T 1.

Aspecte teoretice privind fundamentele economiei mondiale

Trăsăturile și etapele procesului de formare a economiei mondiale

Interdependentele economice internaționale și principalele teorii privind comerțul exterior
Diviziunea internațională a muncii și tipurile de specializare internațională
Fluxurile internaționale ale unei companii deschise

Creşterea şi dezvoltarea economică, factori inseparabili şi care se întrepătrund

permanent stau la baza întregului progres al omenirii.
Societatea umană nu s-a dezvoltat uniform, pe tot globul pământesc, datorită
diferenţelor în ceea ce priveşte abundenţa sau lipsa de resurse naturale, dar şi diferenţelor
de organizare a comunităţilor umane.
Dezvoltarea economică a diferitelor teritorii a condus, în cele din urmă, la apariţia
unor forme economice organizate în mod unitar, în cadrul unor teritorii delimitate,
respectiv în cadrul statelor naţionale formate şi extinse odată cu apariţia şi dezvoltarea
capitalismului.
Caracterul de naţional este dat de faptul că acest ansamblu de schimburi de activităţi
se realizează între membrii unei anumite comunităţi umane, într-un teritoriu bine delimitat,
aparţinând unui stat naţional.
Existenţa economiilor naţionale şi dezvoltarea acestora au adus cu sine şi legăturile
dintre diversele economii naţionale, ca forme de convieţuire şi de acces la resursele
celuilalt sau de transfer a realizărilor unuia către celălalt.
Odată cu apariţia statelor naţionale şi consolidarea economiilor naţionale apar şi
strategii naţionale de dezvoltare.
Unii economişti de renume, ca Adam Smith, vedeau numai în relaţiile externe ale
economiei naţionale o resursă de îmbogăţire naţională.
Adam Smith considera că “dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine
decât le-am produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul
activităţii noastre, utilizat într-un mod din care putem trage oarecare folos. Activitatea unei
ţări nu e utilizată cu cel mai mare avantaj când e îndrumată către producţia unui articol pe
care ea îl poate cumpăra mai ieftin decât ar fi costul lui de producţie” [24].
Adam Smith a prezentat o adevărată teorie cu privire la relaţiile economice externe,
care, la vremea sa erau cu preponderenţă relaţii comerciale. Acesta a susţinut ideea unei
politici liberale economice în relaţiile externe, care să asigure naţiunii britanice o reală
sursă şi metodă de îmbogăţire.
Adam Smith recunoaşte ca deosebit de mari avantajele oferite de comerţul exterior
şi anume:
 pe de o parte, faptul că acesta dă producătorului intern şansa de a-şi desface pe
piaţa externă acea parte a producţiei realizate care nu are cerere pe piaţa internă;
 pe de altă parte, creează astfel mijloacele de plată pentru a aduce din afară pe
piaţa internă acele produse care sunt cerute de aceasta şi pentru care producătorii
autohtoni nu au înclinaţia sau disponibilitatea de a le produce.
David Ricardo [23], continuând şi dezvoltând această orientare a lui A. Smith,
afirmă că “într-un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod
natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai avantajoase”.
David Ricardo a încercat să rezolve două probleme legate de comerţul internaţional:
teoria costurilor comparative şi teoria echilibrării automate a balanţei de plăţi externe.
 Conform teoriei costurilor comparative şi a avantajului relativ în comerţul
internaţional, rezultă că fiecare ţară se va specializa în producerea şi exportul acelor
produse pentru care are cei mai abundenţi şi ieftini factori de producţie, ceea ce face ca
diviziunea internaţională a muncii să se adâncească, conducând spre maximizarea
eficienţei economice.
Atât A. Smith cât şi D. Ricardo consideră comerţul internaţional ca aducător de
avantaje pentru economiile participante şi ambii pun aceste avantaje în strânsă şi obiectivă
legătură cu adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, cu specializarea producătorilor,
dar şi a economiilor naţionale, pe acele produse care le asigură cele mai reduse costuri şi
cel mai mare profit.
Producţia de mărfuri şi crearea noii pieţe mondiale au condus, pe de o parte, la
apariţia concurenţei internaţionale, iar pe de altă parte, la apariţia primelor concepte
teoretice privind atitudinea necesară faţă de comerţul internaţional, fie la export, fie la
import. Astfel s-au conturat politici liberale (comerciale) care serveau intereselor unor
exportatori şi politici protecţioniste, care apărau interesele noilor veniţi pe arena producţiei
de mărfuri, a industrializării şi apoi a comerţului internaţional.
Economia unei ţări nu poate exista şi nu poate fi viabilă decât în cadrul şi în legătură
cu economiile celorlaltor ţări.
Economia mondială se bazează pe un amplu sistem de interdependenţe economice
internaţionale. În cadrul acestui sistem de conexiuni, interesele şi problemele economiilor
naţionale se întrepătrund şi numai în virtutea acestor legături şi raporturi calitative diferite
ele pot exista şi progresa.
Sistemul complex de interdependenţe economice existent s-a format după cel de-al
doilea război mondial sub influenţa profundelor schimbări în diviziunea mondială a muncii
şi a revoluţiei ştiinţifico-tehnice.
Interdependenţele economice internaţionale se adâncesc şi se diversifică continuu,
în strânsă legătură cu:
– schimbările politice care au loc pe arena mondială;
– modificarea structurii lumii contemporane din punctul de vedere al nivelului de
dezvoltare economică;
– adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, îndeosebi ca urmare a revoluţiei
ştiinţifico-tehnice;
– diversificarea centrelor de putere pe plan economic internaţional;
– evoluţia preţurilor internaţionale şi a problemelor valutar-financiare sub
influenţa unor factori contradictorii.
Astfel, schimbarea configuraţiei politice a lumii după cel de-al doilea război
mondial, ca urmare a prăbuşirii sistemului colonial, a accentuat lupta pentru independenţa
de stat şi formarea a numeroase economii naţionale. Aceste ţări au intrat în noi raporturi cu
numeroase alte state în vederea valorificării resurselor materiale şi umane, pentru făurirea
unor economii interdependente. Schimbarea radicală a raporturilor politice de dependenţă,
a contribuit în mod hotărâtor la dezvoltarea interdependenţelor economice internaţionale.
După cum subliniază unii cercetători, multe dintre popoarele astăzi subdezvoltate
cunoşteau, la momentul pierderii independenţei, un grad de civilizaţie superior pentru
epoca respectivă (incaşii, aztecii, indienii etc.). Metropolele capitaliste au distrus, însă,
complet sau în mare parte aceste civilizaţii formate de-a lungul veacurilor, întrerupând
cursul normal al evoluţiei lor.
Economia mondială modernă cuprinde nu numai economiile naţionale, dar şi o serie
de organizaţii, instituţii internaţionale. Apar, pe de o parte, organizaţiile economice
internaţionale, care, la un anumit moment, se transformă în subiecţi derivaţi de drept
internaţional, cu tendinţe de a deveni subiecţi direcţi de drept internaţional. Transferul de
competenţe peste atributele naţionale le dă acestora dreptul, cum este cazul Parlamentului
European, de a se substitui statelor, în anumite limite şi competenţe, chiar în relaţiile
internaţionale (rol consultativ). Pe de altă parte, se observă insă apariţia şi intensificarea
rolului unor instituţii şi organisme internaţionale în procesele mondoeconomice. ONU nu
reuşeşte a se impune cu acurateţe (PNUD, ONUDI, UNCTAD etc.), însă FMI, BERD,
Banca Mondială se implică şi dau economiei mondiale impulsuri sau semnale clare de
interferenţă.
O altă caracteristică o reprezintă intensificarea integrărilor regionale şi
interregionale sau a globalizării unor fenomene economice.
Un alt exemplu, de acest fel, îl constituie noile deschideri pentru ţările din centrul
şi estul Europei sau exemplul Hong-Kong-ului.
Asimetria profundă dintre nivelurile de dezvoltare ale statelor, situaţie specifică în
care se află economia mondială contemporană, influenţează în mare măsură
interdependenţele economice internaţionale. Datele statistice arată faptul că peste jumătate
din populaţia globului (56,1%) se află în ţările cu economie subdezvoltată, în care PNB
variază de la ţară la ţară între 90$ şi 499 $/locuitor şi acestea contribuie doar cu 8,5% la
producţia mondială. Ţările dezvoltate, deşi reprezintă doar 18,7% din populaţia lumii, deţin
peste 68% din producţia mondială [27].
Decalaje mari se menţin şi în ceea ce priveşte productivitatea muncii sociale. Astfel,
între ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi cele mai puţin dezvoltate, raportul
este de 13:1.
În ultimele decenii au avut loc schimbări în ceea ce priveşte centrele de putere
economică. Unele dintre acestea au dispărut sau şi-au pierdut din importanţă, în schimb
altele au apărut şi au tendinţa să se dezvolte. Având în vedere numai trei centre de putere
din Europa Occidentală, America de Nord şi Asia de Sud-Est şi un singur indicator (PIB)
este evident că Asia de Sud-Est şi, în primul rând Japonia continuă să avanseze spre primul
loc, SUA are tendinţa să decadă, dar vin puternic din urmă ţările din Europa Occidentală.
Creşterea sau scăderea preţurilor la materii prime, materiale şi combustibili (de
exemplu petrol), majorarea sau reducerea dobânzilor la creditele acordate diferitelor ţări,
precum şi ponderea mare a datoriilor externe ale unor ţări, au făcut să crească
sensibilitatea economiilor naţionale faţă de evoluţia şi tendinţele vieţii economice
internaţionale, ceea ce au imprimat interdependenţelor dintre ţări o dinamică pe care n-au
avut-o până acum.
În cel de-al treilea raport către Clubul de la Roma, intitulat “Restructurarea ordinii
internaţionale” sunt evidenţiate tipurile de interdependenţe Nord-Sud, dintre ţările bogate
şi ţările sărace [28].
În primul rând, sunt interdependenţele generate de nevoia de alimente; unele ţări au
surplusuri, în timp ce altele au deficite alimentare.
În al doilea rând, sunt interdependenţele generate de nevoia de energie şi minerale,
în condiţiile în care cererea şi oferta au traiectorii geografice diferite.
În al treilea rând, apar interdependenţe generate de posibilitatea dereglării
echilibrului ecologic sau de problema apărării mediului înconjurător.
În al patrulea rând, sunt speranţele de a reduce decalajele izbitoare dintre bogaţii şi
săracii lumii.
În concluzie, interdependenţele economice înseamnă cooperare reciproc
avantajoasă, între state suverane, bazate pe principiile dreptului internaţional, pentru
progresul fiecărei naţiuni.

Prin diviziunea mondială a muncii se înţeleg relaţiile care se stabilesc între statele
lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului mondial, precum şi rolul şi locul
fiecărui stat în circuitul mondial al valorilor materiale.
În decursul evoluţiei sale istorice, diviziunea mondială a muncii a cunoscut mai
multe schimbări, ca urmare a dezvoltării economiilor naţionale, a modificării structurii
acestora şi, pe baza lor, a specializării în producţie a diferitelor ţări.
Specializarea internaţională are ca scop adaptarea potenţialului economic naţional,
a economiei interne, la cerinţele pieţei mondiale.
Factorii care determină specializarea internaţională a economiilor naţionale sunt:
 condiţiile naturale, care pot favoriza un anumit fel de producţie (cafea, orez,
citrice, extracţia unor minereuri etc.);
 mărimea teritoriului şi a populaţiei – ţările au un potenţial diferit şi, implicit,
posibilităţi diferite de a se specializa în producţie;
 nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare, inclusiv
calificarea forţei de muncă, disponibilităţile de capital etc.;
 tradiţiile economice, care pot favoriza sau defavoriza specializarea în producţia
de un anumit fel;
 factorii extraeconomici (războaiele, asuprirea colonială, menţinerea unor
puternice rămăşiţe feudale sau a unor mentalităţi anacronice).
În actuala diviziune mondială a muncii există ţări cu grade diferite de specializare
internaţională. Astfel, în partea superioară a ierarhiei ţărilor lumii se află grupul statelor
care se bazează pe tehnica modernă, care au specializare internaţională de înaltă eficienţă,
ceea ce le permite să deţină o pondere însemnată din totalul exporturilor mondiale. La
antipodul acestora, la baza “scării ierarhice” se află ţările slab dezvoltate, a căror
specializare internaţională este unilaterală şi care deţin o pondere infimă în PNB însumat
în exporturile mondiale. Între aceste două mari grupări se află ţările în curs de dezvoltare
şi cu nivel mediu de dezvoltare. Aceste grade diferite de specializare internaţională reflectă,
în esenţă, potenţialul economic al statelor.
Caracteristică perioadei postbelice este tendinţa generală de creştere a dependenţei
statelor de piaţa externă, de accentuare a interdependenţelor între ţările lumii, reflectată de
creşterea cotei de export în producţia mondială, manifestată prin următoarele fenomene
[27]:
În primul rând, se constată o tendinţă de restructurare a diviziunii internaţionale a
muncii, de afirmare a ţărilor în curs de dezvoltare pe piaţa produselor manufacturate. Un
număr de 15 ţări în curs de dezvoltare realizează peste 80% din exporturile totale de
produse manufacturate.
În al doilea rând, în deceniile şapte-opt ale sec. XX, s-a conturat o nouă structură
în diviziunea internaţională a muncii: ţările dezvoltate s-au specializat în domeniile
tehnicii moderne şi ultramoderne, în timp ce ţările în curs de dezvoltare devin producători
şi furnizori de produse industriale de bază şi clasice.
În al treilea rând, în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre
produsele de bază şi o creştere a coeficientului de corelaţie între industria prelucrătoare
şi cea extractivă.
Aceasta se explică, pe de o parte, prin ieftinirea relativă a unor resurse în ţările
dezvoltate, iar pe de altă parte, prin politica deliberată a statelor respective de limitare a
dependenţei faţă de sursele de aprovizionare (în general, ţări din lumea a treia).
 În al patrulea rând, se constată unele regrupări în rândul ţărilor în curs de
dezvoltare, de natură să genereze restructurări în diviziunea internaţională a muncii.
Astfel, după ce, începând de la mijlocul secolului al XX-lea unele ţări din Asia de Sud-Est
au dezvoltat industria textilă (în urma reducerii unor astfel de capacităţi în Japonia),
producătorii din Hong-Kong sau Singapore s-au orientat spre articole de modă, iar
producţia textilă de serie – care solicită un volum mare de muncă inferior calificată – s-a
deplasat spre ţările vecine.
În al cincilea rând, după 1975, s-a conturat tot mai mult un proces complex şi
contradictoriu de adaptare a diviziunii mondiale a muncii la noile condiţii de acces la
resursele naturale, îndeosebi la combustibili, la modificarea radicală a raportului de
schimb între principalele categorii de produse care fac obiectul comerţului internaţional.
Cu toate schimbările produse, nu a fost depăşită diviziunea muncii bazată pe
schimbul inegal şi dependenţa externă, pe discriminări şi restricţii în schimbul mondial de
valori.
Ca urmare, ţara mai avansată îşi vinde mărfurile peste valoarea lor, deşi mai ieftin
decât ţările concurente. Ţara mai favorizată primeşte mai multă muncă în schimbul unei
cantităţi mai mici de muncă.

Tranzacţia desemnează fluxul economic care reflectă crearea, transformarea,

schimbul, transferul sau stingerea unei valori economice şi care presupune schimbarea de
proprietate asupra bunurilor şi/sau a drepturilor financiare, prestarea de servicii sau
disponibilizarea de forţă de muncă şi capital [21].
Mulţimea tranzacţiilor (fluxurilor) economice pe care o ţară le are cu restul lumii
poate fi prezentată ca o reuniune a fluxurilor comerciale şi financiare (figura nr. 1).
Fluxurile comerciale internaţionale reflectă interdependenţele dintre ţări, ca efect al
adâncirii treptate a diviziunii mondiale a muncii şi al specializării agenţilor economici din
diferite ţări în producerea şi comercializarea de produse corporale (produse de bază şi
produse prelucrate), produse necorporale (brevete de invenţii, know-how, proiectare) sau
de prestări de servicii de felul transporturilor şi asigurărilor internaţionale de persoane şi
de mărfuri, al turismului internaţional sau servicii profesionale.
Comerţul invizibil cuprinde, pe de o parte, tranzacţiile internaţionale cu produse
necorporale şi prestările de servicii, iar pe de altă parte, creanţele şi obligaţiile decurgând
din mişcarea între economiile naţionale a factorilor de producţie capital şi forţă de muncă.
Fluxurile financiar-monetare internaţionale [21] sunt acele tranzacţii dintre agenţii
economici aparţinând unor state distincte, care se exprimă şi se realizează prin mijloace de
plăţi şi de credit. Acestea cuprind două categorii de tranzacţii:
– fluxuri de compensare a tranzacţiilor comerciale, astfel încât orice
deplasare/cedare de produse corporale sau necorporale sau prestări de servicii într-un sens
între partenerii de contract are ca efect o deplasare în sens invers a unui flux de plăţi;
– fluxuri financiare independente faţă de activitatea comercială, se concretizează
în mişcări internaţionale de capital şi cuprind:
 credite externe acordate sau primite;
 investiţii externe directe sau de portofoliu;
 mişcări de fonduri pe termen scurt;
 venituri din plasamente financiare externe;
 transferuri financiare unilaterale.
Din punctul de vedere al factorului timp, mişcările de capital pot fi împărţite în trei
mari grupe de fluxuri:
– mişcări de capital pe termen lung (peste un an) realizate sub formă de investiţii
directe şi de portofoliu, sub formă de împrumuturi angajate şi/sau acordate, precum şi sub
forma finanţării unei sau unor filiale externe de către firma-mamă;
– mişcări de capital pe termen scurt (până la un an) concretizate sub formă de
credite comerciale şi plasamente financiare cu caracter speculativ;
– transferuri financiare cu caracter excepţional şi unilateral apărute, de exemplu,
ca o consecinţă a unui război.
Investiţia directă într-o întreprindere presupune un plasament financiar al unui
nerezident în scopul de a influenţa luarea deciziilor. Limita inferioară pe care trebuie să o
atingă un asemenea plasament pentru a fi considerat ca investiţie directă este, convenţional,
de 10% din acţiunile sau activele instituţiei vizate. Acest flux financiar cuprinde atât
plasamentele iniţiale cât şi câştigurile reinvestite.
Investiţia de portofoliu este o tranzacţie care are ca obiect valori mobiliare de natura
acţiunilor sau a obligaţiunilor, scopul fiind acela de valorificare a capitalului pe o piaţă
externă mai avantajoasă decât propria piaţă financiară.
Cea mai modernă formă de schimburi economice internaţionale, care a luat o
amploare deosebită după al doilea război mondial, este cooperarea economică
internaţională.
Cooperarea economică internaţională are o serie de trăsături specifice, care o
particularizează în cadrul circuitului economic mondial [1].
a) Cooperarea economică se întemeiază şi promovează un complex de fluxuri (de
investiţii, de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, de produse), pe când comerţul internaţional
reprezintă unul din fluxurile economice principale.
b) Prin natura sa, cooperarea economică internaţională este forma cea mai
echitabilă de schimb reciproc de activităţi dintre state, pe când comerţul internaţional
conţine şi o serie de elemente cu caracter discriminatoriu.
c) Cooperarea economică internaţională introduce un element de continuitate şi
stabilitate în relaţiile economice dintre ţări, pe când evoluţia comerţului mondial depinde
de numeroşi factori care îl pot stimula, dar şi frâna.
d) Cooperarea economică internaţională nu se substituie fluxurilor deja existente,
ci contribuie la dezvoltarea lor.
Principala cauză a exploziei schimburilor monetare şi a importanţei deosebite ce a
căpătat-o piaţa mondială a capitalurilor a constituit-o explozia schimburilor de mărfuri.
Totodată, a luat naştere o internaţionalizare a instituţiilor financiare.