autoritatea statului-naţiune, dar prin aceasta el nu înţelege
deloc că actualul stat ar fi un concept depăşit istoric. Dimpotrivă, constatând critic
existenţa unor mari neajunsuri ale pieţei şi liberalismului economic – manifestate atât în
domeniul coordonării activităţii economice şi cuprinderii domeniului social, cât şi în cel
al inegalităţilor economice interne şi internaţionale -, autorul subliniază cu tărie

3
Op. cit.,p. 15.
4
Op. cit.,p. 15.
“necesitatea unui stat regulator” şi chiar “emergenţa unui stat gestionar de riscuri noi”,
generate de mondializare. Este clar, aşadar, că autorul concepe mondializarea
contemporană ca un proces de cooperare între state, iar conducerea proceselor
mondializării – ca un demers înfăptuit prin organisme coordonatoare
interguvernamentale, şi nu prin crearea de organisme înputernicite cu funcţii suprastatale
şi supranaţionale, care pun în discuţie suveranitatea şi frontierele istorice ale statelor-
naţiune.

4.9. Harold James: globalizarea – integrare transnaţională, dizolvantă a

statului-naţiune
Cunoscut profesor la Princeton Univesity din SUA, Harold James face parte din
grupul de economişti care concep globalizarea, în esenţă, în acelaşi fel ca şi Banca
Mondială. Spunem în esenţă, fiindcă şi el îşi individualizează demersul cu aspecte şi
nuanţe care merită cunoscute. În studiul “Is Liberalization Reversible?”, publicat în ciclul
de “Probleme ale noului mileniu” de revista “Finanţe şi Dezvoltare”, editată de Fondul
Monetar Internaţional. Concepe globalizarea ca un proces integrator transnaţional
sub presiunea căruia statul-naţiune se dizolvă. Îi atribuim această apreciere sintetică,
bazându-ne pe aserţiunile sale fundamentale în materie.
“În ajunul mileniului – scrie el – globalizarea a devenit o expresie captivantă
peste tot în lume. Statul-naţiune, forţa conducătoare a ultimelor două secole, se dizolvă
sub presiunea integrării transnaţionale” 1. Trebuie să recunoaştem că oricine aude sau
citeşte despre statul naţional că îşi pierde entitatea şi se dizolvă încearcă un sentiment de
nelinişte şi chiar de îndoială, oricât de logică ar fi argumentaţia unei asemenea eventuale
tendinţe. Neliniştea însă este sporită şi de o altă consecinţă a globalizării. Este vorba de
faptul că:
“În pofida multelor sale beneficii, globalizarea este totuşi încă neaşezată, din care
cauză cei mai ameninţaţi de ea pot încerca să dea ceasul înapoi” 2. Cu alte cuvinte, autorul
are în vedere, în substratul gândirii sale, faptul că marile avantaje pe care le generează
globalizarea se împart inegal şi inechitabil între state şi naţiuni. Tocmai cei nemulţumiţi
de această inechitate, de dimensiuni realmente dramatice, pot încerca să întoarcă ceasul
înapoi. Însă dacă ei pot să şi facă efectiv acest lucru este altă problemă. În acest caz, în
opinia nostră, tot ceea ce pot face cei ameninţaţi de consecinţele globalizării – menţionăm
că cei ameninţaţi sunt nu câţiva oameni sau câteva grupe sociale, ci numeroase popoare
din lumea a treia – este să militeze pentru o globalizare avantajoasă şi pentru ei, nu numai
pentru “bogaţii lumii”, ca să folosim o expresie dragă lui J. K. Galbraith.
Caracterizând conceptul globalizării, Harold James nu ezită să-i arate şi unele
trăsături dramatice. El are în vedere însă nu inechitatea şi accentuarea sufocantă a sărăciei
din ţările în curs de dezvoltare, ci greutăţile restrictive în următoarele două procese: a)
liberalizarea comerţului de bunuri şi servicii şi b) fluxul crescând de capital fără restricţii
frontaliere. Privindu-le din perspectivă istorică, el apreciază că “aceste trăsături dramatice
n-au fost în nici un caz inevitabile”. De altfel, istoria “oferă numeroase exemple de grupe
de interese puternice care impun cu succes politici ce restricţionează comerţul şi
depresează veniturile naţionale”1.
1
Harold James: Is Liberalization Reversible? (Este liberalizarea reversibilă?), “Finance and
Development”, December, 1999, p. 11.
2
Idem.
1
Idem.
 Considerând comerţul mondial o componentă principală a globalizării, autorul
apreciază că, de-a lungul timpului, “comerţul liber a fost rar o cauză populară, istoria lui
fiind plină e dezamăgiri, chiar şi în ultimele cinci decenii, o perioadă de creştere
remarcabilă a comerţului mondial”. El însă semnalează aceste dezamăgiri nu din
perspectiva ţărilor în curs de dezvoltare, spoliate continuu de deteriorarea termenilor de
schimb, ci din cea a GATT-OMC, care a întâmpinat mari greutăţi în programul
liberalizării comerţului internaţional şi realizarea acordului multilateral. Or, poziţia
GATT/OMC este, în fond, poziţia ţărilor dezvoltate şi, înainte de toate, poziţia SUA, ţara
cea mai mare, cea mai dezvoltată economic şi tehnologic şi cea mai puternică pe frontul
competitiv, deci şi cea mai interesată în liberalizarea schimburilor internaţionale şi
înfăptuirea globalizării.
De pe cu totul alte poziţii critice sunt aserţiunile sale cu privire la consecinţele
liberalizări fluxurilor de capital, cealaltă componentă esenţială a globalizării. “Mişcările
libere ale capitalului – scrie el – asociate în mintea publicului cu speculaţiile
destabilizatoare şi cu subversarea importanţei scopurilor politice naţionale, sunt şi mai
puţin populare decât comerţul liber. Deşi ţările industriale majore au început tentative să
liberalizeze conturile de capital încă din anii 1970, multe ţări ale comunităţii europene n-
au desăvârşit acest proces până în 1990”2. Referindu-se la unii analişti ai globalizării care
o prezintă ca un proces ireversibil, un drum cu sens unic spre viitor, autorul este de părere
că “o aserţiune sobră şi pesimistă ar fi mai realistă. Istoria este presărată cu exemple de
comunităţi internaţionale înalt dezvoltate şi integrate care s-au dezvoltat sub presiunea
unor evenimente neaşteptate. Momentul a fost pierdut, pendulul s-a mişcat în direcţie
opusă, iar ceasul a fost dat înapoi”3. Aşa este, după autor, “cazul Renaşterii care, distrusă
de Reformă şi contrareformă, a aruncat Europa înapoi la vechiul separatism,
provincialism şi parohialism local”. Apoi, este cazul sfârşitului de secol al XIX-lea,
apreciat de către autor drept “prima încercare mondială de globalizare”, bazată pe
mobilitatea capitalului, bunurilor şi oamenilor. În această perioadă, “integrarea şi
progresul au mers mână în mână, însă ulterior au fost iarăşi rupte între ele, risipind astfel
posibilitatea cooperării peste frontierele naţionale”4.
Un moment deosebit în gândirea lui Harold James despre evoluţia istorică a
globalizării îl constituie perioada interbelică. Consecinţele războiului, peste care s-au
aşezat şi cele ale marii crize capitaliste din 1929-1933, au afectat vectorii fundamentali ai
globalizării: libera circulaţie a mărfurilor, mişcarea capitalului financiar şi migraţia
oamenilor. În calea lor s-au ridicat bariere restrictive şi politici intervenţioniste naţionale.
Recrudescenţa naţionalului a devenit o notă distinctivă a perioadei. Acum – spune autorul
- orice lucru urma să fie naţional – nu numai munca şi bunurile, dar şi capitalul. John
Maynard Keynes descrie în mod strălucit această dezvoltare în eseul său din 1933,
“National Self-Sufficiency” (Autosuficienţă naţională): “Lăsaţi bunurile să fie făcute
acasă oricând este rezonabil şi posibil şi, mai presus de toate, lăsaţi finanţele să fie, în
mod primordial, naţionale”. Chiar şi “liderii financiari şi businessmen credeau că
integrarea economică a eşuat. Colapsul economiei mondiale a produs o abatere de la

2
Loc. cit.
3
Loc. cit.
4
Op. cit., p. 13.
piaţă”1. Pe aceeaşi linie se situa şi “sentimentul că democraţia a eşuat să întâmpine
nevoile sociale de bază, sentiment larg împărtăşit”2.
Pornind de la lecţiile acestor experienţe, spune autorul, mulţi şi-au încredinţat
speranţa în convingerea “că viitorul stă în reglementare şi control. Mai mult decât atât,
enciclica papală Quadragesimo Anno din anul de criză 1931 căuta a <treia cale> între
capitalism şi socialism”3. Toate aceste idei, ca şi experienţele istorice în care s-au întrupat
– ne referim la Germania hitleristă şi Rusia stalinistă – au fost opuse liberalismului
economic şi implicit principiilor economiei de piaţă. În confruntarea cu timpul, aceste
idei şi experienţe s-au dovedit terapii ale crizei capitalismului mai rele decât criza însăşi.
Prin eşuarea lor, sistemul capitalist a recucerit terenul pierdut după primul şi al doilea
război mondial şi a inaugurat o nouă perioadă a globalizării. Însoţită pretutindeni de
discuţii aprinse, actuala globalizare are adepţi înfocaţi, dar şi adversari puternici. Aceştia
din urmă, în dezacord cu primii, susţin, în principiu, că “statul naţiune şi mecanismul său
de control sunt de natură să dea garanţie contra ameninţărilor din economia mondială”.
Răspunzând acestor păreri, autorul se întreabă semnificativ: ”Oare protecţia n-a fost şi nu
este mai periculoasă şi distructivă decât ameninţarea?”4.
Aceasta este gândirea lui Harold James despre conceptul de globalizare. Dacă ar
trebui s-o condensăm, esenţializându-i conţinutul, ar trebui, credem, să reţinem
următoarele idei definitorii:
Globalizarea reprezintă integrare la scară mondială, având drept componente
structurale: liberalizarea schimbului de mărfuri şi servicii, a capitalului şi a circulaţiei
oamenilor.
Sub presiunea integrării, statul-naţiune se dizolvă şi, odată cu el, suveranitatea
naţională şi frontierele istorice statale.
Politicile de protecţie naţională a ţărilor şi naţiunilor (control, restricţii, subvenţii)
sunt mai periculoase şi mai distructive decât eventualele ameninţări ale globalizării.
Globalizarea nu este un proces numai al zilelor noastre, ci a fost cunoscut şi în
trecut. În evoluţia sa istorică, ar exista două trepte: prima a avut loc în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, iar a doua – cu start în a doua jumătate a secolului al XX-lea –
continuă şi astăzi.
Am putea reproşa autorului că, vorbind de ameninţările globalizării, nu suflă nici
o vorbă despre decalajele economice şi adâncirea sufocantă a sărăciei în ţările în curs de
dezvoltare; el nu explică în ce constă dizolvarea statului-naţiune. Oare, în urma integrării
mondiale, SUA vor dispărea statal de pe lume? Nu ţine seama de faptul că între cele două
trepte-perioade ale globalizării există deosebiri calitative esenţiale: dacă a doua jumătate
a sec. al XIX-lea se caracteriza prin existenţa sistemului colonial care nu ridica oprelişti
frontaliere pentru puterile imperiale, în schimb, cea de a doua perioadă, a doua jumătate a
secolului XX, cunoaţte cu totul alte condiţii internaţionale: faţă de 93 de state naţionale
existente în 1960, în 1990 numărul lor a sporit la 186 de state independente!

4.10. Shahid Yusuf1: globalizarea şi localizarea – modelatoare ale dezvoltării

1
Op. cit., p. 14.
2
Loc.cit.
3
Loc. cit.
4
Op. cit., p. 14.
1
Shahid Yusuf: The Changing Development Landscape, ”Finance and Development”, December, 1999, p.
15.
 Specialist cu înalte responsabilităţi în cadrul Băncii Mondiale – dovadă fiind
faptul că i s-a încredinţat conducerea întocmirii ”Raportului dezvoltării mondiale 1999-
2000: Intrarea în primul secol”-, Shahid Yusuf se înregimentează curentului de gândire
economică actuală care concepe globalizarea de pe poziţii radicale, sinonime cu cele ale
BM. În plus, el o concepe în tandem cu localizarea, oferind astfel un element de noutate
în marele dialog contemporan despre globalizare. Tocmai această împrejurare este şi
motivul pentru care îl invocăm în sinteza noastră.
În analiza sa, autorul porneşte de la premisa că ”peisajul dezvoltării în debutul
secolului XXI va fi modelat de globalizare şi localizare”. Sunt două forţe fundamentale la
început de nou mileniu şi secol, cu acţiune simultană, dar opusă. Astfel, dacă
globalizarea reprezintă, după autor, procesul de ”integrare a ţărilor cu restul lumii” şi se
manifestă, deci, ca forţă unificatoare pe plan mondial, localizarea constituie tendinţa
”grupurilor locale spre mai multă autonomie”, sugerând astfel o acţiune internă a ţărilor
spre descentralizare.
Ambele procese au, după aprecierea autorului, o istorie lungă, ele apărând o dată
cu naşterea statului-naţiune modern. Cu toate acestea, ele au avut până de curând un
impact slab. ”Accelerarea dramatică a globalizării şi localizării şi schimbările durabile pe
care le-au produs deosebesc deceniile care încheie secolul XX de perioadele anterioare” 2.
În urma acestor evoluţii – apreciază Shahid Yusuf – globalizarea şi localizarea au devenit
două forţe puternice care ”oferă ţărilor sărace oportunităţi fără precedent pentru creştere,
dar care se pot dovedi şi destabilizatoare politic şi economic, în cazul când cadrul
instituţional nu este întărit” 3. În orice caz, precizează cu insistenţă autorul, numai
”răspunsul statelor-naţiune la aceste două forţe va determina dacă veniturile în ţările
sărace converg cu cele din ţările industriale şi dacă eforturile de înlăturare a sărăciei sunt
reuţite”4.
Este uşor de observat unde bate autorul cu această ultimă precizare. De fapt,
apreciind că de răspunsul statelor-naţiune la aceste două forţe depinde înlăturarea
sărăciei, el aruncă toată vina decalajelor internaţionale şi greutatea înlăturării lor pe
umerii ţărilor sărace, ca şi cum ţările capitaliste dezvoltate, multe din ele mari puteri
coloniale până în 1960, nu ar avea nici o vină pentru existenţa acestor decalaje şi
adâncirea lor în perioada postbelică şi deci nici vreo responsabilitate morală şi materială
pentru a contribui la înlăturarea lor. Globalizarea şi localizarea sunt ambele două forţe
care modelează dezvoltarea în noul mileniu, însă ele nu sunt deloc identice. Fiecare are
un conţinut distinct şi influenţă diferită asupra dezvoltării.

Globalizarea
Definind-o, cum am arătat anterior, ca proces de integrare a ţărilor la scară
mondială, globalizarea este apreciată de autor prin ce are atât pozitiv, cât şi negativ. Are
pozitiv faptul că ”integrează pieţele bunurilor şi factorilor de producţie şi negativ faptul
că prejudiciază mediul şi expune crescând ţările la şocurile externe care pot precipita
crizele bancare şi monetare”1.

2
Loc. cit.
3
Loc. cit.
4
Loc. cit.
1
Loc. cit.
 Conţinutul globalizării este definit de autor prin două componente esenţiale:
comerţul internaţional şi investiţiile externe directe, ele fiind însoţite de fenomene
specifice fiecăruia.
Comerţul internaţional. Invocând deseori similarităţi în cadrul unor paralele
istorice, autorul, referindu-se la evoluţia comerţului internaţional şi la ritmurile creşterii
sale, apreciază că acestea ”au fost tot atât de rapide în primii 10 ani ai secolului XX ca şi
în ultima decadă a lui. Dar faza curentă a globalizării este de un ordin diferit, în
particular, din cauza unor fenomene ca: ponderea crescândă a exporturilor
comercializabile, înaintările în tehnologie, schimbările în compoziţia fluxurilor de capital,
rolul mai mare al agenţiilor internaţionale, al organizaţiilor nonguvernamentale (ONG-
uri) şi al corporaţiilor transnaţionale”. În acest context, autorul apreciază că ”închiderea
negocierilor comerciale în cadrul Rundei Uruguay în 1994 constituie o piatră unghiulară
în procesul de liberalizare”2 şi implicit în progresul globalizării.
Investiţiile externe directe. Considerate de autor nu numai o componentă
esenţială a globalizării, dar şi factor de accelerare a acesteia, investiţiile externe au
cunoscut în anii 1980 o creştere accelerată, fiind ”multe ţări industriale, ca şi în curs de
dezvoltare au început să demonteze controalele asupra mişcării capitalului şi să adopte
politici de încurajare a investiţiilor externe directe”. În aceste condiţii, afirmă autorul,
”companiile au fost motivate să-şi reorganizeze activitatea, ele au divizat lanţul valorii
adăugate şi au stabilit facilităţi de producţie pe diferite pieţe. Această proliferare a reţelei
de producţie a permis firmelor să se specializeze, să-şi focalizeze eforturile de cercetare
… şi, de asemenea, să ranforseze deschiderea externă ca rezultat al liberalizării
comerţului şi înlăturării barierelor din calea mobilităţii capitalului”3.
Decada ultimă a secolului de-abia încheiat (XX) este apreciată de autor ca decadă
a decolării globalizării. Două schimbări au contribuit la această decolare: prima este
numită de autor ”schimbare seismică în atitudini”, iar a doua priveşte accelerarea
proceselor de conţinut ale globalizării, făcând din anii 1990 „deceniul globalizării”.
Schimbarea seismică de atitudini: în pofida numeroaselor schimbări cunoscute
anterior, ”globalizarea – spune autorul – n-ar fi decolat dacă nu s-ar fi produs o schimbare
seismică în atitudini. Ţările lumii s-au mişcat spre economii bazate pe piaţă şi forme
democratice de guvernare, evenimentele decisive ale acestei tendinţe fiind căderea
zidului Berlinului în 1989 şi extinderea democraţiilor de la începutul anilor 1990. Această
lărgire a participării politice este alimentată de presiuni centrifugale în cadrul naţiunilor”4.
Deceniul globalizării. ”Anii 1990 pot fi numiţi, după autor, decada globalizării”.
El îşi sprijină aprecierea pe următoarele fapte: a) GATT-ul avea 102 membri în 1990, iar
succesorul său, OMC, are 134 de membri în 1999; b) comerţul mondial de bunuri şi
servicii a crescut într-un ritm dublu faţă de creşterea GDP mondial în aceiaşi ani; c)
ponderea ţărilor în curs de dezvoltare în comerţul internaţional a crescut între 1990 şi
1999 de la 23% la 29%; d) toate formele de capital extern au circulat mai repede şi în
dimensiuni mult mai mari decât anterior. De pildă, ţările în curs de dezvoltare au primit
investiţii nete directe de 155 miliarde dolari în 1998, fiind de 16 ori mai mari decât cele
primite în 1990. Acestea ar fi principalele idei ale autorului care definesc conceptul de
globalizare.

2
Op. cit., p. 16
3
Loc. cit.
4
Loc. cit
 Localizarea şi cauzele sale
Spre deosebire de globalizare, care, în concepţia autorului, ”forţează statul-
naţiune să-şi concentreze atenţia asupra problemelor supranaţionale şi circumscrierii
preferinţelor sale în acest sens, localizarea forţează statele să ia în considerare dinamicile
subnaţionale şi să satisfacă revendicările locale”. Mai precis, ”localizarea constă în
cererea pentru autonomie şi vot politic exprimate de către regiuni şi comunităţi”1.
Cauzele localizării. Concepând localizarea ca o tendinţă obiectivă, acum mai
slabă, dar mai puternică în viitorul apropiat, autorul apreciază că apariţia ei este generată
de cel puţin patru cauze2: a) ”insatisfacţia regiunilor şi comunităţilor faţă de abilitatea
statului de a asigura promisiunile de dezvoltare”; b) ”creşterea forţei identităţii locale şi
etnice, ambele fiind întărite prin educaţie, mai buna comunicaţie şi creştere a concentrării
populaţiei în urban”; c) ”într-o lume în care globalizarea nivelează diferenţele culturale
între state şi naţiuni, apare dorinţa indivizilor şi comunităţilor umane de a adânci
sentimentul apartenenţei la un anume loc”; d) ”ascuţirea competiţiei între unităţile
subnaţionale într-un mediu deschis, combinată cu nedorinţa comunităţilor mai bogate să-
şi împartă resursele cu vecinii lor mai săraci”3.
Evoluţii tendenţiale ale localizării. Sintetizând experienţele internaţionale în
domeniul localizării, autorul identifică drept forme de manifestare următoarele evoluţii
tendenţiale: afirmarea puternică a identităţii locale; creşterea ponderii subnaţionale în
totalul cheltuielilor publice; extinderea guvernanţei democratice cu statut de drept
general; descentralizarea politică şi funcţională, manifestă, între altele, prin creşterea
numărului de ţări care, alături de alegeri generale (naţionale), organizează şi alegeri
locale. O atenţie deosebită acordă autorul urbanizării ca formă de manifestare a
localizării. Deşi evoluţia urbanizării pe plan internaţional sunt contradictorii – de
diminuare în ţările dezvoltate şi de creştere a ei în restul ţărilor – autorul apreciază
urbanizarea ca ”fenomen care conduce la localizare şi contribuie la emergenţa sensului de
identitate locală”.
Beneficii şi riscuri din globalizare şi localizare. Adept fervent al celor două
tendinţe mondiale – globalizarea şi localizarea -, autorul nu uită totuşi că aceste forţe
generează importante avantaje, dar, în acelaşi timp, cuprind în ele şi riscuri considerabile.
În opinia sa, cel mai important avantaj constă în capacitatea lor de a contribui la o
creştere economică rapidă şi durabilă. Alocarea mai eficientă a resurselor, circulaţia liberă
a cunoştinţelor, mediul economic mai deschis şi competitiv, ca şi îmbunătăţirea
managementului guvernării reprezintă căile prin care globalizarea şi localizarea pot
contribui la creşterea economică durabilă a ţărilor. Cât priveşte riscurile, autorul are în
vedere: în cazul globalizării – posibilitatea unei mai mari expuneri la volatilitatea
capitalului, cum e cazul crizelor financiare, iar în cazul localizării, respectiv al
descentralizării – posibilitatea acesteia de a genera instabilitate macroeconomică. În
ambele cazuri, evitarea riscurilor implică, după autor, crearea unui sistem instituţional
viguros la toate nivelurile dezvoltării social-economice: local, naţional şi supranaţional.
Acestea ar fi principalele idei, citate cu sau fără ghilimele, ale lui Shahid Yusuf
despre globalizare şi localizare. În sinteză, reţinem că el: a) le consideră tendinţe

1
Op. cit., p. 16.
2
Loc. cit
3
Loc. cit
obiective cu valoare de forţe ale progresului omenirii la început de nou mileniu şi secol;
b) le subordonează dezvoltării, pe care o pot stimula, dar şi frâna şi c) transpunerea lor în
practică cere instituţii şi politici adecvate la toate cele trei niveluri: local, naţional şi
supranaţional. Gândirea sa însă are şi un mare punct vulnerabil: este faptul că el trece cu
vederea problematica decalajelor economice ale ţărilor în curs de dezvoltare, iar când
totuşi se referă la sărăcia acestora o face în trecere şi mai mult pentru a puncta că ele sunt
vinovate de prezenţa acestui flagel şi că tot lor le revine responsabilitatea înlăturării
decalajelor şi sărăciei.

4.11. Viitorologii despre globalizare

În marele ”război” al părerilor care se confruntă în jurul globalizării sunt prezenţi,
cum e firesc, şi viitorologii. Datorită gândirii lor progresive, însă ei nu sunt prezenţi, ci
mai mult decât atât, ocupă chiar prima linie pe frontul acestei confruntări. Ideile lor, noi,
îndrăzneţe şi curajoase, sunt de multe ori chiar deschizătoare de noi căi în abordarea
fenomenului. Deşi, la început, opinia publică, tributară gândirii tradiţionaliste şi inerţiei
obişnuinţei, este şocată de cutezanţa acestor idei, cu timpul, confirmându-se, adevărurile
prevăzute sunt acceptate şi înscrise ca atare în ceea ce numim, de regulă, gândire
modernă. Pentru lucrare am selectat doi dintre aceşti viitorologi, ambii din şcoala
americană, fiind totodată şi printre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi atât acasă la ei, cât şi în
străinătate, inclusiv în România. Ei sunt: John Naisbitt şi Alvin Tőffler.

4.11.1. John Naisbitt: globalizarea – integrare economică mondială

În cercetările prospective despre globalizare, John Naisbitt 1 este prezent mai ales
prin fundamentarea faimoaselor sale ”zece megatendinţe care transformă lumea”. Ele au
ajuns la cunoştinţa opiniei publice prin incitanta sa lucrare ”Megatendinţe”, publicată nu
numai în SUA, ci în multe alte ţări, inclusiv în România (1989)2. Noi îl reţinem pe autor
în discuţia noastră despre globalizare din perspectiva unei întreite nevoi. În primul rând,
pentru valoarea ştiinţifică a ideilor sale. Apărând pe scena dezbaterilor internaţionale într-
o perioadă când nu se vorbea sau de vorbea foarte puţin şi confuz despre globalizare,
părerile sale prospective au şocat nu numai prin puterea lor anticipativă, dar şi prin
capacitatea lor de a incita la reflexie şi de a deschide noi pârtii în gândirea teoretică a
dezvoltării. În al doilea rând, pentru că este, se pare, primul autor al conceptului de
globalizare, conferind acestuia dreptul de cetate în gândirea economică contemporană;
este o apreciere pe care o întâlnim şi la alţi cercetători. ”Globalizarea – scria unul din
specialiştii Băncii Mondiale – a intrat în discursul asupra dezvoltării la începutul anilor
1980, o dată cu publicarea cărţii lui John Naisbitt: ”Megatrends” 3. În al treilea rând,
pentru că părerile sale despre globalizare particularizează nu numai o concepţie de mare
rigoare ştiinţifică, dar şi o poziţie profund umană şi democratică.

1
John Naisbitt, specialist în prognoză economică şi socială, este preşedintele ”Grupului Naisbitt” din
SUA, profilat pe cercetări prospective şi consultaţii pentru marile corporaţii. Grupul publică trimestrial un
Raport asupra evoluţiei celor zece megatendinţe: ţine seminarii de trei ori pe an şi urmăreşte continuu
6000 de ziare locale din SUA: participă la dezbaterile internaţionale despre viitorul omenirii.
2
John Naisbitt: Megatendinţe. Zece noi direcţii care ne transformă viaţa. Colecţia Idei Contemporane,
Editura Politică, 1989.
3
Sharid Yusuf: The Changing Development Landscape. ”Finance and Development”, December, 1999, p.
15.
 Menţionăm că, în gândirea autorului despre viitorul omenirii modelabil de zece
megatendinţe4, doar una se referă direct la globalizare, fiind intitulată: “De la economia
naţională la economia mondială”. Subliniem însă că, în pofida deselor referiri la
globalizare, numind-o ca atare sau prin termeni echivalenţi: economia mondială globală
sau integrare economică mondială, John Naisbitt nu s-a preocupat de a formula o definiţie
a acestui fenomen – nu o definiţie didactică, de manual, deşi extrem de utilă şi aceasta, ci
una care să fundamenteze cadrul conceptual al globalizării. De aceea, pentru a-i putea
creiona concepţia despre acest fenomen, suntem nevoiţi să adunăm laolaltă fragmentele
sale de gândire care încorporează în ele ideea de globalizare şi să le ordonăm într-o
expresie de ansamblu bazată pe o logică internă cât mai coerentă cu putinţă.
În sensul său cel mai general, globalizarea este concepută de autor ca o tranziţie
“de la economia naţională la economia mondială”. Este vorba, mai concret, despre o
megatendinţă a lumii contemporane de “integrare economică mondială a ţărilor şi
comunităţilor naţionale”, în care economiile naţionale, ”în principiu independenţe, trec la
situaţia de a fi o parte a unei economii globale interdependente”1.
Economia mondială contemporană este concepută de autor ca “economie
mondială globală”, fenomen apreciat de el, printr-o sugestivă figură de stil, ca o
“transformare a planetei într-un sat global”2. Explicând această transformare la scară
planetară, autorul invocă rolul-cheie jucat în acest proces de două invenţii: avionul cu
reacţie şi satelitul de telecomunicaţii. Mai ales ultima invenţie este atât de relevantă
pentru ajutor încât o consideră ca fiind ea însăşi globalizare. “Acum – scrie autorul –
pentru prima dată, economia este cu adevărat globală, pentru că, pentru prima dată,
informaţia se difuzează instantaneu pe întreaga planetă”3. De fapt, prin această apreciere
se sugerează că actuala revoluţie informaţională aduce după sine şi globalizarea.
Aprecierea sintetică a globalizării ca proces de trecere “de la economia naţională
la economia mondială” şi transformarea acesteia din urmă în “economie mondială
globală” sau în “satul global planetar” este populată de autor cu numeroase idei concrete
care întregesc gândirea sa despre globalizare. Amintim în acest sens: “globalizarea
economiilor naţionale”; “globalizarea industriei”; “modelul global al diviziunii
producţiei”; “investiţia globală”; “a gândi în mod global”, “a gândi global”, “a gândi
global şi a acţiona local” şi altele. Fiecare din aceste idei cuprinde dezvoltări analitice, ale
căror constatări merită să fie cunoscute, fie chiar şi mai sumar. Iată câteva concretizări.
Despre “globalizarea industriei”, capitolul cel mai important al globalizării
economice în general, autorul, folosind drept argumente numeroase fapte şi date, afirmă
că ţările dezvoltate ale lumii nu se mai pot baza, astăzi, prioritar pe industrie. “Constatăm
- scrie el – faptul că toate ţările dezvoltate din lume se dezindustrializează vrând-nevrând,
activitatea lor industrială se reduce. Ratele lor de creştere deosebesc acest lucru” 4.
Exemplificându-şi teza, autorul evidenţiază că, în actualele condiţii, când “naţiunile de pe

4
Aceste megatendinţe sunt: 1) De la societatea industrială la societatea informaţională; 2) De la tehnologia
forţată la înalta tehnologie; 3) De la economia naţională la economia mondială; 4) De la perspectiva pe
termen scurt la perspectiva pe termen lung; 5) De la centralizare spre descentralizare; 6) De la ajutorul
instituţional la autoajutoare; 7) De la democraţie reprezentativă la democraţie participativă; 8) De la
ierarhii către reţele; 9) Din nou către Sud şi 10) De la opţiunea exclusivă la opţiunea multiplă.
1
John Naisbitt: Op,cit., p. 99.
2
Op. cit..,p. 101.
3
Idem.
4
Op. cit., p. 102.
Pământ se îndreaptă către o economie globală… suntem profund antrenaţi într-un proces
de redistribuire globală a muncii şi a producţiei: Spania şi Brazilia înlocuiesc Japonia şi
Suedia în construcţia de nave; Statele Unite cedează statelor din lumea a treia producţia
de îmbrăcăminte, oţel şi automobile”5. Autorul, criticându-i pe “oamenii de afaceri
americani pentru lipsa de previziuni şi pentru graba cu care urmăresc profituri imediate” 6,
conclude că, în condiţiile economiei globale “trebuie să renunţăm la vechile sarcini
industriale şi să ne îngrijim de sarcinile viitorului” 1. Vechile sarcini înseamnă industriile
energo şi materiofage, poluante şi cu forţă de muncă costisitoare, iar noile sarcini
înseamnă dezvoltarea industriei informaţionale şi a cunoaşterii – noile forţe de progres
ale viitorului.
“Diviziunea producţiei: un nou model global” reprezintă un alt capitol important
al gândirii lui John Naisbitt despre globalizare. “Diviziunea producţiei – scrie el – va fi
forma prevalentă a integrării economice mondiale” 2. Este clar că, într-o economie
mondială globalizată, diviziunea internaţională a producţiei – adică a producţiei de bunuri
şi servicii, a investiţiilor de capital şi a forţei de muncă – se va realiza după alte modele
decât cele anterioare. Autorul concepe acest nou model nu ca unul impus, cumva, de sus,
ca într-un sistem de comandă la scară planetară, ci ca unul care se produce de la sine,
rezultat din dinamica realităţilor existente, motivat de eficienţă şi profit, în condiţiile
liberalizării circulaţiei factorilor de producţie la scară mondială. În noul model de
diviziune mondială a producţiei, ţările dezvoltate, asaltate de revoluţia informaţională, se
specializează prioritar, în industria cunoaşterii şi a electronicii, în producţia de
computere şi roboţi, în biotehnologie şi alte tehnologii de vârf, în timp ce o parte din
industria clasică, cum e cazul producţiei de automobile, oţel, ciment, textile, se transferă
asupra ţărilor în curs de dezvoltare.
În noul model global, spune autorul, “două lucruri foarte importante trebuie
amintite: că ziua de ieri s-a dus şi că acum trebuie să ne adaptăm pentru a trăi într-o lume
a comunităţilor naţionale interdependente”. În perioada lui “ieri”, apreciată de autor ca
perioadă postbelică până prin 1970-1973, şi în perioada lui azi, care a început după 1973,
autorul face o analiză comparativă concretă a raporturilor de putere industrială dintre
SUA şi Japonia în economia mondială.
“America – spune el – s-a obişnuit cu rolul de vedetă în economia mondială. Şi
poate că acest rol de onoare a fost deţinut în mod legitim. În anii ΄50 şi ΄60, rata creşterii
productivităţii muncii, ca şi calitatea produselor americane au dat tonul pentru restul
ţărilor industrializate”. “Aceasta se întâmpla ieri. Astăzi – spune autorul – America nu
mai domină economia mondială”. Date concrete privind dinamica scăzută a
productivităţii muncii, ponderea SUA în industria prelucrătoare mondială, scăzută de la
25% la 17%, şi diminuarea ponderii autoaprovizionării la automobile, oţel şi aparate
electronice ilustrează tendinţele discutate de autor.
“Japonia a preluat – apreciază autorul – poziţia de primă putere industrială
mondială, depăşind Statele Unite atât în producţia de oţel, cât şi la cea de automobile”.
Dar, precizează autorul, “Japonia este în frunte, însă situaţia ei este asemănătoare aceluia
a unui nou campion într-un sport aflat în declin”. În plus, “Japonia, la rândul ei, este

5
Idem.
6
Op. cit., p. 103.
1
Op. cit., p. 101.
2
Op. cit., p. 112.
concurată de Singapore, Coreea de Sud şi Brazilia”. Aşadar, conclude autorul, “ziua de
ieri s-a dus, dar nici cea de mâine nu va dura o veşnicie”3.
Referindu-se la dubla schimbare prin care trece SUA, anume aceea că a devenit
“o parte a lumii globale interdependente” şi că “a pierdut rolul de forţă dominantă a
lumii”, autorul apreciază că “această schimbare este un punct de cotitură în istoria
economică a lumii. De acum înainte, nici o ţară nu va mai domina singură lumea, aşa
cum au făcut-o Statele Unite după al doilea război mondial”4. Deşi de la aceste analize ale
autorului, publicate în 1983, au trecut aproape două decenii, în care au avut loc mari
prefaceri pe plan mondial – creşterea puterii economice competitive a Uniunii Europene,
destrămarea Uniunii Sovietice şi progresul globalizării – concluziile sale că “de acum
înainte nici o ţară nu va mai domina singură lumea” rămân în picioare.
“Adaptarea structurală” se înscrie şi ea ca un element de conţinut al modelului
global de diviziune internaţională a producţiei. În gândirea autorului, adaptarea
structurală presupune “a învăţa să te supui”. Să te supui la ce? La tendinţele pe care le
implică noul model de economie mondială globalizantă. Ideea centrală a autorului în
acest sens reflectă aprecierea că dacă “Japonia şi Germania încearcă să promoveze
readaptarea structurală, ceilalţi încearcă s-o prevină”. La ceilalţi, autorul include şi Statele
Unite, care, procedând astfel, pierd multe ocazii. Pentru a nu pierde aceste ocazii, ţările
care astăzi încearcă să prevină readaptarea structurală mondială ar trebui să treacă la
promovarea acestei readaptări, prin încurajarea industriilor în ascensiune: electronică,
televiziune prin cablu, computerele şi biotehnologiile, şi nu prin egalizarea industriilor
tradiţionale1. La industriile în ascensiune, autorul adaugă necesitatea creşterii
preocupărilor pentru calificarea forţei de muncă în lumina marilor cerinţe ale industriei
informaţionale.
“Economia globală – investiţii globale”. Concretizându-şi teza, autorul apreciază
că “în situaţia unei economii cu adevărat mondiale, există mari posibilităţi de a munci şi
de a investi în orice alt teritoriu”2. În cadrul acestei analize, autorul reţine două aspecte: a)
mondializarea industriei de automobile ca rezultat al investiţiilor globale şi b) investiţiile
străine în economia SUA.
Industria de automobile tinde să se globalizeze sub influenţa investiţiilor marilor
companii transnaţionale făcute în străinătate în baza unor aranjamente colective în
investiţii comune. Iată câteva exemple ilustrative invocate de autor.
Cazul firmelor franceze: Renault s-a înţeles cu firma Volvo să-i cumpere 10%
din acţiuni în producerea de autoturisme. Totodată, Renault şi-a sporit investiţiile la
American Motors de la 5 la 46% din acţiuni, Peugeot şi Chrysler s-au înţeles să
construiască o sucursală în SUA.
Cazul firmelor japoneze: Honda s-a înţeles cu B.L.Ltd (fosta British Leyland) să
producă automobile Honda în Anglia; Nissan, cu 37% din acţiunile firmei spaniole
Motors Iberica, a făcut un aranjament investiţional cu Alfa-Romeo pentru a produce
60.000 de automobile în Italia; Toyota împreună cu General Motors, cea mai mare
companie americană de profil, au creat întreprinderi comune de producere a
automobilelor de mic litraj în California-SUA;

3
Op. cit., p. 98.
4
Op. cit., p. 99.
1
Op. cit., p. 115.
2
Op. cit., p. 116.
 Cazul firmelor SUA: Compania Ford creează un automobil mondial, Ford
Escort, asamblat în Statele Unite, Marea Britanie şi Germania, cu piese produse în
Spania, Marea Britanie, Japonia şi Brazilia; noul model “J” al firmei General Motors este
asamblat în SUA, Canada, Australia, Brazilia şi Africa de Sud.
Cazul firmelor germane: Volkswagen produce motoare de automobile pentru
Dodge Omni/Horizont.
Evidenţiind că există în lume 86 de ţări care posedă linii de asamblare de
autoturisme şi 30 de companii de automobile aflate în competiţie pe piaţa mondială,
legate între ele prin diferite aranjamente investiţionale, autorul conclude că mondializarea
industriei de automobile este inevitabilă şi că în perspectivă va urma o concentrare
puternică a acestora, reducându-se firmele la 7-8 mari companii sau alianţe de companii,
din care nu vor lipsi: Volkswagen, Nissan, Toyota şi General Motors
Astăzi în Statele Unite ale Americii, deşi refractare mult timp la prezenţa
proprietăţii străine pe teritoriul lor, investiţiile străine au devenit una din marile tentaţii.
În primul rând, constată autorul, după 1970, “Statele Unite au devenit o adevărată Mecca
pentru investitorii europeni. Cei mai mari investitori în America nu provin astăzi din
Orientul Mijlociu, ci din Olanda, Anglia, Canada, Germania, Elveţia, Japonia şi Franţa.
Proprietatea străină va continua să crească în Statele Unite… iar americanii vor învăţa să
accepte şi chiar să salute acest fapt”1.
Investigând proprietatea străină în Statele Unite, o comisie a Congresului, ca şi
Departamentul Comerţului au evaluat prezenţa acesteia, sub forma investiţiilor directe, la
52 miliarde de dolari, iar împreună cu împrumuturile pe care străinii le-au luat de la
băncile americane, valoarea ei se ridica, prin 1980, la uriaşa sumă de 350 miliarde de
dolari2.
Se constată o prezenţă crescândă a capitalului japonez în SUA. La începutul
anilor ´80, spune autorul, “japonezii controlau, ei singuri, în întregime sau în parte, vreo
225 de companii din industria prelucrătoare a Statelor Unite (în 2100 de localităţi), cu
operaţii în patruzeci şi două de state ale federaţiei şi cu o forţă de muncă totalizând
100.000 de salariaţi”3. În acelaşi timp, marile firme japoneze devin, începând din 1981, şi
membri ai bursei din New York. Cât priveşte neliniştile provocate în Statele Unite de
proprietăţile ţărilor arabe petroliere, acestea nu se justifică, întrucât investiţiile OPEC,
doar 17 la număr, nu depăşesc suma de “156 milioane de dolari în 1979, mai puţin de 1%
din totalul investiţiilor străine în SUA”4.
O pistă de atac a globalizării este sistemul bancar. “În 1982, străinii deţineau
13,8% din fondurile bancare americane”. Din primele 300 de bănci ale ţării, peste 100, cu
fonduri totalizând 77 miliarde de dolari, erau în proprietate străină, în totalitate sau
parţial. Din cele 20 de bănci ale Californiei, “un stat care arată adesea calea pe care va
merge America”, zece sunt proprietate străină5. Iar în statul New-York, 40% din creditele
comerciale au fost acordate de băncile străine. Evident, procesul are loc şi invers. “Multe
companii din Statele Unite cooperează în prezent cu bănci din Europa şi Japonia”, în
pofida faptului că enorma piaţă internă a ţării oferă mari posibilităţi de valorificare a
capitalului bancar.
1
Op. cit., p. 117.
2
Idem.
3
Op. cit., p. 118.
4
Idem.
5
Op. cit., p. 119.
 În fine, autorul constată: “Nu numai că proprietatea străină creşte în Statele Unite,
dar ea mai este şi activ căutată”. De pildă, “patruzeci de state au vrut să obţină o uzină
Volkswagen în valoare de 250 milioane dolari, construită până la urmă în Pensylvania.
Treizeci de state americane au deschis agenţii în principalele capitale europene, căutând
investiţii pentru zonele lor”6. Aşadar, investiţiile străine sunt purtătoare de globalizare.
Încheiem acest periplu prin gândirea şi exemplele concrete ale lui John Naisbitt
despre globalizare cu încă trei idei importante: localizarea, cultura şi pacea.
Prima idee se referă la conceperea globalizării simultan cu un alt proces, cel al
localizării, idee pe care o vom regăsi ulterior la mulţi cercetători ai problemei. În noua
epocă economică – subliniază autorul – toate ţările de pe mapamond devin tot mai
interdependente, în ciuda faptului că în fiecare ţară în parte, comportarea locală denotă o
tot mai mare independenţă faţă de guvernele proprii centralizate. De aici şi zicala <a
gândi global, a acţiona local>7. Prin această constatare, autorul intră într-o nouă
megatendinţă, cea a descentralizării ca demers inevitabil al adâncirii democraţiei
economice şi politice a ţărilor.
A doua idee se referă la aspecte neeconomice. “Globalizarea – apreciază autorul
– va fi însoţită de o renaştere în domeniul afirmării culturale şi a limbii”. În felul acesta,
J. Naisbitt readuce în discuţie contemporanilor o problemă mult discutată anterior, încă
din anii 1920, despre viitorul naţiunilor, culturilor şi limbilor, în sensul că se prevedea
şocanta perspectivă a formării unei singure lumi şi a unei singure limbi.
În fine, a treia idee se referă la pacea mondială prin comerţ mondial. “În loc să ne
opunem interdependenţei economice crescânde, ar trebui s-o îmbrăţişăm din toată inima.
După părerea mea – se confesează autorul – ea constituie marea speranţă de pace. Dacă
devenim suficient de interdependenţi din punct de vedere economic, este foarte probabil
că nu ne vom bombarda unii pe alţii pentru a ne şterge de pe faţa pământului” 1. Nici că se
putea o concluzie mai îndreptăţită şi mai umană la analiza megatendinţei globalizării.

4.11.2. Alvin Tőffler: globalizarea – sistem mondial fără frontierenaţionale pentru

secolul XXI
Se spune, nu fără temei, că viitorologii valoroşi se situează deasupra epocii lor.
Alvin Tőffler, dotat fără zgârcenie cu harul previziunii, dar şi cu o rară capacitate de
analiză, face parte incontestabil din această faimoasă familie. Mai mult decât atât,
datorită cutezanţei inovatoare a gândirii sale, el aparţine acestei familii nu ca un simplu
soldat, ci ca un membru de elită al ei. Ceea ce dă valoare ştiinţifică şi atractivitate gândirii
sale anticipative este nu numai spiritul său iscoditor şi stilul alert al lucrărilor sale, ci
înainte de toate, faptul că previziunile lui sunt încoronate de succesul adevărului. Poate că
tocmai această împrejurare explică nu numai veridicitatea previziunilor sale, ci şi
inegalabila popularitate internaţională de care se bucură gândirea prospectivă tőffleriană,
dezvoltată în lucrările sale2 sub cunoscuta sintagmă “Şocul viitorului”.
Menţionăm că, în problema globalizării, Alvin Tőffler, ca şi John Naisbitt, autorul
celor zece megatendinţe, nu ne-a lăsat – cel puţin din câte cunoaştem noi până acum – o
6
Op. cit., p. 118.
7
Op. cit., p. 102.
1
Op. cit., p. 126.
2
Este vorba de următoarele lucrări: Şocul viitorului (1973); Al treilea val (1983); Power Shift/ Puterea în
mişcare (1995); Război – antirăzboi (1995); A crea o nouă civilizaţie (1995) şi Eco-spasm. Spasmul
economic (1966) publicate şi în România: primele în Editura Politică şi ultimele două în Editura Antet.
tratare specială, exclusivă, cu caracter conceptual. Folosind rar termenul de globalizare,
el se referă însă la ea în dese rânduri, folosind termeni cu valoare echivalentă, ca: “sistem
global”, “globalism”, “reţea globală”, “o nouă ordine globală”, “sistem mondial
globalizat”, “interdependenţe internaţionale hiperconexate”, “mondializarea producţiei”
etc. Cu alte cuvinte, el se referă la globalizare în mai multe rânduri, sub diverse aspecte,
ca fenomen implicat de şocul viitorului provocat de “al treilea val”, adică, de actuala
revoluţie informaţională. În pofida caracterului lor fragmentar, aceste referiri au o cotă
înaltă de relevanţă pentru înţelegerea globalizării. De aceea, adunate şi asamblate logic,
ele ne îngăduie să circumscriem esenţa gândirii lui Alvin Tőffler despre acest proces
fundamental al epocii noastre. Să cercetăm, aşadar, aceste referiri.
“Sistemul global al secolului XXI” reprezintă un prim concept al autorului,
echivalent valoric cu ideea de globalizare. “Puţine cuvinte – spune Alvin Tőffler – sunt
astăzi aruncate cu mai multă largheţe decât termenul <globalizare>”. Dovadă este faptul
că “nu există un politician, înalt funcţionar ONU sau editorial de presă, care să nu fie
pregătit a ne cuvânta despre <sistemul globalizării>”. Din păcate însă, apreciază autorul,
acest sistem “nu este ceea ce-şi imaginează marea majoritate a oamenilor”. A-l înţelege
cum era ieri, nu cum se transformă cu repeziciune, până şi cele mai bune strategii pot
declanşa contrariul. De aceea, subliniază în concluzie autorul, “gândirea strategică a
secolului XXI trebuie să înceapă cu o hartă a sistemului global de mâine” 3. Acest sistem
este, în concepţia lui Alvin Tőffler, o creaţie nu a unor forţe conjuncturale, întâmplătoare,
ci a unora cu caracter de legitate istorică. Această convingere îl conduce la critica
hotărâtă a acelora care leagă apariţia noului sistem global de sfârşitul războiului rece, ca
şi cum acesta ar fi principala forţă a schimbării. “Sfârşitul războiului rece – spune autorul
– continuă să aibă importanţă asupra sistemului global. Însă schimbările generate de
destrămarea Uniunii Sovietice sunt secundare şi, de fapt, sistemul global ar fi fost
actualmente cuprins de răscoliri revoluţionare chiar şi dacă zidul Berlinului nu s-ar fi
prăbuşit şi Uniunea Sovietică ar fi existat în continuare” 1. Aşadar, forţele care impun
“sistemul global al secolului XXI” vin din altă parte, şi anume din revoluţia
informaţională şi din noul sistem de creare a bogăţiei implicat de această revoluţie, de al
treilea val de schimbări în istoria omenirii.
Într-o expresie mai precisă, autorul, folosind direct termenul de globalizare,
apreciază că aceasta este facilitată de revoluţia informaţională şi cerută de noul sistem de
creare a bogăţiei. Ne îndreptăţim a-i atribui această precizare metodologică aprecierea sa
că “o dată ce mijloacele de răspândire a informaţiilor încercuiesc Pământul, facilitând
globalizarea cerută de noul sistem de creare a bogăţiei, devine tot mai greu să se reţină
informaţiile concrete în limita graniţelor naţionale”2.
Conţinutul globalizării cuprinde, în concepţia autorului, mai multe elemente, de
fapt toate aspectele definitorii ale existenţei umane: economicul, politicul, cultura etc.
În primul rând, globalizarea cuprinde în sine un nou sistem de creare a bogăţiei.
“Noul sistem de a face avuţie constă, după autor, dintr-o reţea globală, în expansiune, de
pieţe, bănci, centre de producţie şi laboratoare, în comunicare instantanee unele cu altele,
schimbând încontinuu enorme şi mereu crescânde fluxuri de date, informaţii şi
cunoştinţe”3. Noul sistem de creare a avuţiei constituie “economia rapidă” de mâine, noua
3
Alvin Tőffler: Război şi antirăzboi, Editura Antet,Bucureşti, 1995, p. 278.
1
Op. cit., p. 279.
2
Alvin Tőffler: Power Shift (Puterea în mişcare),Editura Antet, Bucureşti, 1995, p. 326.
3
Op. cit., p. 396.
maşină de creat avere, accelerativă şi sursă de progres economic. Ca atare, conclude
autorul, ea este şi sursa unor mari cantităţi de putere. A fi decuplat de ea înseamnă să fi
exclus din viitor4.
Analizând mersul cuplării ţărilor la noul sistem de creare a bogăţiei implicat de
globalizare, autorul evidenţiază o tendinţă contrarie la scară planetară. Pe de o parte, este
vorba de ţările dezvoltate ale lumii, care, traversând deja revoluţia informaţională, se
cuplează rapid la noul sistem de creare a bogăţiei, în timp ce ţările slab dezvoltate sau în
curs de dezvoltare sunt, multe din ele, decuplate de la acest sistem şi exclude astfel de la
viitor. Ca urmare – apreciază autorul – aceste ţări, zăcând într-o adevărată lentoare în
mişcarea lor spre viitor, “va trebui să-şi accelereze răspunsurile neurale sau să piardă
contracte şi investiţii – dacă nu să abandoneze complet cursa” 5. Ilustrându-şi aceste
observaţii, autorul invocă o serie de exemple. Reţinem din ele doar două mai instructive.
Primul exemplu: “în anii ´80, Statele Unite au cheltuit 125.000.000.000 $ pe an pentru
îmbrăcăminte. Jumătate din aceasta provenea din fabrici cu mână de lucru ieftină,
presărate prin toată lumea, din Haiti până în Hong-Kong. Mâine, o parte din această
muncă va reveni în Statele Unite. Motivul este viteza” 6. Este vorba de viteza creării şi
aplicării noilor tehnologii, mai eficiente, la îndemâna ţărilor dezvoltate, nu şi a ţărilor
lente, din care cauză pierd inevitabil contracte şi investiţii străine directe. Al doilea
exemplu: “Compania Arrow, una dintre cele mai mari producătoare de cămăşi din SUA,
şi-a transferat recent 20% din fabricaţie înapoi în Statele Unite, după cincisprezece ani de
aprovizionare din străinătate”7. Faptul a fost posibil şi necesar datorită computerizării
procesului de fabricaţie a cămăşilor, ieftinindu-le costul şi ridicându-le calitatea.
În al doilea rând, globalizarea presupune “mondializarea producţiei”. “În ultimii
25 de ani – scria autorul la începutul anilor ´80 – am fost martorii unei extraordinare
<mondializări> a producţiei, bazate nu numai pe exportul de materii prime sau de
produse finite manufacturate dintr-o ţară în alta, ci şi pe organizarea producţiei în afara
hotarelor naţionale”1. Considerată una dintre forţele noi, cele mai puternice, ale viitorului,
mondializarea producţiei este indusă concret de corporaţia transnaţională care-şi
extinde activitatea la scara globalului. “O corporaţie transnaţională – scrie autorul – poate
să-şi desfăşoare cercetările într-o ţară, să fabrice componente în alta, să le asambleze într-
o a treia, să vândă produsele finite într-o a patra, să-şi depună surplusuri de fond într-o a
cincea ş.a.m.d.”2. Credem că e total îndreptăţită concluzia autorului că aceste corporaţii
transnaţionale, adevărate imperii industriale planetare deasupra cărora soarele nu apune
niciodată, "reprezintă un nou factor crucial în sistemul mondial şi o sfidare la adresa
statului naţional“. Pe planul ilustrării tezelor sale, Alvin Tőffler face apel la mai multe
exemple concrete, cu o mare capacitate confirmativă. De pildă, corporaţia petrolieră
transnaţională “Exxon dispune, ea singură, de o flotă de petroliere care o depăşeşte cu 50
la sută pe cea a Uniunii Sovietice” (din anii 1980), sugerând astfel forţa gigantică la care
au ajuns corporaţiile transnaţionale. Această forţă le îngăduie să acţioneze deseori, când
interesele proprii le dictează, împotriva statelor naţionale. “Au fost cazuri – spune Tőffler
– când companiile transnaţionale <britanice> nu s-au conformat unor embargouri decise
4
Idem.
5
Idem.
6
Op. cit.
7
Op. cit.
1
Alvin Tőffler: Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 433.
2
Op. cit.
de Marea Britanie sau când companii transnaţionale <americane> au încălcat directive
oficiale ale SUA privind boicotarea firmelor evreieşti de către arabi”. Numeroase alte
exemple îl îndreptăţesc pe autor să atragă atenţia că, în cazul corporaţiilor transnaţionale,
“loialitatea naţională trece repede pe planul al doilea, atunci când se ivesc în alte părţi
prilejuri pentru o afacere mai bună, astfel încât firmele transnaţionale transferă locurile de
muncă dintr-o ţară în alta, se sustrag legilor privitoare la protecţia mediului şi dau naştere
la rivalităţi între ţările-gazdă”3.
În al treilea rând, globalizarea transformă interdependenţele internaţionale dintre
ţări în interdependenţe hiperconexiuni. Această componentă a globalizării însă nu
cuprinde în mod egal ţările. Este o simplificare eronată – apreciază critic autorul – faptul
că “înţelepciunea convenţională continuă să se spună naţiunile lumii devin tot mai
interdependente”. Adevărul este altul: “că unele ţări sunt hipoconectate la restul lumii, în
vreme ce altele sunt, dacă se poate spune aşa, hiperconectate”4.
După o analiză comparativă a relaţiilor internaţionale ale ţării, autorul stabileşte
următoarele diagnoze: a) statele primului val, adică al revoluţiei agrare, “rămân în mod
tipic la un nivel scăzut pe scara interdependenţei sau a conectivităţii”; b) ţările din al
doilea val, cel al revoluţiei industriale, “sunt în general moderat interdependente”; c) în
schimb, al treilea val “sileşte ţările high-tech să se îndrepte spre hiperconectivitate” 5. O
asemenea diagnoză comparativă are, după părerea noastră, nu numai o semnificaţie
istorică, ci şi una foarte actuală, pentru că ţările existente astăzi sunt trisecţionate ca nivel
de dezvoltare, ocupând toate cele trei valuri. Din valul al treilea, al revoluţiei
informaţionale, fac parte, după autor, doar ţările dezvoltate, numite ţări High-tech, fiindcă
îşi bazează economia pe tehnologii înalte. Ilustrându-şi tezele, şi în acest caz autorul
apelează la date şi fapte concrete. De pildă, SUA avea în 1930, în era ei industrială, doar
34 de tratate sau convenţii cu alte ţări; în 1968, în plină tranziţie la economia de tip “al
treilea val”, numărul acestor “contracte” a urcat la 282; “astăzi, scrie autorul, Statele
Unite sunt partenere în o mie şi ceva de tratate şi literalmente zeci de mii de convenţii,
fiecare considerată fără îndoială benefică, dar fiecare impunând şi constrângeri
comportamentale”. Evident, această avalanşă de convenţii şi tratate, expresie a adâncirii
enorme a relaţiilor internaţionale, o găsim prezentă şi în cazul celorlalte ţări high-tech.
Globalizarea obligă ţările să abandoneze o parte din suveranitatea lor
naţională. Această abandonare reprezintă nu o simplă implicaţie, ci o veritabilă
transformare, poate una dintre cele mai importante ale globalizării. În gândirea autorului,
transformarea are caracter obiectiv, premisa ei constituind-o noile raporturi dintre
economiile naţionale create de revoluţia informaţională. “O dată ce sunt transformate de
către al treilea val – scrie autorul -, economiile naţionale se văd obligate să abandoneze o
parte din suveranitate şi să accepte intruziunile economice şi culturale reciproce
crescânde”1.
Ideea abandonului unei părţi a suveranităţii naţionale are un impact încărcat
deseori de “emoţie patriotică şi de reacţii de adversitate”. Alvin Tőffler nu uită că multe
ţări şi-au cucerit independenţa şi suveranitatea naţională după al treilea război mondial,
iar altele, şi mai curând, după destrămarea imperiului sovietic rus şi al socialismului
european. Toate acestea se situează pe o treaptă a dezvoltării statale inferioară ţărilor
3
Op. cit. p. 435.
4
Alvin Tőffler: Război şi antirăzboi, Editura Antet, Bucureşti.
5
Op. cit., p. 284.
1
Op. cit.
dezvoltate, a căror existenţă statal-naţională depăşeşte 300 de ani, acum aflându-se în
plină revoluţie informaţională. Tocmai aceste stări sociale diferite explică de ce, “în zone
întinse ale lumii, mişcările naţionale se amplifică – exact când statul naţional este atacat
tot mai puternic în numele globalizării şi conştiinţei planetare” 2 – şi de ce, “în timp ce
poeţii şi intelectualii regiunilor înapoiate economic scriu imnuri naţionale, cei ai statelor
din al treilea val caută virtuţile lumii fără frontiere” 3.Constatând existenţa unei stări de
fapt puternic contradictorii la scară planetară, nu înseamnă implicit o soluţie a rezolvării
ei. De altfel, Alvin Tőffler nici nu-şi propune asemenea soluţii. El însă arată direcţiile de
acţiune ale ţărilor care, în căutarea viitorului, trebuie să accepte: o deschidere tot mai
mare spre exterior; participarea crescândă la interdependenţele internaţionale;
permeabilitatea controlată a frontierelor naţionale; colaborarea economică preferabilă
războiului etc.
Dislocarea naţiunii constituie o altă implicaţie a globalizării. Alvin Tőffler
înţelege prin acest concept, cu o formulare atât de şocantă, faptul că naţiunile se află
concomitent sub acţiunea a două forţe contrarii: pe de o parte, ele sunt nevoite să se
integreze pe plan mondial, creând un sistem global fără frontiere naţionale, iar pe de altă
parte, ele sunt nevoite să se descentralizeze în grupări regionale şi subnaţionale. “Într-o
vreme – spune autorul – când febra naţionalismului bântuie cu furie pe atâtea meridiane
ale planetei… în lumea dezvoltată din punct de vedere tehnologic se petrece un lucru
ciudat: nu numai că nu apar naţiuni noi, ci şi cele vechi sunt în pericol”. Pericolul vine
din faptul că, “pe măsură ce creşte vuietul celui de al treilea val, statul naţional – unitate
politică cheie a celui de al doilea val - este supus la presiuni violente venite din direcţii
opuse”. Astfel, unele “forţe acţionează în direcţia transferării puterii politice în jos,
dinspre statul naţional spre regiuni şi grupuri subnaţionale. Altele caută, în acelaşi timp,
să deplaseze puterea în sus, de la naţiune spre organisme şi organizaţii internaţionale”. Ca
urmare, conclude autorul, acţiunea lor combinată duce la fragmentarea naţiunilor
avansate din punct de vedere tehnologic în unităţi mai mici şi mai puternice 4. Adăugăm
noi la toate acestea că în ţările dezvoltate, mai ales în cele ale Uniunii Europene, există
preocupări ample descentralizatoare pentru “localizare” şi dezvoltare regională, dar
nicăieri până acum nu s-a înregistrat vreo fragmentare a vreunei naţiuni. Acestea ar fi
principalele idei despre globalizare ale cunoscutului viitorolog Alvin Tőffler. În sinteză,
gândirea lui poate fi rezumată la următoarea triadă: a) globalizarea este un proces
obiectiv venit pe creasta celui de al treilea val, care cuprinde inegal ţările, cele dezvoltate
fiind pe primul front al globalizării; b) globalizarea presupune mondializarea producţiei şi
un nou sistem de creare a bogăţiei şi c) globalizarea implică “ciupirea” suveranităţii
naţionale şi permeabilitatea frontierelor naţionale şi dislocarea naţiunii, ca urmare a
transferului de competenţă: unele de la naţional la organismele internaţionale şi altele de
la centrul naţional în jos, la subunităţile naţionale: regionale şi locale.

2
Al treilea val, cit. ant., p. 179.
3
Război şi antirăzboi. cit. ant., p. 39.
4
Al treilea val, cit. ant.,p.422-423.
 CAP. 5. Noţiuni de integrare europeană şi politici europene

“Europa nu este decât o voinţă comună a celor care trăiesc în ea, printr-o
vocaţie comună…Unitatea europeană stă în spiritul european.”

Bernard Voyenne

În ani de zbuciumată istorie şi perpetuă căutare a stabilităţii şi echilibrelor de

putere, pe continentul european s-a conturat treptat şi a supravieţuit în timp tuturor
mişcărilor orgolioase ale entităţilor naţionale ideea de “Europa”.
Esenţa ideii de “Europă unită” a găsit un nesperat izvor de inspiraţie şi susţinere
în conştiinţa şi sentimentul identităţii europene dată de unitatea culturală şi intelectuală.
Justificată apare astfel reflecţia lui Jean Monnet – “sufletul creator” al Europei – când,
după ani de zbateri, de evoluţii şi involuţii în unificarea federativă a ţărilor europene,
spunea: “Dacă ar fi să reîncep, aş începe prin cultură”. Cultura este cea care dă liantul
european şi poate menţine o unitate durabilă într-o atât de vastă diversitate.
Pentru a trece însă de la ideea unificării la transpunerea ei în proiecte precise şi
instituţionalizarea unor noi structuri a fost nevoie de un timp în care ceea ce unea
popoarele Europei să devină mai puternic, raportat la ceea ce diferenţia şi le separa; un
timp în care, de la simplă aspiraţie a artiştilor, filosofilor sau a unor oameni politici, ideea
europeană să anime larg atât de puternicile individualităţi umane şi entităţi naţionale şi să
se transpună astfel într-o voinţă politică în măsură să-i confere finalitate.

5.1. Momente principale în construcţia europeană

-18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind construirea Comunităţii Economice a
Cărbunelui şi Oţelului (CECA);
-27 mai 1952, semnarea la Paris a tratatului privind Comunitatea Europeană de
Apărare;
- 25 martie 1957, Tratatele de la Roma asupra Comunităţii Economice Europene
(CEE) şi asupra Comunităţii Economice a Energiei Atomice (EURATOM);
- 1 ianuarie 1959, declanşarea procesului de eliminare a barierelor vamale
interne;
- 4 ianuarie 1960, constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS),
grupând Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Austria, Elveţia, Portugalia, Danemarca;
- august 1961, candidatura Marii Britanii şi a Danemarcei;
- ianuarie 1962, acord asupra principiilor politicii agricole comune (PAC) şi
crearea Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA);
- 1 iunie 1964, intrarea în vigoare a Convenţiei de la Iaoundé care asociază la
CEE optsprezece ţări africane şi Madagascar;
- 8 aprilie 1965, tratatul de la Bruxelles de fuzionare a instituţiilor celor trei
comunităţi ;
- iunie 1965, Franţa adoptă politica “scaunului gol “;
- ianuarie 1966, “compromisul de la Luxemburg” privind aplicarea regulii
unanimităţii când sunt în joc interese vitale ale unui stat;
 - 1 iulie 1968, eliminarea tarifelor vamale interne;
- 1 ianuarie 1973, intrarea în CEE a Irlandei, Marii Britanii şi Danemarcei;
- 10 decembrie 1974, decizia ca Parlamentul european să se formeze prin
sufragiu universal direct;
- 28 februarie 1975, Convenţia de la Lomé între CEE şi statele ACP (Africa,
Caraibe, Pacific);
- 1 ianuarie 1981, intrarea Greciei în Comunitate;
- 1 iunie 1985, Consiliul convoacă o conferinţă interguvernamentală însărcinată
cu revizuirea Tratatului de la Roma şi se publică “Cartea Albă” asupra formării pieţei
interne;
- 1 ianuarie 1986, intră în CEE Spania şi Portugalia;
-17 februarie 1989, semnarea Actului Unic European care relansează construcţia
europeană;
- 19 iunie 1990, acordul de la Schengen (Franţa, Germania, Belgia, Olanda,
Luxemburg) asupra liberei circulaţii a persoanelor;
- 7 februarie 1992, Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană - CEE
devine Uniunea Economică Europeană (UEE );
- 2 mai 1992, Acordul asupra Spaţiului Economic European (SEE) privind
crearea unei zone de liber schimb între CEE şi AELS;
- 1 ianuarie 1993, intrarea în vigoare a pieţei unice, consacrând libera circulaţie a
mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi forţei de muncă;
- 1 noiembrie 1993, intrarea în vigoare a tratatului asupra Uniunii Europene ;
- 1 ianuarie 1994, intrarea în vigoare a SEE;
- martie 1994, semnarea actelor de adeziune la UE de către Austria, Finlanda,
Norvegia, Suedia;
- 9 decembrie 1994, întâlnirea de la Essen prin care se decide extinderea UE;
- 1 ianuarie 1995, intrarea în UE a Austriei, Finlandei şi Suediei în baza
referendumurilor naţionale;
- 10 noiembrie 1997, Acordul Consiliului asupra strategiei de preaderare
“Agenda 2000 - pentru o Uniune mai puternică şi mai largă”
- decembrie 1997, Tratatul de la Amsterdam privind reforma cadrului
instituţional al UE;
- 12-13 decembrie 1999, Consiliul european de la Luxemburg; se decide
începerea negocierilor cu 6 dintre cele 12 candidate la aderare
- 30 martie 1998, lansarea procesului de adeziune a celor 10 ţări candidateee ale
Europei Centrale şi de Est şi a Ciprului;
- 31 martie 1998, intrarea Italiei în spaţiul Schengen;
- 1-3 mai 1998, Consiliul miniştrilor de finanţe ai celor 15 şi Consiliul european,
privind intrarea îna treia fază a instituirii monedei unice.
- 1 ianuarie 1999, 11 ţări intră în a-3a fază a monedei unice;
- 1 mai 1999 , intră în vigoare a Tratatului de la Amsterdam;
- 10-11 decembrie 1999, Consiliul european de la Helsinki; se decide începerea
negocierilor şi cu celelalte ţări care îndeplinesc criteriile de aderare;
- decembrie 2000, Tratatul de la Nice privind reforma instituţiilor europene;
- 26 februarie 2001, semnarea Tratatului de la Nice ;
- 1 ianuarie 2002, intră în circulaţie Euro. ;
 - 28 februarie 2002, debutul Convenţiei europene cu privire la viitorul Uniunii
Europene ;
- dec 2002, Uniunea Europeană decide să se extindă spre 10 din cele 12 ţări cu
care este în proces de negociere (mai puţin România şi Bulgaria) ;
- iulie 2003, adoptarea de catre Convenţie a proiectului de Constituţie ;
- 4 octombrie 2003, începerea celei de-a 6-a Conferinţe interguvernamentale
(Roma).

5.2. Teoriile integrării şi aplicarea lor în procesul integrării europene

După cel de-al doilea război mondial s-au format două opinii diametral opuse cu
privire la cooperarea europeană. Prima consta în a realiza o simplă zonă vastă de liber
schimb prin eliminarea barierelor vamale şi a altor restricţii din calea schimburilor
reciproce. A doua opinie presupunea constituirea unei uniuni economice, a cărei primă
etapă ar fi fost “afirmarea unei personalităţi proprii prin realizarea unei uniuni vamale”,
opinie aflată într-o dublă divergenţă faţă de prima: privind supranaţionalitatea şi privind
deschiderea către restul lumii occidentale.20 Ca urmare a acestor două concepţii diferite,
Europa Occidentală s-a scindat în două: ţările care au semnat la 4 ianuarie 1960 la
Stockholm Convenţia de creare a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (Marea
Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia) şi ţările care au
format Comunitatea Economică Europeană (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg).
Ca simplă zonă de liber schimb, fără a stabili şi un tarif vamal extern comun,
AELS a fost gândită ca etapă intermediară, indispensabilă, în vederea unei alianţe
comerciale la nivelul Europei Occidentale. Ea s-a dorit a fi un front eficient de negocieri
cu Piaţa Comună şi bază de lansare spre aceasta, prin dobândirea unei experienţe practice
într-un cadru restrâns domeniului integrării comerciale. Politica comercială a AELS este
fundamentată pe ideea că liberul schimb se poate efectua fără tarif extern comun şi fără
politici concertate, elementul de substituire fiind un sistem de reguli de origine.
Prin formula mai suplă pe care o presupune, zona de liber schimb a fost
considerată de către ţările AELS ca răspunzând mai bine decât alte forme de integrare
unor interese diferite ale grupurilor ce doresc să-şi lărgească nivelul de cooperare în
domeniul comercial, dar să-şi păstreze în acelaşi timp deplina suveranitate. Efectele
favorabile rezultau din dezvoltarea schimburilor externe între ţările partenere şi
transformările produse în alocarea resurselor proprii, generatoare de efecte de creare de
trafic; logic, însă, efecte limitate prin raportare la alte forme de integrare aprofundată, mai
ales ca urmare a lipsei de mobilitate a factorilor de producţie.
AELS s-a dovedit totuşi a fi ceea ce s-a dorit să fie: o treaptă în integrarea
europeană pentru ţările ce nu s-au arătat încrezătoare de la început într-un proiect care
urma să aducă limitări principiului suveranităţii naţionale. Treptat, cea mai mare parte a
ţărilor membre au fost integrate în Piaţa Comună, AELS cuprinzând în prezent doar
Norvegia (ca urmare a neratificării acordului de aderare), Elveţia şi Liechtenstein.
Proiectul Comunităţii Economice Europene era mult mai ambiţios, vizând ca scop
final uniunea politică, deşi fără precizări în acest sens. Nu era încă timpul şi europenii
mai eşuaseră încercând să unifice Europa prin politic.

20
Pierre Guillaume ş.a., “Nouvelle histoire économique”, vol. II, Armand Colin, Paris, 1992, p. 289.
 Prin Tratatul de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene, ţările
semnatare îşi propuneau ca, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea
progresivă a politicilor lor economice, să promoveze dezvoltarea armonioasă a
activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o
creştere stabilă, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele
membre (art. 3)21.
Articolul 4 al tratatului prevede şi căile de atingere a obiectivului propus22:
a) eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la
intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi orice altă măsură cu efect echivalent;
b) stabilirea unui tarif vamal comun şi o politică comercială comună faţă de
statele terţe;
c) eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
d) instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
e) instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor;
f) stabilirea unui regim prin care concurenţa să nu fie îngrădită în cadrul pieţei
comune;
g) aplicarea unei proceduri de coordonare a politicilor economice ale statelor
membre şi de evitare a dezechilibrelor balanţelor de plăţi;
h) apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei
comune;
i) crearea unui Fond social european, în scopul ameliorării posibilităţilor de
utilizare a forţei de muncă şi a ridicării nivelului de viaţă;
j) instalarea unei bănci europene de investiţii, destinată să faciliteze expansiunea
economică a Comunităţii ;
k) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mare în vederea creşterii schimburilor
şi pentru a urmări în comun efortul de dezvoltare economică şi socială.
Putem observa că:
1) iniţiatorii tratatului au optat pentru formula pieţei comune, dar mai multe
dispoziţii (b, d, i privind politici comune şi f, g, h, i, j, k - referitoare la coordonarea
politicilor economice) demonstrează dorinţa de a depăşi acest nivel de integrare;
2) sunt prevăzute două mari tipuri de acţiuni :
- eliminarea obstacolelor în calea mişcării libere a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor, capitalurilor (piaţa comună) şi
- elaborarea de politici coordonate, armonizate sau comune (caracteristici
ale uniunii economice);
3) punctul de plecare pe calea integrării economiilor îl constituie libera circulaţie
a mărfurilor în interiorul Comunităţii – punctul a).
Definirea obiectivului si modalităţile prin care ţările membre şi-au propus să-l
realizeze au suportat modificări semnificative prin Tratatul de la Maastricht. In prezent
ele au fost reconsiderate prin propunerea de Constituţie.
Principiul in baza căruia Uniunea îşi exercită competenţele este cel al atribuirii
(atribuite de către statele membre, in baza principiilor de subsidiaritate şi
proporţionalitate).

21
“L’Union européenne. Les traités de Rome et de Maastricht“, La documentation Française, Paris, p.9.
22
Ibidem, p.9-10.
 Determinată politic, integrarea europeană s-a realizat prin mecanisme complexe
bazate pe libera circulaţie. S-au avut în vedere politici comune, armonizarea legislaţiilor,
coordonarea politicilor naţionale, fonduri şi instituţii comune; o construcţie inedită ce
urma să unească naţiunile Europei într-un efort comun de progres şi prosperitate; o
opţiune deschisă tuturor statelor ce împărtăşeau idealurile fondatorilor şi subscriau la
obiectivele şi principiile comunitare.
1. Ce este un proces de integrare şi care sunt principalele teorii privind
realizarea integrării economiilor (teritorială)
Procesul de integrare a ţărilor membre ale Uniunii europene reprezintă un
exemplu de integrare totală prin care diferitele economii naţionale urmăresc să formeze
o nouă entitate economico-socială mai vastă, echilibrată, substituind progresiv elementele
componente.23
Pentru Marchal, unul din teoreticienii de referinţă în teoria integrării, un astfel de
proces este “integrare teritorială” deoarece se referă la “un fenomen care, într-un spaţiu
delimitat geografic, este total în ce priveşte toate elementele vieţii economice, sociale,
tehnice şi politice”. La această definiţie Marchal mai adaugă cel puţin încă două :
“fuziune progresivă a economiilor naţionale pe toate planurile, în primul rând economic
şi apoi, prin forţa lucrurilor, pe plan social şi în final politic” şi “intensificarea
(consolidarea) solidarităţii care domneşte sau trebuie să domine între diversele elemente
ale unui ansamblu”24.
Pe baza acestor definiţii, se înţelege că “integrarea teritorială” este un proces
dinamic, progresiv, limitat în spaţiu, de creare a unui ansamblu nou, bazat pe o reţea
complexă de legături de solidaritate în toate domeniile; este un proces prin care
economiile naţionale fac loc unei noi entităţi, punctul de plecare fiind fuziunea
economică, iar cel final fuziunea politică – dar nu ca scop în sine, ci ca o necesitate, “prin
forţa lucrurilor”.
Un prim aspect ce poate fi constatat este importanţa acordată solidarităţii în
procesul de integrare economică. Marchal nu lasă aici loc de discuţii. El precizează clar :
“un spaţiu integrat va fi un spaţiu de solidaritate”. Solidaritatea este necesară pentru a
asigura unitatea şi echilibrul noii entităţi şi va determina o anumită viziune asupra
condiţiilor de integrare, a mecanismelor şi instrumentelor folosite, deoarece: ”există un
spaţiu integrat atunci când legăturile de solidaritate care există între diversele sale
elemente sunt astfel încât libertatea totală a schimburilor nu dăunează nimănui şi este în
profitul tuturor“.25 Aceasta caracterizează spaţiul naţional; un spaţiu similar trebuie creat
prin integrare, un spaţiu în care indivizii şi grupurile sociale să fie conştiente de
apartenenţa la o comunitate, să fie solidare atât cât uman este posibil.
Acordând solidarităţii o importanţă determinantă în realizarea unui spaţiu integrat,
Marchal va defini trei procese de integrare, laturi (componente) ale integrării depline, în
funcţie de natura solidarităţii, respectiv: integrare economică, socială şi politică.
Integrarea economică reprezintă realizarea solidarităţii economice prin formarea unei
reţele complexe de legături interdependente între agenţii economici ai ţărilor participante;
integrarea socială completează integrarea economică şi este specifică integrării depline,
dar nu va fi niciodată totală, deoarece niciodată oamenii nu se vor simţi deplin solidari;

23
André Marchal, ”L’intégration territoriale“, Presses Universitaires de France, Paris, 1965, p.7.
24
Ibid., p.7, 10, 20.
25
Ibidem, p.24.
integrarea politică, consecinţă a celorlalte, reprezintă existenţa unităţii de decizie şi se
poate realiza sub două forme: confederală şi federală. Ca finalitate, integrarea teritorială
va fi atât economică cât şi socială şi politică, un proces desfăşurat în toate cele trei
domenii.
Observăm la Marchal aşa numita logică cumulativă a integrării, principiul
solidarităţii şi criteriul teritorial - confirmate în planul concret al integrării europene.
Importanţa legăturilor de solidaritate pentru existenţa unui spaţiu integrat pare a fi
luată în considerare şi de Fr. Perroux. Referindu-se la integrarea vest-europeană, Perroux
consideră integrarea drept procesul prin care se urmăreşte ”înlocuirea echilibrelor
naţionale şi a echilibrelor între naţiunile europene şi între acestea şi cele din afara
Europei, cu un nou echilibru al unui ansamblu format din naţiunile europene, considerat
mai favorabil şi socotit ca stabil în profitul său”.26
În studiul “Intégration économique. Qui intègre? Au benefice de qui s’opère
l’intégration?”27 Perroux depăşeşte cadrul european al analizei pentru a oferi, în concepţia
sa, o teorie general valabilă a integrării regionale. El porneşte de la abordarea
comparativă a integrării unei naţiuni şi a integrării unor spaţii economice diferite,
urmărind să demonstreze care sunt condiţiile de integrare, necesitatea adoptării unei
politici de integrare, consecinţele posibile şi să precizeze modul în care trebuie apreciate
rezultatele obţinute. În explicarea integrării la nivelul naţiunii accentul cade pe limitele
autoreglării economice pe baza mecanismelor pieţei libere (creştere polarizantă,
dezintegrantă) şi a rolului integrator al puterilor publice (prin favorizarea circulaţiei
informaţiei şi repartizarea “corectată” a avantajelor obţinute). Concluzia la care ajunge
Perroux este că problema fundamentală a integrării unor spaţii economice diferite şi, mai
ales, inegal dezvoltate o contituie evitarea exercitării de către una din părţi a rolului de
integrator în beneficiul său şi în dezavantajul celorlalte părţi (chiar dacă beneficiul
respectiv coincide cu cel al ansamblului). Rezultatele obţinute nu se apreciază prin
prisma ansamblului, ci a fiecăreia dintre unităţile componente. Asigurarea coeziunii
economice şi sociale a ansamblului, respectarea principiului reciprocităţii, eliminarea
oricăror raporturi de dominaţie între parteneri şi evitarea polarizării sunt absolut necesare
creării unui spaţiu integrat, echilibrat şi solidar.
O serie de clarificări utile înţelegerii procesului de integrare aduce şi Louis
Philips. El acordă o importanţă deosebită distincţiei între integrarea pieţelor şi integrarea
economiilor, considerând că integrarea pieţelor reprezintă un mijloc de a crea
comportamente mai concurente, de a realiza o piaţă concurenţială şi se defineşte într-o
optică pe termen scurt (în care formele de piaţă determină comportamentele) 28;
integrarea economiilor este considerată ca fiind procesul prin care se urmăreşte
obţinerea unui progres susţinut, implică solidaritate şi reciprocitate şi este concepută
într-o optică pe termen lung (în care comportamentele influenţează la rândul lor formele
de piaţă, aşa încât, “rezultatele finale obţinute în scurtă perioadă conduc pe termen lung la
comportamente noi şi, prin acestea, la noi forme de piaţă”29.
Rezultă că, integrarea pieţelor este o componentă a mecanismului de integrare a
economiilor şi presupune în primul rând eliminarea barierelor artificiale din calea
26
Fr. Perroux, “ L’Europe sans rivages “, Presses Universitaires de France, Paris, 1954, p.419.
27
Fr. Perroux, “ L’Économie du XX-e siècle “, Presses Universitaires de Grenoble,
1991.
28
Louis Philips, “D’intégration des marchés”, Edition E.Nauwelaerts, Louvain, 1962, p.75.
29
Ibidem, p.62.
schimburilor (integrare negativă) şi apoi ameliorarea funcţionării pieţei respective
(integrare pozitivă).
Conceptele de “integrare negativă” şi “integrare pozitivă” desemnează practic
două mecanisme de realizare a integrării economice sau, eventual, două laturi ale
aceluiaşi mecanism. Integrarea negativă constă în “desfiinţarea tuturor obstacolelor din
calea liberei circulaţii care pot exista în interiorul statelor” 30 sau abolirea graduală a
restricţiilor cantitative şi a taxelor de import din calea schimburilor dintre ţări, în scopul
bunăstării comerciale a ariei integrate31. Conform opticii liberale, integrarea este doar
“amenajarea spontană a economiilor aşa cum rezultă din ‘legea pieţei’.” 32 Eliminarea
barierelor vamale declanşează un proces automat de integrare datorită capacităţii
autoregulatoare, de adaptare, a economiilor. A. Marchal a definit însă “pseudo-integrare”
procesul integrării economiilor prin mecanismul integrării negative. 33 Motivat de
principiul solidarităţii, el este un adept al integrării voluntariste, dirijiste, al integrării
pozitive. Integrarea pozitivă presupune cel puţin un minim de intervenţie în direcţia
coordonării şi armonizării politicilor economice în scopul ameliorării funcţionării pieţei.
Integrarea economiilor apare astfel ca un proces declanşat prin integrare
negativă şi reglat prin integrare pozitivă. (A. Marchal, Fr. Perroux, B. Balassa).
Spre exemplu, Fr. Perroux consideră că prin integrare se urmăreşte obţinerea
pentru un anumit număr de spaţii economice “a mijloacelor unei mai bune alocări a
resurselor lor, pentru o dezvoltare autonomă, în beneficiul propriilor populaţii”.
Mijloacele nu se obţin însă automat, prin liberalizarea schimburilor, ci prin trei
mecanisme de integrare.34
Integrarea prin piaţă (prin jocul liber al legilor pieţei), în urma eliberării
barierelor din calea schimburilor reciproce, este considerată insuficientă creşterii şi
dezvoltării autonome pe termen lung. Perroux propune două mecanisme complementare-
integrarea prin investiţii şi integrarea instituţională, deşi fără rigoare ştiinţifică.
Integrarea prin investiţii constă în crearea de spaţii industriale ce depăşesc pe cele
naţionale pentru creşterea interdependenţei economice între diversele părţi constitutive,
probabil în scopul asigurării bazelor solidarităţii. Ea apare însă, mai curând, nu ca un
mecanism distinct ci ca un rezultat şi, în acelaşi timp, factor de susţinere a procesului
integrării. Integrarea instituţională este propusă a se folosi concomitent cu celelalte două
în procesul integrării unor spaţii inegal dezvoltate şi constă în intervenţii publice acolo
unde legile pieţei nu oferă posibilitatea unei dezvoltări autonome; este o integrare
pozitivă, absolut necesară în integrarea spaţiilor inegal dezvoltate.
Teoria integrării a câştigat mult şi prin dezbaterile legate de perceperea integrării
economiilor ca proces sau ca stare. Tendinţa dominantă este de a considera integrarea un
proces, deoarece :
- integrarea deplină nu există ca stare ci este doar un proces şi mai curând o
politică, pentru că nu există solidaritate deplină şi integrarea presupune mereu eforturi de
coordonare, instrumente, politici etc. (A. Marchal);

30
Christian Hen, Jacques Leonard, op.cit., p.27.
31
Jan Tinbergen, “International economic integration“, Elsevier Publishing Company, Amsterdam-London-
New York, 1965, p. XV-XVI.
32
André Marchal, “L’intégration territoriale”, Presses Universitaires de France, Paris, 1965, p.15.
33
Ibidem, p.16.
34
Fr. Perroux, “L’Economie du XX-e siècle”, Presses Universitaires Grenoble, 1991, p.420.
 - dinamismul vieţii economice face ca orice ansamblu integrat să fie mereu în curs
de integrare (G. Cevallos).
Un mare succes a avut B. Balassa cu propunerea de a defini integrarea economică
atât ca proces, cât şi ca stare. “Privită ca proces, ea înseamnă luarea acelor măsuri care să
ducă la abolirea discriminărilor între unităţile economice aparţinând unor state naţionale
diferite; considerată ca stare, reprezintă lipsa oricărei forme de discriminare din calea
economiilor naţionale.”35 Observăm, ca şi la A. Marchal, că există o politică de integrare
şi nu o integrare automată, realizată prin mecanismele pieţei libere, stimulate în acţiunile
lor de liberalizarea schimburilor şi lărgirea pieţelor.
Privită ca proces evolutiv, integrarea economiilor, începând cu punctul de
declanşare, se va desfăşura etapizat. Stabilirea etapelor şi a caracteristicilor fiecăreia
constituie una din problemele pe care teoria integrării a încercat să le rezolve şi în care
vocea cea mai auzită (punctul de vedere cel mai răspândit şi acceptat în literatura de
specialitate) este cea a lui B. Balassa.
Astfel, considerând integrarea economică un proces în evoluţie spre o situaţie
caracterizată de integrare, B Balassa pune în evidenţă mai multe etape ale acestuia, care
reprezintă “tot atâtea trepte”36. Sunt însă forme sau trepte? Prezentându-le, vom observa
că cele patru etape pot fi apreciate ca forme de integrare a economiilor şi ca trepte ale
integrării depline (totale).
Prima etapă, zona de liber schimb, presupune eliminarea taxelor vamale şi a
restricţiilor cantitative din calea schimburilor între statele membre. Uniunea vamală, a
doua etapă, adaugă la procesul liberalizării schimburilor comerciale dintre ţările partenere
constituirea unui tarif vamal comun faţă de ţările terţe.
În practică, se constată că zonele de liber schimb cunosc şi elemente specifice,
teoretic, doar uniunii vamale. Membrii Asociaţiei Europene a Liberului Schimb
(A.E.L.S.) consideră, de exemplu, că nimic nu împiedică adoptarea într-o zonă a liberului
schimb a unor dispoziţii complementare (privind regulile concurenţei, armonizarea unei
politici economice, etc.). Experienţa AELS demonstrează că realizarea unei zone de liber
schimb presupune mai mult decât simpla desfiinţare a barierelor interne din calea
schimburilor reciproce; s-a produs o uniformizare a regulilor privind practicile
concurenţei, a avut loc şi coordonarea limitată a politicilor naţionale, îndeosebi a politicii
comerciale adoptată faţă de ţările UE.
O a treia etapă de integrare este piaţa comună în care, între ţările membre, sunt
eliminate restricţiile în calea liberei mişcări a mărfurilor şi a factorilor de producţie.
Ultima fază, uniunea economică, combină elementele specifice pieţei comune cu
armonizarea politicilor economice naţionale şi chiar politici comune.
Diferenţele între piaţa comună şi uniunea economică sunt, în realitate, greu
observabile. Libertatea de circulaţie a mărfurilor şi a factorilor de producţie nu se poate
realiza fără politici comune şi armonizarea politicilor economice. Se poate aprecia, mai
curând, că piaţa comună impune trecerea la un nivel superior de integrare. Economiile
naţionale devin deja atât de interdependente încât orice măsură de politică economică
luată de unul dintre parteneri are impact ce depăşeşte spaţiul naţional, impunând
coordonarea. Este astfel de înţeles de ce se vorbeşte de o logică cumulativă a integrării

35
B. Balassa, “ The theory of economic integration “, George Allen, Unvoin LTD, London, 1962, p.2.
36
Ibidem, p.1.
după care, odată debutat, procesul continuă natural prin determinare economică până la
integrarea politică; evident, dacă există voinţa politică necesară.
Integrarea economică parcurge toate cele patru etape şi presupune în final
“unificarea politicilor monetară, fiscală, socială, anticiclică şi recunoaşterea unei
autorităţi supranaţionale ale cărei decizii leagă statele membre.”37
În concluzie, integrarea europeană este un proces evolutiv de integrare deplină a
economiilor naţionale într-o nouă entitate; elementele definitorii sunt:
- declanşarea procesului de integrare se produce prin desfiinţarea barierelor
tarifare şi netarifare din calea schimburilor comerciale;
- integrarea economică se realizează concomitent în toate domeniile, progresiv,
etapizat, conform unei legităţi proprii, finalizând cu integrarea politică;
- principiul de bază al integrării îl constituie solidaritatea, în toate formele sale;
- o serie de instrumente de intervenţie se impun deoarece simpla acţiune a legilor
pieţei nu conduce la situaţia considerată a fi în avantajul fiecărui participant şi a
ansamblului în acelaşi timp.

5.3. Etape în evoluţia integrării europene

Ţările semnatare ale Tratatului de la Roma, împreună cu cele care au aderat
ulterior (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca în 1973, Grecia în 1981, Spania şi
Portugalia în 1986, Suedia, Finlanda şi Austria în 1995) au parcurs un drum lung,
conflictual şi controversat. De la Roma la Maastricht a curs un timp în care, în baza unei
legităţi proprii şi prin voinţă politică, integrarea europeană a evoluat prin aprofundare şi
prin extindere, apropiindu-se de obiectivul fundamental - unitatea politică.
Ţările comunitare s-au lansat în procesul integrării prin construirea unei uniuni
vamale ca premisă esenţială formării pieţei comune şi conturării celorlalte politici
economice necesare unificării.

A. Uniunea vamală
Europenii şi-au propus formarea unei uniuni vamale între ţările membre într-o
perioadă de tranziţie de 12 ani (eventual 15 ani dacă se impunea), prin eliminarea taxelor
vamale, stabilirea unui tarif vamal comun şi eliminarea restricţiilor cantitative.38
Primul proces, derulat în trei etape, a fost unificarea tarifară realizată prin
“dezarmarea tarifară” intra-comunitară liniar sau selectiv. O “clauză de accelerare” a
permis adoptarea unui ritm mai rapid pentru realizarea reducerilor tarifare într-un context
economic favorabil. Taxele vamale interne au fost desfiinţate în totalitate şi aliniate la
tariful vamal comun la 1 iulie 1968 cu doi ani mai devreme decât termenul prevăzut.
Tariful vamal extern comun s-a stabilit la nivelul mediei aritmetice a taxelor aplicate la 1
ianuarie 1957, în cele patru zone vamale ale Comunităţii (Benelux, Franţa, Italia, şi
R.F.G.), cu câteva excepţii, îndeosebi pentru sectorul agricol.
Funcţionarea eficientă a Uniunii vamale a impus pe lângă eliminarea taxelor
vamale şi tariful vamal comun, desfiinţarea celorlalte restricţii comerciale şi armonizarea
reglementărilor naţionale.39 Ţările membre şi-au păstrat însă numeroase măsuri de
politică comercială netarifară, în principal de natură fiscală, tehnică şi fito-sanitară, care

37
Bela Balassa, op. cit., p. 2.
38
Vasile C. Nechita, “Integrarea europeană”, Editura Deşteptarea, Bacău, 1997, p.73.
39
I. Ignat, op. cit., p.36.
s-au constituit în importante obstacole în calea schimburilor reciproce. După primii ani de
succes, integrarea europeană a parcurs o perioadă de criză, fiind relansată la mijlocul
anilor '80 printr-un program având drept scop "desăvârşirea pieţei comune" până în 1992.

B. Piaţa comună
Uniunea vamală a fost doar o primă etapă în liberalizarea pieţelor interne.
Ţările comunitare au considerat că trebuie să continue procesul integrării prin
instituirea deplină a celor patru libertăţi fundamentale : a mărfurilor, a capitalurilor, a
serviciilor şi a persoanelor. Ele dau conţinut unei alte forme de integrare, etapă a
integrării totale, numită piaţa comună.
Libera circulaţie a mărfurilor reprezintă fundamentul integrării economice.
Condiţii specifice au determinat înregistrarea unor progrese rapide, taxele vamale fiind
eliminate până la 1 iulie 1968, faţă de 1 ianuarie 1970, cât prevedea tratatul. Anii care au
urmat au fost, însă, caracterizaţi de o relansare a practicilor protecţioniste, acceptate prin
unele dispoziţii ale tratatului. Ele au fost generate de dificultăţi structurale înregistrate
îndeosebi în industriile tradiţionale ale ţărilor membre, încetinirea creşterii economice,
intensificarea concurenţei internaţionale.
Recurgerea la măsuri protecţioniste prezintă pentru un grup de ţări care se
integrează cel puţin trei inconveniente 40:
- menţinerea unor preţuri mai ridicate pe piaţa internă antrenează un transfer de
venit de la consumator la producător şi este la originea unor pierderi legate de dezvoltarea
unor producţii mai puţin eficiente decât în condiţii de liber schimb ;
- protecţia limitează schimburile internaţionale, posibilităţile specializării şi deci
ale unei mai bune exploatări a economiilor de dimensiune;
- se produce fragmentarea pieţei .
“Cartea albă” distingea în 1985, pentru ţările europene, patru tipuri principale de
obstacole în realizarea pieţei unificate: preferinţe naţionale în cadrul pieţelor publice,
frontiere fizice, frontiere tehnice şi frontiere fiscale41.
În consecinţă, eforturile europenilor s-au concentrat asupra instituirii unei
circulaţii libere reale a mărfurilor prin eliminarea obstacolelor existente şi armonizarea
legislaţiilor naţionale.
Concomitent, s-a avut în vedere şi libertatea de mişcare a persoanelor. Împreună
cu alte măsuri de armonizare socială, libera circulaţie a persoanelor asigură coeziunea
socială necesară existenţei unui spaţiu unitar, integrat, solidar.
Libertatea de mişcare a lucrătorilor se detaşează ca importanţă datorită
implicaţiilor asupra ocupării forţei de muncă, remunerării, condiţiilor de muncă şi
drepturilor cuvenite. Tratatul de la Roma prevedea prin articolul 48 principiul liberei
circulaţii a muncitorilor, “sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordin public,
securitate şi sănătate publică” şi neaplicabil ocupaţiilor din administraţia publică. În 1968
era deja eliminată orice restricţie privind sejurul muncitorilor şi familiilor acestora. Actul
unic, acordul de la Schengen şi Tratatul de la Maastricht marchează momente decisive în
realizarea a ceea ce vest-europenii numesc “Europa cetăţenilor”. Dar, urmare a
disparităţilor naţionale încă existente, se impune continuarea eforturilor de apropiere a
40
P. Maiellet, Ph. Rollet,op. cit., p.70.
41
“Cartea albă” reprezintă un document al Comisiei europene, prezentat Consiliului European în 1985, cu
privire la încheierea procesului de realizare a pieţei comune. Nu trebuie confundată cu “Cartea albă”
adoptată de Consiliul de la Essen (1994) privind acquis-ul comunitar.
legislaţiilor şi întărirea competenţelor comunitare în scopul constituirii unui veritabil
spaţiu intern fără frontiere.
Libera circulaţie a serviciilor are două componente: libertatea de stabilire şi
libertatea de prestare. Realizarea ei presupune folosirea într-o măsură importantă a
principiului recunoaşterii mutuale şi cel al armonizării minimale. Libertatea de stabilire
presupune dreptul unei întreprinderi dintr-un stat membru de a implanta o filială sau orice
alt tip de unitate în orice altă ţară parteneră. Orice discriminare pe criteriu de naţionalitate
este interzisă. Libertatea de prestare reprezintă dreptul de a presta servicii, oriunde în
comunitate şi indiferent de naţionalitate. Dificultăţile înregistrate în acest domeniu ţin de
progresele insuficiente în recunoaşterea mutuală a diplomelor şi absenţa unui drept
european al societăţilor 42.
Libera mişcare a capitalurilor presupune libertatea de prestaţie a serviciilor în
domeniul financiar şi libera circulaţie a capitalurilor. Ea este consecinţa firească a
mişcării libere a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor; completează şi sprijină integrarea
comercială. Avantajele aşteptate în urma acestui proces sunt : scăderea costurilor
intermediare; diversificarea ofertei; o mai bună organizare şi implicit posibilităţi ridicate
de a face faţă concurenţei pe piaţa financiară internaţională; creşterea posibilităţilor de
finanţare datorită mai bunei mobilizări a economiilor europene.
Piaţa internă unică a evoluat lent. Sub impulsul dat de Actul unic (numit şi Cartea
Albă), adoptat în 1987 în scopul de a pregăti terenul pentru unificarea europeană, piaţa
comună a putut deveni efectivă doar la 1 ianuarie 1993.
În 1985, Comisia europeană a emis un document intitulat Cartea albă.
Documentul includea argumentele şi mijloacele necesare pentru o realizare mai rapidă a
celor „patru libertăţi”. Propunând suprimarea frontierelor fiscale (diferenţele de TVA),
tehnice (norme sanitare şi tehnice, monopoluri publice naţionale) şi fizice (controale
vamale). Documentul a fost a semnat în februarie 1986, reprezintă Actul unic şi este de
fapt actul de relansare a procesului de integrare, proces aflat în criză prin amplificarea
barierelor netarifare în spaţiul comunitar. Ţarile memnbre se angajau într-un proces de
armonizare legislaţiilor necesar într-un spaţiu de liberă circulaţie a mărfurilor şi factorilor
de producţie. Pentru a facilita procesul de armonizare, Actul unic a introdus principiul
recunoaşterii mutuale şi a extins acordul cu majoritate calificată.
În 1979, hotărîrea Curţii de Justiţie a Comunităţii europene „Cassis de Dijon” a
decis că un bun sau serviciu comercializat legal într-un stat membru trebuie să poată fi
vândut fără restricţii în toate celellalte ţări membre. Acest principiu, al recunoaşterii
mutuale permitea căderea întregului arsenal protecţionist pe care uniunea vamală nu l-a
putut elimina şi care s-a dezvoltat pe fondul încetinirii creşteii, cu incepere de la mijlocul
anilor 70. Aplicarea principiului se lovea însă de compromisul de la „Luxemburg” care
însemna că în luarea deciziilor la nivelul Consiliului se practica procedura unanimităţii
„cu o diferenţă rezonabilă”. Practic orice decizie putea fi pusă în discuţie printr-un veto al
unui stat. Compromisul întârzia prin urmare procesul de liberalizare a pieţelor. Acordul
unic a permis aplicarea efectivă a principiului recunoaşterii mutuale şi avansarea în
procesul integrării.
Actul unic menţine parţial şi principiul armonizării dar pentru toate problemele
referitoare la desăvârşirea pieţei unice, principiul votului cu majoritate calificată se
substituie celui al unanimităţii. Se menţin deciziile unanime în domenii „sensibile”:
42
Ibidem, p.80.
fiscalitate, extindere, libera circulaţie a persoanelor, acţiuni noi. Până la sfârşitul lui 1995,
cvasi-totalitatea celor 282 de directive de armonizare necesare desăvârşirii pieţei unice au
fost adoptate; nu toate au fost transpunse însă în legislaţiile naţionale.

C. Uniunea economică
În literatura de specialitate, piaţa comună şi uniunea economică sunt prezentate ca
forme distincte de integrare.
Din analiza a ceea ce este în fapt o piaţă internă unică, se poate constata că
realizarea ei implică măsuri ce ţin, teoretic, de uniunea economică. Stabilirea unui
moment în care un ansamblu de ţări trece de la realizarea între ele a unei pieţe comune la
o uniune economică, este, credem, imposibilă. Piaţa comună pare mai curând o
componentă a uniunii economice, un mijloc de realizare a acesteia.
În cadrul uniunii economice pot exista însă diferite nivele de integrare, în funcţie
de: numărul de politici comune, gradul de armonizare al legislaţiilor, interdependenţa
existentă între economiile participante.
Condiţiile considerate minime pentru reuşita unei uniuni economice sunt:43
- existenţa pieţei unice, cu cele patru libertăţi şi armonizarea fiscalităţilor indirecte
(T.V.A., accize) ;
- o politică a concurenţei care să asigure buna funcţionare a mecanismelor pieţei;
nu poate exista piaţă unică fără posibilitatea de a controla acordurile, monopolurile,
concentrările şi ajutoarele publice ;
- politici comune în scopul realizării coeziunii economice şi sociale a uniunii ;
- coordonarea politicilor economice a statelor membre, obligatorie la un nivel al
interdependenţei, când o măsură de politică economică a unui stat depăşeşte sfera acţiunii
sale – spaţiul naţional;
- armonizarea politicilor şi recunoaşterea mutuală.
Uniunea economică este un stadiu de integrare în care interdependenţele sunt atât
de accentuate încât aproape toate politicile economice ies de sub elaborarea strict
naţională. Statele membre îşi păstrează deplina libertate în elaborarea politicii monetare.
Renunţarea la aceasta, un pas deosebit de dificil, se consideră un imperativ deoarece
independenţa statelor membre în domeniul monetar limitează efectele favorabile ale
constituirii pieţei unice. Fondatorii Comunităţii erau convinşi că realizarea pieţei comune
va fi condiţionată de politici economice şi monetare comune. Era de la sine înţeles că
instituirea progresivă a pieţei comune va antrena interdependenţe accentuate între
economiile membre, obligând la armonizare şi coordonare într-o primă etapă iar apoi la
adoptarea de politici comune. În momentul lansării procesului, poziţia adoptată a dovedit
însă realism prin opţiunea pentru o formă de integrare ce nu aducea atingere principiului
suveranităţii.
Elaborarea politicilor economice a revenit statelor membre care îşi asumau
obligaţia de a urmări obiectivele stabilite la nivel comunitar în strânsă colaborare cu
instituţiile CEE. Dar, exceptând agricultura- domeniu în care a fost pusă rapid în aplicare
o politică comună, progresele în planul coordonării/armonizării au fost extrem de lente,
întârziind şi chiar punând în pericol procesul de integrare. La Conferinţa de la Haga din
1969, statele membre au aprobat iniţierea unor măsuri pentru constituirea unei uniuni

43
M. Berthiaume şi R. Revol, lucr. cit., p.57.
economice şi monetare. Măsurile propuse au dat conţinut planului Werner. 44 Planul
prevedea realizarea uniunii economice şi monetare în trei etape în care statele membre ar
urma să-şi armonizeze politicile naţionale pentru a putea trece la politici comune.
Rezultatul a fost un eşec iar procesul a fost relansat 20 de ani mai târziu prin planul
Delors(1989). Adoptat în iunie 1989, planul a reprezentat baza acţiunilor ce au condus la
Uniunea Europeană.

D. Uniunea economică şi monetară

Preocuparea ţărilor membre CEE de a introduce o disciplină monetară internă s-a
datorat iniţial problemelor ridicate de interdependenţa ridicată a economiilor şi flotarea
liberă a monedelor începând cu deceniul opt. Diferite etape s-au succedat până la decizia
adoptării unei monede unice.45
Studiul literaturii privind integrarea monetară relevă două categorii de probleme:
oportunitatea unei monede unice, în funcţie de avantajele şi dezavantajele instituirii
acesteia şi modul concret de realizare a Uniunii Monetare.
1) Două optici diferite se desprind cu privire la oportunitatea monedei unice.
a) Stabilirea unei monede unice este, în viziunea economiştilor care o susţin fără
rezerve, consecinţa firească a pieţei unice şi instrumentul indispensabil funcţionării
acesteia. Ei au în vedere o serie de avantaje pe care moneda unică le-ar produce.
Argumentele aduse pleacă de obicei de la rolul monedei într-o economie modernă. Iată ce
ne spune în acest sens André Fourçans: “Moneda diminuează costurile de informare şi
tranzacţii asociate schimburilor. În rolul său de unitate de cont, mijloc de schimb şi de
rezervă, ea face dovada unei productivităţi economice şi sociale incomparabile. Ea reduce
incertitudinea şi costurile inerente activităţii economice, diminuând resursele care ar
trebui altfel investite pentru a obţine, utiliza şi stoca informaţia şi pentru a efectua
tranzacţiile necesare proceselor de producţie şi schimb (Brunner şi Meltzer, 1971). Aceste
avantaje sunt cu atât mai importante cu cât domeniul de utilizare al monedei se lărgeşte
(Mendel, 1961).”
Altfel spus, calitativ, argumentele în favoarea unei monede unice sunt aceleaşi cu
cele în favoarea unei economii monetare faţă de economia de troc, chiar dacă, cantitativ,
câştigurile sperate sunt mai mici. Concret, o singură monedă facilitează compararea
preţurilor internaţionale fără a fi nevoie să se strângă şi să se producă informaţii privind
ratele de schimb prezente şi viitoare, ca şi informaţii privind diferitele constrângeri şi
reglementări ale pieţelor de schimb. Ea elimină incertitudinea legată de ratele de schimb,
precum şi costurile de conversie asociate tranzacţiilor între devize. O monedă unică
elimină operaţiunile de schimb neproductive pentru colectivitate în ansamblu său. O lume
cu monede multiple, şi pentru care există un risc (potenţial sau real) de schimb, constituie
un obstacol în integrarea pieţelor nu doar monetare şi financiare ci şi de bunuri şi servicii
(Kenen, 1976).46

44
Pierre Werner, pe atunci preşedinte de guvern şi ministru al finanţelor în Luxemburg.
45
Chr. Bordes ş.a., “La coordination des politiques monétaires”, Revue d’économie politique, nr.1, 1991,
p.1-17.
46
A. Fourçans, “ L’Union monétaire de l’Europe : fondements théoriques, problèmes et propositions “,
Revue d’économie politique, nr.1, 1991, p.130.
 Christian de Boissieu, profesor la Universitatea Paris 1, sintetizează într-un articol
concepţiile susţinătorilor monedei unice în spaţiul vest-european privind avantajele nete
ale realizării U.E.M.47
Avantajele considerate certe sunt:
- U.E.M. este “complementul logic al marii pieţe şi al integrării financiare;
moneda comună este o contra-parte a integrării pieţelor naţionale de factori de producţie
(mai ales muncă şi capital) şi a pieţelor de bunuri”; uniunea monetară condiţionează şi
determină creşterea mobilităţii bunurilor şi factorilor de producţie;
- cu o monedă unică riscul de schimb intra-european dispare şi se elimină
costurile datorate recurgerii la diferite instrumente de acoperire a acestui risc;
- se elimină costurile de tranzacţie datorate “trecerii de la o monedă la alta” (se
estimează o reducere de 0,5 % din PNB al UE, variind între 0,1% pentru ţările cu monedă
puternică şi 1% pentru ţările cu monedă slabă);
- posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancară şi convergenţa ratelor
dobânzii;
- întărirea disciplinei financiare, reducerea instabilităţii şi incertitudinii,
dezvoltarea cooperării economice;
- atragerea unei fracţiuni importante a economiei mondiale sub forma investiţiilor
directe şi de portofoliu.
b) O altă concepţie despre oportunitatea monedei unice este dată de autorii care
văd în aceasta o mare greşeală.
Spre exemplu, Philippe Lagayette ajunge la concluzia că “o piaţă unică nu include
o monedă unică” deoarece nu există legătură logică între integrare economică şi unificare
monetară. Problema principală a sistemelor monetare şi, îndeosebi a Sistemului Monetar
European (SME), “nu constă în absenţa unei monede unice, ci în faptul că sunt fondate pe
iresponsabilitate instituţională“. Un sistem de bănci libere în care oricine este liber să
utilizeze orice monedă ar fi evident mult mai bun deoarece ar reintroduce
responsabilitatea băncilor individuale. Existenţa pieţei comune este perfect compatibilă
cu o multitudine de monede deoarece semnificaţia ei ar fi dereglementarea, concurenţa şi
diversificarea.48
Argumentele aduse în general împotriva unei monede unice sunt :
- moneda unică, eliminând variaţiile nominale de schimb ale cursurilor, face mai
dificile ajustările pe termen scurt ;
- fiecare naţiune îşi pierde suveranitatea în politica monetară (determinarea ratei
de inflaţie şi arbitrarea între inflaţie şi şomaj) ;
- consecinţe regionale nedorite, generate de neconcordanţa între evoluţia aproape
uniformă a salariilor nominale şi productivităţile mai scăzute ale regiunilor periferice şi
de mişcările de forţă de muncă şi de capital între regiuni; o politică de redistribuire a
veniturilor, stimularea delocalizărilor de forţă de muncă spre regiunile periferice ar
constitui soluţia eliminării acestui dezavantaj.
2). Mai multe concepţii s-au conturat în timp cu privire la modalităţile concrete
de unificare a unei zone monetare.49
47
Christian de Boissieu, “ Avantages de l’Union économique et monétaire “ Revue d’économie politique,
nr.1, 1991, p.153-166.
48
Philippe Lagayette, “ La dinamique de l’Union economique et monetaire “, Revue d’economie politique,
nr.1, 1991, p.109-126.
49
Philippe Narassiguine, “L’Unification monétaire européenne”, Economica, Paris, 1993.
 a) Prima concepţie de integrare monetară, cea mai cunoscută, o reprezintă
sistemele de schimb organizate. Unificarea monetară se produce în doi timpi: mai întâi se
stabilesc parităţi fixe între monedele ţărilor membre; ulterior se stabileşte o monedă
unică.
Sistemele monetare europene corespund acestei orientări. Experienţa acumulată
demonstrează o serie de ineficienţe, unele foarte importante. Optica unei integrări prin
procedura sistemelor de schimb organizate nu are fundamente teoretice. Stabilitatea
ratelor de schimb nu implică în mod necesar posibilitatea unei monede unice. La acest
aspect semnificativ se adaugă şi lipsa mijloacelor băncilor centrale pentru a face faţă
operaţiunilor speculative, efecte perverse asupra ţărilor mai puţin dezvoltate în cadrul
aderării lor la sistem, lipsa de supleţe pentru a resorbi şocurile externe violente
(experienţa unificări monetare germane).
b) În 1961, R.A. Mundell elaborează teoria zonei monetare optimale şi s-au pus
astfel bazele fundamentării teoretice a unificării spaţiilor monetare. Teoria, cu
dezvoltările ulteriore ce i-au fost aduse de către alţi cercetători, răspunde unei concepţii
constructive despre integrare monetară, concepţie numită de tip Keynesist.50 Conform lui
R. A. Mundell51, problema fundamentală a proceselor de integrare şi dezintegrare
monetară o constituie “zona monetară optimală”. Aceasta este o zonă în interiorul căreia
nu se impune o ajustare a ratelor de schimb între regiuni şi unde se poate adopta o
monedă unică sau parităţi fixe. O asemenea zonă poate exista dacă în interiorul ei factorii
de producţie –şi în special factorul muncă – sunt perfect mobili. De aceea, spaţiul natural
al unei monede nu este neapărat cel naţional. Şocurile externe pot provoca efecte perverse
în uniunea monetară, fapt pentru care trebuie corectate deoarece ar putea deveni
definitive. Dintre efectele de acest tip pot fi menţionate: subutilizarea potenţialului
regiunilor afectate (de obicei cele periferice), deşertificarea regiunilor perturbate,
reducerea schimburilor intraregionale, creşterea ratei dobânzii, creşterea prelevărilor
obligatorii, deformarea structurii economice a regiunilor perturbate. Corectarea acestor
efecte presupune mobilitatea forţei de muncă între regiuni.
c) Tratatul de la Maastricht corespunde unei concepţii constructiviste de tip
monetarist. Ea stabileşte drept condiţie fundamentală pentru unificarea zonelor monetare
obţinerea unor diferenţe nule între ratele de inflaţie ale naţiunilor respective. Această
viziune este completată prin definirea în cadrul tratatului a unor criterii macroeconomice:
- inflaţia nu trebuie să fie mai mare de 1,5% faţă de media a trei state cele mai
performante;
- deficitul public nu trebuie să depăşească 3% din PIB ;
- datoria publică trebuie să fie cel mult 60 % din PIB ;
- dobânda pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% media
primelor trei ţări membre cele mai performante.
Alături de aceste criterii, Ph. Rollet consideră deosebit de importante pentru
stabilitatea unei uniuni monetare: convergenţa ritmurilor de creştere economică şi
coerenţa fenomenelor de specializare.52

50
Ibidem, p. 137
51
Ibidem, p. 45-71
52
Philippe Rollet, “ Convergence réelle, convergence structurelle et Union Economique et Monétaire,
Centre Economie et Politiques Européennes, Lille, 1992.
 Şi acestei concepţii i se reproşează lipsa fundamentării teoretice şi faptul de a lăsa
fără răspuns întrebări esenţiale.53
d) Concepţia concurenţială a unificării monetare este “multiformă” 54 şi
caracteristica sa principală o constituie strategia graduală de unificare, bazată pe
concurenţa liberă între monede.
Două aspecte esenţiale sintetizează această concepţie :
- alegerea monedei se face de către consumator, care determină “zonele” monetare
optimale (părţi din piaţă deţinute de diferite monede);
- zona monetară optimală evoluează suplu, în funcţie de preferinţele
consumatorilor.
Un proces concurenţial de integrare monetară este preferabil unui sistem
centralizat şi constructivist. El permite concurenţa între sisteme monetare, serviciile
monetare şi financiare şi lasă pieţei alegerea monedei unice. Piaţa va selecta moneda
unică şi va stabili zonele monetare optimale.
Mai multe proiecte privind unificarea monetară în UE au fost elaborate în viziune
constructivistă. În 1975 economiştii Manifestului de la Toussaint propuneau emisiunea
unei monede europene “Europa”; monedele naţionale ar fi condus consumatorii la
alegerea celor mai performante devize. Tot în 1975, J.Riboud propunea crearea unei
monede europene “Eurostable”, similară cu “Europa”, dar rezervată doar tranzacţiilor
internaţionale. Mai recent, în 1989, britanicii recomandau concurenţa între toate
monedele naţionale europene. Monedele prezentând cele mai bune performanţe le-ar fi
eliminat progresiv pe celelalte.
Deşi concepţia concurenţială evită ajustările costisitoare ale adoptării prea rapide
a unei monede unice, concepţia adoptată pentru unificarea monetară europeană a fost cea
constructivistă.

5.4. Europa monetară

1957-1972 : cooperare monetară - crearea unităţii de cont agricole în 1962;
- planul Barre (în 1969) pentru convergenţa politicilor naţionale pe termen scurt şi
asistenţa financiară a ţărilor cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi;
- planul Werner (în 1970) privind constituirea unei uniuni monetare până în 1980;
- acordul de la Washington (în 1971) pentru creşterea marjei de fluctuaţie în SMI
de la 1% (stabilită prin acordul de la Bretton Woods) la 2,25%.
1972-1979 : eforturi de stabilizare a cursurilor de schimb
- “şarpele monetar european” (1972) - fixarea marjei de fluctuaţie între monedele
europene şi între acestea şi dolar la 2,25%;
- crearea Fondului European de Cooperare Monetară (1973) şi adoptarea unităţii
monetare de cont europene cu valoare de 0,888 grame aur fin;
- adoptarea în 1975 a unităţii de cont europene definită printr-un coş de monede;
- acordul de la Bremen din iulie 1978 privind crearea unui sistem monetar
european pentru a facilita convergenţa dezvoltării economice şi a impulsiona procesul de
uniune europeană.
1979: constituirea Sistemului Monetar European:
- marje de fluctuaţie de ±2,5% (6% pentru monedele slabe);

53
Philippe Narassiguin, lucr.cit., p.3.
54
Ibidem, p.132.
 - solidaritate prin FECOM în menţinerea stabilităţii;
- adoptarea ECU pe baza uni coş de monede în funcţie de ponderea ţărilor în PIB
comunitar şi în schimburile intra-comunitare;
- stabilirea unui curs pivot prin definirea monedelor în ECU.

1979-1990 :modificări ale compoziţiei ECU;

- reajustări monetare, în special ale mărcii germane, francului francez şi lirei
italiene.
1990 : Consiliul european de la Madrid: statele membre decid asupra constituirii
Uniunii Economice şi Monetare.
1990-1993 : prima etapă de formare UEM
- definitivarea procesului de realizare a pieţei comune;
- eforturi de convergenţă a performanţelor economice.
1994-1997 (1999): a doua etapă - atingerea criteriilor de convergenţă
- stabilitatea preţurilor (rată a inflaţiei mai mică de 1,5% din rata medie a primelor
trei economii cele mai performante);
- deficit public / PIB de maxim 3%;
- datoria publică / PIB de cel mult 60%;
- respectarea marjelor de fluctuaţie prevăzute de SME pentru cel puţin doi ani fără
devalorizare faţă de alte monede europene;
- rată nominală a dobânzii cu cel mult 2% mai mare decât media celor mai
performante ţări membre;
- instituirea Sistemului European de Bănci Centrale format din Banca Centrală
Europeană şi Băncile Centrale Naţionale;
- coordonarea politicilor economice;
- stabilirea ţărilor ce vor participa la EURO.
mai 1998 : 11 ţări din cele 15 decid să participe la EURO (nu participă Grecia,
Danemarca, Marea Britanie şi Suedia).
1 ianuarie 1999 : stabilirea parităţilor fixe.
1 ianuarie 2002 : intrarea în vigoare a monedei unice “EURO” prin circulaţie în
paralel cu monedele naţionale;
1 iunie 2002: trecerea definitivă la exprimarea operaţiunilor publice şi private în
euro

Instituirea unei monede unice angajează costuri de ajustare considerabile, dificil

de suportat de către populaţii. Critici severe sunt aduse concepţiei de unificare a
Tratatului de la Maastricht şi se recomandă prudenţă susţinătorilor acesteia. Pe de altă
parte, speranţe mari sunt puse în desăvârşirea procesului de realizare a uniunii monetare
europene, apreciind avantajele mai presus de riscurile asumate.
Controversat încă, procesul unificării monetare se află în ultima sa etapă, conform
concepţiei Europei cu geometrie variabilă. Doar unsprezece din cele douăsprezece ţări
membre (mai puţin Grecia, Danemarca, Marea Britanie şi Suedia) au decis în mai 1998 să
participe la EURO- viitoarea monedă unică. La 1 ianuarie 1999 a avut loc stabilirea
parităţilor fixe, de la 1 ianuarie 2002 EURO va circula în paralel cu monedele naţionale,
iar de la 1 iunie 2002 monedele naţionale vor ceda locul în totalitate monedei comune. În
2001 şi Grecia şi-a anunţat participarea la moneda unică.
 5.4. Teoriile statică şi dinamică a integrării economice
Integrarea regională55 nu reprezintă un scop în sine.
Din punct de vedere politic, integrarea este considerată mijloc de a reduce
tensiunile politice, de a favoriza colaborarea pe plan politic, de a mări gradul de
participare la viaţa politică internaţională. Ţările în curs de dezvoltare menţionează
adesea posibilitatea de a obţine puterea colectivă de negociere în scopul obţinerii de
avantaje dar, mai ales, dorinţa de a evita izolarea, “de a nu rămâne pe dinafară”.
Din punct de vedere economic, I. Ignat consideră că argumentele ce vin în
sprijinul integrării economice sunt 56: economiile derivate din producţia de scară;
intensificarea concurenţei; atenuarea dezechilibrelor balanţei de plăţi; dezvoltarea unor
activităţi dificil de realizat în limitele pieţelor naţionale; creşterea puterii de negociere; un
plus de coerenţă în politicile economice; adoptarea unor reforme structurale altfel
imposibile; accelerarea dezvoltării economice.
Integrarea regională presupune constituirea de zone de liber schimb, geografic
limitate, în scopul optimizării alocării resurselor, creşterii eficacităţii aparatului productiv
şi dinamizării vieţii economice.
Avantajele decurg din mai buna valorificare a factorilor de producţie disponibili
prin crearea unui spaţiu concurenţial de mari dimensiuni, favorabil atingerii economiilor
de scară şi specializării conform costurilor comparative.

5.4.1. Analiza statică pe baza teoriei uniunilor vamale

Baza teoretică a integrării derivă din abordările clasice şi neoclasice privind
liberul schimb şi a fost fundamentată de Jacob Viner în 1950 prin “teoria uniunilor
vamale”57. Dezvoltările ulterioare, efectuate de J.E.Meade (1955), Gehrels (1955),
Scitowsky (1958), R.C. Lipsey (1960), H.G. Johnson (1965), A.Marchal(1965),
B.Balassa(1962) şi J.Tinberger(1965) au permis stabilirea efectelor, a condiţiilor în care
rezultatele pot fi net favorabile atât pentru fiecare participant cât şi pentru ansamblu, a
mecanismelor şi a instrumentelor prin care procesul integrării poate fi desăvârşit.
Integrarea economică este, în fapt, un proces de ajustare şi convergenţă structurală
a economiilor membre spre un nou spaţiu unitar, omogen şi solidar, vechile echilibre fiind
înlocuite cu o nouă reţea de legături generând un echilibru relativ stabil la nivel
comunitar. Punctul de pornire îl reprezintă liberalizarea schimburilor reciproce prin
constituirea unei zone de liber schimb. Finalitatea procesului, trecând prin etape
intermediare (Uniunea vamală, Piaţa comună, Uniunea economică şi Uniunea monetară),
este uniunea politică, despre care opiniile sunt împărţite. Adepţi ai federalismului şi ai
confederalismului vin cu argumente convingătoare pentru a-şi susţine punctul de vedere;
o dispută nefinalizată, mai ales cu privire la perspectivele spaţiului european, dar care
momentan este pusă în umbră de realizările Uniunii Europene şi de demersurile impuse
de Tratatul de Maastricht care presupun creşterea rolului instituţiilor comunitare; o
dispută care revine însă cu uşurinţă odată cu orice manifestare a contradicţiei între dorinţa
de autonomie naţională şi internaţionalizarea proceselor şi comportamentelor.

55
Unitatea teritorială de bază in procesul integrării europene a devenit regiunea. Considerăm în consecinţă
că cel mai relevant concept în definirea acestuia este cel de “integrare regională”.
56
I. Ignat, S.Pralea, “Economie mondială”, Ed. Symposion, Iaşi, 1994, p.156-159.
57
Viner J., “The Customs Union Issue”, Carnegie Endowment for International Price, New York, 1950.
 Realocarea resurselor, determinată de liberalizarea schimburilor reciproce şi de
stabilirea unui tarif vamal comun în cadrul unei Uniuni vamale este explicată de Viner în
termeni de creare şi deturnare de comerţ. Crearea de comerţ este situaţia în care vechile
surse de aprovizionare sunt înlocuite de altele noi, mai ieftine; realocarea este pozitivă,
generând economie de factori de producţie. În cazul deturnării de comerţ, resursele sunt
orientate către producătorii mai puţin eficienţi. Pe ansamblu uniunea este avantajoasă din
punct de vedere al restructurării producţiei dacă efectele nete sunt de creare de comerţ.58
Aprecierea rezultatelor unei uniuni vamale se poate efectua pe baza unui exemplu
ipotetic, plecând de la un model simplificat cu două ţări (A şi B) şi un produs (X) în două
situaţii iniţiale: a) taxă vamală de 100% şi b) taxă vamală de 50%. Ipotezele de lucru
sunt: concurenţă pură şi perfectă, mobilitatea produselor, imobilitatea factorilor, costuri
constante, elasticitate nulă a cererii în funcţie de preţ şi elasticitate infinită a ofertei în
funcţie de preţ. Costul unitar al bunului X în ţara A este de 100 u.m., în B de 84 u.m. şi în
restul lumii de 60 u.m. (se ia în considerare cel mai mic cost posibil).
Tabelul 1.1. prezintă costul aprovizionării cu X pentru ţara A în situaţiile iniţiale şi
după constituirea uniunii cu B, pentru nivele diferite ale taxelor vamale precum şi în
cazul ideal al liberului schimb generalizat.
Se poate observa că, în cazul unui tarif vamal prohibitiv, deşi costul intern este cel
mai ridicat, cererea este orientată către producătorul autohton. Formarea unei uniuni
vamale cu B determină aprovizionarea din B până la o taxă vamală de 30% inclusiv şi din
restul lumii pentru o taxă vamală mai mică de 30%. Deoarece, faţă de situaţia iniţială,
resursele sunt alocate către un producător mai eficient, uniunea generează creare de
comerţ, indiferent de nivelul ulterior al taxei vamale.

Tabelul 1.1. Costul aprovizionării cu bunul X pentru ţara A

Specificare Provenienţa
A B Restul lumii
1.taxă vamală de 100% 100 168 120
2. taxă vamală de 50% 100 126 90
3. Uniune vamală cu B
taxă vamală de 80% 100 84 109
taxă vamală de 50% 100 84 90
taxă vamală de 30% 100 84 84
taxă vamală de 20% 100 84 72
4. liber schimb 100 84 60
generalizat

Plecând însă de la un tarif vamal de 50%, caz în care provenienţa bunului o

reprezintă cel mai eficient producător, uniunea orientează cererea spre producătorul din B
până la o taxă vamală comună de 30%. Are loc deci o deturnare de trafic. Pentru o taxă
mai mică de 30%, uniunea nu schimbă sensul aprovizionării şi este lipsită de efecte
asupra producţiei bunului X.
Economiile realizate de ţara A prin formarea uniunii vamale cu B sunt prezentate
în tabelul 1.2.
Tabelul 1.2. Economiile realizate de ţara A.
58
Ibidem.
 Specificare Situaţia iniţială
100% 50%
Costul aprovizionării 100 u.m. 90 u.m.
anterior formării uniunii
Economiile* realizate prin:
1. Uniune vamală cu B
Taxă vamală de 80% 16 u.m. 6 u.m.
Taxă vamală de 50% 16 u.m. 6 u.m.
Taxă vamală de 30% 16 u.m. 6 u.m.
Taxă vamală de 20% 28 u.m. 18 u.m.
2. Liber schimb generalizat 40 u.m. 30 u.m.
* Se calculează ca diferenţă între costul aprovizionării în situaţiile iniţiale şi
fiecare din costurile ulterioare.
Analiza datelor acestui caz particular ne permite să generalizăm, apreciind
că:
Dacă A şi B produc bunul X mai puţin eficient raportat la ţările terţe şi tariful
vamal anterior este prohibitiv, uniunea este avantajoasă deoarece conduce la creare de
comerţ;
Dacă A şi B produc bunul X mai puţin eficient decât ţările terţe şi formează o
uniune vamală cu un tarif anterior neprohibitiv, atunci uniunea, deşi generează economii
în aprovizionare, este dezavantajoasă deoarece determină deturnare de comerţ
(specializarea se realizează în favoarea unui producător mai puţin eficient);
Dacă B produce bunul X mai eficient decât ţările terţe, atunci, oricare ar fi nivelul
taxei vamale, uniunea este avantajoasă, conducând la creare de trafic în favoarea celui
mai eficient producător;
În cazul în care A este singura în măsură să producă bunul X, dar ineficient
raportat la ţările terţe, uniunea poate genera fie creare, fie deturnare de trafic, în funcţie
de raportul de competitivitate şi de nivelul taxei vamale anterior şi ulterior constituirii
uniunii;
Dacă A şi B nu produc bunul X, uniunea este fără efect cu privire la producţia şi
schimbul acestuia;
Efectele sunt cu atât mai favorabile cu cât se pleacă de la un tarif vamal mai
ridicat şi cel ulterior este mai scăzut;
Rezultatele constituirii uniunii sunt mai puţin favorabile decât în condiţii de liber
schimb generalizat.
Stabilirea rezultatelor nete ale uniunii vamale şi desprinderea condiţiilor în care
un astfel de proces poate fi net avantajos sunt facilitate de reprezentarea grafică.
Fie trei ţări A, B şi C şi un produs X posibil de importat de către A la preţurile P B
şi PC (PB< PC <PA) plus taxa vamală t (PBt şi PCt).
Formarea unei uniuni vamale între A şi B generează următoarele efecte:
- creare de comerţ - suprafaţa [nuv] corespunzătoare creşterii importurilor cu
AC + BC prin alocarea resurselor spre un producător mai eficient comparativ cu cel
intern;
- deturnare de comerţ - suprafaţa [ughk], prin orientarea resurselor spre un
producător aflat în inferioritate comparativă faţă de C, dar avantajat de eliminarea taxei
vamale care scade preţul de import;
 un efect de consum - suprafaţa [lkj], constând în avantajul obţinut de consumator
prin reducerea preţului cu PBt – PC;
Caracterul favorabil sau defavorabil al uniunii este dat de rezultanta celor trei
efecte.

C S

PCt v l

PBt v
n u
i
k j

PC
g h
PB
C A B D Q
Q
Figura 1.1. Efectele constituirii uniunilor vamale

Dacă notăm cu C0 cererea înainte de constituirea uniunii, cu C creşterea cererii şi

cu  elasticitatea cererii ca funcţie de preţ, obţinem relaţia:
C=(PBt – PC).C0 .
1 1
Triunghiul [jkl] este  PBt  PC  C , deci : [jkl] =  PBt  PC  2 C0
2 2
Similar, suprafaţa [vun], reprezentând câştigul privind producţia, este dată de
relaţia:
1
[vun] =  PBt  PC  2 Q0  , în care:
2
Q0 reprezintă producţia internă, anterioară uniunii şi  reprezintă elasticitatea
ofertei.
Câştigul total este suma [jkl] + [vun], respectiv:
1
 PBt  PC  2  C0  Q0  
2
Suprafaţa [ukhg] reprezintă efectul negativ al deturnării de comerţ:
[ukhg] = (PC – PB)AB;
Rezultatul net este dat de:
1
W=  PBt  PC  2  C0  Q0     PC  PB  AB
2
 Pe baza acestei relaţii se poate stabili că: efectele constituirii uniunii vor fi cu atât
mai mari (uniunea este cu atât mai avantajoasă), cu cât:
- tariful vamal (t) aplicat importurilor anterior constituirii uniunii este mai mare;
- importurile (AB) anterioare uniunii sunt mai mici;
- elasticităţile ofertei şi cererii sunt mai importante;
- diferenţa (PC – PB) este mai mică, deci inferioritatea comparativă a lui C faţă de
B este mai mică;
În concluzie, analiza pe baza teoriei lui Viner ne permite să precizăm că, o uniune
vamală are cu atât mai multe şanse de reuşită cu cât: numărul ţărilor participante este
mai mare; taxele vamale eliminate sunt mai ridicate; tariful vamal comun este mai
scăzut; grupează economii cu structuri productive concurenţiale, dar potenţial
complementare, generând specializări de tip intra-ramură şi organologică.
Studiile consacrate de integrare recomandă însă depăşirea analizei statice,
tradiţionale, a uniunilor regionale, prin luarea în considerare a economiilor de dimensiune
favorizate de lărgirea spaţiului economic şi a efectelor concurenţei asupra progresului
tehnic şi a creşterii economice.

5.4.2. Analiza dinamică; concurenţă şi economii de scară

Liberalizarea schimburilor reciproce devine sursă a economiilor de scară dacă
dimensiunea minimă pentru asigurarea eficienţei optime a producţiilor este superioară
celei pe care ar fi permis-o întinderea pieţei interne. Economiile de scară realizate într-un
sector sunt în funcţie de dimensiunea minimă tehnic eficace şi de panta costurilor,
înţeleasă drept creştere a costurilor unitare, corespunzătoare unui procent de scădere a
producţiei (50% prin convenţie), raportat la dimensiunea optimă59.
Creşterea dimensiunii întreprinderilor permite reducerea costurilor, ameliorarea
productivităţii şi competitivităţii, lărgirea posibilităţilor de finanţare a cercetării –
dezvoltării, devine sursă de creştere economică prin surplusul de export realizabil.
Avantajele specifice economiilor de dimensiune se combină într-o piaţă unică cu
cele ale concurenţei.
La nivel macroeconomic efectele sperate sunt prezentate în figura 1.2. Prin
eliminarea barierelor tarifare, liberul schimb stimulează investiţiile, mecanismele
concurenţei şi procesul creşterii economice.
Rezultatele vor depinde de tipul de specializare existent, capacitatea aparatului
productiv de a se adapta cererii, calitatea infrastructurii, situarea geografică (zone de
concentrare economică sau de periferie), factorii psihologici şi intelectuali, segmentarea
pieţelor, politicile de ajustare, instrumentele de reglare a integrării prin mecanismele
pieţei etc.

59
Alain Buzelay, Intégration et desintégration européenes, Economica, Paris, 1996, p.29.
 Eliminarea barierelor
netarifare

Deschiderea pieţelor Eliminarea

publice controalelor de frontieră

Liberalizarea Efect de ofertă

serviciilor financiare

Scăderea costurilor

Dinamizarea investiţiilor Concurenţă

Scăderea preţurilor

Creşterea puterii de Plus de Ameliorarea soldului

cumpărare a competitivitate balanţei externe
venitului intern

Creşterea PIB

Reducerea datoriei publice Locuri de muncă

Fig. 1.2. Efectele aşteptate prin constituirea pieţei unice

Acolo unde deschiderea pieţelor nu este precedată de o perioadă tranzitorie de
convergenţă şi accentuare a interdependenţelor prin fluxuri comerciale şi financiare,
mobilitatea factorilor de producţie accentuează specializările existente, inegalităţile
structurale şi disparităţile regionale.
Liberul schimb pune producătorii în competiţie, investiţiile sunt orientate spre
ramuri care asigură cel mai mare randament şi regiunile cele mai dezvoltate. Se
înregistrează astfel două procese de concentrare: primul este de concentrare structurală, în
industriile “tinere”, promotoare de progres tehnic pentru care se manifestă cerere ridicată,
industrii cu puternice efecte de antrenare; al doilea este de concentrare regională în
favoarea centrelor care atrag îndeosebi firmele mari cu putere concurenţială ridicată.
Regiunile periferice vor fi în general populate cu industrii vechi, ramuri de transformare
primară, dezvoltându-se mai ales firme de mici dimensiuni. Zonele active vor “creşte”,
cele regresive (sau stagnante) vor scade, cu o accentuare a disparităţilor, mai ales în
perioade de recesiune economică.
 Disparităţile regionale atrag cel puţin trei consecinţe majore: întârzie sau chiar
frânează creşterea economică, constituie factor de inflaţie în măsura în care revendicările
salariale în regiunile mai slab dezvoltate, prin raportare la cele dezvoltate, nu pot fi
acoperite printr-un spor de productivitate, ci doar prin creşterea preţurilor şi atrag costuri
ridicate de susţinere a dezvoltării regiunilor defavorizate.
La nivel macroeconomic, alinierea la ţările cele mai puţin inflaţioniste obligă
partenerii la adoptarea de programe deflaţioniste, concretizate în politici monetare
restrictive şi reducerea cheltuielilor publice. Această ajustare încetineşte ritmul creşterii
economice, scade veniturile bugetului de stat, măreşte deficitele şi atrage costuri sociale
constând în şomaj, deplasarea forţei de muncă spre zonele dezvoltate, limitează
posibilităţile de protecţie socială.
La nivel microeconomic, presiunea concurenţială obligă firmele la alinierea la
preţurile din ţările sau regiunile cu inflaţie scăzută sau cu productivitate ridicată, mai
înainte chiar ca restructurările şi progresele aşteptate să permită reducerea costurilor.
Întreprinderile mai puţin competitive sunt constrânse să-şi reducă investiţiile din cauza
posibilităţilor scăzute de autofinanţare. Dacă ajustările apasă prea mult asupra masei
salariale, costul socio-economic în termeni de şomaj şi depreciere a puterii de cumpărare
poate deveni excesiv. Declinul rezultând de aici accentuează disparităţile şi afectează
consensul în favoarea integrării.
Mobilitatea factorilor de producţie are un efect similar. Într-un spaţiu economic
insuficient integrat în care subzistă diferenţe între tratamentele fiscale, condiţiile sociale
şi nivelul de viaţă, deplasarea capitalurilor determină costuri sociale prin şomaj în
regiunile defavorizate şi creează locuri de muncă în cele dezvoltate. Aici se adaugă şi
surplusul de ofertă de forţă de muncă prin emigrare care presează asupra nivelului
salariilor în sensul scăderii acestora.
Prezenţa disparităţilor sociale stimulează exploatarea lor de către economiile slab
competitive prin raporturi salariale, condiţii de muncă şi norme de protecţie inferioare
celor permise de nivelul productivităţii. Procesul este numit “dumping social” şi
generează patru efecte destabilizatoare asupra integrării: afectează libera concurenţă, prin
crearea unei false competitivităţi; conduce dincolo de un anumit prag la delocalizări ale
producţiei; favorizează munca la negru şi exercită presiuni asupra avantajelor sociale deja
dobândite în ţările mai dezvoltate.
Toate aceste efecte negative rezultate, pe de o parte, din disparităţile iniţiale şi, pe
de altă parte, din mecanismul propriu-zis al integrării prin piaţă, impun ca într-un proces
de integrare să participe economii concurenţiale cu nivele de dezvoltare similare sau, cel
puţin, trecerea printr-o fază anterioară de convergenţă structurală. Reajustările vor
conduce astfel la specializări de tip intra-ramură şi organologică, formând legături de
solidaritate economico-socială pe baza cărora să se poată construi un spaţiu unitar,
omogen, cu un nivel de viaţă ridicat în toate zonele.
În acelaşi timp, organizarea prin piaţă ar trebui să fie însoţită de o integrare
pozitivă prin armonizare pe bază de reguli şi politici comune care să ajusteze în
permanenţă dezechilibrele şi să permită un proces de creştere susţinută fără riscuri de
dezintegrare.
Uniunea Europeană se află în prezent într-un dublu proces: de accentuare a
integrării şi de extindere. Lipsa de omogenitate şi eforturile de readaptare structurală
impuse de realizarea monedei unice fac imposibilă lărgirea spaţiului comunitar spre ţările
din Est, lărgire care ar intensifica disparităţile şi ar creşte pericolul dezintegrării. Soluţia
geometriei variabile pare a veni în sprijinul ambelor direcţii, oferind flexibilitate atât cu
privire la capacitatea integrării cât şi la limitele economice şi geografice ale restructurării
şi solidarităţii financiare.
Acordurile de asociere cu ţările est-europene asigură o perioadă tranzitorie de
adaptare a economiilor la exigenţele participării la un spaţiu concurenţial de mari
dimensiuni care să diminueze costurile economico-sociale ale integrării şi să nu exercite
presiuni dezintegratoare asupra Uniunii Europene.

5.5. Integrarea europeană, proces de integrare pozitivă

Integrarea pozitivă presupune cel intervenţie în direcţia coordonării şi
armonizării politicilor economice în scopul ameliorării funcţionării pieţei. O serie largă
de mecanisme şi instrumente au fost aplicate de europeni pentru a permite atingerea
obiectivelor tratelor, într-un context de integrare a unor ţări cu niveluri diefrite de
dezvoltare, prezentând disparităţi regionale şi structurale importante, amplificate pe
măsura aprofundării şi extinderilor succesive.

Convergenţă, coeziune şi subsidiaritate – principii ale integrării regionale

Chiar din primele momente ale integrării vest-europene, statele membre au reţinut
ca o condiţie esenţială asigurarea omogenităţii economico-sociale prin reducerea
diferenţelor ce le caracterizează.
Argumentarea teoretică a convergenţei ca principiu al integrării rezultă din
abordările clasice şi neoclasice privind liberul schimb, din noile teorii ale creşterii şi din
teoria uniunilor vamale elaborate de Viner în 1950.
Ele pun în evidenţă profitabilitatea integrării regionale în cazul în care ţările
partenere au nivele de dezvoltare comparabile şi structuri productive concurenţiale care
să genereze prin restructurarea declanşată de liberul schimb complementarităţi de tip
intra-ramură şi organologică.
Convergenţă şi coeziune în procesul integrării europene
Apropierea nivelurilor de dezvoltare a diferitelor ţări, ca o condiţie a menţinerii
sistemelor integratoare (sau în integrare), reprezintă un proces de convergenţă.
Iniţial, convergenţa economiilor a fost limitată la cea a variabilelor monetare:
nivelul preţurilor, deficitul bugetar, rata de creştere a masei monetare, rata dobânzii,
cursul de schimb, datoria publică. Numită convergenţă nominală, ea a devenit un obiectiv
strict în contextul eforturilor de instituire a monedei unice.
Convergenţa variabilelor nominale o presupune însă pe cea a variabilelor care o
determină şi care ţin de condiţiile ofertei: structurile productive, infrastructura, volumul
investiţiilor, nivelul cercetării-dezvoltării, productivitatea muncii, costurile salariale etc.
Spre exemplu, aproprierea preţurilor în ţările mai puţin dezvoltate de preţurile celor mai
performante economii riscă să antreneze o reducere a capacităţii lor investiţionale prin
diminuarea profiturilor; scade competitivitatea, nivelul activităţii, se accentuează
diferenţele de dezvoltare şi unitatea sistemului este pusă în discuţie. Se intră, de fapt, într-
o spirală dezintegratoare în care căutarea convergenţei nominale provoacă disparităţi
reale făcând imposibilă menţinerea pe termen lung a coeziunii nominale.
În consecinţă, obiectivul convergenţei s-a extins asupra variabilelor reale, în
special asupra structurilor productive şi a nivelurilor de viaţă. Prin Actul Unic, el a cedat
locul obiectivului mai larg de coeziune economico-socială. Conceptul desemnează acel
nivel de convergenţă reală între economiile şi regiunile unui sistem aflat în proces de
integrare care asigură funcţionarea optimă, echilibrarea şi promovarea unei “dezvoltări
armonioase”.
Trecerea de la principiul convergenţei la cel al coeziunii (concepte deseori
confundate) este rezultatul evoluţiei Comunităţii Europene spre constituirea unei uniuni
economice şi monetare. Mult timp s-a considerat că pentru diminuarea eterogenităţii şi
asigurarea stabilităţii în interiorul Comunităţii este suficientă căutarea şi menţinerea
convergenţei variabilelor nominale prin armonizarea politicilor susceptibile de a le
influenţa. Accentuarea nivelului de integrare şi menţinerea disparităţilor structurale au
făcut necesară adoptarea unei politici unitare, coerente, de susţinere a procesului de
convergenţă reală, atât între economiile naţionale, cât şi între regiuni.
În prezent, coeziunea economico-socială a devenit pentru Uniunea Europeană un
principiu determinant, o condiţie esenţială a realizării monedei unice şi a extinderii.
Locul pe care îl ocupă politica de coeziune în ansamblul eforturilor de integrare
europeană este, în principal, consecinţa refuzului Europei cu geometrie variabilă. Deşi
existentă deja în domeniul industrial, al liberei circulaţii a persoanelor, al apărării şi
prevăzută de acordul de la Maastricht pentru participarea la moneda unică, geometria
variabilă ca perspectivă de integrare nu este agreată îndeosebi de membrii săraci ai
Uniunii Europene. De asemenea, o parte a specialiştilor în integrare care optează pentru
unificarea politică de tip federativ sunt de părere că soluţii de tipul Europei cu două
viteze, a Europei cercurilor concentrice, a nucleului dur sau cu geometrie variabilă
prezintă riscuri de dezintegrare atât din punct de vedere economic cât şi politic. Formula
Europei cu geometrie variabilă este considerată un compromis temporar între
imposibilitatea practică de participare a tuturor ţărilor la moneda unică şi preocuparea de
a asigura un minim de coerenţă care să permită menţinerea construcţiei europene în
condiţiile accentuării disparităţilor prin extindere. Fiecare ţară ar urma să respecte un
minim de reguli variind între o zonă de liber schimb şi uniunea monetară60.
Eterogenitatea economică, socială, instituţională şi politică a însemnat în procesul
de integrare europeană o provocare continuă. În tratatul de la Roma se stipula necesitatea
armonizării, a limitării disparităţilor existente. Însă, în pofida eforturilor depuse,
disparităţile iniţiale s-au accentuat ca efect al liberalizării schimburilor şi al extinderilor
succesive.
Principalele elemente de diferenţiere care împiedică participarea tuturor ţărilor la
aceeaşi etapă de integrare sunt: nivelul de dezvoltare economică şi nivelul unor indicatori
macroeconomici care reflectă gradul de convergenţă reală, acceptarea politică şi
economică a monedei unice, politicile sociale, opţiunile în materie de relaţii externe şi de
apărare, organizarea instituţională a Uniunii Europene. Cel mai ridicat risc de
dezintegrare dintre diferenţele menţionate îl reprezintă disparităţile structurale regionale.
Este motivul pentru care Actul Unic a lansat ca prioritate politica de coeziune având ca
scop diminuarea discrepanţelor reale între ţările membre şi între regiuni.
Principalul instrument utilizat este sistemul fondurilor structurale. Acţiunea lor
este completată prin Fondul de Coeziune, special constituit prin Tratatul de la Maastricht,
prin acţiunile de sprijin ale Băncii Europene de Investiţii şi prin politici care se adresează

60
Pierre Maillet, “Du constat de l’héterogénité à l’idée de géometrie variable organisée“, în Pierre Maillet
şi Daio Velo, “L’Europe à géometrie variable”, Ed. L’Harmattan, Paris, 1994, p.19.
altor domenii dar care au impact şi asupra coeziunii (politica de dezvoltare a
infrastructurii, politica agricolă comună, politica bugetară, coordonarea politicilor
macroeconomice). Politicile complementare de mare importanţă sunt politica agricola,
cea a concurentei, politica sociala, politica de mediu.
Coeziunea economico-socială presupune, însă, în primul rând coerenţa acţiunilor
locale, regionale, naţionale, comunitare. Nu este vorba doar de o bună articulare, ci mai
ales de optimizarea repartizării deciziilor la cele mai potrivite nivele. In procesul
integrarii, o astfel de coerenta a fost asigurata prin aplicarea principiului subsidiaritatii.

Despre principiul subsidiarităţii

Uniunea Europeană se construieşte politic pe principiile organizării federative.
Una dintre problemele principale pe care au fost europenii nevoiţi să o rezolve a fost cea
a împărţirii competenţelor la diferite niveluri (individ, stat, instituţii supranaţionale).
Fiecărui nivel a trebuit să i se atribuie doar competenţele pe care le poate îndeplini ţinând
cont de două exigenţe:
- autoritatea şi îndeosebi statul nu poate împiedica persoanele sau grupurile
sociale să-şi desfăşoare activităţile proprii prin care realizează atât interesul particular, cât
şi cel general;
- fiecare autoritate este responsabilă cu apărarea interesului general, menţinerea
solidarităţii şi coeziunii economice şi sociale a ansamblului; ea intervine doar acolo unde
poate fi mai eficace decât nivelurile inferioare.
Principiul conform căruia competenţele se deleagă la un nivel superior numai
dacă pot avea o eficacitate sporită este principiul de subsidiaritate. Acesta are la bază
fundamente etice provenind din filozofia politică. 61 Orice om este de la naştere şi prin
natură chemat să-şi guverneze propria persoană. Orice autoritate externă trebuie să
rămână subsidiară, adică să nu acţioneze decât pentru a întări autoritatea pe care o
exercită fiecare individ asupra lui însuşi. Subsidiaritatea este orizontală – atunci când
trasează o linie de demarcaţie între puterea publică şi societatea civilă – şi verticală, când
la fiecare nivel ierarhic sunt plasate deciziile care pot fi luate cu cea mai mare eficienţă;
principiul este plasarea pe nivelul cel mai apropiat posibil de indivizi atâta timp cât nu se
impune transferul la eşalonul superior.
Aplicată construcţiei europene, subsidiaritatea a presupus împărţirea deciziilor
între cetăţenii europeni, guvernele ţărilor membre, regiuni, administraţiile locale şi
Comunitate. Integrarea europeană a oferit chiar de la început un câmp larg de acţiune
acestui principiu, posibil de aplicat ca urmare a definirii şi acceptării unui “bine comun”
european, a unui ansamblu de interese apreciate ca fiind mai importante decât cele ale
naţiunilor. Acceptarea ideii de bine comun care prevalează se sprijină în Europa în primul
rând pe certitudinea unei identităţi culturale comune mai importantă decât interesele
naţionale conflictuale. Naţiunile europene au acceptat să participe la constituirea unei
structuri supranaţionale pentru a-şi putea rezolva probleme imposibil de rezolvat separat;
conştiinţa şi sentimentul apartenenţei la un spaţiu comun de valori a constituit însă
premisa esenţială a construcţiei europene.
În dreptul european, principiul subsidiarităţii a fost folosit pentru prima dată în
Tratatul CECO (art. 5), cu referire la atribuţiile Înaltei Autorităţi - ca prim organism cu
funcţii supranaţionale din istoria construcţiei europene. Transferurile de competenţe au
61
Alain Buzelay, Intégration et désintegration européennes, Economica, Paris,. 1996, p.63.
fost însă minime. Ulterior, obiectivele propuse prin tratatul CEE - raportate la condiţiile
concrete în care s-au integrat ţările participante - au determinat transferuri tot mai
numeroase spre instituţiile comunitare. În prezent, o serie întreagă de aspecte ale politicii
agricole, ale politicii transporturilor, ale politicii comerciale sau ale concurenţei ţin de
competenţa exclusivă a Comisiei. Cu toate acestea, asocierea principiului subsidiarităţii
la ideea federală - pe care europenii au refuzat-o mult timp şi de care mulţi încă nu sunt
convinşi că ar reprezenta o soluţie viabilă pentru Europa de mâine - a făcut ca
subsidiaritatea să fie inclusă explicit abia în Tratatul de la Maastricht. În art. 3B se
stipulează: “ Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a
obiectivelor care îi sunt date prin prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa
sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi
în măsura în care obiectivele nu pot fi realizate într-o măsură suficientă de către statele
membre şi pot să fie mai bine realizate la nivel comunitar.”
Limitele autonomiei în condiţiile aplicării subsidiarităţii
Întrebarea care se pune este dacă aplicarea subsidiarităţii în condiţiile participării
la UE nu presupune cumva o concentrare a puterii de decizie la nivelul instituţiilor
comunitare, echivalând cu transformarea administraţiei publice româneşti, îndeosebi a
celei locale, în actor pasiv al aplicării politicilor europene. Va mai rămâne loc pentru
autonomie, libertate de decizie şi iniţiativă la nivelul administaţiei interne, fie ea
naţională, fie locală? Confederaliştii critică opţiunea federală a Tratatului de la
Maastricht, printre altele, şi prin acest exces de transferuri supranaţionale care ar antrena
un deficit democratic şi o limitare a dreptului de iniţiativă, a libertăţilor individului, a
rolului statului naţional, ducând implicit şi la o pierdere de identitate. Participarea la
EURO presupune, după spusele specialiştilor europeni, reducerea progresivă a puterilor
legislative ale parlamentelor naţionale în proporţie de 80% pentru a le transfera
organismelor comunitare.
Ce rol rămâne atunci administraţiei publice interne pe diversele paliere pe care se
plasează? Va fi suficient oare ca specialiştii să dispună de un minim de informaţii şi
competenţe care să-i facă suficient de capabili pentru a înţelege şi aplica textele
comunitare? Desigur că nu.
În fiecare domeniu distinct, aplicarea subsidiarităţii presupune acceptarea unui
interes general european concretizat în finalităţi comune. Dar, mijlocele concrete de
realizare vor ţine evident de acele niveluri de decizie care vor optimiza rezultatele, un rol
esenţial revenind administraţiei locale. Integrarea europeană se construieşte administrativ
pe un dublu proces: diminuare şi ierarhizare/recunoaştere mutuală ; se diminuează spaţiul
de intervenţie al puterii publice, concomitent cu spaţiul de manevră al administraţiei
naţionale, şi se ierarhizează competenţele pe patru niveluri (comunitar, naţional, regional
şi local), conform principiului subsidiaritătii şi cu respectarea regului recunoaşterii
mutuale care a înlocuit prin Tratatul de la Maastricht regula armonizării. În cadru intern,
se vor dezvolta competenţele la nivel regional şi la nivel local. Principiul de subsidiaritate
presupune tocmai conferirea unei autonomii sporite indivizilor, grupurilor şi nivelurilor
de decizie publică cât mai apropiate de individ, conform regulii proximităţii.
Concret, repartizarea competenţelor se va realiza după criteriul
insuficienţei/eficacităţii care va fixa limitele autonomiei pe diversele paliere interne.
Transferul de competenţe spre instanţele comunitare, cu respectarea regulii apropierii cât
mai mult posibil de individ, se va face:
 - în caz de externalităţi, adică acolo unde naţiunile nu-şi pot asuma întreaga
responsabilitate a politicii pe care o adoptă, ca urmare a transmiterii efectelor dincolo de
spaţiul naţional;
- în caz de insuficienţă (ineficienţă), fie din lipsă de mijloace, fie prin ineficienţa
mijloacelor;
- în situaţii limită (care generează insuficienţe temporare);
- în caz de concurenţă excesivă, care pune în pericol realizarea obiectivelor
comunitare, fiind nevoie astfel de interpunerea unui arbitru;
- în cazurile în care ar permite structurilor de proximitate să-şi dezvolte
autonomia.62
În consecinţă, va rezulta o redefinire a competenţelor într-o structură ierarhică cu
niveluri multiple (supranaţional, naţional, regional, local), în baza subsidiarităţii, printr-
un proces complex de centralizare/descentralizare. Tipic însă construcţiei europene este
dezvoltarea structurilor administrative regionale.
Regiunea a devenit în UE unitatea de bază a procesului de integrare şi nivelul
regional câştigă tot mai mult din competenţele necesare implementării politicilor
europene în ţările membre. Specific este şi faptul că deciziile pe planul naţional vor
presupune recunoaştere mutuală iar la nivel regional se vor dezvolta reţelele
euroregionale care vor impune noi competenţe.

62
Chantal Millon - Delsol, Le principe de subsidiarité, Presses Universitaires de France, Paris, 1993, p.114.