Sunteți pe pagina 1din 261

CUPRINS

Economia mondială „o realitate


CAPITOLUL 1
dinamică”
1.1. Trăsătrurile economiei mondiale
1.2. Economia mondială ca sistem dinamic
1.2.1. Economiile naţionale
1.2.2. Organizaţiile economice interstatale
1.2.3. Societăţile Transnaţionale
1.2.4. Diviziunea mondială a muncii
1.2.5. Relaţiile economice internaţionale
1.2.6. Piaţa mondială

CAPITOLUL 2 Perspectivele economiei mondiale


2.1. Globlalizare
2.1.1. Concepte şi evoluţii
2.1.2. Dimensiunile procesului de globalizare
2.1.3. Efectele globalizării
2.2. Regionalizare
2.2.1. Abordări ale regionalizării
2.2.2. Integrarea economică regională: factori şi
dinamică

1
2.2.3. Uniunea Europeană
2.2.3.1. Principalele etape în crearea
Uniunii Europene
2.2.3.2. Structura instituţională a Uniunii
Europene
2.2.3.3. Procesul de aderare în Europa
Centrală şi de Est
2.2.4. Alte grupări de integrare regională
2.2.4.1. Integrarea economică regională în
America Latină
2.2.4.2. Integrarea economică regională în
America de Nord
2.2.4.3. Procesul de integrare economică
regională în zona Asia – Pacific

CAPITOLUL 3 Economia ţărilor dezvoltate


3.1. Locul ţărilor devoltate în lume
3.2. Politica economică în ţările dezvoltate
3.2.1. Politica monetară şi de credit
3.2.2. Politica fiscală
3.2.3. Politica cheltuielilor publice
3.2.4. Politica comercială
3.2.4.1. Politici comerciale favorabile liberului
schimb vs. politici comerciale protecţioniste
3.3. Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare
Economică
3.4. Grupul celor 8

2
CAPITOLUL 4 Societăţile transnaţionale
4.1. Evoluţia societăţilor transnaţionale
4.2. Societăţile transnaţionale şi investiţii externe de
capital
4.2.1. Indicatorii de măsurare a ISD
4.2.2. Rolul investiţiilor străine directe
4.2.2.1. Rolul STN în promovarea
competitivităţii exporturilor
4.2.3. Cracteristicile investiţiilor străine directe
4.2.4. Factorii care influenţează dinamica
fluxurilor investiţionale
4.2.5. Evoluţia fluxurilor de investiţii străine
directe
4.3. Managementul societăţilor transnaţionale şi
strategii de creştere
4.4. Piaţa societăţilor transnaţionale
4.5. Preţul de transfer
4.6. Relaţiile societăţilor transnaţionale cu statele
naţiune

CAPITOLUL 5 Economia ţărilor în dezvoltare


5.1. Tendinţe globale la nivelul ţărilor în dezvoltare
5.1.1. Ţările în dezvoltare şi societăţiile
transnaţionale
5.2. Caracteristicile ţărilor în dezvoltare

3
5.3. Tranziţia la economia de piaţă în Europa Centrală şi de
Est
5.3.1. Tranziţia României la economia de piaţă

Bibliografie

4
CAPITOLUL 1

ECONOMIA MONDIALĂ „O REALITATE DINAMICĂ”

Sistemul capitalist a stat la baza apariţiei şi dezvoltării


economiei mondiale. Piaţa mondială datează încă din secolul al
XVI-lea, însă, adevăratul salt al vieţii economice la nivel
mondial a fost rezultatul primei revoluţii industriale din Anglia
(sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX).
Economia mondială reprezintă ansamblul format din
totalitatea agenţilor economici şi a interacţiunilor (raporturilor
economice) dintre aceştia la scară globală.
Din cele mai vechi timpuri, la baza sistemului capitalist
a stat proprietatea privată, accentuând astfel gradul de
cointeresare a agenţilor economici. Ca urmare, la nivelul
economiilor naţionale, treptat, s-au conturat anumite direcţii de
dezvoltare, aflate în strânsă legătură cu avantajele competitive,
conferite de factorii de producţie deţinuţi.
Transformările la nivelul economiilor naţionale în
sensul perfecţionării şi specializării în producţie, au generat
apariţia diviziunii mondiale a muncii.

În evoluţia dividiunii muncii s-au conturat trei etape:

 prima mare diviziune a muncii, manifestată prin


separarea triburilor de păstori de celelalte triburi;

 a doua mare diviziune a muncii prin care


meşteşugarii se separă de agricultori;

 a treia diviziune a muncii, concretizată prin


separarea negustorilor de meşteşugari şi de
agricultori.

5
Treptat, ca urmare a adâncirii diviziunii mondiale a
muncii, apare producţia destinată schimbului şi implicit
conceptul de comerţ. Dezvoltarea relaţiilor comerciale dintre
state, a condus la accentuarea interdependenţelor la nivel
mondial, stimulând decisiv procesul de mondializare a
activităţii economice.
Principalele stadii ale mondializării, sunt mondializarea
prin comerţ exterior şi mondializare prin investiţii externe de
capital.
Iniţial principala formă de desfăşurare a raporturilor
economice la nivel global, s-a manifestat prin comerţ exterior.
Fluxurile comerciale au fost susţinute şi stimulate la nivel
internaţional reprezentând principala sursă de dezvoltare a
economiilor naţionale. Treptat, s-a constatat că operaţiunile de
comerţ exterior comportă o serie de dezavantaje în ceea ce
priveşte costurile. Dezvoltarea economiei mondiale în sensul
globalizării, a condus la apariţia pe piaţa mondială, a unei noi
categorii de agenţi economici (societăţile transnaţionale), care
şi-au îndreptat atenţia, tot mai mult, spre oportunitatea
transferării producţiei în străinătate, în scopul diminuării
costurilor generate de operaţiunile de comerţ exterior.
Impozitele indirecte percepute de statele lumii, sub forma
taxelor vamale, reprezintă numai unul din multitudinea de
exemple. Astfel pe măsură ce statele lumii au creat cadrul
legislativ, economic şi social necesar extinderii societăţilor
transnaţionale (STN), s-a trecut treptat în cel de-al doilea stadiu
al mondializării, mondializarea prin investiţii externe de capital.
În scurt timp, toate ţările lumii, atât cele dezvoltate, cât
şi cele în dezvoltare au sesizat importanţa fluxurilor
investiţionale, deschizându-şi economiile. Realitatea
economică vine să confirme importanţa fluxurilor de investiţii,
ele constituind în prezent principala sursă a dezvoltării.

1.1. Trăsătrurile economiei mondiale

6
Economia mondială a evoluat diferit, în funcţie de
tendinţele manifestate la nivel global de-a lungul timpului,
înregistrând o dinamică pronunţată în ultimii douăzeci de ani.
Cu toate acestea putem contura câteva trasături caracteristice
ale evoluţiei economiei mondiale1:

 Economia mondială este formată din state naţionale,


care constituie celulele de bază.

 Economia mondială este puternic influenţată de


acţiunile statelor naţionale, a corporaţiilor
transnaţionale şi a organizaţiilor regionale (UE,
NAFTA, MERCOSUR, ASEAN, etc.).

 Economia mondială este expresia unui sistem de


interdependenţe. Dezvoltarea economiilor naţionale
determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii,
care conduce la adâncirea relaţiilor dintre
economiile naţionale la nivel comercial, valutar şi
financiar.

 Economiei mondiale îi este propice concurenţa între


agenţii economici. Concurenţa conduce la o
„selecţie naturală” a agenţilor economici, în raport
cu forţa lor de inovaţie tehnologică şi managerială,
ceea ce dă impuls progresului economic.

 Economia mondială se caracterizează prin ciclitatea


activităţii economice, prin alternarea fazelor de
creştere economică şi a fazelor de recesiune, în
diferite zone ale globului.

1
Sterian Dumitrescu şi Ana Bal “Economie Mondială”, Editura Economică,
Bucureşti, 2002.
7
 Dezvoltarea inegală a statelor lumii conferă
economiei mondiale un caracter eterogen.

 În economia mondială se manifestă tendinţe,


precum regionalizarea şi globalizarea, ce afectează
fiecare agent economic indiferent de spaţiul
economic în care îşi desfăşoară activitatea.
Globalizarea este puternic susţinută nu numai de
corporaţiile transnaţionale, care au direct de câştigat,
ci şi de unele organizaţii economice internaţionale
(Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială,
Organizaţia Mondială a Comerţului). Ca urmare a
procesului mai sus amintit, în economia mondială se
manifestă o tendinţă de creştere a decalajelor de
dezvoltare între statele dezvoltate şi cele în curs de
dezvoltare.

 Problemele legate de dezvoltare durabilă şi protecţia


mediului înconjurător sunt din ce în ce mai presante.
Politicile macroeconomice promovate de
majoritatea ţărilor lumii, au ca ţintă creşterea
economică, fără a ţine seama de limitele
ecosistemului.

 Multipolarizarea economiei mondiale, manifestată


prin concentrarea puterii economice şi politice de pe
mapamond, în jurul triadei SUA, UE şi Japonia.
Este posibil ca dezvoltarea accentuată a Chinei din
ultimii ani, să modifice raportul de forţe la nivel
mondial în perioada următoare.

 În ultimii ani, economia mondială a fost puternic


zdruncinată de amploarea pe care au luat-o actele de
terorism, ca urmare a amplificării problemelor
sociale, economice şi politice regionale.

8
 Tranziţia ţărilor din Europa Centrală şi de Est la o
economie de piaţă funcţională, se înscrie în tendinţa
de expansiune a sistemului capitalist la nivel global.

1.2. Economia mondială ca sistem dinamic

Economia mondială este un sistem alcătuit din


componente fundamentale – economiile naţionale, societăţile
transnaţionale, organizaţiile economice interstatale şi de
conexiune, derivate – diviziunea mondială a muncii, relaţiile
economice internaţionale, piaţa mondială. Componentele
derivate apar ca rezultat al acţiunii componentelor
fundamentale, împreună determinând evoluţia şi dinamica
economiei şi tendinţelor la nivel global.

1.2.1. Economiile naţionale

Economiile naţionale reprezintă componenta de bază a


economiei mondiale. Economiile naţionale sunt rezultatul
interacţiunilor dintre agenţii economici rezidenţi pe teritoriul
unui stat naţional. Progresul economiilor naţionale s-a realizat
în stânsă legătură cu diversificarea şi dezvoltarea factorilor de
producţie şi cu adâncirea specializării în producţie.
Interacţiunile agenţilor economici pe termen lung, în spaţiul
economic delimitat de teritoriul naţional, generează apariţia
pieţei interne, care a generat formarea şi dezvoltarea
economiilor naţionale.
Orice economie naţională este compusă din sectoare de
activitate care la rândul lor sunt structurate pe ramuri şi
subramuri. Principalele sectoare de activitate sunt:

 Sectorul primar este compus din agricultură,


silvicultură, extracţia resurselor naturale. În cazul
ţărilor cu economie dezvoltată sectorul primar are o

9
pondere relativ redusă, aproximativ 5% din
activităţile la nivel naţional. De asemenea, este un
sector cu atractivitate redusă, din punct de vedere al
investiţiilor străine directe, cu excepţia domeniului
petrolier.

 Sectorul secundar, format din ramurile industriale şi


construcţii, deţine o pondere de circa 20%, în
activitatea economică naţională.

 Sectorul terţiar, sau sectorul serviciilor, deţine


ponderea cea mai ridicată (75%) în activitatea
economică a statelor naţionale, dezvoltându-se
puternic în ultima perioadă. Dezvoltarea sectorului
terţiar, a apărut ca singura soluţie a economiilor
naţionale, care în urma accentuării proceselor de
internaţinalizare, regionalizare şi globalizare, s-au
confruntat cu probleme sociale acute, generate de
rate ridicate ale şomajului. Delocalizarea
producţiilor în străinătate cuplată cu dezvoltarea
puternică a tehnicilor şi tehnologiilor utilizate în
industrie sunt principalii factori care au contribuit la
aceste evoluţii. În realitate, ne confruntăm cu o nouă
tendinţă globală, tendinţa de treţializare a
economiilor naţionale.

La nivel mondial, se remarcă un proces continu de


formare şi restructurare a economiilor. Facem referire în mod
deosebit la ţările în dezvoltare, multe dintre ele urmând un
proces de tranziţie la o economie de piaţă, sau de restructurare
şi eficientizare a activităţii economice în general. De cealaltă
parte, ţările dezvoltate cu economii performante sunt antrenate
în procese de integrare regională, care ar trebui să le ofere în
final avantajele unei economii de scară.

10
Global, toate economiile naţionale, indiferent de gradul
lor de dezvoltare, sunt implicate în procesul ireversibil al
globalizării.

Evaluarea performanţelor economiilor naţionale

Principalele criterii care stau la baza clasificării


economiilor naţionale sunt:

 Mărimea populaţiei – în funcţie de acest criteriu,


ţările se împart în trei categorii: ţări mari cu o
populaţie de peste 50 milioane locuitori, ţări
mijlocii cu o populaţie de cuprinsă între 15 şi 50
milioane locuitori şi ţări mici cu o populaţie de
maxim în 15 milioane.

 Raportul dintre sectoarele economice – criteriul


clasifică economiile naţionale în economii cu
orientare industrială şi economii cu orientare
primară, în care sectorul agricol sau sectorul
extractiv depăşeşte ca pondere sectorul industrial.

 Indicatorii macroeconomici.

Printre indicatorii macroeconomici pe baza cărora


putem clasifica economiile naţionale, se numără PIB2, PNB3,
VNB4 pe cap de locuitor, care exprimă nivelul dezvoltării din
2
Produsul Intern Brut reprezintă valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor
destinate consumului final realizate în interiorul unei ţări într-o perioadă
determinată de timp.
3
Produsul Naţional Brut măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor finale
produse de firme naţionale în decursul unei perioade determinate, atât în
ţară cât şi în străinătate.
4
Venitul Naţional Brut reprezintă mărimea veniturilor obţinute de firmele
naţionale în decursul unei perioade de timp.

11
punct de vedere cantitativ şi indicatori calitativi – Indicele
Dezvoltării Umane – IDU (Human Development Index – HDI),
calculat în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare (PNUD), indice care cuptinde pe lângă indicatorii
amintiţi şi aspecte calitative legate de speranţa de viaţă, rata
alfabetizării, etc.
În funcţie de nivelul de dezvoltare economiile naţionale
se împart în două mari categorii ţări dezvoltate şi ţări în
dezvoltare. Între ţările în dezvoltare se remarcă din punct de
vedere economic ţările cu economie de piaţă, urmate de ţările
aflate în tranziţie.
La nivelul anului 2006, economia mondială însuma un
total de 208 economii, cu o populaţie totală de peste 30.000
miloane locuitori. Majoritatea ţărilor lumii sunt membre ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale Băncii Mondiale.
Conform datelor furnizate de Banca Mondială, referitor
la VNB pe locuitor, economiile naţionale sunt clasificate în
patru mari categorii:

 Ţări cu venituri reduse situate sub 875 USD/locuitor;

 Ţări cu venituri medii joase, situate între 876 şi


3465 USD/locuitor;

 Ţări cu venituri medii ridicate, situate între 3466 şi


10725 USD/locuitor;

 Ţări cu venituri ridicate, care depăşesc 10726


USD/locuitor.

Ţări cu venituri reduse


(Low-income economies)
Papua Noua
Afganistan Haiti
Guinee

12
Bangladesh India Rwanda
Sao Tome şi
Benin Kenya
Principe
Rep. Democrată
Bhutan Senegal
Coreea
Burkina Faso Rep. Kyrgyz Sierra Leone

Burundi Rep. Democrată Laos Insulele Solomon

Cambogia Liberia Somalia

Rep. Central Africană Madagascar Sudan

Ciad Malawi Tadjikistan

Comore Mali Tanzania

Rep. Democrată Congo Mauritania Timor-Leste

Coasta de Fildeş Mongolia Togo

Eritrea Mozambic Uganda

Etiopia Myanmar Uzbekistan

Gambia Nepal Vietnam

Ghana Niger Rep. Yemen

Guinea Nigeria Zambia

Guinea-Bissau Pakistan Zimbabwe


Sursa: World Bank Group, Data & Statistic, 2006

Ţări cu venituri medii joase


(Lower-middle-income economies)

13
Albania El Salvador Namibia

Algeria Fiji Nicaragua

Angola Georgia Paraguay

Armenia Guatemala Peru

Azerbaijan Guyana Philippines

Belarus Honduras Samoa


Serbia şi
Bolivia Indonesia
Muntenegru
Bosnia şi Herzegovina Rep. Islamică Iran Sri Lanka

Brazilia Irak Suriname

Bulgaria Jamaica Swaziland

Camerun Iordania Rep. Arabă Siriană

Capul Verde Kazakhstan Thailanda

China Kiribati Tonga

Columbia Lesotho Tunisia

Rep. Congo Macedonia Turkmenistan

Cuba Maldive Ucraina

Djibouti Insulele Marshall Vanuatu


Fâşia de Vest şi
Rep. Dominicană Micronesia
Gaza
Ecuador Moldova

Rep. Arabă Egipt Maroc

14
Sursa: World Bank Group, Data & Statistic, 2006

Ţări cu venituri medii ridicate


(Upper-middle-income economies)

Samoa Americană Ungaria România

Argentina Letonia Federaţia Rusă

Barbados Liban Seychelles

Belize Libia Rep. Slovacia

Botswana Lituania Africa de Sud

Chile Malaysia St. Kitts şi Nevis

Costa Rica Mauritius St. Lucia


St. Vincent şi
Croatia Mayotte
Grenadines
Rep. Cehă Mexico Trinidad şi Tobago
Insulele Mariane
Dominica Turcia
de Nord
Guinea Oman Uruguay

Estonia Palau Venezuela

Gabon Panama

Grenada Polonia
Sursa: World Bank Group, Data & Statistic, 2006

15
Ţări cu venituri ridicate
(High-income economies)

Andorra Insulele Feroe Malta

Anglia Finlanda Monaco

Antigua şi Barbuda Franţa Olanda

Arabia Saudită Germania Antilele Olandeze

Aruba Grecia Noua Caledonie

Australia Greenland Noua Zeelandă

Austria Guam Norvegia

Bahamas Hong Kong, China Polynesia

Bahrain Islanda Portugalia

Belgia Irlanda Puerto Rico

Bermuda Insulele Man Qatar

Brunei Darussalam Israel San Marino

Canada Italia Singapore

Insulele Cayman Japonia Slovenia

Insulele Channel Corea de Sud Spania

Cipru Kuwait Suedia

Danemarca Liechtenstein Statele Unite


Insulele Virgine
Elveţia Luxembourg
(SUA)
Emiratele Arabe
Macao
Unite

16
Sursa: World Bank Group, Data & Statistic, 2006

Ţări membre OCDE


(High-income OECD members)

Anglia Finlanda Luxembourg

Australia Franţa Olanda

Austria Germania Noua Zeelandă

Belgia Grecia Norvegia

Canada Islanda Portugalia

Coreea de Sud Irlanda Spania

Danemarca Italia Suedia

Elveţia Japonia Statele Unite


Sursa: World Bank Group, Data & Statistic, 2006

Comparând evoluţiile venitului naţional brut din ultimii


ani, se poate remarca conturarea unei tendinţe de creştere atât
în cazul ţărilor dezvoltate cât şi în cazul ţărilor în dezvoltare. În
schimb, principala diferenţă între economiile dezvoltate şi cele
în dezvoltare rămâne aportul diferit al sectoarelor economice în
Venitul Naţional Brut. Dacă în ţările în dezvoltare, sectorul
primar şi cel industrial primează, în cazul celor dezvoltate
ponderea cea mai mare în formarea VNB o are sectorul
serviciilor.

1.2.2. Organizaţiile economice interstatale

17
Organizaţiile economice interstatate au proliferat după
cel de-al doilea război mondial, fiind expresia tendinţelor de
regionalizare şi globalizare, apărute la nivel global.
Organizaţiile economice interstatale includ atât
organizaţiile cu vocaţie universală, cât şi organizaţiile de tip
integraţionist.

Cele mai reprezentative organizaţii cu vocaţie


universală cuprinse în sistemul ONU, care în prezent are în
componenţă 20 de astfel de instituţii specializate, sunt
următoarele:

 FAO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru


Alimentaţie şi Agricultură, fondată în 1945.

 FMI – Fondul Monetar Internaţional, creat în 1944,


dar devenit operaţional la 1 ianuarie 1946.

 BIRD – Banca Internaţională pentru Reconstrucţie


şi Dezvoltare, pe care o găsim şi sub denumirea de
Banca Mondială, fondată în 1944. Banca Mondială
devine funcţională la 25 iunie 1946.

 ONUDI – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru


Dezvoltare Industrială, creată în 1965. Este
operaţională de la 1 decembrie 1967.

 PNUD – Programul Naţiunilor Unite pentru


Dezvoltare, contituit în 1965 – devine operaţional la
1 ianuarie 1966.

 UNCTAD – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru


Comerţ şi Dezvoltare, creată în 1964.

18
 UNEP – Programul Naţiunilor Unite pentru
Protecţia Mediului, creat în 1972.

 OMC – Organizaţia Mondială a Comerţului,


fondată în 1995, pe baza GATT – Acordului
General pentru Tarife şi Comerţ.

Organizaţiile economice interstatale de tip integraţionist,


reprezintă o formă complexă de cooperare internaţională între
un grup de state, care pe plan regional adoptă o serie de
principii comune, cu privire la desfăşurarea relaţiilor
economice. Exemple sunt nenumărate, de la Uniunea
Europeană, care a atins cel mai înalt grad de integrare regională
– uniunea economică şi monetară, la acordul de liber schimb
încheiat în America de Nord (NAFTA) între Statele Unite,
Canada şi Mexic, care se restrânge la crearea unui spaţiu
economic unic. În general organizaţiile economice interstatale
urmăresc stimularea comerţului reciproc, prin crearea unei
zone de liber schimb.
Abordarea procesului de integrare regională distinge
două concepte, integrarea economică şi integrarea politică şi
instituţională. Se pleacă de la ideea creării unui spaţiu
economic unic, care are la bază libera circulaţie a bunurilor şi
serviciilor şi libera circulaţie a factorilor de producţie (capital,
forţă de muncă), abia ulterior punându-se problema aspectelor
politice şi de apărare comune. Din punct de vedere al gradului
de integrare, se disting următoarele forme: zona de liber
schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică şi
monetară şi uniunea politică.

Cele mai importante organizaţii economice de integrare


regională sunt:

 UE – Uniunea Europeană, creată în 1957;

19
 AELS – Asociaţia Europeană a Liberului Schimb,
creată în 1958;

 NAFTA – Acordul Nord-American de Liber


Schimb, creat în 1992;

 CEFTA – Acordul Central-European de Liber


Schimb, creat în 1992;

 APEC – Iniţiativa de Cooperare Asia-Pacific, apare


în 1989;

 MERCOSUR – Piaţa Comună a Americii de Sud,


creată în 1992;

 ASEAN – Asociaţia Statelor din Sud-Estul Asiei,


creată în 1969;

 CEA – Comunitatea Economică Africană, creată în


1991;

 CEMN – Cooperare Economică în Regiunea Mării


Negre, creată în 1992;

1.2.3. Societăţile Transnaţionale (STN)

Societăţile transnaţionale reprezintă principala forţă


care acţionează în sensul internaţionalizării şi globalizării vieţii
economice. În prezent, societăţile transnaţionale au depăşit ca
forţă economică statele naţiune, un număr mai mic de 50 de
corporaţii, controlând peste 40% din exporturile mondiale, pe
când vânzarile filialelor au depăşit de mult volumul înregistrat
de către comerţul exterior.
Societăţie transnaţionale reprezintă entităţi economice
care şi-au extins activităţile economico-financiare dincolo de

20
graniţele ţării de origine. Sunt compuse dintr-o firmă-mamă şi
filiale implantate în mai multe ţări. Internaţionalizarea
producţiei are la bază accesul facil la resurse umane, materiale
şi financiare la nivel internaţional. Strategic, societăţie
transnaţionale se axează pe valorificarea oportunităţilor oferite
de mediul economic global.
În dezvoltarea lor, societăţie transnaţionale au parcurs
mai multe etape. Iniţial, în perioada interbelică, dezvoltarea s-a
concentrat în sensul constituirii de filiale pe pieţele ţărilor ţintă,
datorită măsurilor protecţioniste manifestate în comerţul
internaţional.
Perioada de după cel de-al doilea razboi mondial si
pâna la sfârsitul anilor ’60 a fost caracterizată de liberarizarea
comerţului internaţional, ca urmare a rundelor GATT şi a
efectelor acordului de la Bretton Woods. În această perioadă a
crescut rolul investiţional al societăţilor transnaţionale, pe
fondul lipsei de lichidităţi a ţărilor dezvoltate.
Acţiunea societăţilor transnaţionale, în anii ’70-’80 se
caracterizează în schimb, prin accentuarea integrării regionale.
Procesul de globalizare le modifică caracterul regional,
afacerile acestora răspândindu-se în scurt timp, la nivelul
continentelor în funcţie de oportunităţile oferite şi de
posibilitatea de valorificare a acestora.

1.2.4. Diviziunea mondială a muncii

Diviziunea mondială a muncii reprezintă un proces de


specializare internaţională în producţie a economiilor naţionale.
Evoluţia pieţei mondiale se reflectă în diviziunea
muncii, economiile naţionale fiind nevoite să se adapteze din
mers la noile cerinţe de pe piaţa mondială. Procesul de
specializare în producţie este determinat de o serie de factori
precum: condiţiile naturale, suprafaţa, mărimea populaţiei,
gradul de diversificare şi de înzestrare tehnologică a
economiilor naţionale.

21
Este elocventă relaţia dintre dezvoltarea capitalismului
şi adâncirea diviziunii mondiale a muncii. Factorul cel mai
important care a condus la accentuarea specializării
economiilor naţionale şi la creşterea interdependenţelor şi a
cooperării dintre statele lumii a fost revoluţia tehnico-ştiinţifică.
Specializarea unei economii trebuie să ţină seama de
avantajele de care dispune ţara într-un anumit domeniu: forţă
de muncă ieftină şi calificată, acces la resurse naturale, dar şi
de posibilităţile de desfacere a produselor pe plan extern. O
specilazare eficientă în producţie asigură economiei un grad
ridicat de acoperire a importurilor prin export şi un sold
comercial pozitiv.
Diviziunea mondială a muncii, de-a lundul timpului, a
consemnat mai multe tipuri de specializare internaţională:
intersectorială, interramură şi intraramură.
În ceea ce priveşte specializarea în producţie apar
diferenţe majore între ţări. Ţările dezvoltate s-au specializat în
produse înalt prelucrate, pe când ţările în dezvoltare s-au
specializat în produse de bază, produse cu valoare adăugată
mică. Aceste tendinţe apar ca urmare al accesului limitat al
ţărilor în dezvoltare la tehnici şi tehnologii performante.
Transferul internaţional de tehnologie este finanţat şi susţinut
în principal de societăţile transnaţionale care dispun de
capitalul necesar. Singura speranţă a unei ţări în dezvoltare este
să se numere printre destinaţiile favorite, în materie de
investiţii străine de capital. Odată cu intrările masive de capital,
sub formă de investiţii străine directe, ţara în cauză va avea
posibilitatea să-şi modifice treptat orientarea în producţie,
specializându-se în produse înalt prelucrate.

1.2.5. Relaţiile economice internaţionale

Relaţiile economice internaţionale reprezintă legăturile


dintre economiile naţionale, dintre agenţii economici de pe
glob, legături care se formează în virtutea diviziunii mondiale a

22
muncii5. Aceste relaţii se desfăşoară într-un cadru economico-
juridic determinat de încheierea de acorduri bilaterale şi
multilaterale. Dacă bilateralismul nu are nevoie de o definiţie,
fiind subînţeleasă, multilateralismul se defineşte ca fiind
ansamblul de relaţii economice coordonate la scară
subregională, regională sau mondială, între state independente
şi suverane.
Principalii actori pe şcena relaţiilor economice
internaţionale sunt statele naţiune, societăţile transnaţionale şi
organizaţiile economice interstatale.
Relaţiile economice internaţionale se manifestă
concomitent la nivel comercial, valutar şi financiar. Se observă
concentrarea relaţiilor internaţionale pe zone geografice şi pe
grupe de ţări. Astfel, este tot mai evidentă dezvoltarea relaţiilor
pe axa nord-nord, între ţări dezvoltate şi pe axa sud-sud între
ţări în dezvoltare. De asemenea, relaţiile economice
internaţionale sunt puternic influenţate de grupările de
integrare regională, concentrându-se în spaţii economice
regionale cum ar fi UE, NAFTA, AELS.
Relaţiile economice internaţionale generează fluxuri
economice internaţionale. Prin flux internaţional se înţelege
mişcarea unor unor valori materiale, băneşti sau spirituale, de
la o ţară la alta. Fluxurile internaţionale se pot întâlni sub formă
de fluxuri comerciale de bunuri şi servicii, fluxuri de capital,
fluxuri de forţă de muncă şi nu în ultimul rând fluxuri de
cunoştinţe tehnico-ştiinţifice.

1.2.6. Piaţa mondială

Aşa cum am mai amintit, la baza formării şi dezvoltării


economiei mondiale a stat piaţa mondială. Piaţa mondială

5
Sterian Dumitrescu şi Ana Bal “Economie Mondială”, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.
23
reprezintă ansamblul tranzacţiilor care au loc între agenţii
economici de pe glob.

Principalele forme ale pieţei mondiale sunt:

 Piaţa internaţională a bunurilor şi serviciilor, care


cuprinde ansamblul tranzacţiilor de import şi de
export între agenţii economici de pe glob. Piaţa
bunurilor şi serviciilor a fost prima formă de
manifestare a pieţei mondiale. Dezvoltarea ei a
condus la desăvârşirea mondializării prin comerţ
exterior.

 Piaţa internaţională a capitalului reprezintă


plasamentele realizate de către agenţii economici
sub forma investiţiilor externe de capital. Ultimele
decenii au fost marcate de o dinamică pronunţată a
fluxurilor investiţionale în contextul unui nou stadiu
de mondializare – mondializarea prin investiţii
externe de capital.

 Piaţa internaţională a muncii, cuprinde relaţiile


stabilite între state ca urmare a migraţiei
internaţionale a forţei de muncă.

Pieţele analizate mai sus se află în strânsă


interdependenţă, deoarece evoluţiile înregistrate pe una dintre
ele vor genera cu siguranţă o serie de efecte pe celelalte pieţe.
Să luăm exemplul pieţei capitalului. Sporirea fluxurilor
investiţionale pe piaţa internaţională a capitalului va genera
apariţia de noi capacităţi de producţie, respectiv o modificare a
gradului de ocupare pe piaţa internaţională a muncii şi o serie
de modificări în structura şi nivelul preţurilor pe piaţa bunurilor
şi serviciilor.

24
Piaţa mondială este eterogenă, reflectă trăsăturile
definitorii ale economiei mondiale.

25
CAPITOLUL 2

PERSPECTIVELE ECONOMIEI MONDIALE

În prezent economia mondială se confruntă cu două


tendinţe majore – globalizarea şi regionalizarea – care
afectează atât activitatea economică la nivel intrenaţional cât şi
cea la nivel naţional. Efectele proceselor amintite sunt diferite
ca proporţii şi orientare, abordarea lor generează diferende şi
uneori chiar conflicte.

2.1. Globlalizare

2.1.1. Concepte si evoluţii

Mondializare, globalizare, regionalizare sunt termeni ce


constitue o realitate a lumii contemporane. În opinia
specialiştilor, conceptele enumerate, beneficiază de abordări
diferite. Dacă uneori globalizarea şi mondializarea sunt termeni
abordaţi ca sinonimi, alteori analiştii consideră globalizarea o
etapă în atingerea mondializării.
Analiştii francezi sunt adepţii conceptului de
mondializare iar cei anglo-americani preferă conceptul de
globalizare pentru a caracteriza acelaşi fenomen. Analiştii
francezi definesc mondializarea prin 6 expansiunea şi
accelerarea fluxurilor de mărfuri, informaţii, servicii, valori, ca
şi prin deplasarea rapidă a maselor (turism, emigrare a forţei de
muncă, definitivă sau temporală). Publicaţia franceză
„Problemes Economiques”, un nume de referinţă în domeniul
economic, defineşte mondializarea ca fiind un proces ce
presupune trei etape: internaţionalizare, transnaţionalizare şi

6
Problemes Economiques, 2002.
26
globalizare. Analiştii economici români folosesc în
terminologia de specialitate ambele concepte.
Analiştii anglo-americani definesc globalizarea prin
componentele sale: economie globală, politică globală,
societate civilă globală. Economistul englez J. Habernas 7
consideră economia globală ca având următoarele caracteristici:

 generează dezvoltarea şi modificarea structurii


fluxurilor comerciale;

 asigură integrarea economiei naţionale în economia


mondială;

 asigură creşterea valorii investiţiilor pe termen lung


şi intensificarea fluxurilor de capital;

 redefineşte criteriile de competitivitate.

Analistul economic R. Boyer, consideră că prin


fenomenul globalizării, economiile naţionale sunt descompuse
şi apoi rearticulate într-un sistem de tranzacţii şi procese, care
operează direct la nivel internaţional.
Fenomenul ar presupune extinderea unor realităţi la
scară mondială şi intensificarea unei mai largi game de
interdependenţe mondiale.
Globalizarea economică reprezintă în esenţă, procesul
prin care pieţele bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară,
financiară şi a muncii se extind dincolo de graniţele unei ţări
constituindu-se astfel un sistem economic mondial unic şi
coerent.
Analizată îndelung, globalizarea a devenit un fenomen
obiectiv, fără precedent în istorie, prin amploarea şi evoluţia sa.
Criticată şi apreciată în acelaşi timp ea îşi urmează evoluţia.

7
J. Habernas “Beyond the Nation State”, Editura Routleg London, 2000.
27
Deşi, are aspecte negative, sunt însă şi aspecte importante care
asigură echilibrul şi bunăstarea. Globalizarea a apărut şi s-a
dezvoltat ca urmare a adâncirii fără precedent a concurenţei la
toate nivelurile: agenţi economici, state, regiuni.
Liberalizarea comerţului internaţional a stat la baza
dezvoltării economice a statelor şi a creşterii nivelului de trai.
În opinia lui E. Stiglitz 8 , cei care critică globalizarea critică
adesea beneficiile ei. Prin accesul nelimitat la cunoaştere, ţările
în dezvoltare au ieşit din conul de izolare în care au stat secole.
Liberalizarea pieţelor în ţările în curs de dezvoltare,
chiar dacă a afectat activitatea economică internă, a adus
beneficii consumatorilor săraci, prin sporirea accesului la
bunuri mai ieftine şi în cantitate mai mare. Susţinătorii
globalizării privesc această realitate ca pe un progres. Pentru
şceptici însă, adâncirea decalajelor dintre săraci şi bogaţi
constituie un „atac la democraţie şi bunăstare”. Criticii acuză
statele dezvoltate de ipocrizie deoarece au obligat statele sărace
să adopte o politică de deschidere economică, prin eliminarea
barierelor comerciale, fără ca ei să procedeze la fel.
Unii analişti consideră că atunci când se stabilesc
priorităţile globalizării, ţările sărace sunt întotdeauna cele care
au de pierdut, sau înregistreză un beneficiu redus, în termeni de
creştere economică. Sunt cunoscute mişcările mondiale
antiglobalizare şi antiregionalizare, care strâng mase
impresionante de protestatari. Fostul secretar general al ONU,
Butros Butros-Ghali, amintea că „trăim în mijlocul unei
evoluţii mondiale...Planeta noastră se află sub presiunea a două
forţe uriaşe opuse: globalizarea şi dezagregarea”. O îngrijorare
majoră apare datorită creşterii populaţiei globului, în timp ce
resursele, în mare parte neregenerabile şi limitate, se apropie de
punctul critic. În acest context şansa unică de rezolvare a
problemelor este globalizarea. Universul este cuprins de o
adevărată revoluţie, transformarea prezentului, nu menajază pe

8
Joseph E. Stiglitz “Globalizarea speranţe şi deziluzii”, 2004.
28
nimeni. Pentru majoritatea naţiunilor, globalizarea este un
proces impus cu forţa, căruia nu i se pot sustrage.
Principiile acestui proces sunt stabilite de marile puteri
economice. Pentru Statele Unite, globalizarea este un proces
pus în mişcare şi susţinut de elita politică şi economică. Prin
forţa lor economică, au devenit un factor de ordine în haosul
interdependenţei globale. În contextul globalizării, Statele
Unite dau tonul pe piaţa financiară şi în comerţul internaţional,
deţind toate mijloacele prin care pot să-şi exercite atributele de
superputere mondială.
În opinia economiştilor contemporani, lumea ar trebui
să fie un sistem organizat, guvernat global, în care să se
stimuleze competiţia economică între principalii poli ai puterii
– SUA, UE şi Japonia. Marile puteri au un cuvânt important în
stabilirea strategiilor de dezvoltare a lumii, nemulţumirile celor
săraci făcându-se tot mai simţite, aşa încât marginalizarea lor
poate genera conflicte.
Mişcările antiglobalizare sunt o replică la atitudinea
organizaţiilor internaţionale, care dezavantajază economia
ţărilor în dezvoltare şi favorizează marile puteri.
Ameninţările terorismului internaţional din ultimii ani,
atrag atenţia asupra fisurilor existente în elaborarea acestor
politici care generează mari pierderi. O soluţie la problemele
globale, nu poate fi găsită decât prin acţiuni comune şi
echilibrate.
Globalizarea nu are ca scop depersonalizarea
individului sau degradarea culturii locale, susţin unii analişti în
timp ce alţii consideră că fenomenul are deficienţe la nivel
local.
Globalizarea este aşadar un sistem extrem de
controversat. Economia mondială înregistreză în ultimii ani
evoluţii fără precedent. Chiar şi ciclitatea proceselor economice
s-a modificat, aşa încât revenirea din starea de criză nu se mai
manifestă pe perioade mari de timp, însă eforturile economice
şi cele pentru găsirea soluţiilor optime sunt uriaşe. Specialiştii

29
susţin că orice creştere economică, nu trebuie să se realizeze
necontrolat, deoarece poate presupune consumuri imense de
resurse naturale, umane, financiare, informaţionale, parte din
ele fiind neregenerabile şi epuizabile, putând conduce la
catastrofe naturale. Ideal ar fi ca dezvoltarea economică să aibă
la bază o cercetare ştiinţifică axată pe eficientizarea utilizării
resurselor. Cercetarea implică costuri ridicate, inaccesibile în
cazul ţărilor în dezvoltare. Aşadar, în timp ce unele state
înregistrează o dinamică pronunţată în termeni de creştere
economică, altele se află la niveluri de subzistenţă.
Unii autori susţin că învingătorii iau totul, în sensul că
marile puteri vor înregistra creşteri fără precedent în timp ce
restul statelor vor îndura tot mai greu povara sărăciei.
Optimiştii susţin că globalizarea prin natura sa va
îmbunătăţii situaţia economică şi socială a fiecărui stat în parte,
însă în proporţii diferite, în schimb, pesimiştii, consideră că
prăpastia dintre bogaţi şi săraci se va adâncii tot mai mult, fără
şanse de redresare.
Procesul în ansamblu, trebuie derulat cu prudenţă
pentru a se limita impactul negativ.
Astfel o parte redusă de subiecţi definesc majoritar un
fenomen, în timp ce diferenţa se constituie în parte
nesemnificativă: 1/5 din populaţia activă este suficientă pentru
a acoperii cererea mondială pentru produse şi servicii. Aceştia
vor participa activ la câşig şi la consum, restul vor alcătui
categoria dezavantajată care întâmpină dificultăţi materiale
uriaşe. Explicaţia declinului social dată de economişti se
rezumă mereu la globalizare. Organizaţiile umanitare ar trebui
să facă mai multe eforturi în acest sens.
Interdependenţa economiei globalizate 9 este
determinată în mod conştient de politica dusă de guverne, care

9
Hans Peter Nartin şi Herald Shuman „Capcana Globalizării”, Editura
Economică, Bucureşti 1999.
30
doresc să înlăture barierele transfrontaliere din calea liberei
circulaţii şi în nici un caz nu este un fenomen natural.
Integrarea globală este însoţită de ascensiunea
„neoliberalismului”. Milton Friedman susţine dereglementarea
în locul intervenţionismului.
Noua percepţie asupra lucrurilor s-a concentrat în
procesul de globalizare. Globalizarea constă în „caracterul
nedefinit, dezorganizat şi autopropulsat al problemelor lumii 10”
determinate de lipsa unui sisem decizional coordonat.
Manifestările antiglobalizare, un exemplu elocvent al
nemulţumirilor generate de acest fenomen, constitue un
avertisment al lumii sărace, de pe toate continentele, care
doreşte să transmită un mesaj puterilor mondiale pentru
cooperare şi sprijin în scopul rezolvării problemelor cu care se
confruntă planeta.
Dintr-un capăt în altul al lumii, bunăstarea ca fenomen
de masă se află în sânul naţiunilor dezvoltate. Uriaşe pierderi
de locuri de muncă se prevăd şi în domeniile care, până nu
demult, promiteau colaboratorilor contracte de muncă pe viaţă,
indiferent de conjunctura mondială: sectorul bancar, sectorul
asigurărilor, telecomunicaţiile, serviciile publice, companiile
aeriene.
Teama de viitor şi insecuritatea se răspândesc tot mai
mult iar structura socială se destramă. Concurenţa într-o
economie globală brutală, crează o piată globală a muncii în
care nici un loc de muncă nu mai este sigur. Reducerea
locurilor de muncă ar fi urmarea unor schimbări structurale
inevitabile.
Dezvoltarea tehnologică şi apariţia sistemelor
informatice performante vor conduce la creşterea eficienţei şi
eficacităţii activităţilor economice. Scopul întreprinzătorului
fiind acela de a obţine efecte maxime cu eforturi minime.

10
Zygmunt Brauman “Globalizarea şi efectele sociale”, Editura Antet,
Bucureşti 2001.
31
Beneficiarii economiei fără graniţe, marii magnaţi şi
corporaţiile transnaţionale, transpun criza într-un proces legic
natural, considerând concurenţa în statul global, o mare
dezlănţuită căreia nimeni nu i se poate opune. Aşadar, viitorul
omenirii este incert. Marea problemă fiind lipsa preocupărilor
de a crea profesii noi.
Rezolvarea problemelor ecologice, asigurarea de
asistenţă socială pentru eradicarea sărăciei şi a analfebetismului,
dezvoltarea turismului, amenajarea teritorială a unor zone,
necesită o importantă forţă de muncă, dar problema o constitue
absenţa capitalului. Ajutoarele financiare pentru dezvoltare,
acordate de către ţările dezvoltate statelor în dezvoltare,
Organizaţii Nonguvernamentale (ONG) şi alte instituţii
internaţionale, s-au diminuat, politica actuală concentrându-se
doar pe asigurarea asistenţei tehnice în domeniu. De cele mai
multe ori fondurile alocate ţărilor în dezvoltare au fost deviate
de la destinaţia lor. Izolarea naţiunilor nu reprezintă o soluţie,
problemele amintite nu se opresc la graniţa unui stat. Până în
prezent nu s-a găsit o soluţie la problemele omenirii care să nu
implice regionalizarea şi globalizarea.
Specialiştii susţin că numai printr-o acţiune colectivă se
poate menţine echilibrul planetei şi asigura dezvoltarea
durabilă a acesteia. Deşi succesele în domeniu sunt importante,
nu sunt suficiente.
O realitate de care trebuie să ţină seama toate statele
indiferent de nivelul lor de dezvoltare este „gândeşte global şi
acţionează local”, acest aforism unanim acceptat, din punct de
vedere operaţional are multe deficienţe. Găsirea soluţiilor nu
poate fi pusă în sarcina unui stat, trebuie acţionat pe calea
cooperării şi consultării internaţionale.

2.1.2. Dimensiunile globalizării

Globalizarea privită ca un singur proces de creştere al


gradului de unitate a lumii ar fi o greşală. Globalizarea

32
relaţiilor economice presupune în primul rând o reconsiderare a
timpului şi spaţiului în viaţa economică şi socială.
Viaţa oamenilor este influenţată tot mai mult de
evenimente care se petrec departe de contextul social în care ei
îşi desfăşoară activităţile cotidiene. Globalizarea nu este o
noutate din acest punct de vedere ea manifestându-se cu două
trei secole în urmă pe măsură ce cuceririle ştiinţei şi tehnicii se
impuneau la scară regională şi universală.
Globalizarea relaţiilor sociale a fost asociată cu
inegalitatea dintre diferite regiuni ale lumii. Sistemul mondial,
în pofida creşterii accelerate, a interdependenţei economice şi
culturale este caracterizat ca un mozaic de state a căror
preocupări deseori sunt divergente. Nu există încă şi nu se
întrevede în viitorul apropriat o dovadă a unui consens politic
capabil să depăşească interesele locale ale statelor. Probabil că
într-un viitor îndepărtat va fi posibilă crearea unui guvern
mondial, dar aceasta va fi cu certitudine rezultatul unui proces
îndelungat. Deja în multe direcţii lumea devine mai unită iar
multe din sursele de conflict dintre statele lumii dispar.
Globalizarea este aşadar printre cele mai importante
schimbări sociale cu care se confruntă lumea de azi. În procesul
competiţional astăzi se poartă o nouă luptă şi anume aceea
pentru stăpânirea informaţiilor.
Se deschide astfel un nou câmp pentru strategiile
financiar-bancare, industriale, comerciale dar şi pentru cele
militare şi politice. Apar noi raporturi între instituţiile statale şi
economice, între sectorul public şi cel privat, între stat şi piaţă.
Globalizarea este printre cele mai importante schimbări
sociale cu care se confruntă lumea de azi. Problemele
fundamentale din prezent sunt: problemele ecologice, sociale şi
evitarea confruntărilor militare.
Ca primă dimensiune a globalizării apare omogenizarea
lumii. Diferenţierilor dintre unităţile teritoriale le iau locul prin
expansiune o anumită standardizare, o uniformizare
reprezentând „o nouă infrastructură spaţială” insoţită de mişcări

33
libere de bunuri materiale, servicii, capitaluri şi forţă de muncă,
la scară regională şi globală.
Un proces similar se desfăşoară şi la scară teritorială
restrânsă. Integrarea europeană şi-a propus mai multe măsuri în
vederea creării unei Europe fără graniţe – eliminarea
exclusivităţii reciproce în condiţiile existenţei unor sisteme
închise la nivelul statelor care presupune, realizarea unei culturi
comune fie ca proces de difuziune a unei culturi existente, fie
ca proces participativ-colectiv de creare a uneia noi.
Globalizarea nu a produs încă o entitate instituţională
mondială, consacrată juridic, capabilă să poată conduce şi
controla eficient procesul de omogenizre, tensiunile existente,
sau să realizeze o distribuire a păcii şi prosperităţii în lume.
Constatăm astfel că dimensiunile globalizării sunt pe
cale de a se individualiza, căutându-şi mijloacele de realizare şi
consolidare.
În prezent globalizarea este marcată de mijloacele de
comunicare – via internet, datorită cărora distanţele geografice
au dispărut, ele măsurându-se după cu totul alte criterii –
tehnice, economice, fapt de determină o nouă ordine universală.
Cibernetica, electronica, internetul au desfiinţat deja
graniţele în multe domenii cum sunt: transporturile,
comunicaţiile, comerţul şi tranzacţiile bancare. Lumea a
devenit una a comunicaţiilor globalizate în care informaţiile
sunt standardizate, dematerializate, simbolice, directe, fără
intermediari, o lume în care informaţia circulă rapid
transmiţănd la mare distanţă efectele pozitive cât şi resimţirea
şocurilor (efectelor negative), ca urmare a complexelor şi
complementarităţii conexiunilor în care sunt angrenate toate
statele.
Un exemplu îl constirue apariţia comerţului electronic,
însoţit de instrumente financiar-bancare noi, care fluidizează
circulaţia şi schimburile comerciale, înlesneşte tranzacţiile la
distanţă fără deplasări, în care ofertele şi cererile se por
intersecta pe internet, asigurându-se astfel un sistem de reţele

34
în care paginile web şi site-urile oferă informaţii cu privire la
stocuri, varietăţi, preţuri, depozite, condiţii prin intermediul
cărora se materializează schimburile, se mondializează piaţa,
circulaţia capitalurilor şi a mărfurilor. În context, noul sistem
pune probleme juridice noi – de accesare, promovare,
concurenţă, fiscalitate, control, protecţie, toate subsumate unei
noi ordini economice.
Fenomenul de disfuncţionalitate organizată cu ajutorul
internetului îmbracă forme îngrijorătoare – fraude, spălare de
bani, trafic de bunuri şi persoane, spargeri, distrugeri de reţele,
care pot destabiliza prin impactul lor ordinea mondială.
Această dimensiune a globalizării priveşte aşadar atât
lărgirea cadrului spaţial al interdependenţei evenimentelor cât
şi intensificarea extinderii pe baza conexiunilor şi a
complementarităţii diferenţelor şi competitivităţii alternativelor.
O altă dimensiune a globalizării este tendinţa de
unificare a spaţiului şi timpului. Aşa cum din punct de vedere
spaţial, globalizarea tinde să treacă de la spaţiul local la spaţiul
global unic, tot aşa putem vorbi şi de o unificare a timpilor
locali într-un timp global, pe baza unificării ritmurilor
nesimultane ale diferitelor tipuri de activităţi şi a includerii
acestora în cadrele spaţiale mondiale.
Avem în vedere serviciile bancare şi pieţele bursiere
care nu-şi mai permit pauzele zilnice raportate la timpul local.
În marile oraşe ale lumii sunt instituţii şi activităţi care lucrează
în acord cu „timpul global” (industria hotelieră, aeroporturile
internaţionale).
Aşadar, odată cu apariţia tehnicilor şi tehnologiilor noi,
diferenţele temporale nu mai exclud o zonă sau alta de la
sistemul global, tendinţa fiind accea de a realiza o sincronizare
temporală, universal activă.
O altă dimensiune a globalizării ca proces istoric este
aceea de a induce o nouă treaptă de civilizaţie, a societăţii
globale, a unei societăţi diversificate în universal.

35
Reconsiderarea pieţei mondiale, competiţia economică
susţinută, apariţia corporaţiilor multinaţionale, a noilor poli de
putere prin declinul altenativei socialist-comuniste, au făcut
statele să-şi revizuiască în mod serios rolul pe care s-au
obişnuit să-l joace în istorie.
Globalizarea mătură în calea sa toate adversităţile care
ar încerca să-i împiedice înaintarea. Ea se realizează
independent de voinţa statelor, guvernelor, pieţelor şi
civilizaţiilor, liberalizând şi unificând managementul diferitelor
tipuri de activităţi.
Intensificarea proceselor de integrare şi cooperare, ca şi
de globalizare dau frontierelor economice o mai mare
mobilitate. Uniunile vamale, zonele de liber schimb,
complementarităţile economice şi politice, culturale, militare,
amplifică aceste tendinţe şi impun în mod natural parteneriatul
pentru dezvoltare şi pace precum şi spiritul de solidaritate.
Aşadar, globalizarea nu se limitează strict la economie,
ea priveşte elementele de civilizaţie în ansamblul lor şi în toate
dimensiunile: politică, de conducere şi organizare globală,
trecând prin cea economică şi socială, până la dimensiunea
militară.
Globalizarea aduce schimbări radicale în comunicaţii şi
economie, în reconfigurarea pieţelor interne, în sistemul
instituţional, în modul de viaţă, în relaţiile şi mentalităţile
umane, induce o nouă morală. Globalizarea este un proces ce
lărgeşte cadrele determinate ale schimbării sociale la nivelul
lumii ca întreg.
Lumea în care trăim este o lume a blocurilor zonale şi
regionale, determinată de nevoia de valorificare şi de protecţie
în comun a resurselor. Este o lume dominată de interese şi
inegalităţi economice şi sociale, de concentrări suprastatale şi
strategii cu consecinţe potenţial destabilizatoare în special
pentru ţările în dezvoltare, de instituţii supranaţionale, zonale şi
globale, financiare cu politici şi strategii proprii, cu ignorarea

36
uneori a particularităţilor locale: nivel de dezvoltare, resurse,
oportunităţi, tradiţii.
Existenţa şi dezvoltarea societăţilor transnaţionale, a
monopolurilor transnaţionale, a valurilor de fuziuni şi achiziţii,
determină în mare măsură economia globală, nevoile societăţii
globale, cu instituţiile şi cu mecanismele corespunzătoare.
Implicarea statelor într-un sistem de relaţii la nivel
global generează schimbări profunde în configurarea statelor
naţiune, în reducerea rolului acestora din urmă faţă de
organizaţiile internaţionale, interstatale şi faţă de corporaţiile
transnaţionale, dar şi în reaşezerea poziţiilor de putere în
sistemul relaţiilor internaţionale.
Globalizarea ca proces constitue dincolo de
obiectivitatea extinderii comunicaţiilor şi a revoluţiei
informaţionale, o problemă politică cu implicaţii în toate
domeniile de activitate, inclusiv militar.
Dimensiunea politică este cea care până la urmă,
stabileşte politica globalizării, direcţiile şi strategiile, treptele
de realizare a societăţii globale. Ea este cea care face şi desface
alianţe, dezvoltă, limitează şi structurează pieţe, introduce
modificări în suveranitatea statelor, tulbură structurile
identităţilor existente.
Globalizarea apare astfel ca cea mai mare sfidare şi
provocare a secolului dar şi ca o ameninţare. Pentru că
„societatea globală” sau „sistemul mondial” nu apare pe baza
interdependenţelor şi a legăturilor reciproce ale părţilor sale,
globalizarea putând înainta atât în direcţia democreţiei cât şi în
cea a dominaţiei.
Intensificarea, amplasarea şi întinderea spaţială a
proceselor integraţioniste implică armonizarea deciziilor
statelor participante, a programelor şi proiectelor comune în
promovarea celor mai importante obiective, strategii şi
priorităţi economice şi sociale, politice şi militare pentru o zonă
dată. Aceste măsuri şi eforturi comune conduc la o nouă
dimensiune a cooperării internaţionale, la crearea unei noi stări

37
de spirit decurgând din promovarea relaţiilor de tip regional,
comunitar şi global.
În condiţiile obiectivizării acestui proces, în care
economiile, pieţele, capitalurile, nu vor mai avea frontiere, în
care competitivitatea, concurenţa şi eficienţa devin factori de
referinţă, creşte definitoriu rolul individului, al educaţiei, al
profesionalismului şi pragmatismului, al inteligenţei şi
ingeniozităţii sale, al puterii de adaptare la o lume din ce în ce
mai mobilă.
Dezvoltarea umană durabilă rămâne principala
dimensiune, cale, care asigură dezvoltarea în general,
democratizarea societăţii, demnitatea umană, solidaritatea,
participarea la decizii, distribuirea echitabilă şi nu în ultimul
rând protejarea mediului înconjurător.

2.1.3. Efectele globalizării

Globaliare aduce un progres în anumite domenii, acesta


este departe de a fi uniform în plus el poate tensiona structuri
sociale şi economice care nu se pot adapta rapid. Diferenţele
statice şi dinamice generate de globalizare pot cauza conflicte
majore. Într-o lume în care tehnologiile informaţiei ne permit
să interacţionăm direct în timp real şi în care există frecvent
interese diferite, de multe ori dialogul poate fi înlocuit de
confruntare. Studiile arată că efectele generate de globalizare
sunt multiple, globalizarea fiind o certitudine care include
lumea în ansamblul ei. Problema care se pune este dacă
fenomenul generează bunăstare şi avantaje pentru toţi indivizii,
sau efectele pozitive sunt percepute doar de o parte a populaţiei.
Argumentele pro sau contra se bazează pe date certe, adesea
interpretările făcute de analişti depăşesc realitatea.
Fiecare stat implicat în procesul de globalizare va avea
de câştigat, chiar dacă nu în aceiaşi proporţie, ca urmare a
poziţiei dominante a câtorva state. Este evident că în prezent
planeta se confruntă cu probleme mari: sărăcie, poluare,

38
mortalitate infantilă, criminalitate transfrontalieră, terorism,
resurse tot mai limitate, probleme ce nu pot fi soluţionate decât
la nivel global. Repartiţia geografică a acestor fenomene este
diferită şi ca urmare eforturile depuse la nivel global nu vor
avea aceleaşi rezultate în toate zonele lumii. Pe de altă parte
elementele caracteristice globalizării precum intensificarea
schimburilor economice prin adoptarea unor politici comerciale
transparente, extinderea societăţilor transnaţionale prin
creşterea investiţiilor străine directe, finanţarea internaţională,
aduc beneficii diferite participanţilor la acest proces. În
repartizarea efectelor contează tot mai mult gradul de
dezvoltare economică al ţărilor. Competiţia pentru stăpânirea
unor teritorii, zone de materii prime şi forţă de muncă ieftină,
este subordonată luptei pentru stăpânirea informaţiei care tinde
să aducă modificări însemnate ale stratgiilor economice,
politice şi militare.
În ultimii ani globalizarea face ca interesele economice
să pună în pericol stabilitatea, interesele statale ca urmare a
unei forme noi de circulaţie a mărfurilor – societăţile
transnaţionale. Aceste noi forme fac ca decizia referitoare la
investiţii să scape oarecum controlului satelor naţiune.
Globalizarea are implicaţii sociale şi politice profunde,
conduce la pierderea controlului statului asupra politicilor
economice şi este uneori acuzată de consecinţele sociale
negative, reflectate în creşterea şomajului, a decalajelor dintre
salarii şi profit, a economiei subterane. Conform statisticilor, în
1960 raportul între ţările cele mai bogate şi ţările cele mai
sărace era de 30-1; în 1990 decalajul a crescut la 60-1, astfel
încât la sfârşitul secolului trecut să ajungă la 75-1. În vreme ce
averile marilor magnaţi cresc, tot mai multe familii sunt
ameninţate de foamete, subnutriţie, din cauza lipsei unui loc de
muncă, a ajutoarelor sociale sau a salariilor mici. Rolul
globalizării ar trebui să fie acela de a găsi soluţii pentru crearea
unei societăţi moderne funcţionale care să respecte drepturile
fundamentale ale individului.

39
Globalizarea este rezultatul unor procese ample a unor
relaţii de intercondiţionare:

 Creşterea valorii şi importanţei investiţiilor


străine directe;

 Internaţionalizarea pieţelor financiare;

 Dezvoltarea comunicaţiilor globale;

 Reglementarea şi liberalizarea pieţelor.

Globalizarea este un proces greu de controlat la scară


planetară, deoarece elementele componente fac parte dintr-un
angrenaj complex, aşa încât disfuncţiile care apar la nivelul
unui subansamblu, pot crea crize la nivelul întregului sistem.
Efectele globalizării sunt diverse şi greu de anticipat,
cuprind toate domeniile de activitate a unei ţări.

Principalele efecte generate de procesul de


globalizare sunt:
A. Societăţile transnaţionale

B. Investiţiile străine directe

C. Globalizarea pieţei financiare internaţionale

D. Dereglementarea şi liberalizarea

E. Evoluţia comunicaţiilor globale

F. Globalizarea sectorului public

G. Efecte sociale

40
H. Efecte asupra mediului înconjurător

A. Societăţile transnaţionale

Societăţile transnaţionale se apreciază ca un capital


autentic delocalizat, fără o identitate locală specifică, cu un
management internaţionalizat, potenţial dispuse să se
stabilească oriunde în lume pentru a obţine cele mai mari şi
cele mai sigure profituri. Beneficiile amintite se pot atinge
rapid în sectorul financiar, iar într-o economie cu adevărat
globalizată ar fi rezultatul consecinţelor pieţei fără a depinde
politicile naţionale. Într-o economie globală societăţile
transnaţionale nu ar putea fi controlate sau constrânse de
politicile naţionale, dar se vor supune însă standardelor de
reglementare naţională stabilite şi propuse de comun acord.
Guvernele naţionale nu mai pot adopta nici un fel de
reglementare efectivă contrară acestor standarde, în detrimentul
corporaţiilor care fucţionează în interiorul graniţelor lor.
Societăţile transnaţionale sunt apreciate ca fiind manifestarea
unei economii globale, acţionând la nivel global şi regional în
funcţie de interese. În prezent principalul agent al comerţului
internaţional este reprezentat de societatea transnaţională şi nu
de economiile naţionale.
Companiile transnaţionale modifică structura factorilor
de producţie ai multor ţări ca rezultat al mişcării capitalului
uman şi al tehnologiei dintr-o parte în alta a lumii, constituind
o nouă bază a imobilizărilor corporale.
Dezvoltarea tehnologică rapidă implică riscuri şi
costuri majore motiv ce generează dorinţa firmelor de a
pătrunde pe pieţe noi pentru a împărţi riscurile şi costurile.
Concurenţa tot mai acerbă obligă firmele să exploreze noi
modalităţi de sporire a eficienţei, inclusiv prin extinderea
posibilităţilor de a cucerii noi pieţe aflate în faze încipiente şi

41
de a permuta anumite active de producţie pentru reducerea
costurilor.
Aceşti factori acţionează pe termen lung
comportamentul investiţional al firmelor este influenţat
puternic de schimbările pe termen scurt intervenite în mediile
de afaceri. Perioadele de recesiune şi avânt economic afectează
evoluţia tuturor indicatorilor, orice modificare a climatului
politic sau de afaceri mondial se va reflecta în acelaşi sens şi cu
aceiaşi intensitate asupra performanţelor economice.

B. Investiţiile străine directe

Investiţiile străine directe reprezintă unul din factorii


cheie ai globalizării capitlalului. Intensificarea
interdependenţelor din economia mondială în ultimele trei
decenii a fost generată în principal de evoluţia investiţiilor
străine directe. Dacă până în 1970 activitatea internaţională se
concretiza în schimburi comerciale de bunuri şi servicii între
state – comerţul internaţional fiind forţa care genera
dezvoltarea economiei mondiale – ulterior, importanţa
circulaţiei capitalurilor a crescut, un loc important revenind
societăţilor transnaţionale care îşi bazează activitatea pe
investiţii străine directe. În 1980 comerţul internaţional a
crescut de două ori mai rapid decât PIB, iar fluxurile de
investiţii străine directe au crescut de două ori mai repede decât
comerţul internaţional. Cauzele care au stat la originea
expansiunii investiţiilor străine directe în ultimul deceniu au
fost diverse:

 Extinderea producţiei internaţionale promovată de


societăţile transnaţionale;

 Gradul de dezvoltare economică sau stadiul de


implementare al reformelor;

42
 Amplificarea mişcării capitalurilor generată de un
număr mare de fuziuni şi achiziţii transfrontaliere;

 Apariţia formaţiunilor integraţioniste;

 Globalizarea producţiei şi internaţionalizarea


pieţelor;

 Amplificarea transferului internaţional de


tehnologie;

 Diferenţele dintre eficienţa şi structura unor pieţe;

 Raportul de complementaritate existent între comerţ


şi investiţii;

În concluzie, investiţiile străine directe reprezintă


„vârful de lance” al globalizării capitalului şi implicit al întregii
economii mondiale.

C. Globalizarea pieţei financiare internaţionale

Piaţa financiară internaţională este una dintre


componentele importante ale globalizării. Legătura strânsă
existentă între piaţa monetară şi piaţa bunurilor şi serviciilor
determină cursul de schimb să reacţioneze imediat la toate
mutaţiile care intervin în sistemul economic mondial. Banii în
calitatea lor de mijloc general de schimb, îndeplinesc în ultimul
timp funcţii tot mai complexe aşa încât dezvoltarea pieţei
monetare a avut loc odată cu dezvoltarea pieţei bunurilor şi
serviciilor.
În prezent, analiştii economici vorbesc despre
conturarea unui spaţiu financiar global, în care se regăseşte
orice tensiune economică sau de altă natură.

43
Piaţa financiară constitue în acest moment „barometrul
pieţei globale”. În contextul globalizării producţiei se remarcă
o detaşare a banilor de spaţiul teritorial naţional.
Liberalizarea comerţului, expansiunea corporaţiilor
transnaţionale, circulaţia forţei de muncă, fac ca banii să nu
mai aibă caracter naţional. Statisticile arată că zilnic se
tranzacţionează între cei trei poli mondiali Tokyo – New York
– Londra, peste 1500 miliarde dolari.
Dacă în trecut capitalul productiv se afla în
interdependenţă cu capitalul financiar, în prezent se observă o
separare clară a celor două componente.
În ultimii ani, cursurile de schimb valutar, ratele
dobânzilor, preţurile acţiunilor la diverse burse din lume sunt
corelate între ele, contribuind la crearea pieţei financiare
globale.
Performanţele informaticii şi telecomunicaţiilor au
simplificat transferul banilor dintr-o ţară în alta înlăturând
dificultăţile întâmpinate de corporaţii în trecut. Situaţiile
financiare ale agenţilor economici, cursul acţiunilor şi
obligaţiunilor, operaţiunile de orice tip pot fi monitorizate tot
mai facil. Băncile şi corporaţiile pot reacţiona imediat la
schimbarea preţurilor datorită uşurinţei cu care informaţiile
sunt captate de pe pieţele bursiere. Operaţiunile cu caracter
speculativ ocupă un loc tot mai important pe piaţa financiară.
Cererea tot mai mare de servicii financiare la nivel mondial a
dus la implementarea unor inovaţii tehnologice şi crearea unui
mediu de afaceri mai transparent.
Evoluţia spectaculoasă a pieţelor financiare a dus la
crearea de servicii financiare care au atins dimensiuni fără
precedent, în condiţiile intensificării competitivităţii mondiale.
Vânătorii de profit se mişcă cu viteza luminii într-o reţea
mondială de date. Cel puţin în teorie, vor câştiga toate naţiunile,
pentru că pe această cale se obţin cele mai înalte rate de
creştere economică cu cele mai bune investiţii.

44
Globalizarea finanţelor presupune circulaţia rapidă şi în
volum mare a banilor. Fluxurile globale de capital penalizează
statele ale căror politici nu se află în concordanţă cu restul
lumii.
Concluzia este că într-o economie mondială a
interdependenţelor piaţa financiară ocupă un loc primordial. În
prezent este nevoie de o arhitectură nouă care să asigure
stabilitatea financiară globală şi dezvoltarea durabilă, simultan
cu reforma Fondului Monetar Internaţional şi al Băncii
Mondiale, aşa încât programele lor să promoveze o bună
guvernare, respectarea drepturilor cetăţeanului, standardele
fundamentale ale muncii, creşterea gradului de ocupare al
populaţiei, reducerea sărăciei şi oferirea de servicii publice în
domenii cheie.
Fondul Monetar Internaţional în calitate de organism
mondial cu largi competenţe în soluţionarea problemelor
economice ale statelor aflate în stadii diferite de dezvoltare şi-a
adus contribuţia la depăşirea unui sistem financiar limitat.
Meritele lui sunt unanim recunoscute în ceea ce priveşte
reformarea Sistemului Monetar Internaţional. Fondul Monetar
Internaţional a susţinut:

 stabilizarea cursului de schimb;

 dezvoltarea comerţului mondial;

 restabilirea convertibilităţii libere a monedei;

 ţările cu balanţe de plăţi deficitare prin acordare de


asistenţă financiară;

 crearea de organisme internaţionale însărcinate cu


realizarea unei cooperări economice şi monetare
între naţiuni.

45
Analizând rezultatele Fondul Monetar Internaţional
părerile analiştilor economici sunt diferite. Unii susţin că
aplicarea programelor Fondul Monetar Internaţional au condus
la degradarea economiilor în cauză, gradul de atractivitate al
acestora pentru investiţii străine directe au scăzut în mod
constant. Alţii susţin că ţările în cauză au înregistrat o creştere
economică mai accentuată, exemplul ţărilor din Asia.
Fără a diminua meritele Fondului Monetar Internaţional
economiştii atrag atenţa asupra pericolului pe care îl poate
genera o politică aplicată uniform tuturor statelor, fără a ţine
cont de condiţiile interne şi de posibilităţile concrete ale
fiecărui stat.
Referitor la politicile promovate de fond, în ţările
sărace şi îndatorate, mediile politice şi academice au formulat
numeroase critici şi comentarii. Uneori politicile Fondul
Monetar Internaţional, de ajustare structurală, de eliminare a
dezechilibrelor economice, nu au avut efecte pozitive, iar dacă
acestea s-au înregistrat au fost pe termen scurt şi cu impact
favorabil doar asupra populaţiei înstărite, ducând la mărirea
decalajelor dintre bogaţi şi săraci.
Unii specialişti susţin că soluţiile propuse de Fondul
Monetar Internaţional pentru relansarea economiilor naţionale
nu ţin cont de cauzele reale şi particulare ale fiecărei ţări, aşa
încât, numărul eşecurilor a depăşit numărul succeselor.
Procesul globalizării şi dezvoltării desfăşurat sub
supravegherea Fondul Monetar Internaţional a provocat uneori
mari pierderi ţărilor sărace, prin programele promovate, însă
dovezile de culpă întârzie să fie asumate pe deplin. Economiştii
nu pot rămâne insensibili la rezultatele nesatisfăcătoare ale
acţiunii Fondul Monetar Internaţional, când pe plan mondial
numărul de subnutriţi în creştere. Pe de altă parte 225 de famili,
cele mai bogate din lume, dispun de averi ce depăşesc 1000
miliarde USD, echivalând cu venitul anual al celei mai sărace
jumătăţi a populaţiei globului.

46
Pentru eficientizarea activităţii Fondul Monetar
Internaţional specialiştii atrag atenţia asupra problemelor sale
şi propun modificarea principiilor şi atitudinii acestuia.

D. Dereglementarea şi liberalizarea

Dezvoltarea comerţului global şi implicit al globalizării


a fost determinată şi de crearea unui cadru de acorduri
comerciale interguvernamentale la nivel global şi regional.
Anii 1980 – 1990 au marcat o lărgire a pieţei globale,
deoarece numeroase ţări în special din Asia au primit un
important volum de investiţii şi şi-au dezvoltat comerţul
exterior, în special exporturile.
În această perioadă grupul ţărilor în dezvoltare s-au
orientat spre economia de piaţă, multe dintre acestea sub
presiunea programelor de ajustare structurală a Fondului
Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale.
Dereglementarea financiară a contribuit la globalizarea
pieţelor financiare şi la mobilitatea capitalului. Accelerarea
integrării a condus la relaţii şi realităţi noi. Producţia
internaţională a devenit o caracteristică a economiei mondiale
moderne.

E. Evoluţia comunicaţiilor globale

Istoria modernă a fost marcată constant de progresul


mijloacelor de comunicaţii. Principalul factor tehnic al
mobilităţii este transportul informaţiei. Apariţia reţelei „www”,
a schimbat din punct de vedere informaţional semnificaţia
noţiunii de călătorie şi a pus informaţia la dispoziţia
utilizatorului oriunde în lume.
Anularea tehnologică a distanţei spaţio-temporale, în
loc să omogenizeze condiţia umană, tinde să o polarizeze,
eliberează oamenii de constrângerile teritoriale şi face ca
anumite semnificaţii comunitare, cum ar fi spaţiul să poată fi

47
parcurs fără obstacole fizice, oferind posibilitatea acţiunii la
distanţă.

F. Globalizarea sectorului public

Pentru cei care au susţinut piaţa liberă, globalizarea a


fost un pretext pentru a pune în discuţie rolul statului.
Susţinătorii statului sunt de părere că raportul public-privat
trebuie să se menţină în anumite limite. Sectoarele cele mai
importante din politica fiecărui stat: învăţământ, sănătate,
armată, nu pot fi cedate în totalitate sectorului privat.
Susţinătorii pieţei libere consideră că sectorul privat
face întotdeauna investiţii înţelepte în timp ce sectorul public
se complace în efectuarea unor cheltuieli absurde, fără
justificare economică. Acest sistem piaţă fără stat ar eşua
inevitabil.
Concluzia este că globalizarea implică eforturi mari,
angajază domenii diferite şi pe termene îndelungate.

G. Efecte sociale

Creşterea complexităţii proceselor tehnologice şi a


modului de desfăşurare a activităţii economice, le impune
oamenilor să adopte un nou mod de pregătire profesională.
Necesitatea formării continue implică eforturi permanente,
intelectuale şi financiare, pe care multe persoane nu pot să le
suporte. Cei care nu reuşesc să se adapteze noilor tendinţe sunt
automat excluşi şi prin urmare, marginalizaţi. În acelaşi timp,
tehnologiile avansate au anulat obstacolele spaţio-temporale11
pe care trebuie să le depăşească oamenii când vor să se
deplaseze dintr-o localitate în alta pentru a-şi desfăşura
activitatea în cadrul firmelor. Dar, pentru unii oameni, anularea
11
Z. Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Bucureşti, 1999, 23. H. P.
Martin şi H. Schuman, Capcana globalizării, Bucureşti 1999, 180.

48
obstacolelor nu are nici o semnificaţie, deoarece ei sunt lipsiţi
de posibilitatea de a se deplasa usor şi repede. Aceste persoane
vor asista neputincioase la degradarea şi la decăderea
climatului economic şi social al localităţii lor.
Un alt efect demn de luat în considerare este fenomenul
de vânare a avantajului absolut 12, care a modificat din temelii
mecanismele după care se desfasoară activitatea economică.
Într-un interval de câteva zile, orice firmă transnaţională îşi
poate delocaliza rapid producţia dintr-o zonă în alta, dacă se
consideră că pe plan local îi sunt afectate interesele. În cele mai
multe cazuri, acest fenomen are ca efect o creştere economică
cu un ritm mult mai mare decât ritmul de creştere al numărului
de locuri de muncă.
În concluzie efectele sociale ale globalizării se
manifestă prin creşterea şomajului şi scăderea nivelului de trai
pentru cea mai mare parte a populaţiei globului.

H. Efecte asupra mediului înconjurător

Situaţia actuală marcată de accelerarea procesului de


globalizare, susţinut de organizaţii precum OMC, FMI şi Banca
Mondială dovedeşte că trăim o dezintegrare socială şi
ecologică accelerată în aproape fiecare ţară a lumii, aşa cum o
relevă creşterea sărăciei şi a deteriorării mediului înconjurător.
Aceste probleme provin în parte dintr-o creştere de cinci ori a
producţiei economice începând din 1950, care a sporit
solicitările umane asupra ecosistemului dincolo de limita la
care planeta ne poate intreţine. Urmărirea continuă a creşterii
economice, ca principiu de organizare a politicii publice,
accelerează prăbuşirea capacităţilor de regenerare a
ecosistemului şi a structurii sociale care stau la baza
comunităţii umane 13 . Guvernele se află în prezent în
12
H.P. Martin si H. Schuman, Capcana globalizării, Bucureşti 1999.
13
D.C.Korten, When Corporations Rule the World, 1995 by the People -
Centered Development Forum, 22.
49
imposibilitatea de a face faţă presiunilor corporatiste şi a
instituţiilor financiare, neputând lua măsurile adecvate în
vederea redresării economice şi protecţiei mediului
înconjurător. Marile corporaţii nu pun accent pe o dezvoltare
durabilă care să aibă la bază protecţia mediului, ci pe o
dezvoltare rapidă bazată pe speculaţii financiare menite să
sufoce companiile mici, dezvoltare care mizează pe
volatilitatea pieţei şi în final pe obţinerea unor câştiguri mari pe
termen scurt. Totuşi, ele nu devin mai puţin puternice. În timp
ce-şi întăresc controlul asupra pieţelor şi tehnologiei prin
fuziuni, achiziţii şi alianţe strategice, ele îi forţează atât pe
subcontractanţii lor, cât şi comunităţile locale, să participe
într-o competiţie de scădere a standardelor, ca să obţină accesul
pe piaţă şi la locurile de muncă, aflat sub controlul corporaţiilor
mondiale. Forţele de piaţă adâncesc dependenţă noastră de
tehnologii distructive din punct de vedere social şi ecologic,
care sacrifică sănătatea noastră fizică, socială, ecologică şi
mentală pentru profiturile corporaţiilor. Comerţul mondial a
crescut de la exporturi în valoare totală de 308 miliarde dolari
la 3554 miliarde dolari (la valoarea dolarului din 1990), o
creştere de 11,5 ori sau mai mult de dublul ratei de creştere a
producţiei economice în ansamblu. Ca rezultat, mediul natural
de care depindem pentru satisfacerea nevoilor noastre materiale
se află sub o presiune tot mai puternică. Deşi s-au înregistrat
succese importante în anumite localităţi în ce priveşte
reducerea poluării aerului şi curăţarea râurilor poluate,
realitatea este aceea a unei crize ecologice crescânde. Pericolul
veşnic prezent al holocaustului nuclear a fost înlocuit cu
ameninţarea expunerii sporite la razele ultraviolete potenţial
mortale pe măsură ce stratul protector de ozon din atmosferă se
subţiază. Tânăra generaţie trăieşte cu problema posibilităţii de a
deveni refugiaţi ecologici din cauza schimbărilor climatice care
ameninţă cu topirea calotelor polare, inundarea unor vaste
regiuni de coastă şi transformarea unor terenuri fertile în
deşerturi.

50
Chiar şi la nivelul populaţiei actuale, aproape un
miliard de oameni se duc la culcare flamânzi în fiecare noapte.
Totuşi solurile de care depindem pentru hrana noastră se
deteriorează mai rapid decât le poate regenera natura şi una
câte una cele mai productive rezervaţii piscicole de altadată ale
lumii sunt secătuite din cauza supralicitării lor. Lipsa de apă a
devenit predominantă, nu numai din cauza secetelor temporare,
dar totodată şi a deteriorării unor reţele freatice şi râuri, cărora
le-a fost supraestimată puterea de regenerare. Aflăm de
comunităţi devastate datorită epuizării pădurilor şi rezervaţiilor
lor de peşte şi de oameni asemenea nouă care descoperă că ei şi
copiii lor sunt otrăviţi de alimentele pe care le mănâncă, de apa
pe care o beau şi de pământul pe care trăiesc şi se joacă, toate
acestea fiind contaminate chimic şi radioactiv.
Globalizarea economică dă posibilitatea ţărilor bogate
să treacă responsabilităţile lor ecologice în seama ţărilor mai
sărace. Un bun exemplu în acest sens îl constitue activitatea
companiilor Japoneze în Asia de Sud-Est. Cifrele sunt izbitoare.
Japonia şi-a redus capacitatea internă de topire a aluminiului de
la 1,2 milioane la 140 de mii de tone şi acum importă 90% din
necesarul sau de aluminiu. Ce efect are acest lucru asupra
oamenilor, ne sugerează un studiu de caz efectuat de Phillpine
Associated Smelting and Refining Corporation - PASAR.
Aceasta gestionează o uzină de topire a cuprului, finanţată şi
construită de japonezi în provincia filipineză Leyte pentru a
produce cupru de mare puritate. Uzina ocupă 400 de acri de
pământ expropriat de guvemul filipinez de la localnici la
preţuri derizorii. Emisiile de gaze şi apa reziduală provenite de
la uzină conţin concentraţii mari de bor, arsenic, metale grele şi
compuşi de sulf, care au contaminat resursele locale de apă, au
redus pescuitul şi recoltele de orez, au deteriorat pădurile şi au
mărit frecvenţa maladiilor căilor respiratorii superioare printre
localnici. Localnicii, ale căror case, vieţi şi sănătate au fost
sacrificate pentru PASAR, depind acum în cea mai mare parte

51
de angajamentele sporadice sau contractuale care li se oferă
pentru a face cele mai periculoase şi murdare munci din uzină.
Compania a prosperat, economia locală a crescut.
Poporul japonez are o provizie de cupru fără să plătească vreun
preţ ecologic. Săracii din regiunea filipineză, aşa-zişii
beneficiari ai proiectului, şi-au pierdut mijloacele de trai şi au
suferit o deteriorare a sanătăţii lor. Guvernul filipinez restituie
creditul extern oferit de Japonia care a finanţat construirea
infrastructurii necesare uzinei, iar japonezii se felicită pentru
curaţenia mediului înconjurător din ţara lor şi generozitatea
ajutorului pe care-l acordă săracilor din Filipine.
Modul nostru de a măsura PIB nu ţine cont de
activităţile dăunătoare mediului înconjurător. Într-adevăr cea
mai mare parte a asa-zisei creşteri a produsului naţional brut
este rezultatul:

 transferului activităţii din sfera economiei sociale,


fără caracter financiar, desfăşurată în gospodării şi
comunitate, spre economia monetară, cu consecinţa
erodării capitalului social;

 epuizării rezervelor de resurse naturale, ca de pildă


pădurile, rezervele piscicole, cele petroliere şi
mineralogice, la un nivel cu mult mai mare decât
ratele lor de regenerare;

 însumării veniturilor cheltuite în vederea apărării


împotriva consecinţelor creşterii economice ca de
pildă, înlăturarea gunoaielor, curăţarea rezidurilor
toxice şi a deversărilor de petrol, asigurarea
îngrijirii sănătăţii celor bolnavi din cauze ecologice,
reconstruirea locuinţelor după inundaţii rezultate în
urma unor activităţi umane, cum ar fi defrişarea
pădurilor şi finanţarea dispozitivelor de controlare a
poluării, etc.

52
Un alt factor îl reprezintă înlăturarea restricţiilor cu
privire la fuziuni şi achiziţii corporatiste, astfel obligativitatea
respectării standardelor referitoare la protecţia mediului
înconjurător a fost slăbită. Guvernul a trecut de partea
corporaţiilor americane agresive care urmau să devină mai
competitive pe plan mondial prin slăbirea puterii sindicatelor,
reducerea salariilor şi a alocaţiilor, limitarea numărului de
angajaţi ai corporaţiilor şi mutarea operaţiunilor de producţie în
străinătate pentru a beneficia de pe urma forţei de muncă
ieftine şi a existenţei unor reglementări foarte permisive din
punct de vedere al legislaţiei referitoare la protecţia mediului.
Pe măsură ce economia globală creşte, se pune
problema limitării creşterii economice pentru a menţine un
echilibru optim cu natura, în vederea supravieţuirii speciilor.
Nivelul emisiilor de bioxid de carbon trebuie menţinut sub
limitele nivelului de absorbţie. Producţia trebuie să fie păstrată
la niveluri viabile. Din păcate, piaţa liberă este insensibilă la
mii de asemenea obligaţii. Guvernele trebuie să stabilească
limitele şi să se asigure că semnalele corespunzătoare sunt
transmise pieţei.

2.2. Regionalizarea

2.2.1. Abordări ale regionalizării

Etimologia cuvântului integrare îşi are originea în


perioada interbelică când era folosit cu referire la integrarea
industrială, adică un conglomerat de sectoare industriale.
Enciclopedia ştiinţelor sociale publicată în 1968, are patru
abordări distincte pentru conceptul de integrare regională:
integrare regională, integrare globală, integrare funcţională şi
uniuni economice. Primele trei concepte aparţin stiinţelor
politice, ultimul aparţine ştiinţei economice.

53
Lucrările având ca şi concept integrarea economică au
devenit tot mai numeroase. Termenul de integrare economică a
fost preluat din lucrările de specialitate ale economiştilor de
cancelariile occidentale şi transformat în limbaj oficial.
Termenul are o mulţime de definiţii unele contradictorii, dar
unanim acceptat este faptul că, integrarea poate fi înţeleasă atât
ca un proces cât şi ca o stare de fapt la care se ajunge printr-o
mulţime de transformări. În rândul analiştilor economici există
un larg consens asupra a trei aspecte:

 integrarea economică se referă la diviziunea


internaţională a muncii;

 integrarea economică presupune atingerea celor


patru libertaţi: libera circulaţie a bunurilor,
serviciilor, factorilor de producţie şi a capitalurilor;

 integrarea este în strânsă corelaţie cu tratamentul


comercial discriminatoriu, în ceea ce priveşte
originea şi destinaţia bunurilor serviciilor, factorilor
de producţie.

Conceptul de integrare beneficiază de cea mai


cuprinzătoare sinteză la Balassa 14 . Respingând definirile prea
generale, el consideră integrarea economică redusă la o stare de
fapt sau ansamblu de procese prin care diferite state constituie
un grup sau bloc comercial regional. Balassa propune să se
distingă între integrare comercială, integrarea factorilor de
producţie şi integrare politică.
Conceptul de integrare a pieţelor a fost lansat de
15
Vajda , care l-a folosit în paralel cu cel de integrare a

14
B. Balassa, Towards a Theory of Economic Integration, Homewood,
Yrvin, 1961.
15
I. Vajda, Integration Economic Union and the National State Foreign
Trade in a Planed Economy, Cambridge University, Press, 1971.
54
producţiei şi dezvoltării. Problema care i-a preocupat pe
artizanii integrării a fost până la ce nivel sunt dispuse ţările să
ridice gradul de integrare; dacă merge secvenţial sau cu
obiective multiple, dacă drumul poate fi parcurs cu viteză
uniformă sau se aplică geometria variabilă.
Integrarea completă a pieţelor implică o mobilitate
adecvată a tot ce se oferă şi se cere pe aceste pieţe şi
liberalizarea circulaţiei fără discriminare. Nivelul de integrare
poate fi exprimat prin analiza unor indicatori sau a evoluţiei
fluxurilor economice, gradul de relevanţă putând fi înşelător.
Astfel nu orice creştere a comerţului reciproc cu bunuri
exprimă un grad mai ridicat de integrare, pentru că evaluarea
costurilor de oportunitate ale producţiei şi schimburilor
comerciale poate a fost ignorată. De asemenea, în ţările care au
o complementaritate economică redusă, adâncimea integrării
nu trebuie să se traducă prin sporirea schimburilor comerciale
reciproce. Un exemplu în acest sens îl constitue grupul regional
din America Centrală şi Africa care, au ajuns la stadiul de piaţă
comună, deşi comerţul reciproc este foarte modest.
Deşi libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi factorilor
de producţie este un deziderat şi nu un instrument al integrării
economice, amplitudinea procesului de integrare nu poate fi
exprimată relevant prin simpla analiză a gradului de
liberalizare.
Procesul de integrare implică mutaţii legislative şi
transformări instituţionale. Din acest motiv în literatura de
specialitate sunt prevăzute concepte de integrare politică şi de
integrare instiuituţională.
Integrarea poate fi definită şi ca o reuniune a unor părţi
ale unui întreg. Din punct de vedere al analizei economice, un
grup de elemente se uneşte integral dacă relaţiile dintre acestea
sunt stabile şi au un anume grad de coeziune. Integrarea este
una dintre cele mai simple modalităţi de deschidere spre
exterior, care asigură dezvoltarea unor relaţii comerciale,
financiare şi sociale privilegiate între entităţile considerate.

55
Problema integrării economice regionale a devenit o
preocupare pentru politicieni şi oameni de ştiinţă care căutau
soluţii pentru evitarea obstacolelor apărute în dezvoltarea
naţională.
Iniţial, studiile au vizat schimburile economice dintre
state, respectiv acordurile comerciale. Obiectivul principal al
acestor acorduri era liberalizarea schimburilor economice între
membrii şi ulterior extinderea liberului schimb la scară
planetară. Studiile făcute în acest domeniu au arătat că aceste
acorduri se referă la arii geografice limitate, aşa încât deşi pe
de o parte contribuie la eliminarea unor piedici din calea
comerţului internaţional, pe de altă parte sporesc
protecţionismul şi menţin anumite discriminări.

Acordurile regionale pot cuprinde ţări cu dimensiuni şi


stadii de dezvoltare diferite. În cadrul grupărilor integraţioniste
pot fi delimitate următoarele stadii de integrare regională:

 Zona de liber schimb

 Uniunea vamală

 Piaţa comună

 Uniunea economică

 Uniunea monetară

 Uniunea politică

Zona de liber schimb presupune liberalizarea


schimburilor de produse între ţările membre, statele
menţinându-şi autonomia în politica comercială faţă de terţi. În
acest stadiu de integrare obstacolele tarifare şi netarifare sunt
eliminate din calea comerţului reciproc. Zona de liber schimb

56
se caracterizează prin libera circulaţie a produselor şi
serviciilor, ţările membre păstrându-şi fiecare propria politică
comercială faţă de terţi. Pentru a evita deformarea fluxurilor de
import (intrarea produselor de import prin ţara cu cel mai
permisiv regim vamal) bunurile care fac obiectul comerţului cu
terţii trebuiesc însoţite de certificate de origine. Aceasta
permite lucrătorilor vamali din ţările membre care au diferite
medii tarifare, să stabilească dacă taxele vamale trebuiesc
ajustate sau dacă produsele pot circula liber în interiorul
grupării. Zonele de liber schimb pot viza toate produsele care
fac obiectul schimburilor reciproce sau doar anumite categorii
de produse.

Uniunea vamală elimină toate obstacolele din calea


liberei circulaţii a mărfurilor între ţările participante. De
asemenea se elaborează şi se aplică o politică comercială
comună faţă de terţi şi un tarif vamal comun. Odată ce un
produs a fost admis în interiorul uniunii vamale, el poate
circula liber. În acest stadiu începe şi procesul de uniformizare
al legislaţiei vamale.

Piaţa comună presupune un acord care extinde


dispoziţiile uniunii vamale din domeniul schimburilor şi la
nivelul factorilor de producţie. Ea este în primul rând o uniune
vamală la care se adaugă libera circulaţie în interiorul pieţei
unite a factorilor de producţie – forţa de muncă şi capitalul. În
acest stadiu se deschid mai multe opţiunii cu privire la relaţiile
comerciale faţă de terţi. Astfel poate exista un pachet de
reglementări naţionale diferite sau reglementări comune
(referitoare la forţa de muncă de exemplu) şi de politici
naţionale (pentru capitaluri) în raport cu terţii.

Uniunea economică implică pe lângă o piaţă comună şi


un grad mai mare de coordonare, chiar o unificare a politicilor
economice sectoriale paralel cu regularizarea politicilor de

57
coordonare a pieţelor. Politicile macroeconomice sunt supuse
unei puternice uniformizări. În plus faţă de politica economică
comună faţă de terţi, se dezvoltă politica externă privitoare la
producţie, forţe de producţie şi evoluţii sectoriale.

Uniunea monetară este o formă de cooperare care apare


în stadiul mai avansat al pieţei comune – după realizarea liberei
circulaţii a capitalurilor – şi conduce la crearea unor rate de
schimb cu un avansat grad de stabilitate şi chiar a unei monede
comune, care să circule în spaţiul integrat. O astfel de uniune
presupune un grad avansat de integrare a politicilor monetare şi
bugetare.

Trecerea de la o formă de integrare la alta şi de la un


stadiu la altul este extrem de sensibilă. Primele stadii de
integrare se referă doar la integrarea pieţelor şi sunt mai uşor de
realizat, în timp ce stadiile mai evoluate necesită un grad mai
mare de coordonare macroeconomică.
În practică, ultimele stadii integraţioniste nu par a fi
posibile fără anumite forme de integrare politică. Astfel în
procesul de integrare completă pot apărea o serie de probleme
referitoare la soluţiile practice ce se impun a fi aprobate.

Stadiile de integrare au două caracteristici comune:

 eliminarea discriminării dintre agenţii economici ai


ţărilor partenere;

 menţin sau introduc în forme diferite anumite forme


de discriminare pentru agenţii economici din ţările
terţe.

Toate aceste forme de integrare implică un proces de


conlucrare între statele participante cu privire la procedurile de
armonizare a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi

58
aplicarea noilor forme de conduită economică, aşadar implică
acordul partenerilor cu privire la regulile de desfăşurare a
demersului integraţionist. Cu cât este mai înalt stadiul de
integrare, cu atât armonizarea instituţională devine insuficientă
şi este necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la
nivel naţional la nivelul instiţuţiilor regionale. Astfel se impune
crearea unor intituţii decizionale integraţioniste comune. Toate
aceste forme de integrare reduc libertatea de acţiune a
decidenţilor macroeconomici din ţările membre, cu efecte atât
pozitive cât şi negative. Cu cât este mai înalt gradul de
integrare cu atât sunt mai mari restricţiile şi diminuarea
competenţei naţionale.

Analizând fenomenele integraţioniste deducem că


politicile de conlucrare ar fi următoarele:

 Informarea – partenerii convin a se informa


reciproc cu privire la instrumentele şi mecanismele
de politică economică pe care le vor folosi. Aceste
informaţii pot folosi la schimbarea profitabilă a
propriilor strategii macroeconomice pentru a le
corela cu ale celorlalţi. Partenerii îşi pot rezerva
deplina libertate de acţiunie, competenţele naţionale
nefiind atinse.

 Consultarea - partenerii stabilesc nu numai să se


informeze reciproc ci şi să ceară opinia şi ajutorul
celorlalţi cu privire la pachetele decizionale pe care
vor să le adopte. Prin analiza comună şi tratativele
purtate se promovează politici macroeconomice
coerente. Suveranitatea autorităţilor naţionale
rămâne nealterată. În practică se constată totuşi
alterarea unor interese.

59
 Coordonarea – obligă partenerii să-şi dea acordul
cu privirle la pachetul de acţiuni necesare pentru
elaborarea şi aplicarea unor politici coerente
comune. Coordonarea înseamnă uneori adoptarea
unor reguli care sporesc componenţa internaţională
a conlucrării. Ea poate implica armonizarea
legislaţiilor naţionale şi a regulilor administrative.
Coordonarea asigură, convergenţa variabilelor ţintă
ale politicilor structurale având ca rezultat reducerea
diferenţelor dintre ratele naţionale ale dobânzilor.
Acordurile la care se ajunge nu dobândesc
întotdeauna forţa aplicabilă şi nu sunt însoţite de
modalităţi de sancţionare. În cazul neândeplinirii lor,
ele nu limitează politicile naţionale şi nici
competenţele naţionale.

 Unificarea – constă în înlăturarea instrumentelor


naţionale şi înlocuirea lor cu instrumente comune
întregii zone sau adoptarea unor instrumente
identice de către toţi partenerii. În această situaţie
competenţa naţională de a alege modul de acţiune
este limitată.

Între etapele integrării şi instrumentele de politică


integraţionistă există o strânsă corelaţie. În primele stadii se vor
folosii instrumentele macroeconomice cele mai diferite:
informarea şi consultarea. Pe parcursul drumului către o
politică comună ţările încep să se consulte cu privire la o serie
de elemente (sisteme de impozitere, structură) pentru a ajunge
la o unificare deplină a politicilor fiscale. Între stadiul de piaţă
comună şi cel de uniune economică se aplică armonizarea. În
privinţa politicii externe zona liberului schimb poate începe cu
consultarea asupra taxelor vamale, poare continua cu reducerea
avantajelor armonizării structurilor tarifare şi se poate finaliza

60
cu unificarea respectiv adoptarea unui tarif vamal comun care
va transforma zona de liber schimb în uniune vamală.
În cadrul spaţiului integraţionist o altă posibilitate este
geomeria variabilă în sensul că unele sectoare economice se
vor integra mai rapid, atributele decizionale transferându-se la
nivel suprastatal iar altele vor rămâne la nivelul competenţelor
naţionale.
De îndată ce beneficiile integrării depăşesc costurile
poate fi lansat un nivel de integrare superior. Fiecare stadiu
succesiv în pierderea autonomiei, va face mai dificilă pentru un
stat adoptarea acelei strategii economice. Progresul pe calea
integrării depinde de rapiditatea cu care apar şi sunt sesizate de
cât mai multe grupuri de interese câştigurile şi vor fi
minimalizate pierderile.
Câştigurile rezultă dintr-o bună alocare comună a
factorilor de producţie, din politicile de stabilizare a creşterii
economice şi de redistribuire echitabilă a veniturilor. Costurile
vor rezulta din imposibilitatea de a mai acorda preferinţe
naţionale anumitor strategii, ca urmare a diminuării autonomiei
decizionale.
Pe măsura evoluţiei de la un stadiu la altul tot mai
multe competenţe naţionale vor fi transferate la nivelul grupării.
Primele vor fi cele din domeniul economic urmate de cele
culturale, sociale, politică externă şi apărare.

2.2.2. Integrarea economică regională – factori şi


dinamică

Integrarea economică seveşte o serie de obiective


regionale fără a fi un scop în sine. Cel mai important dintre ele
este creşterea prosperiţăţii entităţilor integrate. De asemenea un
obiectiv important este câştigul pe planul stabilităţii politice
zonale. Ca urmare, ţările membre sunt obligate să adopte o
atitudine pacifistă atunci când soldul bunăstării este mai
favorabil decât balanţa dizarmoniei.

61
Într-o accepţiune statică integrarea economică
reprezintă o stare de fapt în care componentele naţionale ale
unei economii compozite nu mai sunt separate prin frontiere
economice, ci funcţionează independent maximizând efectele.
În accepţiunea dinamică integrarea economică defineşte
eliminarea treptată a frontierelor economice dintre statele
participante, fostele state naţionale separate economic
fuzionează într-un ansamblu funcţional mai cuprinzător.
Trecerea de la o componentă la alta rezultă din stadiile pe care
le-a parcurs integrarea economică. Integrarea economică constă
în primă instanţă în integrarea pieţelor, economiştii făcând o
distincţie clară între piaţa bunurilor şi serviciilor şi piaţa
factorilor de producţie.
Libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor este principiul
de bază al integrării economice. Libera circulaţie a produselor
presupune conform teoriei clasice a comerţului internaţional –
efecte pozitive asupra prosperităţii participanţilor însă în
măsură diferită. Liberul schimb permite scăderea costurilor,
lărgeşte bazele de selecţie şi crează condiţii pentru câştigurile
viitoare. Câştigurile obţinute prin liberalizarea schimburilor
sunt un motiv suficient pentru dezvoltarea proceselor
integraţioniste. Cel mai adesea logica politică este preferată
celei strict economice în procesele integraţioniste.

Raţiunile politice pentru începerea procesului de


integrare sunt:

 Armonizarea intereselor sectoarelor economice care


solicită protecţie mai mare şi dorinţa consumatorilor
de a obţine produse mai bune şi mai ieftine care este
tot mai greu de realizat.

 Instrumente alternative (politici de ajustare


structurală, bariere netarifare, procedee

62
administrative) se pot folosi pentru a intervenii în
procesul economic.

 Aspecte politice esenţiale (politici de creştere


economică şi redistribuire a veniturilor) sunt mai
fezabile la nivel naţional.

Libera circulaţie a factorilor de producţie poate fi


vâzută ca un pachet de stimuli pentru integrarea economică.
Un argument în acest sens este alocarea regională a forţei de
muncă şi capitalurilor. De asemenea, abilităţile manageriale se
pot dovedi eficiente în deplasarea capitalurilor spre zonele cele
mai atractive din punct de vedere al eficienţei economice.
Deţinătorii de forţă de muncă vor migra spre regiunile unde
calificarea lor este mai necesară şi mai bine plătită.
Integrarea pieţelor forţei de muncă pare a fi o
alternativă obligatorie în perioadele de subutilizare ale acesteia.
Integrarea pieţelor de capital atrage investitori străini,
cu toate că integrarea implică pierderea controlului asupra
instrumentelor macroeconomice.
Într-o economie care lasă producţia şi distribuţia
integral pe seama principiilor pieţei, eliminarea obstacolelor
din calea circulaţei bunurilor şi factorilor de producţie între
participanţi va fi suficientă pentru obţinerea unei integrări
economice depline.
Politicienii renunţă cu greu la posibilitatea de a
intervenii în economie, în special în ceea ce priveşte politicile
sociale sau bugetare. Consideră mai eficiente propriile soluţii
de operare cu scheme de intervenţie.
J. Timbergen 16 , referindu-se la economiile moderne
distingea integrarea negativă (eliminarea obstacolelor) şi
integrarea pozitivă (crearea de condiţii egale pentru
funcţionarea componentelor economice integrate). Prima este

16
J. Timbergen, International Economic Integration, Amsterdam, 1954.
63
mai simplă şi se referă la dereglementarea structurală şi
liberalizarea comercială, cea de-a doua este mult mai dificilă
deoarece implică forme complicate de intervenţie şi
armonizarea politicilor guvernamentale.
Măsurile de integrare negativă pot fi definite clar şi
odată ce au fost negociate şi înscrise în tratate, ele devin
obligatorii pentru guvern, companii, cetăţeni, nemaifiind
nevoie de decizii permanente ale factorilor decizionali.
Respectarea angajamentelor devine o sarcină a organismelor
create şi abilitate pentru a răspunde de buna şi corecta
funcţionare a lucrurilor.
Integrarea pozitivă implică o participare activă
permanentă şi flexibilă. Aici obligaţiile sunt definite generic.
Pentru adoptarea măsurilor dureroase uneori sunt necesare
instiţuţii publice. Angajamentele relative pot fi de multe ori
schimbate, redefinite dacă modelul economic se modifică şi pe
cale de consecinţă pot genera incertitudine pentru agenţii
economici privaţi care nu pot influenţa semnificativ regulile şi
principiile de desfăşurare.
Integrarea pozitivă este mai degrabă un atribut al
politicii şi birocraţiei decât al rigurozităţii. Politicienii optează
adesea pentru integrarea pozitivă, motiv pentru care progresele
par să fie mai lente. Cu cât este mai avansat stadiul de integrare
cu atât este mai evidentă înclinaţia spre realizarea unei uniuni
economice complete.
Integrarea economică regională este rezultatul
interdependenţelor dintre state, înregistrând în ultimii ani o
evoluţie continuă, atât sub aspectul modului de realizare, cât şi
a consecinţelor sale, fiind unul din procesele economice cu
implicaţii profunde în existenţa ţărilor.
Integrarea economică regională răspunde cerinţelor de
dezvoltare a economiilor naţionale şi de adoptare a acestora
într-un context global. Tendinţa puternic obiectivă şi de durată
spre integrare este rezultatul unui complex de factori de ordin
economic, politic, social, istoric.

64
Un loc important în cadrul factorilor generali care au
propulsat acest proces îl ocupă amplificarea interdependenţelor
economice dintre state, aspect definitoriu perioadei postbelice,
generat de condiţiile specifice ale zonelor geografice şi de
structura economiilor naţionale. Acest fapt a impus găsirea
unor soluţii adecvate de cooperare, potrivite realităţilor zonale,
astfel încât fiecare ţară să aibă posibilitatea participării la acele
forme de conlucrare şi cooperare cu rol stimulativ pentru
economia naţională.

Alt factor cu impact asupra dezvoltării regionale este


dezvoltarea ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor moderne. Are loc o
creştere a gradului de complementaritate a economiilor
naţionale la nivel mondial. Eficacitatea potenţialului uman,
material, financiar, ştiinţific al fiecărei ţări generează:

 Lărgirea spaţiului activităţii productive în afara


graniţelor;

 Dezvoltarea schimburilor comerciale;

 Transferul rezultatelor cercetării ştiinţifice, a


persoanelor şi capitalurilor la nivel regional şi
subregional ca parte a interdependenţelor
economice la scară planetară;

 Reducerea sărăciei şi a analfabetismului;

 Dezvoltarea durabilă a omenirii.

Un rol important în procesul integrării l-au avut


organizaţiile economice internaţionale, create ca o consecinţă a
preocupării ţărilor în curs de dezvoltare de a realiza pe calea

65
extinderii conlucrării economice problemele comune cu care se
confruntă.

În procesul de integrare în afara factorilor generali apar


şi se manifestă şi factori specifici anumitor perioade sau
grupuri de state.
Ţările vest europene au fondat astfel CEE şi au
exercitat influenţa şi o serie de factori economici şi politici
specifici situaţiei internaţionale din perioada postbelică cum ar
fi reconstrucţia economiilor naţionale în condiţiile dramatice
ale divizării Europei în blocuri politico-militare opuse.
Experienţa istorică arată că formarea şi dezvoltarea CEE,
permite statelor membre să realizeze obiective importante şi să
se situeze astăzi printre cele mai importante ţări ale lumii.
Destrămarea sistemelor totalitare din Europa Central-
Orientală şi încheierea Războiului Rece la începutul anilor ’90,
au condus la eliminarea numeroaselor restricţii şi constrângeri
în relaţiile economice şi la începerea demersurilor pentru
aderare regională. Procesul de aderare este determinat şi de alte
motive cum ar fi – convergenţa intereselor economice şi
complementarităţile economice – a ţărilor vecine, tendinţele
intraregionale, presiunile concurenţei din afara zonei,
dezvoltarea schimburilor comerciale, orientarea preferenţială a
investiţiilor unor state spre grupul din care fac parte.
Contextul geo-politic al integrării este influenţat de
factori combinaţi care pot furniza o bază solidă şi durabilă
pentru crearea unor grupări prospere. Procesul de integrare este
inseparabil de dezvoltarea economică, însă acesta nu poate fi
redus la dimensiunea economică. Integrarea economică este o
etapă importantă a integrării politice.
Strategiile regionale de ordin economic, financiar,
ecologic, militar sunt elaborate pe baze democratice şi ţin cont
în elaborarea lor de interesele, regulile şi valorile naţionale.
Integrarea economică nu trebuie să reprezinte un scop
în sine ci un instrument prin care să se asigure creşterea

66
economică, prosperitatea, cooperarea reciproc avantajoasă
pentru toţi membrii, bazată pe competitivitate şi concurenţă
loaială, pe respectarea principiilor democratice.
Regionalizarea se realizează în armonie cu organizarea
şi dezvoltarea multilaterală a comerţului mondial şi circulaţiei
internaţionale în ansamblul ei, cu intensificarea raporturilor
economice între statele lumii.
Integrarea regională este un proces cu multe avantaje
dar şi multe costuri. Este evidentă tendinţa de globalizare a
procesului de integrare, prin accentuarea interdependenţelor
dintre diversele economii naţionale şi regionale şi prin
creşterea impactului fenomenelor mondiale asupra evoluţiilor
economice, sociale, politice, militare ale fiecărui stat.
Integrarea economică regională poate fi privită ca un
proces prin care două sau mai multe ţări încheie şi pun în
aplicare acorduri în scopul aproprierii nivelului de dezvoltare al
economiilor naţionale prin crearea unui spaţiu economic unic.
Integrarea este o formă de asigurare a libertăţii de mişcare a
factorilor şi implicit de omogenizare a spaţiului concurenţial.

2.2.3. Uniunea Europeană

2.2.3.1. Principalele etape în crearea Uniunii


Europene

Pe data de 18 aprilie 1951 la Paris s-a semnat tratatul de


înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO) cu sediul la Luxemburg. Organizaţia era formată din
Franţa, R.F.G., Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Primul
preşedinte al acestei organizaţii a fost chiar unul dintre părinţii
fondatori ai conceptului Jean Monet. Durata iniţială de
existenţă a Tratatului privind înfiinţarea Comunităţii Europene
a Cărbunelui şi Oţelului era de 50 ani, cu posibilitatea de
prelungire prin acordul părţilor.

67
CECO prevedea libera circulaţie a cărbunelui şi oţelului
prin desfiinţarea taxelor vamale, fapt realizat în 1954, între cele
6 state participante care la acea dată deţineau împreună cea mai
mare producţie din Europa de Vest la aceste produse. Ca
urmare a instabilităţii politice în zonă, organizaţia urmărea de
fapt controlul asupra industriei de armament în perspectiva
dezvoltării durabile.
La 25 martie 1957 s-a semnat Tratatul de la Roma în
vederea constituirii Comunităţii Economice Europene (CEE)
şi EUROATOM (Comunitatea Europeană pentru Energie
Atomică). Tratatul semnat de Franţa, R.F.G., Italia, Belgia,
Olanda şi Luxemburg, urmărea crearea unei „Pieţe Comune” în
principal în sectorul industrial şi în sectorul agricol.

Potrivit Tratatului de la Roma, CEE urma să se


realizeze în trei etape:

 Uniunea vamală

 Uniunea economică şi monetară

 Uniunea politică

Uniunea vamală presupunea înlăturarea completă a


taxelor vamale intercomunitare, a restricţiilor cantitative şi a
barierelor netarifare din calea comerţului reciproc într-o
perioadă de 12 ani. Perioada a fost redusă ulterior la 18 luni,
fapt ce a permis înfăptuirea Uniunii Vamale la 1 iulie 1968.
De asemenea, uniunea vamală necesita instituirea unei
politici comerciale comune faţă de terţi, elaborarea unui tarif
vamal comun şi încheierea de acorduri comerciale în numele
CEE17

17
Acordurile de la Yaounde şi Lome semnat cu 69 de ţări din ACP;
Acorduri comerciale semnate cu ţări din America Latină; Acorduri de
68
Efectele creării uniunii vamale18:

 sporirea eficienţei producţiei ca urmare a adâncirii


proceselor de specializare intra şi intersectorială în
conformitate cu legea avantajelor comparative;

 creşterea nivelului producţiei datorită unei mai bune


valorificări a avantajelor economiei de scară devenită
posibilă ca urmare a creşterii dimensiunilor pieţei;

 întărirea substanţială a forţei de negociere în tratativele


internaţionale, ca urmare a creşterii potenţialului
economic comun care generează un raport de schimb
mai avantajos;

 accentuarea transformărilor în eficienţa economică ca


urmare a dinamizării concurenţei în interiorul grupării -
transformări care marchează atât volumul cât şi
calitatea factorilor de producţie - multiplicate de
avansul tehnologic obţinut prin eforturi comune.

 efecte statice – crearea şi deturnarea de comerţ – efecte


apărute datorită combinaţiei între comerţ liber şi
protecţionism. Efectul de creare de comerţ apare atunci
când comerţul dintre doi parteneri la o grupare
regională creşte ca urmare a participării la experimentul
integraţionist prin înlocuirea unor surse de
aprovizionare mai puţin eficiente cu surse de
aprovizionare mai eficiente din interiorul grupării.
Deturnarea de comerţ apare atunci când prin crearea

asociere cu 10 ţări foste socialiste din Europa Centrală şi de Est (1991 –


1995).
18
Dumitru Miron – „Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul,
Bucureşti, 2004.
69
grupării regionale, surse de aprovizionare din afara
grupării, mai eficiente sub aspectul costurilor de
producţie, sunt înlocuite cu surse de aprovizionare din
interiorul grupării mai puţin eficiente sub aspectul
costurilor de producţie.

 efecte dinamice:
 stimularea economiei de scară;
 influenţa asupra localizării şi volumului investiţiilor;
 creşterea eficienţei economice datorită creşterii
concurenţei.

Conform Tratatului de la Roma pricipalele prevederi


care au vizat crearea uniunii Economice şi Monetare sunt:

 unificarea politicilor economice generale;

 fuzionarea pieţelor naţionale ale statelor membre;

 convertibilitate reciprocă totală şi ireversibilă a


monedelor ţărilor membre şi adoptarea unei monede
unice.

Politica Agricolă Comunitară (PAC) apare ca rezultat


al Tratatului de la Roma, reuşind să consolideze treptat poziţia
de negociere a Comunităţii în cadrul GATT şi ulterior al OMC.
Politica agricolă comunitară a avut ca prim efect înlăturarea
riscului aprovizionării cu produse agricole şi sporirea
schimburilor intracomunitare.
Tratatul de la Roma conturează principiile Politicii
Agricole Comunitare, după cum urmează:

1. Unicitatea pieţei – presupune constituirea unei pieţe


comune în domeniul agricol în care produsele să circule
liber, iar preţurile să fie unice.
70
2. Preferinţa comunitară – urmărea orientarea
consumului către produsele statelor membre, prin
implementarea tarifului vamal comun, care implica taxe
ridicate la importurile de produse agricole din ţările
extra-comunitare şi prin subvenţionarea exporturilor.

3. Solidaritate financiară – consta în crearea Fondul


European de Orientare şi Garanţii Agricole
(FEOGA), structurat pe două secţiuni:
 Secţiunea de orientare – cu scopul
modernizării structurilor agricole,
dezvoltării infrastructurii şi a condiţiilor de
comercializare.
 Secţiunea de garanţii – în vederea
susţinerii preţurilor şi garantării veniturilor
agricole. Bugetul alocat secţiunii de garanţii
depăşea 90% din bugetul total alocat la nivel
comunitar Fondului European de Orientare
şi Garanţii Agricole.

Obiectivele Politicii Agricole Comunitare (PAC):


 creşterea productivităţii muncii şi a progresului
tehnic;
 asigurarea unui nivel de viaţă echitabil al
agricultorilor;
 stabilizarea pieţelor produselor agricole;
 garantarea securităţii aprovizionării ţărilor membre
cu produse agricole;
 asigurarea de preţuri rezonabile consumatorilor
comunitari.

71
În 1985 a fost adoptată „Cartea Albă” în vederea
desăvârşirea pietei interne unice 19 (PIU) a CEE până în
decembrie 1992.
Proiectele de reforma a CEE vizau în principal:
 posibilitatea de a se lua decizii prin vot majoritar în
cadrul organelor comunitare;
 lărgirea atribuţiilor parlamentului vest-european;
 creşterea competenţelor CEE în domeniile: monetar,
financiar, tehnologic, mediu şi politici sociale;
realizarea unei uniuni economice şi monetare pe
baza Sistemului Monetar European şi a unităţii de
cont vest-european (ECU);
 realizarea în cadrul CEE a unei pieţe unice interne a
ţărilor membre, până în anul 1992;
 întărirea cooperării ţărilor membre în domeniul
politicii externe şi al securităţii;

În februarie 1986 se semnează la Luxemburg Actul


Unic European care urmărea regruparea într-un singur
document a amendamentelor şi completărilor Tratatului de la
Roma. În Actul Unic se prevedea crearea înainte de 1992 a
unui „spaţiu fără frontiere”.
Odată cu adoptarea Actului Unic European au avut loc
o serie de revizuiri ale tratatelor precedente, printre cele mai
importante fiind:
 Consiliului European devine principalul organism
responsabil pentru stabilirea direcţiilor de
dezvoltare a CEE;
 Creşterea competenţei legislative a Parlamentului
European, avizul său fiind necesar pentru încheierea
acordurilor de extindere şi de asociere a CEE;
 Realizarea unei „pieţe interne unice” până în anul
1993;

19
Piaţa internă unică a fost definitivată la 1 ianuarie 1993.

72
 Introducerea sistemului de vot cu majoritate
calificată în Consiliu de Minştri, care înlocuieşte
unanimitatea în urmatoarele cazuri: modificarea
tarifului vamal comun, libera circulaţie a capitalului,
prestaţia liberă a serviciilor, piaţa internă unică,
politica comună în domeniul transporturilor
maritime şi aeriene, politica socială, coeziunea
economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea
tehnologică şi mediul;
 Cooperarea europeană în domeniul politicii externe,
statele comunitare fiind nevoite să depună eforturi
pentru a elabora o politică externă comună
europeană prin proceduri de informare şi consultare,
astfel încât fiecare stat sa aibă în vedere propunerile
celorlalte în vederea atingerii interesului comunitar;

Tratatul de la Maastricht a fost semnat la 7


februarie 1992 şi a intrat în vigoare abia la 1 noiembrie 1993,
după ce a fost ratificat (de către parlamentele naţionale sau prin
referendumuri naţionale).
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europeane
cuprinde două părţi: prima se referă la Uniunea Economică şi
Monetară(UEM) , iar cea de-a doua la Uniunea politică.

Potrivit prevederilor Tratatului de la Maastricht


realizarea Uniunii economice şi monetare trebuia să se
realizeze prin parcurgerea a 3 etape:

 Prima etapa a început în iunie 1990 prin


liberalizarea mişcării capitalurilor între statele
membre ale Comunităţii Europene şi s-a încheiat în
decembrie 1993 prin atingerea convergenţei
economice.

73
 A doua etapa a început la 1 ianuarie 1994 şi s-a
încheiat la sfârşitul anului 1996, vizând realizarea
Uniunii monetare. În cadrul acesteia a fost creată
Banca Centrală Europeană (EUROFED) al cărei
statut a fost elaborat şi adoptat încă din noiembrie
1990 de către statele membre cu excepţia Angliei.
În 1994 a început să functioneze şi Institutul
Monetar European, cu sediul la Frankfurt.

 A treia etapă cuprinde perioada până la 1 ianuarie


1999, în care ar fi trebuit să intre în funcţiune Banca
Centrală Europeană şi să fie adoptată o monedă
unică.

Principalele criterii de convergenţă pe care statele


membre trebuiau să le respecte în vederea aderării la Uniunea
Monetară:

1. Deficitul bugetar trebuie să reprezinte cel mult 3%


din PIB, conform pactului de stabilitate bugetară
„CIG ’96”, care propunea şi sancţionarea statelor
care nu respectă criteriile.

2. Datoria publică trebuie să nu depăşască 60% din


PIB.

3. Rata inflaţiei în ţările membre nu trebuie să


depăşească cu mai mult de 1,5% rata medie a celor
mai performante trei ţări, în ceea ce priveşte rata
inflaţiei.

4. Rata nominală a dobânzii pe termen lung nu


trebuie să depăşască cu mai mult de 2% media
ratelor dobânzii celor trei ţări care au înregistrat cele
mai bune performanţe pe planul inflaţiei.

74
5. Ratele de schimb nu trebuie să depăşască marjele
normale prevăzute în cadrul Sistemului Monetar
European (SME), adică 2,25%.

La 31 decembrie 1998 s-a produs lansarea oficială a


monedei unice – EURO – care a intrat efectiv în circulaţie în
200220, circulând concomitent cu celelalte valute timp de 6 luni.

Partea a doua a Tratatului de la Maastrich se referă la


Uniunea politică, adică la problemele legate de politica externă,
de securitate şi de apărare comună. Tratatul reorganizează
Uniunea pe trei piloni, ca urmare a problemelor dificile
întâmpinate până atunci cu privire la procedurile comunitare şi
interguvernamentale. Tratatul urmărea realizarea unei
arhitecturi instituţionale unice şi coerente. Conform Tratatului
de la Maastricht, Uniunea a fost organizată pe trei piloni:

 Pilonul 1 – Comunitatea Europeană, care


beneficiază conform Tratatului de noi competenţe
care nu se mai limitează doar la probleme de ordin
economic;

 Pilonul 2 – Politica Externă şi de Securitate


Comună (PESC), ridică cooperarea dintre statele
membre la statutul de politică comună, urmărindu-
se: salvgardarea valorilor comune, a intereselor
fundamentale şi independenţei Uniunii, întărirea
securităţii, promovarea cooperării internaţionale în
domeniul securităţii şi politicii externe, menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale conform

20
Iniţial nu au aderat la uniunea monetară: Anglia, Danemarca, Suedia şi
Grecia.

75
principiilor Cartei ONU şi nu în ultimul rând
dezvoltarea şi întărirea democraţiei a statului de
drept, a drepturilor omului.

 Pilonul 3 – Cooperarea în domeniul Justiţiei şi


Afacerilor Interne (JAI), vizează direct politica de
azil, trecerea frontierelor externe şi controlul
acestora, politica de imigrare; combaterea fraudei de
dimensiuni internaţionale; cooperarea judiciară,
vamală şi poliţienească.

Tratatul de la Amsterdam a fost semnat la 2


octombrie 1997 şi a intrat în vigoare după ratificarea de către
toate ţările membre la 1 mai 1999. În cadrul noului Tratat,
negocierile s-au purtat în trei direcţii esenţiale: Uniunea
Europeană şi cetăţenii, identitatea externă şi instituţiile uniunii.
Principalele obiective care s-au conturat în urma
discuţiilor sunt:
 Ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor,
în cadrul căruia s-a pus accentul pe crearea de locuri
de muncă prin fonduri comunitare şi pe lupta
impotriva şomajului.
 Eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei
circulaţii şi întărirea securităţii Uniunii Europene;
 Creşterea rolului Uniunii Europene în lume.
 Creşterea eficienţei instituţionale în vederea primirii
de noi membri.

Tratatul de la Nisa a fost adoptat în decembrie 2000,


prin concluziile Consiliului European de la Nisa. Tratatul a fost
semnat la 26 februarie 2001, tratatul încheind Conferinţa
Interguvernamentală care a început în februarie 2000 şi al cărei
obiectiv era pregătirea instituţiilor europene în vederea aderării
de noi state. Tratatul a deschis drumul reformei instituţionale
necesare viitoarei extinderi a Uniunii Europene spre Est.

76
Principalele schimbări au fost:
 Limitarea mărimii şi compoziţiei Comisiei
Europeme şi extinderea votului cu majoritate
calificată;
 Simplificarea tratatelor;
 Declaraţia privind viitorul UE
Tratatul a fost ratificat de toate statele membre şi a
intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

Convenţia asupra viitorului Europei şi Tratatul


Constituţional al Uniunii Europene. La Consiliul European
de la Nisa din decembrie 2000, şefii de stat şi de guvern ai
celor 15 state membre au ajuns la un acord privind modificarea
tratatelor care stăteau la baza Uniunii Europene, în vederea
continuării reformelor instituţionale.
În acest sens la 15 decembrie 2001, în cadrul
Consiliului European de la Laeken (Belgia), au adoptat
„Declaraţia asupra viitorului Uniunii Europene”, cunoscută
sub denumirea de „Declaraţia de la Laeken”. Prin acest
document se exprima nevoia ca Uniunea să devină mai
democratică, mai transparentă şi mai eficientă, prin elaborarea
unei Constituţii, care să răspundă aspiraţiilor popoarelor
europene.
„Constituţia Europeană” a fost adoptată în Consiliul
European din 18 iunie 2004 de către şefii de stat sau de guvern
ai celor 25 de state membre ale Uniunii Europene.

2.2.3.2. Structura instituţională a Uniunii Europene

Uniunuea Europeană este o entitate cu vocaţie


internaţională având multe din atributele unui stat naţional. UE
armonizează legislaţiile ţărilor membre, fiind un corp executiv
cu numeroase responsabilităţi în aplicarea măsurilor legislative.
UE întreţine relaţii diplomatice cu variate entităţi terţe,
devenind semnatara a tot mai multe tratate şi acorduri

77
internaţionale. Cu toate acestea, UE este destul de departe de
atributele unei entităţi statale pentru că21:
 nu are un guvern în adevăratul sens al cuvântului;
 nu exercită într-o manieră electorală o serie de
abilităţi;
 nu gestionează decât parţial afacerile interne,
justiţia şi apărarea;
 în materie de politică externă există încă multe
atribute care se exercită doar pe baze
interguvernamentale.

Consiliul European

Consiliul European nu trebuie confundat cu Consiliul


Europei, care este o organizaţie interguvernamentală
continentală ce activează în principal în domeniul drepturilor
omului.
Consiliul European este cel mai înalt for decizional al
Uniunii Europene. El se compune din şefii de stat sau de
guvern din ţările membre şi din preşedintele Comisiei
Executive. Consiliul European se întruneşte de două ori pe an
în lunile iunie şi decembrie. Rolul său este de a conferi
impulsul politic necesar adoptării deciziilor şi să pună bazele
principiale ale politicii şi dezvoltării europene.
Consiliul European se identifică cu legimitatea politică
supremă a Uniunii Europene. Multe din ţarile membre doresc
transformarea acestuia într-un veritabil guvern al Europei, care
să confere unuia dintre statele membre misiunea de
reprezentare a Uniunii în relaţiile externe. Tratatul de la
Amsterdam a creat postul de înalt reprezentant pentru politica
externă şi de securitate comună, care cumulează funcţiile sale
cu cele ale secretarului general al Consiliului.

21
Dumitru Miron – „Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul,
Bucureşti, 2004.
78
Consiliul Ministerial

Consiliul Ministerial reprezintă reuniunea la nivelul


miniştrilor de externe sau de resort în funcţie de complexitatea
problemelor abordate. Fiecare ţară membră are un reprezentant
permanent. Aceştia se întrunesc în Comitetul Reprezentanţilor
Permanenţi (CORPER) a cărui principlală răspundere este
pregătirea lucrărilor Consiliului. Preşedenţia consiliului revine
prin rotaţie, la intervale de 6 luni, fiecărei ţări membre.

Comisia Europeană

Comisia este organul executiv, decizional şi este


compusă din 20 de membrii - comisari. Comisia are două
domenii principale de responsabilitate: dezvoltarea economică
şi implementarea legislaţiei comunitare. Tratatele constitutive
au acordat Comisiei:
 Dreptul exclusiv de a iniţia propuneri cu privire la
legislaţia comunitară;
 Rolul de gardian al Tratatelor.
Preşedintele Comisiei este desemnat prin acordul
comun al guvernelor ţărilor membre, după o consultare
prealabilă a Parlamentului European. Ulterior, guvernele ţărilor
membre desemnează cu consultarea preşedintelui desemnat,
ceilalţi membri (comisari). Comisia, în ansamblul său, se
supune aprobării prin vot Parlamantului care votează pentru
sau împotrivă Comisiei ca întreg.
În urma Consiliului European de la Nisa, ţările mari au
acceptat să renunţe la un comisar din cei doi începând cu 2005,
dar ţările mici nu au acceptat să ramână fără singurul comisar
de care dispun. În documentul final a fost menţinută o referire
la plafonarea numărului de comisari la 27.

Parlamentul European
79
Parlamentul European seamănă cu un corp legislativ la
nivel naţional. Funcţiile sale sunt adoptarea legislaţiei,
aprobarea execuţiei bugetare, validarea acordurilor
internaţionale şi supravegherea activităţii organelor executive.
Particularităţi:
1. are trei locuri de desfăşurare a activităţilor (Strasbourg,
Bruxelles şi Luxemburg);
2. este singurul organism comunitar care este ales în mod
democratic la nivel autentic transeuropean;
3. parlamentarii europeni nu dispun de o cultură politică
autentic europeană, fiind exponenţii culturilor politice
naţionale;
4. imunitatea parlamentară nu este legiferată la nivel
european, fiind în vigoare cea derivată din prevederile
naţionale;
5. are o natură multiculturală şi multilingvistică, un volum
important din activităţile funcţionale alocându-se
traducerii materialelor de lucru şi lucrărilor în plen şi pe
comitete parlamentare, lucru perceput ca dificil tehnic
şi costisitor.

Printre funcţiile esenţiale ale Parlamentului regăsim:

 Funcţia legislativă care a sporit ca relevanţă pe


măsură ce procesul de integrare a avansat;

 Funcţia bugetară, Parlamentul aprobă bugetul


comunitar în ansamblul şi validează raportul Curţii
Europene de conturi cu privire la corectitudinea
cheltuirii banilor comunitari;

 Funcţia de control politic asupra celorlalte


instituţii comune prin avizul conform asupra

80
diferitelor decizii ale Consiliului, prin sistemul de
audieri sau interpelări sau prin validarea Comisiei.

Parlamentul European, în exerciţiul actual are 626 de


membri organizaţi în 17 comitete parlamentare, fiecare
parlamentar activând obligatoriu ca membru al unui comitet şi
ca supleant în altele. Comitetele numesc raportori care
elaborează proiecte care se supun dezbaterii în sesiunile
plenare după votarea lor în aceste comitete. Parlamentarii sunt
organizaţi în grupuri parlamentare în funcţie de afinităţile
politice, la nivelul acestora existând comisii parlamentare
mixte în relaţiile cu ţările asociate sau cu alte legislative din
ţări terţe. Parlamentul lucrează cam 11 luni pe an (42 de
săptămâni), 12 sesiuni au loc în plen la Strasbourg (o
săptămână pe lună), iar 6 sesiuni au loc la Bruxelles (câte o 1/2
de zi fiecare).
După Tratatul de la Nisa numărul membrilor s-a mărit
la 732, iar numărul comitetelor la 20.

Alte organisme din cadrul structurii instituţionale

 Curtea de Justiţie şi Curtea de Primă Instanţă.


Rolul curţii este de a asigura respectarea dreptului
european, interpretarea şi aplicarea corectă a
tratatelor;
 Comitetul Economic şi Social. Înaintea adoptării
principalelor decizii, este obligatorie consultarea sa
şi poate de asemenea emite unele avize din proprie
iniţiativă.
 Comitetul Regiunilor. Este consultat de către
Consiliu sau Comisie în cazurile prevăzute în tratat
şi poate să emită unele aprobări, din proprie
iniţiativă;

81
 Curtea de Conturi. Verifică regularitatea şi
legalitatea veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii
precum şi gestiunea financiară;
 Banca Europeană de Investiţii (Luxemburg);
 Oficiul European de Investiţii (Munchen),
 EUROPOL (Haga).

Extinderea Uniunii Europene

Membrii fondatori: Franţa, Italia, R.F.G, Belgia, Olanda,


Luxemburg (1957);
1973 – Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda;
1981 – Grecia;
1986 – Spania, Portugalia (cei 12);
1995 – Austria, Finlanda, Suedia (cei 15);
2004 – Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria;
2007 – România şi Bulgaria.

2.2.3.3. Procesul de aderare în Europa Centrală şi de


Est

Transformările rapide şi profunde petrecute în ţările


foste membre ale CAER în decursul anului 1989 au determinat
o schimbare radicală de ambele părţi a modului de
reglementare a cadrului juridic între aceste ţări şi Uniunea
Europeană.
Abia se semnaseră în 1989-1990 „Acordurile de comerţ
şi cooperare economică şi comercială” de către UE cu Ungaria,
Cehoslovacia şi Polonia, ca bază a relaţiilor comerciale şi
economice pe următorii 10 ani, că evoluţia situaţiei politice din
aceste ţări şi ulterior din toate celelalte state membre ale
fostului „Pact de la Varşovia” a impus o nouă abordare din
partea Uniunii Europene a raporturilor bilaterale şi
multilaterale cu aceste ţări.

82
Prima reuniune consacrată viitorului relaţiilor dintre UE
şi TECE22 - foste membre ale CAER a avut loc la Bruxelles la
5 februarie 1990, prilej cu care miniştrii de externe ai celor 12
ţări UE de atunci s-au pronunţat în favoarea propunerii
Comisiei UE de a stabili Acorduri de asociere (din a 2-a
generaţie) cu ţările TECE care aplică programe de reformă
politice şi economice şi se orientează către economia de piaţă.
Aceste acorduri trebuiau să înlocuiască acordurile de comerţ şi
cooperare încheiate anterior şi să ofere un cadru suplu şi
constructiv, care să permită găsirea soluţiilor adaptate
condiţiilor specifice din fiecare ţară. Aceste acorduri de
asociere au fost astfel concepute încât ele să constituie o
alternativă la o eventuală aderare a ţărilor foste comuniste.
Comunicatul reuniunii preciza, de asemenea, că
Acordurile de asociere se adresează tuturor TECE (cu excepţia
URSS care reprezintă un caz aparte, având în vedere
dimensiunile şi puterea militaro-economică).
Cu ocazia Consiliului European de la Dublin (28 aprilie
1990) şefii de stat şi de guvern ai „celor 12” au convenit să
angajeze imediat negocieri cu fiecare ţară TECE pentru
încheierea de acorduri de asociere, care să prevadă un cadru
instituţional pentru dialogul politic.
La 1 august 1990, Consiliul ministerial al UE a aprobat
liniile directoare ale asocierii, în baza cărora Comisia UE a
început discuţii exploratorii cu ţările care au solicitat asemenea
negocieri. În urma discuţiilor exploratorii, Comisia UE a
propus Consiliului de Miniştrii, la sfârşitul anului 1990, un
mandat cadru în baza căruia se vor negocia viitoarele acorduri
de asociere din a 2-a generaţie, care vor fi denumite Acorduri
„Europa” şi că ţările ce doresc să înceapă negocierile trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:

22
Ţările din Europa Centrală şi de Est.
83
 respectarea drepturilor omului (inclusiv respectul
minorităţilor etnice şi democratice);

 aplicarea multipartitismului în viaţa politică;

 organizarea de alegeri libere;

 instaurarea economiei de piaţă.

Acordurile de asociere propuse de Comisia UE pentru a


fi semnate cu TECE includeau cel puţin 3 capitole esenţiale23:

 DIALOGUL POLITIC

 LIBERTATEA SCHIMBURILOR ŞI LIBERA


CIRCULAŢIE A BUNURILOR ŞI
PERSOANELOR

 COOPERAREA ECONOMICĂ, FINANCIARĂ ŞI


CULTURALĂ

Avantaje ce urmau, în opinia experţilor comunitari, să


decurgă din încheierea acordurilor de asociere de către TECE
cu UE, erau sintetizate astfel:

 instituirea unei zone de liber schimb ar contribui la


amplificarea şi diversificarea rapidă a schimburilor
bilaterale şi ar elimina temerile unor comercianţi şi
investitori occidentali faţă de ireversibilitatea
proceselor din TECE;

23
Cornel ALBU, Mircea Vătăşescu „Relaţii economice internaţionale”
Societatea Ateneul Român Universitatea Ecologică Bucureşti 1999.
84
 sprijin financiar de la bugetul UE, cât şi din partea unor
guverne ale ţărilor membre sau al unor bănci private;

 acordarea de asistenţă tehnică financiară în cadrul


programului PHARE;

 includerea statelor respective pe lista ţărilor beneficiare


ale programelor de cercetare ştiinţifică şi învăţământ:
TEMPUS - formare profesională şi schimburi
interuniversitare; LINGUA - perfecţionarea limbilor
străine; ERASMUS - stagii de studii pentru studenţi şi
profesori în universităţi vest-europene, precum şi la
„Fundaţia europeană pentru formare profesională”.

Acordurile de asociere încheiate au la bază un model tip


de Acord European de Asociere, clauzele lor fiind similare în
conţinut (domenii, natura şi volumul concesiilor, perioada de
tranziţie), deosebiri existând doar în anexe. Acordurile sunt de
tip mixt, acoperind sfere de competenţă comunitară şi naţională,
fiind încheiate pe o perioadă de timp nelimitată.
În ceea ce priveşte conţinutul acordurilor de asociere,
ele au un cadru comun, adaptat situaţiei specifice fiecărei ţări
partenere şi include următoarele elemente:24

 în privinţa dialogului politic, erau prevăzute


întâlniri bilaterale regulate la cel mai înalt nivel,
pentru discuţii cuprinzând toate domeniile de interes
comun în scopul sprijinirii reformelor şi ajungerea
la poziţii comune în domeniul politicii externe;

 în ceea ce priveşte schimburile comerciale s-a


prevăzut realizarea progresivă a unei zone de

24
Eugen Andreescu, Cornel Albu, „Noua etapă a integrării economice vest-
europene”
85
comerţ liber între cele două părţi ale acordurilor,
concesiile comerciale urmând să fie reciproce.
Totuşi, având în vedere decalajul economic
însemnat între cele două părţi s-a convenit ca,
înfăptuirea în decurs de 10 ani a acestei zone de
comerţ liber, respectiv eliminarea taxelor vamale şi
a restricţiilor cantitative din calea schimburilor
comerciale reciproce să se facă pe baza principiului
asimetriei, în sensul că UE va realiza acest lucru în
primii 5 ani ai perioadei, urmând ca TECE să
procedeze la fel în următorii 5 ani, pentru a proteja
industria şi agricultura faţă de concurenţa puternică
a mărfurilor din ţările UE;

 în privinţa altor probleme legate de activitatea de


comerţ exterior, acordurile includeau un număr de
măsuri de tipul clauzelor ce interziceau introducerea
de noi restricţii comerciale, clauze de salvgardare,
măsuri antidumping şi definirea produselor
originare (reguli de origine), însă se preciza că, în
condiţii stricte, TECE să se poată deroga de la unele
clauze, în scopul protejării unor sectoare industriale
„tinere” şi a celor supuse restructurării;

 în privinţa mişcării lucrătorilor, acordurile


prevedeau asigurarea progresivă a liberei circulaţii a
forţei de muncă şi a persoanelor între cele două
părţi;

 în privinţa dreptului de stabilire s-a convenit ca


Uniunea şi fiecare ţară asociată să garanteze
companiilor şi agenţilor fiecărei părţi, un tratament
nediscriminatoriu numit „tratament naţional” pentru
stabilirea de noi activităţi economice şi profesionale
pe teritoriul ambelor părţi prevăzându-se pentru

86
TECE unele derogări de la aceste prevederi, privind
garantarea tratamentului naţional în scopul
protejării industriilor nou apărute şi sectoarelor
supuse restructurării;

 în privinţa plăţilor şi transferurilor financiare,


părţile au convenit să-şi autorizeze orice plăţi legate
de mişcarea bunurilor, serviciilor şi persoanelor, la
fel şi transferurile financiare legate de investiţii,
inclusiv repatrierea capitalului şi beneficiilor
rezultate din investiţii, în valute liber convertibile;

 în privinţa concurenţei şi altor prevederi economice,


regulile de concurenţă similare celor aplicate în
Uniune urmau să fie introduse şi în ţările asociate.
De asemenea TECE urmau să aplice regulile de
protejare a proprietăţii intelectuale industriale şi
comerciale, similare celor existente în Uniunea
Europeană;

 în privinţa armonizării legislaţiei s-a prevăzut faptul


că armonizarea legilor TECE la cele comunitare
este o precondiţie majoră pentru integrarea
economică în Uniune. Astfel, ţările asociate urmau
să asigure compatibilitatea legislaţiilor cu cea
comunitară, iar Comunitatea va acorda asistenţă
tehnică pentru acest proces;

 în privinţa cooperării economice se prevedeau


facilităţi pentru intensificarea acţiunilor între firme
în toate domeniile de interes reciproc;

 în privinţa cooperării culturale, părţile au hotărât să


promoveze cooperarea culturală pentru sporirea
înţelegerilor reciproce dintre popoarele lor,

87
programele culturale deja existente în UE, urmând
să fie extinse şi la nivelul ţărilor asociate;

 în privinţa cooperării financiare, pentru atingerea


obiectivelor Acordurilor, s-a prevăzut că ţările
asociate să beneficieze de asistenţă financiară sub
formă de împrumuturi şi donaţii, asistenţă incluzând
programele PHARE şi împrumuturile Băncii de
Investiţii (BEI);

 în privinţa cadrului instituţional au fost create:


Consilii de Asociere la nivel ministerial cu misiunea
monitorizării implementării Acordurilor Europene,
asistate de Comitete de Asociere, care vor asista
procesul implementării acordurilor şi vor face unele
recomandări necesare adoptării normelor
comunitare: Comitete Parlamentare de Asociere
între parlamentarii ţărilor asociate şi ai
Parlamentului European;

 în privinţa intrării în vigoare a Acordurilor acestea


se bazau pe Art. 238 din Tratatul Comunităţilor
Economice Europene, ce impune ratificarea de către
toate statele membre a acordurilor încheiate de UE,
ca şi acordul Parlamentului European. Având în
vedere însă că, la nivel naţional, procesul ratificării
poate dura mai mult, s-a prevăzut instituirea
Acordurilor Interimare, dând astfel posibilitatea
intrării în vigoare anticipat a unor prevederi
indispensabile bunei funcţionări a noului cadru
juridic.

 în privinţa clauzelor democratice şi ale drepturilor


omului, toate Acordurile fac referinţă în preambul la
reformele politice, la respectarea drepturilor omului

88
şi principiilor democratice şi a angajamentelor
părţilor în legătură cu tratatele CSCE: „Respectul
pentru principiile democratice şi drepturile omului
stabilite de Actul Final de la Helsinki şi de Carta de
la Paris pentru o Nouă Europă ca şi principiile
economiei de piaţă, inspirând politicile interne şi
externe ale părţilor şi constituind elemente esenţiale
ale prezentei Asocieri”, Acordurile cuprinzând şi
măsuri de luat în cazul când una din părţi nu-şi
respectă obligaţiile.

După doi ani de pregătiri şi negocieri, la data de 16


decembrie 1991 s-au semnat la Bruxelles acordurile de asociere
cu Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia. Având în vedere că
intrarea în vigoare a acestor Acorduri Europene de Asociere are
loc după ratificarea lor de către Parlamentul European,
parlamentele naţionale ale celor douăsprezece ţări membre ale
CEE şi parlamentele ţărilor asociate (procedura care poate dura
12-18 luni), părţile au semnat, la aceeaşi dată, Acordurile
Interimare care permit aplicarea anticipată a prevederilor
privind aspectele comerciale şi economice ale asocierii (pentru
intrarea în vigoare a Acordurilor Interimare este necesară
aprobarea Parlamentului European şi a parlamentelor ţărilor
asociate). Acordurile Interimare cu aceste ţări care acopereau
aspectele comerciale ale Acordurilor Europene, adică libertatea
de circulaţie a mărfurilor şi prevederile respective privind
plăţile, circulaţia capitalului şi regulile de origine, au intrat în
vigoare la 1 martie 1992.
Negocieri privind Acordurile Europene similare au fost
finalizate cu România şi Bulgaria şi textele au fost semnate la 1
februarie 1993 pentru România şi 8 martie 1993 pentru
Bulgaria. Intrarea în vigoare a Acordurilor Interimare cu aceste
două ţări a avut loc la 1 mai 1993 pentru România, iar în cazul
Bulgariei la 1 septembrie 1993.

89
În 1995, acorduri de asociere similare au fost semnate
de către Comisia UE cu Estonia, Letonia, Lituania, iar în 1996
cu Slovenia.
Scopul final al acestor acorduri de asociere a TECE la
UE îl constituie pregătirea economiilor acestor ţări în vederea
aderării şi, în principal, ajutorarea ţărilor asociate în adoptarea
acquis-ului comunitar, în special a acquis-ului pieţei interne
unice.
La 3 şi 10 mai 1995 Comisia Europeană a aprobat
conţinutul celor două volume ale „Cărţii Albe” privind
pregătirea ţărilor asociate pentru integrarea în piaţa internă
unică. Volumul prezintă natura, scopul şi contextul în care a
fost elaborată Cartea Albă. Volumul al II-lea conţine analize
sectoriale pornind de la articolele cheie din legislaţia
comunitară, explicând scopul şi evoluţia legislaţiei pentru
fiecare sector.
După întâlnirea la vârf de la Cannes din iunie 1995,
Comisia a iniţiat convorbiri bilaterale individuale cu ţările
asociate cu scopul de a conveni programele specifice de
implementare a acestora, care să reflecte situaţia şi priorităţile
concrete, specifice fiecărei ţări. În cursul acestor convorbiri se
face totodată evaluarea asistenţei tehnice necesare ţărilor
asociate pentru îndeplinirea recomandărilor cuprinse în
document.
Înainte însă de aceasta, imediat după Consiliul
European din iunie 1995, Comisia a creat un nou organism, cu
sediul la Bruxelles, care să supravegheze schimbul de
informaţii privind toate aspectele implementării Cărţii Albe.
Comisia administrează acest organism ca parte a programului
PHARE. Acest birou asigură asistenţă prin crearea unei baze de
date privind alinierea la piaţa internă pentru toate părţile
interesate.

90
În opinia experţilor vestici 25 „Cartea Albă” nu
reprezintă o etapă a procesului de negociere a aderării la UE ci
un instrument prin care se facilitează pentru ţările asociate
crearea unor instituţii şi mecanisme care să le facă apte să
devină părţi componente ale pieţei interne a UE.
Piaţa internă a Comunităţii nu a fost creată ca scop în
sine, ci ca instrument principal de realizare a unei creşteri
economice echilibrate şi durabile şi a unui nivel ridicat de
protecţie socială şi de ocupare a forţei de muncă, a unor
standarde elevate ale nivelului de trai şi calităţii vieţii, a
coeziunii economice şi sociale.
Cartea Albă oferă principii de interpretare a legislaţiei
care asigură circulaţia liberă a mărfurilor, serviciilor,
persoanelor şi capitalului. Cartea Albă indica ţărilor asociate
din Europa de Est măsurile prioritare.
Filozofia Cărţii Albe este că realizarea pieţei interne
necesită nu doar adoptarea de reglementări juridice, ci
înfăptuirea unor condiţii economice de bază şi înainte de orice,
necesită existenţa unei concurenţe deschise şi loiale între
operatorii economici, care se realizează pe seama adaptării şi
aplicării unor norme transparente privind concurenţa.
Procesul de aliniere la legislaţia privind piaţa internă -
pregătit prin Cartea Albă - nu era direct legat de posibilitatea
aderării. Respectarea recomandărilor incluse în Cartea Albă s-a
dovedit a nu avea o legătură directă cu negocierea aderării la
UE a ţărilor asociate.
Cartea Albă este un ghid şi conţine ceea ce în
Comunitate se înţelege prin minimum de „acquis
communautaire” necesar pentru funcţionarea pieţei interne.
„Este bine, sublinia J. Borkowski, ministrul polonez, ca UE să
nu considere „Cartea Albă” ca un summum de noi obligaţii

25
Ana Bal - Institutul de Economie Mondială - „Perspectivele integrării
depline a ţărilor est-europene în Uniunea Europeană”, Bucureşti, iunie 1996.
91
pentru ţările asociate ci doar ca un ghid pentru alinierea
legislaţiilor”26.
Negocierile de aderare presupun, ca punct de plecare,
nu doar înfăptuirea unui minim de „acquis communautaire”, ci
o aliniere deplină la legislaţia comunitară. Prin această cerinţă,
UE încerca să se asigure că lărgirea sa, prin aderarea ţărilor
asociate, nu va conduce la slăbirea sistemului pieţei interne, că
aceste ţări vor face faţă presiunilor economice, sociale,
culturale cu care se vor confrunta în mod inevitabil după
aderare.

Raportul Comisiei Uniunii Europene „Agenda 2000”


baza delimitării în „2 valuri” a ţărilor aderente

„Agenda 2000” a reprezentat lucrarea de sinteză despre


lărgirea Uniunii Europene pe care Comisia UE a fost invitată să
o pregătească, de către Consiliul European întrunit la Madrid,
în decembrie 1995. Scopul ei era să explice modul în care
Comisia a examinat diferitele cereri de aderare şi problemele
principale pe care le ridică, precum şi calendarul de începere a
negocierilor, considerat cel mai realist. În Agenda 2000 putem
regăsi principalele concluzii şi recomandări şi punctele de
vedere ale Comisiei asupra lansării procesului de negociere a
integrării. De asemenea, abordează problemele instituţionale
legate de lărgire, precum şi aranjamentele practice legate de
faza iniţială a negocierilor şi de consolidarea strategiei pentru
pre-aderare, luată în ansamblul ei.
Aceste concluzii şi recomandări se bazează pe criteriile
adoptate de Consiliul European la întâlnirea sa, din iunie 1993,
la Copenhaga:

Pentru a deveni membru, ţara candidată trebuie să:

26
Together in Europe nr. 74/15 septembrie 1995
92
 fi ajuns la o stabilitate a instituţiilor care garantează
democraţia, supremaţia legii, drepturile omului,
respectarea şi protejarea minorităţilor;

 demonstreze existenţa unei economii de piaţă


operaţionale, precum şi capacitatea de a face faţă
presiunii concurenţiale şi forţei pieţei din cadrul
Uniunii şi să aibă capacitatea de a-şi asuma obligaţiile
decurgând din calitatea de membru, inclusiv aderarea la
ţelurile de uniune politică, economică şi monetară.

La solicitarea Consiliului European, Comisia UE a


pregătit opinii asupra fiecărei candidaturi pentru dobândirea
calităţii de membru. Evaluarea sa, se baza pe numeroase surse
de informaţii, luându-se ca punct de plecare răspunsurile la
chestionarele trimise fiecăreia dintre ţările candidate în aprilie
1996. Au avut loc întruniri bilaterale cu fiecare din ţările
candidate, cărora li s-a dat ocazia de a furniza orice alte
informaţii referitoare la pregătirile lor pentru integrare până la
sfârşitul lunii mai 1997.
Comisia UE a luat de asemenea în considerare evaluări
efectuate de Statele Membre, îndeosebi în ceea ce priveşte
criteriile politice pentru dobândirea calităţii de membru,
stabilite de Consiliul European la Copenhaga. Rapoartele şi
rezoluţiile Parlamentului European şi activitatea diferitelor
organizaţii internaţionale, organizaţii neguvernamentale şi a
altor organisme au fost de asemenea folosite de Comisie.
Comisia UE a luat de asemenea în considerare
progresul realizat în cadrul acordurilor bilaterale, care sunt
elementul principal în relaţiile Uniunii cu ţările candidate. Au
intrat în referinţă Acordurile „Europa” (de Asociere),
referitoare la cooperarea economică, comerţ şi dialog politic cu
ţările candidate.
Sarcina Comisiei UE era fără precedent, deoarece
„criteriile de la Copenhaga” cuprindeau un număr mare de

93
condiţii economice şi politice ce depăşeau acquis-ul
comunitar 27 (de exemplu evaluarea capacităţii administrative şi
juridice). Acquis-ul Uniunii includea deja: politica comună
externă şi de securitate, justiţia şi afacerile interne, obiectivele
şi realizarea în trepte a uniunii politice, economice şi monetare.
Raportul Comisiei UE nu conferea numai o imagine a
situaţiei din 1997 şi a progresului candidaţilor în ultimii ani. El
a făcut, de asemenea, o analiză a progresului prognozat pe
termen mediu, în privinţa criteriilor economice şi a capacităţii
ţărilor de a implementa acquis-ul. În efectuarea acestei evaluări
avansate, Comisia UE a luat în considerare tendinţele
strategiilor şi programelor de implementare progresivă a
acquis-ului, în curs de implementare în ţara candidată. Comisia
UE a anticipat de asemenea, dezvoltarea viitoare a strategiilor
Uniunii, îndeosebi în anumite domenii cum ar fi protecţia
mediului, Piaţa Internă Unică şi societatea informatizată, unde
acquis-ul comunitar evoluează rapid.
Referitor la criteriile politice pentru dobândirea calităţii
de membru, Comisia UE consideră că „evaluarea a putut să fie
efectuată numai pe baza elementelor situaţiei prezente pe care a
reuşit să le verifice şi să le confirme”. Funcţionarea efectivă a
democraţiei este o problemă primordială în evaluarea cererii de
aderare la Uniune a unei ţări. Tratatul de la Amsterdam din
iunie 1997 (denumit şi „Maastricht II”) a consfinţit în Articolul
„F” principiul constituţional că „Uniunea este fondată pe
principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului
şi ale libertăţile sale fundamentale şi pe supremaţia legii”. În
mod corespunzător, Conferinţa Interguvernamentală a decis să
modifice articolul „O” făcând din respectarea Articolului „F” o
condiţie explicită pentru dobândirea calităţii de membru.
Comisia UE considera, prin urmare, că respectarea de
către o ţară candidată a condiţiilor politice definite de

27
Prin „acquis comunitar” se înţelege pachetul principal de legi adoptate de
Uniunea Europeană de-a lungul existenţei sale şi aflate în funcţiune.
94
reuniunea de la Copenhaga a Consiliului European era o
condiţie necesară, dar nu suficientă pentru începerea
negocierilor referitoare la aderare.
În vederea sprijinirii procesului de aderare, Comisia a
propus în „Agenda 2000” ca în perioada 2000-2006 suma
transferurilor financiare destinate celor 11 ţări ce aspira la
aderare (cele 10 din Europa Centrală şi de Est şi Cipru) să se
cifreze la 75 mld. ECU, reprezentând aproximativ 10% din
bugetul comunitar pe întreaga perioadă.
TECE aveau nevoie de transferuri financiare înainte ca
ele să devină membre ale UE. Finanţarea acestora în perioada
premergătoare aderării era crucială din mai multe puncte de
vedere:

 Pe această cale se puteau finanţa parţial costurile


modernizării economiilor în tranziţie şi se menţinea
suportul social-politic pentru efectuarea transformărilor
sistemice;

 Acest fapt a fost receptat ca un semnal al unei hotărâri


clare a UE în favoarea aderării TECE;

 Pe aceasta cale se finanţa dezvoltarea infrastructurii şi


restructurarea industriei;

 Finanţarea cu succes a pregătirii în vederea aderării a


micşorat efortul de finanţare de după aderare.

Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997)


şi Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999)

Pe data de 13 decembrie 1997, la Luxemburg, şefii de


state şi de guverne ai celor 15 state membre ale Uniunii
Europene au luat o hotărâre istorică: începerea procesului de
extindere către „Est”, prin înglobarea a 11 ţări: Polonia, Cehia,

95
Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru, Lituania, Letonia, Bulgaria,
Slovacia, şi România. „Cei 15” au deschis oficial „poarta”
Uniunii Europene pentru ţările din estul şi centrul continentului.
Hotărârea Consiliului European nu era în acord deplin
cu recomandarea Comisiei Europene din vara anului 1997, care
lăsase 5 state, între care şi România, în afara procesului de
aderare. Liderii „celor 15” au aşezat toate ţările candidate pe
aceeaşi linie de plecare, fiecare în parte urmând să avanseze în
funcţie de posibilităţi. Spre deosebire de reuniunea Consiliului
Europei de la Madrid (decembrie 1995), unde România a fost
defavorizată, la Luxemburg s-a luat o decizie realistă. Politico-
diplomatic, ţinând seama de la ce s-a plecat, a fost maximum
ce se putea obţine. Procedural, mai important decât orice
altceva era faptul că şefii de state şi de guverne din Uniunea
Europeană s-au pronunţat în favoarea admiterii României.
Propunerea Comisiei Europene de a se începe
negocierile numai cu şase state (Polonia, Cehia, Ungaria,
Slovenia, Estonia şi Cipru) a fost criticată nu numai de ţările
lăsate pe dinafară, ci şi de unele state membre ale UE, precum
şi de Parlamentul European. Au existat şi demonstraţii de
protest faţă de decizia luată.
Decizia Consiliului European de la Luxemburg, a fost
aceea că, la 30 martie 1998 la Bruxelles să aibă loc deschiderea
oficială a negocierilor cu toate cele 11 state aderente, iar
procesul de lărgire să fie integral şi global. La scurt timp au
început negocierile cu ţările considerate a fi mai avansate
(Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia şi Cipru). Cu
celelalte state s-au purtat negocieri pregătitoare, fiind
„monitorizate” de Comisia UE timp de un an. În acest sens s-a
considerat că nu mai există nici grupe de ţări prestabilite, nici
probleme care să nu poată fi negociate mai intens cu oricare
dintre candidaţi. Dacă într-o chestiune un candidat era mai
avansat, negocierile avansau fără să se ţină seama de poziţia
candidatului respectiv. Uniunea Europeană a creat astfel „un

96
culoar de depăşire” 28 , în care orice competitor din coada
plutonului se putea înscrie. Astfel, s-a apreciat că prin această
decizie de la Luxemburg, Uniunea Europeană a eliminat orice
urmă de abordare discriminatorie şi a dat încă un exemplu de
cum se pot soluţiona în mod democratic chestiuni de care
depinde însuşi viitorul continentului nostru.
Compromisul constituiea, potrivit documentului final al
summitului de la Luxemburg, un semnal pozitiv pentru statele
candidate, îndeosebi pentru cele mai puţin pregătite. Autorii lui
au atras însă atenţia asupra faptului că aderarea trebuie bine
pregătită în fiecare ţară candidată, pentru a se rezista şocului
produs de aderare. În presa românească din acea vreme s-a
considerat că, „centrul de greutate al integrării europene a
României nu va fi nici Parisul, nici Bonnul, nici Luxemburgul,
ci Bucureştiul”. Nu numai România, dar nici o ţară estică nu se
poate alătura Europei Unite fără îndeplinirea unor criterii de
performanţă economică foarte clar stabilite.
În acest sens a fost dezvoltată o strategie consolidată de
preaderare, al cărei element cheie l-a constituit „Parteneriatul
de preaderare”, individual pentru fiecare ţară candidată.
Strategia trebuia să conţină principii, obiective şi priorităţi ale
ţării respective şi să mobilizeze într-un cadru unic toate
formele de asistenţă comunitară („catch-up facility”, PHARE,
ISPA, SAPARD).
Evenimentele din Kosovo şi în principal cele din 1999,
constituirea unei noi Comisii Europene şi alegerea unui nou
Parlament European în acelaşi an 1999 au condus la o mai
mare politizare a climatului european, astfel încât opiniile
instituţiilor tehnice de genul Comisiei Europene au avut mai
puţină influenţă. Maniera tragică a derulării evenimentelor din
Kosovo şi teama de posibila repetare a unui astfel de scenariu
au dat personalităţilor politice europene un semnal cu
semnificaţii multiple.

28
Gh. Cercelescu „România în trenul european”, Adevărul 15 dec. 1997.
97
Lansarea precipitată a Pactului de Stabilitate în Europa
de Sud-Est a reprezentat semnalul imperios al dinamizării şi
consolidării perspectivei europene a regiunii şi confirmarea
ideii că nu este posibilă menţinerea prosperităţii într-o singură
parte a Europei cu menţinerea în paralel, pe acelaşi continent, a
unor insule de instabilitate şi a unor condiţii economice precare
şi că imperativul realizării unităţii Europei este mai mult decât
o filozofie, este însăşi pacea Europei.
Acesta este adevăratul context în care trebuie înţeleasă
decizia Consiliului European de la Helsinki înscrisă la punctul
10 al Concluziilor Preşedenţiei Uniunii Europene (Helsinki,
10-11 decembrie): „În lumina recentelor evenimente şi având
în vedere rapoartele Comisiei Europene, Consiliul European,
convins că aduce o contribuţie pozitivă la securiatatea şi
stabilitatea continentului european, a decis să organizeze, în
februarie 2000, Conferinţe Interguvernamentale bilaterale în
vederea începerii de negocieri cu România, Slovacia, Letonia,
Lituania, Bulgaria şi Malta asupra condiţiilor aderării lor la
Uniune şi adaptărilor care trebuie aduse, în consecinţă,
Tratatelor”.
Opţiunea comunitară de la Helsinki, deşi favorizată de
conjunctura istorică, nu putea echivala cu realizarea actului
aderării fără bazele solide nacesare şi nici cu acceptarea unor
condiţii de aderare mai permisive sau mai puţin exigente.
Impactul factorului politic dar şi reformele accelerate
din Europa Centrală şi de Est au condus la 1 mai 2004 la
înfăptuirea primei extinderi a Uniunii Europene către est. În
2004 au aderat la Uniunea Europeană: Polonia, Slovenia,
Ungaria, Malta, Cipru, Letonia, Estonia, Lituania, Republica
Cehă şi Slovacia.
La 1 ianuarie 2007, România şi Bulgaria au încheiat
negocierile de aderare şi au devenit membre ale Uniunii
Europene.

2.2.4. Alte grupări de integrare regională


98
Dezvoltarea economiilor naţionale,desfăşurarea oricăror
activităţi economice, politice, diplomatice, culturale, sociale
este influienţată de evoluţia procesului de cooperare şi
integrare regională. În contextul mondial actual, de globalizare
a economiilor, cooperarea Nord-Sud ca şi cea Sud-Sud
constituie o realitate care creează premisele integrării regionale,
cu scop declarat de creştere a competitivităţii tuturor statelor şi
în principal a celor slab dezvoltate, pe pieţele internaţionale.
Reactivarea în ultimii ani a procesului de integrare la nivel
bilateral, intraregional sau regional a presupus în primul rând,
adoptarea de către ţările în curs de dezvoltare a unor puncte de
vedere noi, bazate pe acceptarea realităţii: necesitatea creşterii
interdependenţelor dintre state, a liberalizării schimburilor
economice internaţionale, a creerii unor mecanisme
interregionale de finanţare a comerţului, a adoptării unor
programe comune de dezvoltare, considerate a fi factori cheie
în creşterea economică naţională şi globală.
Organele şi organismele internaţionale evidenţiază
faptul că tendinţele actuale ale producţiei, comerţului,
investiţiilor şi tehnologiei deschid noi perspective de cooperare
şi integrare economică internaţională, nu numai între ţările
dezvoltate ci şi la nivel global. Necesitatea demarării unor
programe de ajustare şi restructurare susceptibile de a
transforma avantajele statice în forţe dinamice a devenit
primordială pentru fiecare naţiune29.

2.2.4.1. Integrarea economică regională în America


Latină

29
Charles Oman, Globalisation et régionalisation : quells enjeux pour les
pays en développement?, OCDE
Paris, 1994.
99
În măsura în care instituţiile economice şi politice
determină rolul internaţional al unei regiuni, America Latină
este comparabilă cu naţiunile de pe ţărmul Atlanticului de Nord.
Timp de trei decenii, după sfârşitul celui de-al doilea
război mondial, America Latină a fost o regiune a regimurilor
autoritare, multe dintre ele militare, unele menţinându-se la
putere prin metode represive.
La începutul anilor 1990 America Latină a înregistrat
progrese importante pe calea integrării economice odată cu
negocierea şi punerea în practică a unor noi acorduri
multilaterale de mari proporţii cum ar fi: Tatatul de constituire
a Pieţei Comune a Sudului (Mercosur), Acordul de Liber
Schimb Nord – American (NAFTA), constituirea Grupului
celor Trei (Columbia, Mexic şi Venezuela), precum şi cu
reactivarea unor acorduri anterioare, ca de exemplu, instituirea
de către ţările Grupului Andin a tarifului extern comun (TEC),
constituirea unor subgrupări în cadrul Pieţei Comune a
Americii Centrale sau încheierea a numeroase acorduri
bilaterale în cadrul Asociaţiei Latino-Americane de Integrare
(ALADI). Acest ansamblu de acorduri regionale a condus la o
accentuare a procesului de liberalizare a schimburilor
economice iar prin ritmul şi amploarea sa, este fără precedent
în eforturile de integrare economică.
Integrarea latino-americană a fost caracterizată printr-o
puternică subregionalizare în timpul anilor nouăzeci ai
secolului trecut30 . Vechiul proiect de constituire a unui mare
spaţiu economic regional în mijlocul unei pieţe comune latino-
americane a fost substituită printr-o subregionalizare a
integrării în jurul a doi poli: unul sud-american promovat prin
Piaţa Comună a Sudului (Mercosur) şi unul caraibian în jurul
Asociaţiei Statelor Caraibelor (AEC). Ca urmare, Piaţa
Comună Central-Americană (MCCA), Comunitatea Caraibelor

30
Centrul de Studii asupra Americii Latine şi Caraibelor (CREALC),
Institutul de Studii Politice, Aix-en-Province.
100
(CARICOM) şi Grupul celor Trei (G-3) au promis o
convergenţă graduală în interiorul AEC. Cu toate că AEC nu a
înlocuit iniţiativele subregionale deja existente, crearea sa a
fost prima acţiune care a vizat punerea în practică a unui nou
acord regional caraibian, caracterizat prin promovarea
mecanismelor de cooperare şi integrare între toate statele
Bazinului Caraibe, prin antrenarea unei politici de depăşire a
vechilor percepţii etno-culturale care au separat de multe ori
ţările regiunii31.
Celălalt pol al integrării se derulează în conul sudic
latino-american. El se referă la Mercosur, modelul care a avut
cel mai mare succes în istoria integrării regionale a acestei părţi
a continentului. Majoritatea obiectivelor pe care conducerea
Mercosurului le-a prevăzut în Tratatul de la Asunción în anul
1991 au fost îndeplinite. Mercosur este o zonă de liber schimb
şi o uniune vamală imperfectă. Succesul grupării Mercosur a
convins ţările sud-americane să iniţieze negocierea de acorduri
de liber schimb şi asociere economică cu acest model de
integrare. Este cazul unor state precum Chile şi Bolivia, care au
semnat acorduri cu Mercosur în iunie şi decembrie 1996.
Mercosur şi Comunitatea Andină au derulat de asemenea
negocieri pentru crearea unei zone de liber schimb care să
includă toate statele membre. Rezultatele acestor negocieri a
fost semnarea unui acord cadru între cele două grupări de
integrare. În ciuda dificultăţilor apărute în cadrul negocierilor
care au urmat acestui acord, integrarea sud-americană nu a fost
întreruptă. Brazilia a semnat un tratat de liber schimb cu ţările
andine în iunie 1999, considerat ca primă acţiune pentru
crearea unei Arii Sud-Americane a Liberului Schimb (ASLEC,
abrevierea în limba franceză). Mai mult, ţările andine şi alte
state membre ale Mercosur au continuat negocierile pentru
liberalizarea schimburilor comerciale.
31
Vacchino, Juan Mario, “La dimensión Regional y los Poyectos Sub-
Regionales en el Actual Contexto Latinoamericano”, La plata, Argentina,
no.1, Julio, 1998.
101
Succesul acestor grupări subregionale demonstrează pe
de altă parte nereuşita strategiei de integrare multilaterală
latino-americană lansată odată cu Asociaţia Latino-Americană
de Liber Schimb (ALALE), între anii 1960-1980 şi Asociaţia
Latino-Americană de Integrare (ALADI), în 1980. Eşecul
grupărilor ALALE şi ALADI au convins guvernele statelor
membre că realizarea unei pieţe comune este un ţel încă dificil
de atins. Cele două grupări au demonstrat că există o
diversitate de factori care împiedică crearea unei pieţe comune
latino-americane. Printre aceştia, pot fi menţionaţi:

 Slăbirea interdependenţei economice dintre ţările


Americii de Sud şi Mexic, America Centrală şi
Caraibe;

 Dependenţa Mexicului şi a ţărilor Bazinului


Caraibelor de Statele Unite ale Americii;

 Strategia de diversificare a pieţelor pentru a deveni


Global Traders pusă la cale de ţări precum Brazilia
şi Chile în timpul anilor 1970-1980;

 Problemele de comunicaţii şi de infrastructură care


există în conul de sud, Bazinul Caraibe şi Mexic;

Deşi construirea unui spaţiu regional a devenit


secundară la ora actuală, ea nu a dispărut din discursurile
integraţioniste. În primul rând, în documentele finale ale
summiturilor preşedinţilor Grupului de la Rio se fac adesea
referiri la piaţa comună latino – americană.
Progresele integrării regionale se adaugă proceselor
mult mai largi de reforme structurale angajate de către ţările
Americii Latine, care se înscrie ea însăşi în direcţia privatizării,
liberalizării şi mondializării activităţii economice. Ţările din
regiune au diminuat tot mai mult intervenţia statului în viaţa

102
economică şi depun eforturi permanente pe plan extern pentru
ocuparea unei poziţii cât mai avantajoase în economia
mondială.
În America Latină şi Caraibe procesul de cooperare şi
integrare economică regională a înregistrat o largă extindere;
organizaţiile de integrare multisectorială au avut şi au ca scop
liberalizarea comerţului şi dezvoltarea industrială regională.
Continentul sud-american a avut o evoluţie singulară, în care
influenţa puternicului vecin de la nord a fost de cele mai multe
ori hotărâtoare, reuşind să schimbe nu odată ci de mai multe ori
destinele integrării economice regionale, atât în nordul cât şi în
sudul celor două Americi.
Alături de Uniunea Europeană, Mercosur constituie una
din cele două uniuni vamale regionale ale lumii. Crearea sa,
deşi iniţial părea pur formală, a devenit treptat o realitate.
Numai în perioada 1990-2000 comerţul intra-Mercour a crescut
cu peste 300%. Mercosur este până în prezent primul bloc
comercial al lumii a treia care a cunoscut succesul.

2.2.4.2. Integrarea economică regională în America


de Nord

Extinderea procesului de regionalizare la scară


planetară prin apariţia unor noi grupări de cooperare şi
integrare economică, a determinat ţările dezvoltate din America
de Nord să se gândească şi ele la o formă de asociere care să le
reprezinte mai bine interesele şi să le acopere de risc în relaţiile
economice cu celelalte state ale lumii, aflate şi ele în astfel de
raporturi.
Un motiv al creerii NAFTA l-a reprezentat şi
dificultăţile întâmpinate de GATT în definitivarea negocierilor
referitoare la reducerea taxelor vamale şi a protecţionismului.
Semnarea documentelor la nivelul şefilor de state din SUA,
Canada şi Mexic la 17 decembrie 1992 a precedat ratificarea
din noiembrie 1993 a Acordului Nord American de Liber

103
Schimb (NAFTA) şi intrarea sa în vigoare la termenul stabilit,
ianuarie 1994. Această zonă reuneşte economii cu stadii de
dezvoltare diferite şi oferă, în opinia multor experţi occidentali,
noi perspective în comerţul regional internaţional.
Scopul iniţial al realizării unei grupări de integrare, a
fost acela de a crea o zonă de liber schimb, cu funcţia prioritară
de alternativă şi contraponderare la cea vest-europeană.
NAFTA vizează stimularea schimburilor comerciale şi
a investiţiilor directe între ţările semnatare, cuprinzând nu
numai un program foarte ambiţios de eliminare a taxelor
vamale şi de reducere a barierelor netarifare ci şi dispoziţii
explicite asupra guvernării afacerilor în zona de liber schimb.
Aceste dispoziţii includ în special reguli cu privire la investiţii,
servicii, proprietatea intelectuală, concurenţă şi şederea
temporară a oamenilor de afaceri pe teritoriul unui stat membru.
Efectele creerii NAFTA vor avea implicaţii deosebite
atât asupra relaţiilor economice cât şi asupra celor politice şi
sociale ale ţărilor nord-americane. Pe plan mondial, ele vor
genera în acelaşi timp modificarea raportului de forţe dintre
statele Uniunii Europene şi Asiei de Sud-Est (în special al
Japoniei) şi vor conduce la constituirea unei zone cu un
potenţial comercial până acum greu de imaginat. Acordul va
produce schimbări importante de atitudine în relaţiile SUA -
Japonia - Piaţa Comună a UE şi se apreciază că NAFTA va
asigura condiţiile ca SUA să atragă un volum tot mai mare de
capital şi know-how japonez în emisfera occidentală.
NAFTA este o grupare în curs de acţiune despre a cărei
constituire nu se poate spune că a fost un succes de răsunet sau
un eşec total. Integrarea unor economiii cu stadii diferite de
dezvoltare nu este un proces uşor şi nici simplu, iar obiectivele
iniţiale pot sau nu să fie validate în timp. Acest acord este un
conglomerat eterogen de state, inegale ca putere economică,
potenţial şi ofertă.
Schimburile comerciale la nivel de zonă au crescut,
luând o amploare fără precedent. Pentru Canada, SUA

104
reprezintă cel mai important partener comercial, cu care
derulează peste două treimi din importurile şi exporturile totale.
La nivel bilateral, SUA şi Canada dezvoltă cele mai importante
relaţii pe plan mondial. Şi pentru Mexic, SUA constituie
principalul partener comercial, în timp ce schimburile
economice Mexic – Canada sunt mai reduse ca amploare.
După intrarea în vigoare a Acordului, la 1 ianuarie 1994,
volumul total al comerţului şi investiţiilor între Canada, SUA şi
Mexic a crescut an de an. În anul 2000, comerţul cu mărfuri
Canada – SUA a înregistrat 588,7 miliarde USD. Schimburile
comerciale bilaterale între Canada şi Mexic s-au dublat după
anul 1994, ajungând în 2000 la 14,1 miliarde USD.
Crearea zonelor de liber schimb implică şi sacrificii
mari din partea membrilor. Consecinţele sunt de multe ori
dureroase:

 unele sectoare economice care nu sunt competitive


în plan global ar putea fi eliminate;

 multe locuri de muncă ar putea fi reduse iar pentru


unele societăţi ar putea exista riscul falimentării
datorită deplasării resurselor economice spre zone
care oferă avantaje comparative mai mari;

 beneficiile devin adesea efectul calităţii înalte a


produselor şi al reducerii costurilor, ceea ce ar putea
determina o redefinire a noţiunii de producţie
internă şi o accentuare a externalităţilor.

Accesul tot mai liber la piaţă, stabilirea unor reguli


explicite asupra comerţului şi investiţiilor străine directe, au
făcut din NAFTA o regiune foarte atractivă pentru membrii săi
dar şi pentru companiile multinaţionale din afara zonei.
Efectele NAFTA sunt multiple, unul dintre acestea este legat
de promovarea tendinţelor liberale asupra comerţului în toată

105
America Latină. Chile a negociat, încă de la crearea grupării,
un acord cu NAFTA. Multe alte state au încheiat acorduri
bilatarale sau multilaterale pentru reducerea treptată a taxelor
vamale. După cum s-a mai precizat, ele pregătesc terenul
pentru un proiect foarte ambiţios, respectiv, crearea unei zone
de liber schimb care să includă toate statele americane.
Remarcând succesele înregistrate de Mexic în special în relaţia
cu SUA, multe ţări în curs de dezvoltare sprijină această idee.
NAFTA s-a dorit a fi o sursă de beneficii durabile
pentru toţi partenerii. În primele şase luni ale guvernării sale ca
preşedinte, Bill Clinton şi-a creat moştenirea cea mai durabilă,
sprijinind liberalizarea schimburilor economice pe continentul
american. În anul 1993, Clinton a urmărit ratificarea de către
Congres a Acordului Nord American de Liber Schimb
(NAFTA), negociat şi susţinut şi de către predecesorii săi,
Ronald Reagan şi George Bush. Într-un important discurs rostit
cu ocazia întâlnirii la nivel înalt de la Miami în luna decembrie
1994, preşedintele american a evidenţiat necesitatea extinderii
unor astfel de acorduri economice la nivelul întregii emisfere
vestice, respectiv necesitatea asigurării liberului schimb între
cele două Americi. Clinton a descris NAFTA ca pe un prim pas
vital pentru un nou tip de comunitate a naţiunilor, constituit pe
o bază comună de valori democratice, stimulat de liberul
schimb al bunurilor, serviciilor şi capitalului, devotat
drepturilor omului şi protecţiei mediului înconjurător.
Caracteristicile Acordului Nord American de Comerţ
Liber (NAFTA):

 NAFTA este un acord de liber schimb de mare


anvergură, fiind un model de cooperare de tip
interguvernamental, fără a dispune de organisme
supranaţionale;

 Tatatul nu are obiective de natură politică; prin


acest acord s-a urmărit instaurarea unei puternice

106
alianţe economice, cu un uriaş potenţial de utilizare
a forţei de muncă şi de creştere a nivelului de trai,
căruia este posibil să i se alăture în viitor şi alte ţări
din occident şi care va avea efecte deosebite asupra
relaţiilor cu alte state industrializate;

 Beneficiile NAFTA au fost multiple, unul dintre


acestea a fost promovarea tendinţelor liberale de
comerţ în toată America Latină;

 Prin crearea NAFTA, statele membre şi-au lărgit


posibilităţile de desfacere a produselor şi şi-au
îmbunătăţit competitivitatea propriilor produse, ca
urmare a deplasării producţiei spre zonele
geografice care oferă forţă de muncă mai ieftină şi
bine calificată;

 Multe alte state au încheiat acorduri bilaterale sau


multilaterale pentru reducerea treptată a taxelor
vamale, ele pregătesc terenul pentru un proiect
foarte ambiţios până în anul 2005 – crearea unei
zone de liber schimb care să includă toate statele
americane. Multe ţări în dezvoltare sprijină această
idee, observând avantajele obţinute de Mexic în
relaţiile cu SUA;

 NAFTA este un conglomerat eterogen de state,


inegale ca putere economică şi ofertă;

 Efectul creării NAFTA va avea implicaţii deosebite,


atât asupra relaţiilor economice cât şi asupra
relaţiilor politice şi sociale ale ţărilor Americii de
Nord. Va produce în acelaşi timp modificarea
raportului de forţe faţă de ţările UE şi Japonia şi va

107
determina crearea unei zone cu potenţial comercial
greu de imaginat;

 NAFTA va permite SUA atragerea unui volum tot


mai mare de capital şi know-how japonez în
emisfera occidentală.

Definirea globalizării în termeni de sistem comercial


mondial ajută la înţelegerea dorinţei tot mai puternice a multor
ţări în curs de dezvoltare fie de a adera la una din marile
grupări regionale, fie de a-şi crea ele însele una. Ecoul
favorabil generat în aproape întreaga Americă Latină de către
iniţiativa „Entreprise for Americas”, lansată încă din timpul
Administraţiei Bush în 1990 care trebuia să extindă Acordul
Nord American al Liberului Schimb la aria Americii Latine,
este un relevant exemplu. Intenţiile şi demersurile pentru
integrare regională sunt numeroase: de la crearea zonei de liber
schimb a celor două Americi până la „ unificarea NAFTA cu
Mercosur şi Uniunea Europeană într-o zonă atlantică de liber
schimb32”.

2.2.4.3. Procesul de integrare economică regională în


zona Asia – Pacific

În ultimile decenii, în zona Pacificului se asistă la un


proces profund de regionalizare, de creare a unor sisteme
productive care gravitează în jurul Japoniei şi includ ţări recent
industrializate precum: Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore,
Taiwan, Filipine, Thailanda şi Indonezia, la care s-ar putea
adăuga state ca Australia, Noua Zeelandă sau China. Aşa-
numitul „bloc asiatic” în curs de fomare în zona Pacificului,
reprezintă una dintre cele mai dinamice şi prospere regiuni ale
32
Henry Kissynger, “Are nevoie America de o politică externă?” Editura
Incitatus, Bucureşti, 2002.

108
lumii, ca urmare a creşterii economice impresionante
înregistrate de Japonia în ultimile decenii şi a ritmurilor
susţinute de dezvoltare manifestate începând din anii ’60-’70 în
Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong şi Singapore, ţări sugestiv
denumite „Cei patru dragoni asiatici” sau „Tigrii mari”.
Ulterior, în anii ’80, Malayezia, Thailanda şi într-o măsură mai
mică Indonezia şi Filipine, ţări cunoscute sub numele de „Micii
dragoni asiatici”, au urmat acelaşi trend de creştere economică.
În interiorul acestui bloc economic de state s-a manifestat tot
mai pregnant tendinţa de liberalizare a fluxurilor comerciale, de
capitaluri şi de forţă de muncă.
Procesul de revitalizare a mecanismelor regionale şi
subregionale este amplu susţinut de noile programe de
liberalizare a comerţului, de dezvoltare a sectorului privat la
scară mondială, concomitent cu încorporarea conceptuală a
unor elemente tot mai complexe prin care să se asigure o
convergenţă deplină a politicilor şi a obiectivelor naţionale cu
cele regionale.
Dincolo de dificultăţile conjuncturale ale uneia sau
alteia dintre ţări, regiunea Asia-Pacific a cunoscut, timp de
peste 30 de ani, o dezvoltare economică de excepţie care a
determinat spectaculoase mutaţii în structura echilibrelor şi
fluxurilor comerciale zonale ca şi un impact semnificativ la
nivel mondial.
În ultimii ani, Statele Unite ale Americii doresc
consolidarea relaţiilor economice cu APEC, una dintre cele mai
dinamice zone ale planetei. Japonia şi-a propus ancorarea cât
mai rapidă a SUA de Asia în scopul realizării unei zone a păcii
politice în regiune, nedominată de o putere cadru a Asiei, care
să asigure menţinerea deschisă a imensei pieţe americane
pentru exporturile lor. Datele statistice evidenţiază în ultimii
ani, o tendinţă de extindere a relaţiilor americane cu regiunea
Asia-Pacific.
Noua putere economică a lumii, considerată de unii
economişti deja „superputere”, denumită deocamdată „Marea

109
Chină”, are şanse considerabile să controleze treptat „jocul” în
zonă şi să îşi afirme interesele la nivel global. Cei trei „dragoni
asiatici” în care populaţia chineză predomină - Hong-Kong,
Singapore şi Taiwan - au reuşit ca împreună să eclipseze
Japonia, cel mai important investitor, ani la rând, pentru Asia-
Pacific.
Ţinând cont de creşterea economică susţinută a regiunii
şi de accelerarea spontană a schimburilor economice, orizontul
anului 2020 este reţinut în declaraţia comună a ţărilor membre
APEC ca termen limită pentru realizarea liberalizării totale a
schimburilor economice.
Pe ansamblul APEC, realizarea obiectivelor de
anvergură va necesita adoptarea unui grup de măsuri practice,
care să stimuleze activitatea politico-economică a fiecărei ţări
membre, printre care:

 Egalitatea tratamentului, în cazul statelor


membre, pentru întreprinderile cu capital
integral naţional cu cel al întreprinderilor străine
implantate pe teritoriul acestora (adoptarea unei
legislaţii comune pentru întreprinderile locale şi
pentru cele cu capital străin);

 Asigurarea transparenţei în legislaţia cu privire


la investiţiile străine şi la demersurile ocazionate
de procedurile tehnice;

 Crearea unor bănci comune de date pentru


economiile ţărilor membre;

 O mai profundă echitate în procedurile legale de


arbitraj, în deciziile publice de expropriere, în
recunoaşterea mutuală a diplomelor şi
certificatelor de calificare;

110
 Crearea (la cererea SUA) a unei instituţii
financiare de arbitraj care să analizaze diferitele
proiecte de investiţii destinate dezvoltării
infrastructurii ţărilor regiunii;

 Adoptarea unor norme legale comune în


domeniul protecţiei mediului;

 Liberalizarea procedurilor de emigrare etc.

În plus, unele ţări în dezvoltare, reclamă pentru


următorii ani, măsuri de liberalizare în domeniul transferului de
tehnologii.
În ceea ce priveşte liberalizarea totală a schimburilor
economice între statele membre, preconizată pentru anul 2020,
ea se va realiza în trepte, aşa după cum se stipulează în
documentele APEC. Astfel:

 Pentru anul 2010 se prevede deschiderea totală a


pieţelor pentru ţările industriale avansate: SUA,
Canada, Australia, Noua-Zeelandă, Japonia,
Mexic, Chile, Singapore şi Hong-Kong.

 În cea de-a doua etapă, anul 2015, noile ţări


industrializate vor ajunge la liberalizarea totală a
schimburilor: Coreea de Sud, Malayezia,
Taiwan, Brunei.

 În anul 2020 se preconizează liberalizarea


întregii regiuni.

Experţii Comisiei Economice şi Sociale a ONU pentru


regiunea Asia-Pacific au realizat numeroase studii cu privire la
evoluţia şi tendinţa fluxurilor intraregionale de capitaluri şi
mărfuri în regiunea Asia-Pacific. Conform datelor publicate,

111
ponderea ţărilor în curs de dezvoltare din regiune în volumul
total al investiţiilor străine directe a crescut de la an la an. Nouă
ţări (Hong Kong, Singapore, Taiwan, Republica Coreea,
Malayezia, Filipine, Thailanda, Indonezia şi China) atrag în
prezent peste 40% din totalul investiţiilor străine directe
orientate spre ţările în curs de dezvoltare din regiune.
Fluxurile japoneze de investiţii străine directe în ţările
ASEAN sunt orientate cu precădere spre domenii ca: industria
textilă şi a confecţiilor, electronică, industria chimică, industria
de extracţie a petrolului şi minereurilor, industria de celuloză şi
hârtie etc.
Importanţi investitori în zona Asia-Pacific sunt
„dragonii”: Hong Kong, Taiwan şi Singapore iar principalii
beneficiari ai capitalului investit sunt: China, Taiwan, Japonia,
Malayezia, Indonezia, Filipine, Vietnam. În ultimii ani se
observă o tendinţă de modificare a structurii fluxurilor de
investiţii străine directe atât sub aspectul structurii cât şi al
repartiţiei geografice.

APEC şi criza financiară asiatică

Criza financiară asiatică începuse să se manifeste deja,


când liderii APEC s-au întâlnit la Vancouver (Canada) cu
ocazia reuniunilor anuale pentru reactualizarea prevederilor din
planurile individuale de acţiune. Anul 1998, puternic marcat de
criza financiară, a continuat tendinţele de liberalizare în
Bazinul Pacificului, mai mult la nivel de discuţii şi de intenţii.
Criza asiatică a orientat atenţia statelor membre asupra
pieţelor financiare regionale şi a lansat o serie de iniţiative
referitoare la modernizarea pieţelor de capital, ca de exemplu,
programe comune de formare profesională pentru o serie de
participanţi la tranzacţiile de pe piaţa interbancară şi de pe cea
bursieră. Totodată, agenţiile de finanţare a exporturilor din
ţările APEC şi-au exprimat acordul asupra necesităţii de a spori
cooperarea în ceea ce priveşte finanţarea proiectelor privind

112
infrastructura şi în general afacerile promovate de
întreprinderile mici şi mijlocii. În cadrul şedinţelor pe comisii
de lucru a fost analizat şi impactul crizei asupra activităţii
agenţiilor de rating din zonă precum şi asupra pieţei muncii.
Ca o concluzie, se poate afirma că gruparea APEC este
interesată de toate problemele macroeconomice cu care se
confruntă lumea în general şi regiunea în special şi încearcă să
identifice căile de acţiune pentru punerea în practică, fără
compromisuri, a obiectivelor fixate. Convingerea liderilor
APEC este că experienţa în domeniul afacerilor şi resursele
existente poate constitui cheia succesului grupării în ansamblu,
şi a fiecărei economii membre în parte.

113
CAPITOLUL 3

ECONOMIA ŢĂRILOR DEZVOLTATE

3.1. Locul ţărilor devoltate în lume

O trăsătură caracteristică a tuturor ţărilor dezvoltate este


existenţa unui sistem economic capitalist – „economia de
piaţă” – singurul sistem economic care s-a dovedit viabil de-a
lungul timpului. Din punct de vedere geografic se observă
plasarea ţărilor dezvoltate la „Nord” în opoziţie cu lumea
subdezvoltată aflată la „Sud”. Generic ţările dezvoltate sunt
denumite ţări „occidentale” deşi ele nu se află doar în emisfera
vestică ci şi în cea estică – Japonia, Coreea de Sud sau în cea
sudică – Africa de Sus, Australia şi Noua Zeelandă.

Caracteristicile ţărilor dezvoltate:

 Ţările dezvoltate domină economia mondială, ele au


ponderea cea mai mare în produsul brut mondial
(80,4% sau 25,1 trilioane USD), în exporturi
(65,4% sau 4 trilioane USD) şi în investiţiile de
capital (68,43% sau 503 mrd. USD). Ţările
dezvoltate fac parte din grupul ţărilor cu venituri
ridicare şi mediu ridicate.

 Ţările dezvoltate cooperează pe multiple planuri:


economic, ştiinţific, cultural, ecologic.

 Ţările dezvoltate sunt ţări industrializate,


dezvoltarea economică se bazează pe informaţie şi
înaltă tehnologie.

114
 În ţările dezvoltate ponderea cea mai mare revine
sectoarelor secundar şi terţiar;

 Populaţia ţărilor dezvoltate beneficiază de un nivel


de trai ridicat. Calitatea vieţii în ţările dezvoltate se
determină pe baza unor indicatori cantitativi şi
calitativi, respectiv:

o Nivelul PIB/cap de locuitor, indicator care


reflectă starea economiei.

o Indicele Dezvoltării Umane (IDU), calculat


în cadrul Programului Naţiunilor Unite
Pentru Dezvoltare (PNUD).

 Exporturile ţărilor dezvoltate se axează


preponderent pe produse manufacturate;

 Ţările dezvoltate au determinat transnaţionalitatea


vieţii economice, fiind ţări de origine şi în acelaşi
timp ţări gazdă ale celor mai multe corporaţii
transnaţionale;

 Ţările dezvoltate au rolul principal în susţinerea


transferului mondial de tehnologie.

Modelul American

Statele Unite se află în fruntea grupului marilor ţări


industrializate, reprezentând o superputere mondială.
Performanţele economice atinse de SUA se datorează în mare
parte condiţiilor istorice favorabile. Un avantaj important
pentru nord-americani este trecerea directă la capitalism.
Statele Unite nu au cunoscut feudalismul, permiţând societăţii
să de dezvolte ca o societate civilă deschisă.

115
În opinia lun Hegel, statele unite reprezintă „pământul
viitorului.....pământ dorit de către cei care nu mai vor depozitul
de istorie al bătrânei Europe”. Pământul făgăduinţei nu era o
noţiune abstractă, el oferea milioanelor de emigranţi
posibilitatea de a beneficia de o viaţă mai bună într-un timp
scurt.
Tema de bază a declaraţiei de independenţă este cea a
„drepturilor inalienabile dăruite de Creator tuturor oamenilor”.
Lucrul cel mai important este că aceste drepturi nu erau
acordate unor categorii sau clase sociale ci direct indivizilor.
Dintre toate contractele sociale pe care le-a cunoscut lumea, cel
american – Codul Constituţional – a avut cel mai mare succes.
Într-un timp relativ scurt s-a creat o piaţă uriaşă care a stimulat
creşterea economică. Având în vedere dimensiunile pieţei,
standardizarea şi producţia de serie apar de timpuriu.
În cadrul modelului fordist firmele transnaţionale sunt
integrate pe verticală, iar o ierarhie strictă veghează ca sarcini
foarte fragmentate şi repetitive să fie efectuate în condiţiile
nesiguranţei locului de muncă. De asemenea în cadrul
modelului fordist oferta este cea care impune logica, prin
standardizare pentru a facilita fabricarea şi a reduce costul.
Pentru a da o dimensiune cât mai mare ţării lor
americanii au recurs la metodele pieţei libere cumpărând cu
plata cash o parte din statele care compun confederaţia:
Louisiana în 1804 de la Napoleon, Oregon 1846 de la Anglia,
California 1848 de la Mexic, Alaska 1867 de la Rusia Ţaristă.
Astfel America a reuşit să realizeze o intrare spectaculoasă şi
hotărâtoare pe scena istoriei, făcându-şi loc credinţa în
„excepţionalismul american”, teză care susţine că Statele Unite
fac excepţie de la acea lege a istoriei conform căreia marile
puteri după ce cunosc o perioadă de glorie, intră în declin şi
dispar. Această teză a fost cultivată la americani de toţi liderii
politici.
De la sfârşitul secolului XX şi până în prezent Statele
Unite au rămas singura superputere, sistemul şi modul de viaţă

116
american exercitând o puternică influenţă asupra noilor
generaţii din întreaga lume.

Modelul Japonez

Cea de-a doua putere economică a lumii este Japonia.


Economia ca şi întreaga viaţă socială poartă amprenta vechilor
tradiţii şi obiceiuri. Japonia a cunoscut o perioadă feudală de
dezvoltare foarte îndelungată, bine conturată, cu o stratificare
socială rigidă, în care s-a pus accent pe cultul onoarei şi
disciplina militară. Elementele tradiţionale feudale şi cele
specifice economiei de piaţă convieţuiesc într-o simbioză unică.
Marile întreprinderi (Zaibatsu) se bazează pe utilizarea
permanentă a forţei de muncă, însoţită de un sistem de
salarizare raportat la vechimea în companie. Sistemul cuprinde
circa 40% din populaţia activă industrială. Firmele mari
recrutează salariaţii de foarte tineri prin semnarea unui contract
de muncă pe viaţă.
Fiecare mare companie posedă o bancă la care salariaţii
îşi depun o parte din salariu. Prin această formă de economisire
este posibilă dezvoltarea întreprinderii fără a se apela la credite,
salariaţii asigurând astfel finanţarea dezvoltării economice.
Sistemul de organizare al firmelor japoneze este unic şi
în el constă forţa economică a Japoniei. Firmele sunt organizate
în cadrul unor reţele economice în care firmele sunt legate prin
participaţii financiare încrucişate, asigurându-se convergenţa
intereselor.
Modelul toyotist – firmele toyotiste sunt firme
transnaţionale înconjurate de mici firme subcontractante
integrate pe orizontală. Salariaţii au un statut stabil, cumulează
un maxim de operaţiuni rămânând polivalenţi. La modelul
toyotist cererea este cea care ghidează producţia.
Japonia este o ţară săracă în resurse naturale, în
consecinţă a fost nevoită să mizeze pe resursele umane, pe
disciplina seculară a populaţiei şi pe un orgoliu naţional

117
deosebit. Japonia este ţara cu cea mai omogenă populaţie din
punct de vedere etnic din lume, acest fapt influenţând atât
modelul de organizare şi funcţionare a societăţii, cât şi modul
de funcţionare al pieţei.
Rolul statului în economie a fost foarte important până
în anii ’80. După cel de-al doilea război mondial s-a accentuat
cooperarea între sectorul de stat şi cel particular. Alocarea
capitalului către sectoarele considerate prioritare s-a realizat
prin intermediul Ministerului Industriei şi Comerţului
Internaţional (Ministry of International Trade and Industry -
MITI). MITI a elaborat politici economice care au restrâns
ponderea întreprinderilor de stat şi au încurajat iniţiativa
privată.

Modelul Suedez

Modelul Suedez indică o cale de mijloc între capitalism


şi socialism, promovat timp de mai multe decenii. Este un
model în care statul şi sindicatele se implică în economie în
vederea redistribuirii avuţiei, pe baza mecanismelor socialiste
egalitariste.
Modelul suedez se bazează pe o dezvoltare economică
susţinută pe termen lung, dezvoltare de tip capitalist şi pe
statutul de neutralitate. Timp de patru decenii socialiştii
suedezi au acordat sindicatelor şi statului un rol sporit, marea
majoritate a populaţiei orientându-se către sectorul de stat.
Suedia devine treptat ţara cu cele mai mari impozite din
lume. Asistenţa socială fără egal, manifestată de exemplu
printr-un ajutor de şomaj care atingea circa 90% din salariu,
accentuează fenomenul de nemuncă. Aici se mai poate adăuga
un sistem de salarii rigid, solidar, incapabil să stimuleze
performanţa.
După 1991, ca urmare a adâncirii crizei economice,
manifestată prin şomaj, scăderea productivităţii, deficit bugetar

118
de proporţii 33 , Suedia trece la o politică economică de
austeritate. Din 1995, când Suedia devine membră a Uniunii
Europene, sistemul economic şi social cunoaşte o perioadă de
restructurare în vederea alinierii la cerinţele şi standardele
pieţei europene.

3.2. Politica economică în ţările dezvoltate

Politica economică reprezintă un ansamblu de măsuri


adoptate de către autorităţile publice, în vederea atingerii
următoareleor obiective unanim acceptate:

 utilizarea deplină a forţei de muncă;

 stabilitatea preţurilor şi a inflaţiei;

 creştere economică;

 menţinerea echilibrului balanţei de plăţi.

Intervenţia publică este influenţată de comportamentele


microeconomice ale agenţilor economici. Politica economică
trebuie să fie coerentă şi eficientă. Pentru acţiunea statului
coerenţa implică pe de o parte compatibilitate între obiectivele
statului, iar pe de altă parte, o adaptare a instrumentelor
utilizate la obiectivele urmărite. Eficacitatea se va evidenţia
prin combinaţia optimă a instrumentelor existente.
Măsurile de politică economică ţin cont de raportul
dintre beneficiile şi costurile pe care le implică, din punct de
vedere politic, economic şi social. În general, se încearcă
obţinerea unei combinaţii optime între şomaj şi inflaţie.
Realitatea economică a evidenţiat imposibilitatea atingerii

33
În anii ’90 deficitul bugetar înregistrat în Suedia, ca pondere în PIB, bate
toate recordurile din lumea occidentală.
119
concomitente, prin măsuri de politică macroeconomică, a
principalelor obiective, respectiv şomaj redus şi inflaţie zero.
O politică ce se axează pe inflaţie redusă va permite
asigurarea stabilităţii preţurilor. În schimb apar efecte
recesioniste, concretizate prin scăderea activităţii economice în
general. Recesiunea conduce la un consum mai redus de forţă
de muncă. Ca urmare o politică concentrată pe inflaţie va
genera apariţia sau creşterea şomajului.
În elaborarea unei politici economice optime se ţine
cont de raportul dintre pierderile datorate inflaţiei şi pierderile
datorate şomajului. Pentru a fi eficiente, politicile economice,
sunt corelate cu instrumente corespunzătoare. Având în vedere
natura politicii, scopul urmărit şi istrumentele folosite,
politicile economice se concretizează în:

■ POLITICA MONETARĂ ŞI DE CREDIT

■ POLITICA FISCALĂ

■ POLITICA CHELTUIELILOR PUBLICE

■ POLITICA COMERCIALĂ

Adoptarea politicilor economice depinde de ciclitatea


economică. Evoluţia economiei mondiale a demonstrat că
activitatea economică este fluctuantă. Fluctuaţiile sunt de mare
amplitudine, de durată şi se manifestă cu o anumită regularitate.
Încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, s-a observat,
că activitatea economică cunoaşte fenomene de criză, care se
succed la intervale de 8-10 ani şi că activitatea economică
evoluează printr-o succesiune de faze care compun un ciclu
economic. În cadrul unui ciclu economic se succed următoarele
120
faze: prima fază, în care activitatea economică creşte, denumită
faza de ascensiune şi a doua fază caracterizată prin scăderea
activităţii economice, denumită faza de depresiune
economică.

Faza de ascensiune se caracterizează prin creşterea


investiţiilor, veniturilor, producţiei şi prin reducerea şomajului.
În această perioadă pe piaţa monetară şi de credit scade rata
dobânzii, se ieftineşte creditul, iar pe piaţa capitalului cursul
acţiunilor înregistrează în general creşteri importante.
Economia în faza de ascensiune prosperă.

Frânarea activităţii economice anunţă sfârşitul fazei de


ascensiune. Perioada se caracterizează prin reducerea mărimii
profiturilor, scăderea cursului acţiuniilor la bursă, restrângerea
şi scumpirea creditului, reducerea activităţii investiţionale.
Accentuarea fenomenelor de frânare marchează încheierea
expansiunii, de regulă printr-o cădere bruscă a activităţii
economice. Fenomenele negative se amplifică, producţia şi
vânzările se reduc şi tind să stagneze, creşte numărul de
falimente, creşte şomajul. Criza economică este declanşată şi se
intră în faza de depresiune economică.

Faza de depresiune economică este caracterizată prin


reducerea cererii globale şi a investiţiilor, creşterea şomajului.

Supraîncălzirea apare atunci când pe fondul unei


creşteri a activităţii economico-financiare, inflaţia devine mare,
importurile depăşesc exporturile iar datoria publică creşte
excesiv. Cererea depăşeşte oferta.
În vederea asigurării succesului, politicile economice
trebuiesc corelate.

3.2.1. Politica monetară şi de credit

121
Politica monetară şi de credit este considerată o politică
economică liberală datorită satutului Băncii Centrale de
instituţie neguvernamentală.
Politica monetară şi de credit este elaborată şi
coordonată de Banca Centrală. Banca Centrală în cadrul
economiei de piaţă îndeplineşte următoarele funcţii:

 prevenirea crizelor financiare prin acordarea de


lichidităţi băncilor aflate în dificultate de plată;

 supraveghează funcţionarea sistemului bancar;

 emite monedă şi reglează masa monetară aflată în


circulaţie;

 acordă împrumuturi statului şi păstrează tezaurul


naţional.

Politica se defineşte ca ansamblu de acţiuni care


utilizează controlul ofertei de monedă de către Banca Centrală
ca un instrument de realizare a obiectivelor generale ale
politicii economice.

Principalele instrumente cu care operează politica


monetară şi de credit sunt:

 masa monetară

 dobânda

 condiţiile de creditare

Componentă a politicii monetare, politica valutară,


complet subordonată, comportă utilizarea în special a
operaţiunilor cu devize, care determină modificarea parităţii

122
prin devalorizarea sau revalorizarea monedei naţionale. Politica
valutară influenţează în special intrările şi ieşirile de devize.
Cursul de schimb este un instrument important care
poate influenţa volumul exporturilor şi importurilor unui stat.
De exemplu deprecierea monedei naţionale la extern, care nu
este însoţită de accentuarea fenomenului inflaţionist,
stimulează exporturile şi implicit creşterea economică. În
schimb, deprecierea monedei naţionale are un efect depresiv
asupra importurilor, preţurile acestora în monedă naţională
fiind superioare faţă de situaţia anterioară reducerii cursului de
schimb.

Rolul principal în elaborarea şi aplicarea politicii


monetare îi revine Băncii Centrale. Banca Centrală are rolul de
a supraveghea cursul de schimb al monedei naţionale. Pentru
aşi îndeplinii misiunea, Banca Centrală apelează la propriile
rezerve formate din aur şi devize, poziţii de rezervă la FMI şi la
drepturile speciale de tragere (DST) asupra resurselor FMI.
Majorarea volumului de monedă în circulaţie însoţeşte
sporirea volumului de bunuri şi servicii, datorită rolului activ,
incitativ, al monedei, expansiunea economică fiind în acest
context favorizată prin injectarea de mijloace de plată, într-o
economie cu subutilizare a forţei de muncă, majorarea
lichidităţilor poate facilita relansarea economică, fiind necesar
pentru aceasta ca investitorii şi consumatorii să solicite aceste
lichidităţi, de regulă, prin exprimarea unei cereri de credit.
Dacă un asemenea proces nu va apărea spontan, acţiunea
statului va deveni preponderentă şi efortul de antrenare se va
manifesta prin creşterea investiţiilor şi cheltuielilor publice,
finanţate prin deficitul bugetar, deci prin crearea de monedă de
către Trezorerie.
În acelaşi timp, însă, atunci când majorarea masei
monetare este foarte rapidă, aceasta poate să antreneze
dezechilibre şi reacţii în lanţ. O prea abundentă distribuire a
creditului generează o cerere de bunuri de consum şi de bunuri

123
de investiţii, determinând un proces de expansiune cumulativă,
apoi, de regulă, după epuizarea stocurilor şi în cazul în care
oferta nu poate creşte în acelaşi ritm cu cererea, are loc o
creştere a preţurilor şi apariţia sau creşterea deficitului balanţei
comerciale.
În cadrul politicii de control al mijloacelor de plată,
condusă de Banca Centrală, se urmăreşte, conform abordărilor
monetariste, armonizarea creşterii regulate a lichidităţilor în
funcţie de dinamica activităţii economice, de variaţia vitezei de
circulaţie a monedelor şi de rata de creştere a preţurilor,
considerată acceptabilă.
În prezent, se poate sublinia importanţa instrumentelor
monetare în cadrul politicilor economice aplicate, cu un succes
evident în privinţa dezinflaţiei, dar cu consecinţe mai puţin
favorabile asupra economiei reale.
Accentuarea rolului acordat acestui tip de politică a fost
determinată şi de restricţiile care se impun în prezent utilizării
celorlalte instrumente: persistenţa deficitelor bugetare şi
obstacolele cu care se confruntă politicile salariale restrictive
diminuează mult gradele de libertate ale politicii economice.
Există deci, pe plan internaţional, un consens cu privire
la eficacitatea şi la necesitatea politicii monetare în conducerea
politicii de stabilizare, în acest sens, este evidentă conexiunea
reciprocă dintre diferitele instrumente care sunt la dispoziţia
autorităţilor publice.

Abordarea politicii monetare, în actuala fază a evoluţiei


economiei mondiale, evidenţiază câteva dificultăţi cu care se
confruntă instrumentarea acesteia34:

 autonomizarea politicii monetare în raport cu alte


scheme de intervenţie; astfel, promovarea unui

34
Gheorghe Manolescu “Politici economice”, Editura Economică, Bucureşti,
1997.
124
deficit bugetar conduce la problematica finanţării
acestuia, care are o influenţă directă asupra
costurilor creditului;

 definirea obiectului acţiunii politicii monetare: baza


monetară sau lichiditatea bancară;

 modalitatea concretă de acţiune asupra economiei;

 specificitatea asociată diferitelor scheme de


intermediere;

 reexaminarea politicii monetare în condiţiile


internaţionalizării şi integrării.

Aceste dificultăţi întâmpinate ca efect de redefinire a


politicii monetare îşi pun amprenta asupra obiectivelor şi
instrumentelor acesteia.
Politica monetară ţinteşte menţinerea echilibrului
macroeconomic sau restabilirea lui, prin utilizarea
instrumentelor specifice, în funcţie de stadiul în care se află
economia naţională în evoluţia ei ciclică.
În faza de ascesiune economică pentru a se evita
supraîncălzirea urmată de criză economică şi de faza de
depresiune, este necesară frânarea activităţii economice printr-o
politică macroeconomică care urmăreşte reducerea cererii şi
scăderea atractivităţii investiţiilor. O astfel de politică va consta
în creşterea ratei dobânzii, introducerea de restricţii
suplimentare în acordarea de credite. În momentul în care rata
dobânzii creşte, se scumpeşte creditul şi implicit scade
interesul agenţilor economici pentru investiţii. Agenţii
economici reacţionează prin scăderea producţiei, stoparea
creşterii veniturilor, în special al salariilor ceea ce reduce
cererea, respectiv consumul. Rezultatul unei astfel de politici

125
este încetinirea ritmului de creştere a activităţii economice în
general şi a celei de producţie, în special.
În aceeaşi direcţie acţionează şi reducerea masei
monetare aflate în circulaţie prin oprirea de emisiuni
suplimentare de monedă cerute de creşterea activităţii
economice. Scăderea lichidităţilor creşte interesul agenţilor
economici pentru credite sporind astfel cererea de credite de pe
piaţă. Rezultatul este creşterea ratei dobânzii care se stabileşte
în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de credite. În
concluzie avântul investiţional este stopat de rata ridicată a
dobânzii şi de restricţiile suplimentare aplicate în acordarea de
credite.
În faza de recesiune economică politica adoptată
urmăreşte stimularea investiţiilor prin scăderea ratei dobânzii şi
prin acordarea mult mai lejeră de credite, se merge chiar până
la acordarea de facilităţi. Astfel de măsuri stimulează procesul
de producţie şi veniturile. În principal scopul final este
stimularea cererii. O politică monetară care urmăreşte creşterea
masei monetare prin emisiuni suplimentare de monedă,
promovează o inflaţie controlată.
În concluzie politica monetară acţionează asupra
activităţii economice înainte de a influenţa preţurile. O creştere
a masei monetare pe o perioadă de maxim zece trimestre
acţionează în prima jumătate asupra activităţii economice
stimulând cererea şi implicit oferta ca apoi în a doua parte să
înfluenţeze preţurile şi să creeze presiuni asupra inflaţiei.
Eficienţa politicii monetare este dată de viteza de reacţie a
Băncii Centrale prin instrumente specifice.

3.2.2. Politica fiscală

Politica fiscală interferează puternic cu politicile


sectoriale din industrie, comerţ şi cu politicile financiare,
monetare şi sociale. Politica fiscală poate să stimuleze anumite

126
sectoare economice de interes şi în acelaşi timp poate să
determine restrângerea activităţii în alte sectoare.
Politica fiscală este profund influenţată de factorul
politic. Partidele politice aflate la putere îşi pun amprenta
orientărilor lor politice asupra politicii fiscale, prin includerea
în programele lor de guvernare a coordonatelor cu caracter
fiscal.
Legătura politicii fiscale cu cea socială derivă din faptul
că unele dintre obiectivele cu caracter social se realizează prin
măsuri de ordin fiscal, cum sunt exonerările şi reducerile de
impozite şi taxe. Pe de altă parte, modul de impozare a
veniturilor persoanelor fizice, în unele ţări, urmăreşte realizarea
echităţii printr-un sistem progresiv de impozitare.

Politicica fiscală foloseşte ca pârghi:

 impozitele

 taxele

Pe lângă rolul de redistribuire a veniturilor şi de creare


a surselor financiare necesare cheltuielilor cu caracter public,
politica fiscală poate influenţa activitatea economică. Politica
fiscală poate acţiona asupra consumului prin modificarea
cererii de pe piaţă. De asemenea, poate orienta cererea de
consum spre anumite produse şi grupe de produse, prin
diferenţierea cotelor de impunere fiscală.
Politica fiscală are un impact favorabil asupra
economiei numai în măsura în care acţiunile publice se
realizează cu luarea în considerare a priorităţilor din fiecare
etapă de dezvoltare, asigură efecte economice, sociale sau de
altă natură corelate cu efortul financiar produs, îmbină
armonios raţionalitatea pe termen scurt cu cea pe termene
mijlocii şi lungi.

127
Autorităţile publice folosesc politica fiscală în scopul
atingerii următoarelor obiective:

 influenţarea proceselor economice;

 corectarea ciclului economic;

 înlăturarea dezechilibrelor din economie.

Instrumentarea variabilelor, mecanismelor şi


structurilor fiscale în sensul realizării acestor obiective care, de
altfel, constituie finalităţi ale politicii economice, vizează
obiective circumscrise sferei de influenţă a acestor instrumente
fiscale, comensurate prin indicatori economici.
Politica fiscală urmăreşte stabilizarea, relansarea,
restructurarea economiei şi creşterea economică.
Politica fiscală variază în funcţie de faza în care se
găseşte economia ţării. Pentru relansarea activităţii economice
se aplică o politică de relaxare fiscală, care presupune impozite
şi taxe reduse. O politică de relaxare fiscală conduce la o
creştere a veniturilor agenţilor economici (salarii, profit), ce
generează o creştere a consumului şi implicit a cererii de
bunuri şi servicii. Rezultatul constă în reluarea creşterii
economice. O astfel de politică se va aplica în faza de recesiune
economică.
În cazul în care economia se supraîncălzeşte, statul
recurge la o politică fiscală de rigoare, la majorarea fiscalităţii.
Rezultatul se resimte pe piaţă prin micşorarea veniturilor şi în
consecinţă prin frânarea consumului şi investiţiilor.

3.2.3. Politica cheltuielilor publice

Statul este unul dintre participanţii la activitatea


economică în cazul unei economii de piaţă şi poate influenţa
economia prin resursele sale financiare.

128
Politica cheltuielilor publice foloseşte ca pârghii:

 achiziţiile

 comenzile de stat

 investiţiile

Achiziţiile, comenzile de stat şi investiţiile, sunt folosite


în cadrul politicii cheltuielilor publice în mod diferenţiat în
funcţie de activitatea economică. Achiziţiile şi comenzile
sporesc în mod substanţial, în perioadele de depresiune
economică producând astfel o cerere, care se repercutează prin
efectul ei propagat, asupra tuturor agenţilor economici, ceea ce
sporeşte veniturile şi astfel cererea generală. Investiţiile pe care
le face statul sunt şi ele diferenţiate în funcţie de domeniul de
aplicaţie. Pentru că, în faza de depresiune economică oferta
prevalează, aceste investiţii se fac în domenii care nu produc
bunuri materiale: construcţii de interes public, autostrăzi,
aşezăminte cu caracter social şi cultural etc. Pentru executarea
lucrărilor de acest gen se angajează muncitori care primesc
salarii, ceea ce reprezintă un impuls în direcţia cererii, respectiv
comenzi pentru alte activităţi economice producătoare de
bunuri şi servicii. Simultan cu aceste investiţii în obiective de
interes public se fac investiţii şi în întreprinderi pe care le
administrează statul (fiind în proprietatea statului). Aceste
investiţii vizează retehnologizarea unităţilor producătoare de
energie electrică, de transport, telecomunicaţii, precum
activitatea din alte domenii strict productive. Evident că aceste
investiţii reprezintă o sursă de comenzi pentru agenţii
economici privaţi, producători de instalaţii, utilaje etc., care la
rândul lor lansează comenzi celor ce produc materiile prime şi
energie etc. Toate aceste comenzi înseamnă locuri de muncă,
deci salarii, deci cerere.

129
Cunoscând acest mecanism apare absolut normal ca în
condiţiile de boom economic, adică de expansiune economică,
achiziţiile, comenzile şi investiţiile de stat să fie reduse şi chiar
oprite, în funcţie de situaţiile concrete care variază de la ţară la
ţară.
Politicile de cheltuieli publice şi politicile fiscale sunt
politici dirijate deoarece sunt elaborate şi implementate de
către stat.

3.2.4. Politica comercială

Politica comercială reprezintă totalitatea măsurilor,


reglementărilor cu caracter juridic, fiscal, valutar, bugetar,
financiar, bancar şi de altă natură, utilizate de către stat în
vederea reglementării relaţiilor sale comerciale externe.
Politica comercială urmăreşte două obiective globale pe
termen lung: promovarea relaţiilor economice internaţionale şi
protejarea economiei naţionale de concurenţa celorlalte state.

Pe termen scurt politica comercială urmăreşte:

 îmbunătăţirea structurii comerţului exterior;

 orientarea geografică a schimburilor;

 stimularea sau restrângerea exporturilor sau


importurilor;

 îmbunătăţirea cursului de schimb;

 sporirea încasărilor la bugetul statului;

 delimitarea sectoarelor considerate de interes


strategic;

130
 menţinerea unui echilibru general al balanţei
comerciale şi al plăţilor externe.

Politica comercială utilizează trei categorii de


instrumente:

 de natură tarifară (vamală)

 de natură netarifară

 de natură promoţională şi de stimulare

Instrumente tarifare (vamale)


Parte componentă a politicii comerciale a unui stat,
politica vamală este realizată cu ajutorul reglementărilor
adoptate de stat care vizează intrarea sau ieşirea în/din ţară a
mărfurilor şi care implică: controlul cu ocazia trecerii frontierei
de stat a mărfurilor şi mijloacelor de îndeplinire a formalităţilor
vamale şi plata taxelor vamale.

Instrumentele politicii vamale:

 tariful vamal

 legislaţia vamală, codul vamal şi regulamentul


vamal

Tariful vamal constitue un instrument utilizat în


vederea reglementării schimburilor comerciale externe, potrivit
intereselor naţionale. Tariful vamal este un catalog ce cuprinde
nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale şi taxele
vamale percepute asupra fiecărui produs sau grupă de produse
în parte.
Tarifele vamale pot fi simple, cu o singură coloană, sau
compuse, cu două sau mai multe coloane în care se trec

131
diferenţiat, pe mărfuri şi pe ţări de provenienţă, taxele vamale
autonome, convenţionale şi preferenţiale. Pe baza tarifelor
vamale, producţia internă poate fi protejată împotriva
concurenţei străine, se pot negocia concesii în domeniul
politicii vamale sau se pot institui discriminări în relaţiile cu
anumite state.

Impunerea vamală (taxele vamale) îndeplineşte trei


funcţii:

 de natură fiscală – reprezintă o sursă de venit la


bugetul de stat (taxele vamale, taxele de tranzit);

 de natură protecţionistă – protejază agenţii


economici interni de concurenţa străină;

 de negociere – pot fi negociate în cadrul


organizaţiilor internaţionale, spre exemplu
OMC, ele pot influenţa la nivel global evoluţia
preţurilor mondiale.

Taxele vamale sunt impozite indirecte aplicate de către


un stat mărfurilor când acestea trec graniţele vamale ale ţării
respective.
După modul de percepere, taxele vamale se înpart în
trei categorii:
Ad valorem – se stabilesc la valoarea mărfii de import
(CIF sau CIP) sub formă procentuală.
Specifice – se percep sub forma unor sume de bani ce
corespund unei unităţi de măsură din produsul importat.
Mixte – în cazul scăderii importante a preţurilor,
elementul ad valorem este completat cu un element de taxă
specifică.

Instrumente de natură netarifară


132
Barierele netarifare sunt un complex de măsuri şi
reglementări de politică comercială care împiedică, limitează
sau deformează fluxul internaţional de bunuri şi servicii, care
au ca principal scop apărarea pieţei interne de concurenţa
străină şi echilibrarea balanţei de plăţi externe.

Conform GATT, barierele netarifare împart în cinci


categorii:

 bariere care implică o limitare cantitativă directă


a importurilor (interdicţiile, contingentele,
licenţele);

 bariere care implică o limitare indirectă a


importurilor prin mecanismul preţurilor
(prelevările, preţurile minime şi maxime,
impozitele indirecte, taxele antidumping);

 bariere care decurg din formalităţile vamale şi


administrative la import;

 bariere care decurg din participarea statului la


activităţile comerciale;

 bariere care decurg din standardele aplicate


produselor importate şi celor indigene
(obstacole tehnice).

Instrumente de natură promoţională şi de stimulare


Măsurile promoţionale au ca obiectiv sporirea
competitivităţii exporturilor. Relaţia între performanţa
exportului şi creşterea economică a fost din totdeauna un
subiect de mare interes pentru economişti, subiectul fiind
accentuat mai ales în ultimii ani. S-a demonstrat faptul că ţările
care înregistrează o rată favorabilă de creştere a exporturilor,

133
ating şi rate înalte de creştere economică. Multe studii
demonstrează că exportul contribuie la creşterea PIB.
În concluzie conturarea unei politici comerciale axate
pe stimularea exporturilor reprezintă în prezent una din
priorităţile oricărui stat dezvoltat.

Principalele categorii de măsuri luate la nivel


macroeconomic în vederea promovării exporturilor sunt:

 Subvenţii directe la export – reprezintă sume


de bani pe care statul le acordă direct agenţilor
economici în vederea sporirii competitivităţii
externe a produselor realizate, din punct de
vedere al costurilor. În acordarea de subvenţii se
au în vedere sectoarele economice sensibile.

 Prime directe la export – sunt mijloace de


stimulare de natură bugetară care se acordă de
către stat exportatorilor care realizează sau
pentru a realiza un volum mare de desfaceri pe
pieţe externe. Ele nu urmăresc rentabilizarea
activităţii agenţilor economici vizaţi, ci doar
creşterea exporturilor.

 Subvenţii indirecte la export – ele îmbracă în


general forma asistenţei tehnice de specialitate,
studii şi cercetări de piaţă, facilităţi acordate în
vederea participării la târguri şi expoziţii, etc.

 Facilităţi fiscale pentru mărfurile exportate –


importul cu scutirea condiţionată a plăţii taxelor
vamale (drawback). Se aplică produselor
importate care urmează să fie încorporate în
produse destinate exportului.

134
 Facilităţi fiscale acordate exportatorilor –
îmbracă forma unor scutiri sau reduceri de taxe
pe venitul obţinut în urma exportului.

 Credite pentru export cu dobândă


preferenţială;

 Prime valutare – sunt prime indirecte care se


acordă cu prilejul convertirii valutei străine,
obţinută de exportatori, în moneda naţională la
un curs de schimb mai avantajos decât cursul
oficial.

 Devalorizarea monedei naţionale – stimulează,


de asemenea, într-o anumită măsură, exporturile
de mărfuri atunci când scăderea cursului
monedei naţionale în raport cu celelalte valute
se produce într-un ritm mai accelerat decât
scăderea puterii interne de cumpărare a acestora.

3.2.4.1. Politici comerciale favorabile liberului


schimb vs. politici comerciale protecţioniste

Politicile comerciale favorabile liberului schimb se


caracterizează prin utilizarea restrânsă a barierelor tarifare şi
netarifare. Într-o economie deschisă ponderea schimburilor
comerciale în PIB 35 este destul de însemnată. În schimb
politica comercială protecţionistă presupune aplicarea unor
restricţii tarifare şi netarifare ridicate la import. În realitate
politica comercială favorabilă liberului schimb este
caracteristică ţărilor dezvoltate, pe când ţările în dezvoltare

35
Conform metodologiilor propuse de B.Balassa (1970) – deschiderea
externă se măsoară în mod tradiţional prin ponderea exportului, respectiv a
importului în PIB, sau VN.
135
preferă o politică protecţionistă în vederea atingerii unui grad
superior de protecţie.
Conform studiilor efectuate, ţările care au adoptat o
politică comercială orientată către exterior, au beneficiat de
creşteri economice însemnate, asta datorându-se cel puţin
parţial faptului că o astfel de politică comercială stimulează la
nivel intern eficienta alocare a resurselor.
Economia mondială este eterogenă, aşadar efectele
deschiderii economice se resimt diferit în funcţie de gradul de
dezvoltare a fiecărei economii naţionale. Pentru ţările în
dezvoltare, deschiderea economică, promovarea unei politici
comerciale favorabile liberului schimb, implică unele riscuri.
Efectele negative survin în princial în urma întrepătrunderii
măsurilor de liberalizare a comerţului exterior cu modificările
care au loc la nivel internaţional în virtutea procesului de
globalizare.

Teoretic putem delimita două poziţii conceptuale:


teoria clasică şi neoclasică şi teoria structuralistă

Teoria clasică şi neoclasică favorizează o dezvoltare


orientată către exterior a economiei. Aceste teorii afirmă că
bunăstarea naţională va creşte printr-un comerţ lipsit de
restricţii datorită atât efectelor statice cât şi dinamice ale
creşterii economice - în termeni statistici, efectele provin din
alocarea justă a resurselor, care poate avea loc doar într-un
regim liber de piaţă, iar în termeni dinamici, expunerea pieţei
interne la competiţia internaţională ar conduce la exporturi
performante şi progres tehnologic. Dimpotrivă, o îngrădire a
deschiderii economiei către exterior va conduce către o
structură distorsionată a preţurilor interne. Aceste afirmaţii se
bazează pe ideea existenţei unei economii interne care

136
funcţionează perfect. În concluzie, o politică liberală,
neintervenţionistă este de dorit pe orice piaţă numai dacă toate
celelalte pieţe funcţionează corespunzător. Principiul
fundamental rămâne cel al comerţului liber cu excepţia cazului
dereglării pieţelor, în care vor apare intervenţii în funcţie de
natura distorsiunii, intervenţiile în materie de comerţ exterior
fiind cele din urmă.
O altă teorie, asupra căreia de altfel nu o să insistăm,
este teoria structuralistă care favorizează o politică economică
orientată către interior. Exemple statelor în tranziţie vin să
întărească ideea că o astfel de politică conduce la dezvoltarea
unei economii neperformante datorită izolării faţă de mediul
concurenţial extern.
Una dintre concluziile asupra căreia nu mai există nici
un fel de îndoială este necesitatea deschiderii către exterior a
economiei. În acestă situaţie rolul pe care îl joacă comerţul
exterior în dezvoltarea economică a statelor diferă de la ţară la
ţară, în funcţie nu numai de nivelul dezvoltării, dar şi de
condiţiile pieţei mondiale, ajutorul extern sau coeziunea internă
în plan politic şi social. Acesta este cadrul mai larg în care
trebuie să se discute alegerea între o dezvoltare orientată către
interior sau exterior.
După cum a devenit evident, numai în puţine cazuri
necesitatea reală de a aplica o strategie orientată către export
înseamnă în acelaşi timp şi posibilitatea reală de a acţiona altfel.
Este evident că, în varianta clasică cel puţin, în jurul acestui
punct de referinţă trebuie să fie construite elementele unei
strategii care să fie pusă în practică.
În timp ce atenţia economiştilor se îndrepta încă cu
preponderenţă spre experienţele ţărilor în curs de dezvoltare
din anii ’50, ’60 sau ’70, în practica relaţiilor economice
internaţionale au început să apară schimbări semnificative.
Dintre acestea, mai importante pentru tema de faţă au fost cele
legate de creşterea comerţului cu produse de acelaşi tip sau a
celui realizat prin intermediul multinaţionalelor, dobândirea de

137
avantaje comparative ca urmare a economiilor dimensionale
sau de problemele de strategie concurenţilă ale firmelor supuse
din ce în ce mai mult competiţiei internaţionale.
Integrarea acestor noi probleme în studiile privind
strategia dezvoltării economice a început să devină evidentă
odată cu anii ’90, constituind o premisă pentru o tratare nouă a
subiectului. Chiar dacă în continuare, „foarte rar măsurile de
politică comercială sunt gândite şi implementate sistematic ca
parte a unei strategii comerciale curente”, aceasta nu înseamnă
că schimburile comerciale cu străinătatea sunt un element
marginal în planurile de dezvoltare, ci, la fel ca în anii anteriori,
studiile teoretice scot în evidenţă rolul lor.
În ceea ce priveşte deschiderea economică, aceasta nu
este lipsită de riscuri. În opinia multor experţi, câştigurile în
termeni de creştere economică, rezultate ca urmare a
apartenenţei la organizaţii integraţioniste, par destul de reduse
pentru ţările în curs de dezvoltare.
Nici un studiu empiric nu a permis până în prezent
demonstrarea faptului că ţările care aderă la acorduri regionale
sau multilaterale ar beneficia sistematic de o creştere
economică suplimentară. Într-o lume în care informaţia care
circulă este imperfectă, strategia „trimiterii de semnale” apare
ca unul dintre motivele majore de oficializare a „deschiderii”.,
însă nu este lipsită de riscuri.
În primul rând, de vreme ce majoritatea ţărilor o
practică, impactul unui asemenea semnal este diminuat şi poate
conduce la o „devalorizare” a ţărilor în dezvoltare. Contrar
principiului „cazurilor particulare” care prevala în cadrul
GATT, ţările sunt în prezent obligate să accepte toate condiţiile
impuse de OMC. Totuşi, nu toate au mijloacele de a aplica
aceste clauze; unele dintre aceste state se angajază să respecte
norme care necesită existenţa unui sistem legal de care ele nu
dispun. Există deci riscul, mai ales în această perioadă de
„deschidere” simultană a numeroase ţări concurente şi de
puternică volatilitate a capitalurilor, de a trimite un semnal

138
inadecvat sau nereal. Acest lucru ar putea la un moment dat să
se dovedească nefast pentru o ţară şi ar putea fi supusă unor
sancţiuni.
În al doilea rând, apartenenţa la o organizaţie care poate
impune măsuri de constrângere este riscantă pentru ţările mici
şi sărace care, din cauză că nu dispun de mijloace umane şi de
structurile statale necesare, vor fi mai puţin capabile să-şi
impună interesele şi să se apere în cazul plângerilor ţărilor mai
bogate.
De asemenea, incapacitatea acestor ţări de a realiza
studii care să le permită să evalueze efectele unei măsuri de
politică economică le împiedică să identifice cu acurateţe
punctele de discutat în cadrul negocierilor multilaterale.
În al treilea rând, este posibil ca negocierile comerciale
multilaterale viitoare din cadrul OMC să se refere la subiecte
riscante pentru ţările în dezvoltare, ca de exemplu: protecţia
socială sau protejarea mediului. Ţările incapabile să aplice noi
acorduri privind problemele menţionate ar plăti un preţ cu atât
mai mare cu cât economia lor ar fi mai integrată în organizaţia
respectivă.
În al patrulea rând, riscurile legate de institiţonalizarea
„deschiderii” apar în mare parte datorită faptului că multe
organizaţii au ca scop mai degrabă să deschidă economiile
ţărilor membre decât să le ajute să „gestioneze” această
„deschidere”. Or, dacă „deschiderea” este considerată ca un
scop şi nu ca un mijloc, fără a se ţine seama de nivelul de
dezvoltare economică a ţărilor respective, se dă naştere la
numeroase probleme. Astfel, măsurile de liberalizare a
comerţului cu produse riscă să producă o bulversare prea
rapidă a structurilor sociale ale multor ţări cu economii duale.
La fel, Acordul privind drepturile de proprietate intelectuală
semnat la Marrakesh în 1994 în cadrul GATT şi deci
obligatoriu pentru toate ţările membre OMC, nu mai
recunoaşte necesitatea politicilor adaptate nivelului de
dezvoltare al ţării. Durata de viaţă minimă a brevetelor a fost

139
astfel fixată la 20 de ani pentru toate ţările. Astfel un anumit
număr de ţări în dezvoltare riscă să nu mai poată avea acces
gratuit la tehnologiile ţărilor industrializate pe care le copiau,
ceea ce va accentua şi mai mult discrepanţele dintre economiile
acestor ţări. Practica şi teoria economică sunt şi ele supuse
evoluţiei actuale a economiei mondiale, iar aceasta din urmă se
află în curs de schimbare. Criza asiatică se pare că i-a convins
pe specialişti de necesitatea restrângerii liberalizării financiare.
Ciclul „Mileniului”, ciclul de negocieri comerciale
multilaterale din cadrul O.M.C., care a debutat fără succes la
Seattle (SUA), la 30 noiembrie 1999, a constituit un prilej de
reexaminare a modalităţilor de realizare a unei deschideri mai
reuşite pentru ţările cele mai sărace.
În concluzie OMC ar trebui să-şi dirijeze eforturile mai
ales în direcţia ajutării acestor ţări să facă faţă exigenţelor
deschiderii economiilor lor către exterior, printr-un sprijin mai
direct şi mai consistent pe linia promovării exporturilor
acestora şi a accesului mai facil la tehnologii.
În concluzie, statele dezvoltate care se bazează pe o
dezvoltare orientată către exterior vor avea de câştigat în
termeni de eficienţă şi creştere economică.
Principalele critici au apărut pe fondul conceptului de
suveranitate naţională care poate necesita aplicarea unei politici
comerciale protecţioniste în anumite domenii de activitate
considerate strategice.

Promovarea la nivel global al liberalismului a condus la:

 sporirea influenţei ţărilor dezvoltate;

 apariţia dezechilibrelor economice interne, în


principal la nivelul economiilor în dezvoltare
(deficite comerciale, deficite de cont curent,
datorii externe, şomaj);

140
 adâncirea decalajelor de dezvoltare.

Pe de altă parte o politică protecţionistă are ca efecte:

 redistribuirea venitului naţional în favoarea


diferitelor grupuri de interese, ca urmare a
modificării sau menţinerii structurii sistemului
intern de preţuri;

 crearea unui mediu favorabil dezvoltării noilor


ramuri industriale;

 obţinerea unui nivel înalt de protecţie socială,


concretizată uneori prin creşterea gradului de
ocupare al forţei de muncă şi prin stabilizarea
pieţei muncii.

În concluzie, dacă ţinem seama de faptul că economia


capitalistă se caracterizează la nivelul pieţei printr-o concurenţă
imperfectă, politica comercială ideală pentru orice stat, trebuie
să îmbine aspecte ale liberalismului cu aspecte ale
protecţionismului în funcţie de priorităţile naţionale. Politica
comercială strategică axată pe susţinerea intereselor naţionale,
în limitele impuse de organizaţiile şi de acordurile
internaţionale, rămâne singura soluţie viabilă în prezent.

3.3. Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare


Economică (OCDE)

Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică a


avut la baza Organizaţia de Coperare Economică Europeană
înfiinţată în aprilie 1948 cu sprijinul Statelor Unite şi Canadei,
pentru aplicarea Planului Marshal, în scopul reconstrucţiei
Europei după al doilea Război Mondial. OCDE a fost înfiinţată
în 1960 la Paris şi a început să funcţioneze efectiv în 1961.

141
OCDE este organizaţia care reuneşte majoritatea ţărilor
dezvoltate. La nivelul anului 2006, OCDE număra 30 de state
membre şi reprezintă o structură foarte solidă. Celor 20 de state
care au fondat organizaţia în 1961, printre care s-au numărat
Canada, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi SUA, li s-
au alăturat începând cu anul 1964 alţi 10 parteneri importanţi,
cum ar fi: Australia, Japonia sau ţările din Grupul de la
Vişegrad, ultima ţară admisă fiind Republica Slovacă, în
decembrie 2000.

Australia Ungaria Norvegia

Austria Italia Polonia

Belgia Irlanda Portugalia

Canada Islanda Slovacia

Rep. Cehă Japonia Spania

Danemarca Coreea de Sud Suedia

Finlanda Luxembourg Elveţia

Franţa Mexic Turcia

Germania Olanda Marea Britanie

Grecia Noua Zeelandă Statele Unite


Sursa: OCDE, 2006

OCDE este o organizaţie interguvernamentală care îşi


propune:

142
 să formuleze şi să promoveze politici care să
încurajeze creşterea economică şi menţinerea
stabilităţii financiare;

 să stimuleze eforturile membrilor de a acorda


asistenţă ţărilor în dezvoltare;

 să stimuleze comerţul internaţional pe baze


nediscriminatorii.

În prezent, statele membre ale Organizaţiei deţin


împreună peste 70% din producţia şi comerţul mondial cu
bunuri şi servicii şi peste 90% din volumul investiţiilor străine
directe la nivel mondial, fapt pentru care Organizaţia a fost
numită “clubul ţărilor bogate”.
Valoarea şi valabilitatea recomandărilor şi rezoluţiilor
OCDE este atât de mare, încât se constituie practic într-o
matrice de funcţionare a economiei mondiale. Acolo unde
OCDE decide să dezvolte programe, reuşeşte să mobilizeze
fonduri, fie din resurse proprii, fie din alte resurse, cum ar fi
cele ale UE, Comisia Europeană făcând parte din Consiliul
OCDE.

3.4. Grupul celor 8 (G8)

G8 este format din cele mai puternice ţări, ţări care


determină raporturile de forţe pe plan internaţional, determină
ordinea economică mondială şi anume: Statele Unite, Japonia,
Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Canada şi Rusia.
Constituirea G8 a fost determinată de criza petrolieră
din 1973, criză urmată de o recesiune economică globală.
Problemele economice mondiale din acea perioadă au
determinat începuturile cooperării între Statele Unite, Europa şi
Japonia. Reprezentanţii celor trei zone geografice s-au întâlnit
pentru a găsi o soluţie de rezolvare a crizei economice. Astfel,

143
în 1975 preşedintele fracez Valery Giscard d’Estaing invită
şefii de stat a celor şase state dezoltate la summitul de la
Rambouillet şi propune întâlniri anuale regulate în vederea
soluţionării problemelor globale. Participanţii au fost de acord
să organizeze întâlniri anuale, constituindu-se astfel Grupul
celor 6 (G6), format din Franţa, R.F.G., Italia, Japonia, Marea
Britanie şi Statele Unite. La întâlnirile acestui grup, ţările
membre erau reprezentate la nivelul şefilor de guvern sau ai
miniştrilor economiei şi finanţelor. În 1976, la summitul din
Puerto Rico, Canada devine membră, grupul transformându-se
în G7.
După sfârştul „Războiului Rece”, în 1991 Uniunea
Sovietică începe să participe la summiturile G7. La iniţiativa
preşedintelul Statelor Unite Bill Clinton G7 se transformă în
Grupul celor 8, format din: Statele Unite, Marea Britanie,
Japonia, Germania, Franţa, Italia, Canada şi Federaţia Rusă.

În cadrul reuniunilor anuale, prezidate pe rând de către


toate ţările membre, se abordează următoarele probleme:

 coordonarea politicilor macroeconomice şi în special


a politicii ratelor de schimb;

 dezvoltarea economică;

 protecţia mediului;

 implementarea legislaţiei;

 sănătatea populaţiei – înbunătăţirea accesului la


asitanţă medicală a populaţiei;

 terorismul privit ca o ameninţare globală.

144
Potenţialul economic al ţărilor membre G8 este
prezentat în tabelul de mai jos, membrii G8 controlând circa
reprezinta 66.1% din economia mondială în situaţia în care
populaţia totală nu depăşeşte 14% din populaţia globului.

2004 Populaţie PIB


mil. % mrd. %

Mondial 6345.1 100.0 39833.6 100.0


Statele Unite 293.5 4.6 12179.9 30.7
Japonia 127.8 2.0 4749.9 11.9
Germania 82.6 1.3 2549.0 6.3
Marea Britanie 59.4 0.9 2036.4 5.2
Franţa 60.0 0.9 1858.7 4.7
Italia 57.6 0.9 1503.6 3.8
Canada 31.9 0.5 905.6 2.3
Rusia 142.8 2.3 487.3 1.2
G8 855.6 13.5 26270.4 66.1
Sursa: World Development Report – 2006, World Bank

Critici aduse G8

G8 poate fi considerat în mod neoficial un „guvern al


lumii”. În cadrul G8 se discută probleme globale controversate,
care afectează soarta întregii planete. Ca urmare G8 este
responsabil pentru o serie de probleme cum ar ar fi încălzirea
145
globală, problema datoriilor externe şi a politicilor comerciale
inechitabile care afectează ţările în dezvoltare, sărăcia din
Africa şi nu în ultimul rând globalizarea.
Tările membre G8 duc o politică de dominare şi
constrângere asupra celoralalte ţări ale lumii, impunând
legislaţii şi creând legături economice care generează
dependenţă.
G8 vorbeşte foarte mult despre democraţie şi bună
guvernare, ceea ce reiese din Comunicatul de la Summit,
(Summit Communiqués), dar în acelaşi timp G8, instituţiile pe
care acesta le controlează şi mai pe larg relaţiile internaţionale,
nu funcţionează pe principii democratice cum ar fi transparenţa,
egalitatea şi respectul pentru drepturile omului. Sedinţele G8
sunt ţinute în secret şi nu există un transcript al discuţiilor,
rezultatele fiind redate de un „Summit Communiqués”. De
obicei, comunicatele G8 admit existenţa problemelor globale –
sărăcie, mediu, datorii, crize financiare, terorism, etc. În fiecare
an, G8 propune ceea ce consideră ca fiind soluţiile pentru
aceste probleme, care apoi sunt implementate de instituţiile
controlate de acest grup, cum ar fi Banca Mondială, Fondul
Monetar Internaţional sau Organizaţia Mondială a Comerţului.
Cu toate că lista de probleme variază de la an la an, soluţia
rămâne aceeaşi – globalizarea.
Problemele discutate în aceste întâlniri ţin de economia
globală, dar apar şi alte teme legate de ecologie, război,
terorism şi securitate. În principal, întânirile au devenit centrul
din care se modelează şi controlează economia globală.
În concluzie „Summitul nu a reuşit să întâmpine
aşteptările populaţiei sărace. A rezultat un plan de comerţ
îndreptat împotriva populaţiei sărace şi un fond monetar precar
şi nimic despre datorii. Mii de protestatari paşnici au manifestat
în Geneva în favoarea ţărilor sărăce. Orice ar spune rapoartele

146
oficiale, vocea protestatarilor nu a fost ascultată, ci a fost stinsă
atât de violenţa, cât şi de indiferenţa liderilor politici” 36.
Astfel, protestele adună din ce în ce mai mulţi oameni
care sunt împotriva hotărârilor luate de către G8. Din 2000 s-au
înregistrat o serie de acţiuni de protest: 2000 Okinawa –
Japonia, 2001 Genova – Italia, 2002 – Kananaskis, Alberta –
Canada, 2003 Évian-les-Bains – Franţa, 2004 Sea Island,
Georgia – SUA şi în 2005 Gleanegle – Scoţia, UK, cerinţa
generală este de a democratiza guvernarea economică globală.

36
Jessica Woodroffe, Head of Policy at the World Development Movement
(WDM) 2002.
147
CAPITOLUL 4

SOCIETĂŢILE TRANSNAŢIONALE

În viziunea UNCTAD, societatea transnaţională (STN)


se defineşte ca fiind acea entitate economică formată dintr-o
companie - mamă şi filialele ei în străinătate. Societatea
transnaţională este prin urmare o firmă care şi-a extins
activitatea economico-financiară dincolo de graniţele ţării de
origine. Societăţile transnaţionale acţionează într-o multitudine
de medii naţionale şi urmează în general trei stadii de
dezvoltare37.
În primul stadiu, societatea transnaţională creează
strategii de afaceri separate pentru fiecare ţară în care operează
şi poate fi numită mai degrabă „corporaţie multilocală”.
În al doilea stadiu, societatea urmăreşte să domine o
piaţă globală, dar îşi concentrează totuşi majoritatea eforturilor
asupra ţării de origine, trecând la nivelul de „corporaţia
globală”.
În cea de-a treia şi ultimă etapă de dezvoltare,
societatea transnaţională beneficiază de resurse, management,
producţie şi alte capacităţi globale care îi conferă statutul de
„societate transnaţională”. Practic, o astfel de viziune se
suprapune destul de bine peste teoria clasică a
internaţionalizării firmei, teorie în care se succedau de
asemenea trei etape: întâi, exportul direct pe o anumită piaţă
naţională, apoi apelul la intermediari locali, aflaţi într-o
anumită relaţie de cooperare cu firma-mamă, pentru ca în cele
din urmă corporaţia să stabilească o relaţie de proprietate între
ea şi reprezentanta sa pe piaţa respectivă – filiala. Această
relaţie de proprietate este esenţială în definirea societăţii

37
Paap D. “Contemporary International Relations, MacMillan 1991.
148
transnaţionale şi este posibilă ca urmare a realizării pe piaţa
ţintă a unor investiţii străine directe.
În prezent, societăţile transnaţionale sunt principalii
agenţi economici, ajugând să aibă o forţă economică mai mare
decât a multor ţări dezvoltate.
În prima fază de mondializare, comerţul exterior
reprezenta principala cale de desfăşurare a relaţiilor economice
internaţionale. În economia mondială contemporană, valoarea
bunurilor şi serviciilor care rezultă din investiţii externe directe
de capital depăşeşte considerabil valoarea exporturilor de
mărfuri pe plan mondial. În concluzie, investiţiile străine
directe stau la baza dezvoltării societaţilor transnaţionale,
determinând implicit transnaţionalitatea vieţii economice.
Fluxurile de investiţii străine directe sunt susţinute şi orientate
de către marile societăţi transnaţionale, care profită de
avantajul comparativ dat al ţărilor în care implantează (forţă de
muncă ieftină, calificată, resurse naturale).
Publicaţia UNCTAD – World Investment Report, cea
mai renumită în prezentarea evoluţiei şi dinamicii investiţiilor
străine directe şi a societăţilor transnaţionale, ierarhizează
corporaţiile după volumul activelor deţinute în străinătate, după
indicele de transnaţionalitate sau după volumul vânzărilor.
Conform UNCTAD, active în străinătate, reprezintă
active din afara ţării de origine, atât tangibile cât şi intangibile,
care apar în bilanţul contabil al filialelor. Activele în străinătate
dau dimensiunea cantitativă a forţei investiţionale a unei
societăţi transnaţionale, iar ponderea mai ridicată a acestora în
străinătate poate fi expresia atât a unei concurenţe deosebite pe
piaţa de origine a firmei, cât şi o atractivitate mult mai ridicată
a mediului străin comparativ cu cel autohton.
Numărul de angajaţi în străinătate este în strânsă
legătură cu volumul activelor din străinătate al societăţii
transnaţionale, dar depinde şi de natura activităţii firmei şi de
diferenţele existente în ceea ce priveşte costul forţei de muncă
în diferite ţări.

149
Vânzări în străinătate reprezintă suma vânzărilor nete
(vânzări brute, din care se scad taxa pe valoarea adăugată şi
alte taxe) realizate de filiale. În anumite cazuri, pot include
exporturi efectuate de către societatea mamă către filiale.
Vânzările în străinătate exprimă, de asemenea, gradul de
concentrare al firmei către piaţa internă sau externă. În general,
societăţile transnaţionale care au ca origine ţări mari, au
vânzări în străinătate mai reduse decât cele care provin din ţări
mici.
Din punct de vedere al gradului de internaţionalizare şi
al impactului pe care îl au asupra economiei globale, societăţile
transnaţionale pot fi ierarhizate în baza Indicelui de
Transnaţionalitate (Transnationality Index – TNI). Indicele
Transnaţionalităţii pentru o corporaţie se calculează ca medie
aritmetică a trei rapoarte şi anume: raportul dintre active în
străinătate şi total active, raportul dintre vânzări în străinătate şi
total vânzări, raportul între angajaţi în străinătate şi total
angajaţi. Indicele de Transnaţionalitate se determină conform
formulei38:

ITN = ( Astr / At + Vstr / Vt + FMstr / FMt ) / 3, unde:

ITN – indicele de transnaţionalitate;


Astr – active în străinătate;
At – total active;
Vstr – vânzări în străinătate;
Vt – vânzări totale;
FMstr – forţă de muncă în străinătate;
FMt – forţă de muncă totală.

Topul primelor 10 societăţi transnaţionale în funcţie de


ITN la nivelul anului 2005, se prezintă astfel:

38
Conform UNCTAD, 1997.
150
ITN
Loc STN Ţara de origine II *
%
1. Thomson
Canada 97.3 96.06
Corporation
2. CRH Plc Irlanda 95.5 84.47

3. Nestle Elveţia 93.5 94.46

4. Vodafone Group Marea Britanie 87.1 35.35

5. Alcan Canada 85.6 93.08

6. Koninklijke Ahold Statele Unite/Olanda 85.6 60.28

7. Philips Electronics Olanda 84.0 73.65

8. Nortel Networks Canada 83.2 90.63

9. Unilever Marea Britanie/Olanda 82.8 67.38

10. British Petroleum Marea Britanie 81.5 72.83


Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2006

* Indicele de internaţionalizare – se determină ca raport


între numărul de filiale implantate în străinătate şi numărul
total de filiale.

VALOAREA COMPARATĂ A ITN PE REGIUNI

Regiune/economie 2003 2004

Cele mai mari 100 STN,


55.8 56.8
din care:

Statele Unite 45.8 48.2

151
Franţa 59.5 62.3

Germania 49.0 52.2

Marea Britanie 69.2 70.5

Japonia 42.8 52.2

Cele mai mari 100 STN din ţările în dezvoltare


- 50.7
din care:

Africa (Africa de Sud) - 48.0

Asia de Sud-Est - 57.2

Asia de răsărit - 53.2


Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2006

Indicele de transnaţionalitate exprimă, interesul


companiei pentru ţara de origine comparativ cu cel pentru piaţa
internaţională. O valoare ridicată a acestui indicator poate
reflecta o atractivitate redusă a mediului de afaceri a ţării de
origine, mai ales dacă este acompaniată cu un volumul redus al
investiţiilor străine atrase, dar şi o concurenţă foarte ridicată pe
piaţa ţării de origine.
Indicele de transnaţionalitate nu ia în calcul
dimensiunea pieţei interne şi nici nu permite să se facă
distincţia între companiile ce investesc în câteva ţări sau în
întreaga lume.

4.1. Evoluţia societăţilor transnaţionale

152
În anul 2005 în economia mondială existau circa 77000
de societaţi-mamă 39 care aveau peste 770000 de filiale în
străinătate. În 2005, aceste filiale au generat valoare adaugată
estimată la 4500 miliarde de dolari, au avut aproximativ 62
milioane de angajati şi au exportat bunuri şi servicii în valoare
de peste 4000 miliarde de dolari.
Universul societăţilor transnaţionale continuă să fie
dominat de companii din triada - Uniunea Europeană, Japonia
şi Statele Unite - unde îşi au originea 85 din primele 100 de
societăţi transnaţionale ale lumii, conform unui clasament din
2004. Cinci ţări (Franţa, Germania, Japonia, Marea Britanie şi
Statele Unite) au reprezentat locul de provenienta al 73 din
primele 100 de companii, 53 de companii având sediul în
Uniunea Europeană. În fruntea listei celor mai mari 100
societăţi transnaţionale nefinanciare se află General Electric,
Vodafone şi Ford, care împreună însumează 19% din activele
totale ale primelor 100 de companii. Industria automobilelor
domină lista, urmată de industria farmaceutică şi
telecomunicaţii.

PRIMELE 10 STN, DUPĂ ACTIVELE EXTERNE


Active totale
Loc STN Ţara de origine mil. USD
externe total
1. General Electric Statele Unite 448 901 750 507

2. Vodafone Group Marea Britanie 247 850 258 626

3. Ford Motors Statele Unite 179 856 305 341

4. General Motors Statele Unite 173 690 479 603

5. British Petroleum Marea Britanie 154 513 193 213

39
UNCTAD – World Investment Report, 2006.
153
6. Exxon Mobile Statele Unite 134 923 195 256
7. Royal Dutch/Shell Marea Britanie
129 939 192 811
Group Olanda
8. Toyota Motor Japonia 122 967 233 721

9. Total Franţa 98 719 114 636

10. France Telecom Franţa 85 669 131 204


Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2006

În ciuda dominaţiei companiilor din Triadă, există şi


firme din alte ţări care progresează pe piaţa internaţională.
Vânzările totale ale societăţilor transnaţionale din ţările în curs
de dezvoltare au atins în 2005 o cifra estimativă de 1900
miliarde de dolari, având aproximativ 6 milioane de angajaţi.
În 2004, printre primele 100 de CTN s-au numarat cinci
companii ce proveneau din economii în curs de dezvoltare,
toate cu sedii în Asia, trei dintre acestea fiind deţinute de stat.
Cele cinci companii - Hutchison Whampoa (Hong Kong,
China), Petronas (Malaezia), Singtel (Singapore), Samsung
Electronics (Republica Coreea) şi CITIC Group (China) – se
află în fruntea clasamentului celor mai mari CTN din ţările în
curs de dezvoltare.
Începând cu anul 1995, “World Investment Report”
publică o listă a primelor 50 societăţi transnaţionale, provenite
din ţările în dezvoltare, extinsă în 2006 la 100 de companii. La
nivelul anului 2004, 40 dintre primele companii proveneau din
Hong Kong şi din Taiwan, 14 din Singapore şi 10 din China.
Per ansamblu, 77 din primele 100 societăţi transnaţionale,
provenite din ţări în dezvoltare, îşi au sediile în Asia, restul
sunt distribuite în mod egal în Africa şi în America Latină.

154
PRIMELE 10 STN DIN ŢĂRILE ÎN DEZVOLTARE,
DUPĂ ACTIVELE EXTERNE
Active totale
Loc STN Ţara de origine mil. USD
externe total
1. Hutchison
Hong Kong 67 638 84 162
Whampoa
2. Petronas Malaezia 22 647 62 915

3. Singtel Singapore 18 641 21 626

4. Samsung Electronics Republica Coreea 14 609 66 665

5. CITIC Group China 14 452 84 744

6. Cemex Mexico 13 323 17 188

7. LG Electronics Republica Coreea 10 420 28 903


8. China Ocean
China 9 024 14 994
Shipping
9. Petroleos de
Venezuela 8 868 55 355
Venezuela
10. Jardine Matheson China 7 141 10 555
Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2006

Creşterea din ultimii zece ani a numărului şi diversităţii


societăţilor transnaţionale din ţările în curs de dezvoltare se
datorează în mare parte impactului continuu al globalizarii
asupra acestor ţări. În 2004, indicele de transnaţionalitate
calculat pentru societăţile transnaţionale provenite din ţări în
dezvoltare a crescut de la 36.6 la 41.8, situându-se încă sub
valoarea înregistrată în cazul corporaţiilor care provin din ţări
dezvoltate.

155
Patru tipuri de factori explică impulsul
internaţionalizării societăţilor transnaţionale din ţările în curs
de dezvoltare şi în tranziţie.

 Cucerirea de noi pieţe de desfacere;

 Creşterea costurilor interne de producţie, în special


al forţei de muncă în ţările din Asia de Est şi Sud-
est (Malaezia, Republica Coreea şi Singapore).
Costurile sunt influenţate şi de restricţiile interne
care determină presiuni inflaţioniste.

 Presiunea concurenţială, datorată producătorilor cu


costuri mici, problemă apărută în special în Asia.

 Politicile guvernelor sursă şi gazdă influenţează


deciziile de a investi în alte ţări. Societăţile
transnaţionale chineze consideră politica guvernului
lor ca fiind un factor ce le îndeamnă la
internaţionalizare. Companiile indiene, pe de altă
parte, s-au lasat convinse de reglementările
încurajatoare şi stimulentele guvernelor gazdă.
Societăţile transnaţionale indiene se pot baza şi pe
capacitatea lor concurenţială, internaţionalizarea
fiind pentru ele un net avantaj.

Pe lângă factorii enumeraţi anterior, mai există două


aspecte importante care contribuie la extinderea societăţilor
transnaţionale din ţările în curs de dezvoltare în afara graniţelor.
Prima se referă la expansiunea rapidă a multor ţări mari în curs
de dezvoltare, în special China şi India.
Al doilea aspect, decurge din schimbarea de atitudine
sau comportament a societăţilor transnaţionale înfiinţate în ţări
în dezvoltare, care devin tot mai conştiente de faptul că

156
operează într-o economie globală, ceea ce le obligă să adopte o
viziune internaţională.

Componenta globală a societăţii transnaţionale


manifestă în prezent o ascensiune proeminentă, din următoarele
considerente:

 configuraţia noilor politici investiţionale având


drept premisă interdependenţele de ordin social
existente în cadrul sistemului corporativ;

 amploarea relaţiilor comerciale prezente în


sistemul societăţii transnaţionale – companii
subsidiare, a căror efecte sunt delimitate în
ipostaza unei concentrări a spaţiilor
concurenţiale internaţionale estimate la
aproximativ 80% din volumul tranzacţiilor
comerciale, financiare şi tehnologice desfăşurate
pe plan mondial40.

4.2. Societăţile transnaţionale şi investiţii externe de


capital

Fluxurile internaţionale de capital îmbracă două forme


principale: investiţiile internaţionale de portofoliu şi
investiţiile străine directe.
Investiţiile internaţionale de portofoliu reprezintă
achiziţionarea de pe o piaţă financiară a unor valori mobiliare
străine (acţiuni, obligaţiuni). Ele permit participarea la luarea
deciziilor, dar nu şi dreptul de control. Investiţiile
internaţionale de protofoliu pot fi privite în funcţie de durată ca
investiţii pe termen scurt sau lung.

40
Barnet, Richard J. “Stateless Corporations: Lords of the Global
Economy”, The Nation, 19th. December 1994.
157
Investiţiile străine directe (ISD) constau în
achiziţionarea pachetului de acţiuni de control, în cumpărarea
unor întreprinderi sau în construirea lor pe loc gol în străinătate.
Majorarea unei filiale externe sau un împrumut acordat acesteia
de către firma mamă, reprezintă, de asemenea, forme de
investiţii directe externe. Deosebirea dintre cele două fluxuri
internaţionale de capital este posibilitatea exercitării controlului
asupra investiţiei în cazul investiţiei străine directe.
FMI defineşte investiţiile străine directe ca fiind o
categorie a investiţiilor internaţionale care reflectă scopul unei
entităţi rezidente într-o ţară (investitorul direct) de a obţine un
interes de durată într-o companie rezidentă într-o altă ţară
(investiţia directă). Investiţia străină directă se realizează de
obicei pe o durată de timp nedeterminată.
Investiţia străină directă 41 implică o relaţie pe termen
lung reflectând interesul şi controlul de durată al unei entităţi
rezidente într-o economie (persoană fizică sau juridică) asupra
unei unităţi economice rezidentă într-o altă economie.

Fluxurile investiţionale care compun investiţiile străine


directe constau în:

 capitalul vărsat pentru cumpărarea de acţiuni la


o unitate economică din străinătate;

 profiturile reinvestite, obţinute din activitatea în


străinătate;

 împrumuturile în cadrul firmei (în principal


credite acordate filialelor din străinătate de către
compania-mamă).

4.2.1. Indicatorii de măsurare a ISD

41
Definiţia ISD – Conform Raportului UNCTAD – 1999.
158
În literatura de specialitate din punct de vedere
cantitativ, investiţiile străine directe se măsoară prin
intermediul a doi indicator: fluxurile de investiţii străine directe
şi stocurile de investiţii străine directe.
Prin fluxurile de ISD (FDI flows) – se înţeleg sumele
aferente investiţiilor realizate într-o perioadă de timp (de obicei
un an).
Fluxurile de investiţii pot fi de „intrare” (FDI inflows)
sau de „ieşire” (FDI outflows).
Fluxurile de „intrare” reprezintă sumele aferente
investiţiilor efectuate într-o ţară sau grup de ţări de firme sau
investitori nerezidenţi, într-o perioadă determinată de timp, de
regulă un an.
Fluxurile de „ieşire” constau în investiţiile realizate de
firme sau investitori rezidenţi în străinătate, într-o perioadă
determinată de timp, de regulă un an.
La nivel de stat stocurile de intrări de ISD (inward FDI
stock) reprezintă valoarea capitalurilor şi rezervelor din
economie care aparţin firmelor investitoare rezidente în alte ţări.
Stocurile de ieşiri de ISD (outward FDI stock) reprezintă
valoarea capitalurilor şi rezervelor aflate în alte ţări şi care
aparţin firmelor rezidente în ţara de referinţă.

4.2.2. Rolul investiţiilor străine directe

Investiţiile străine directe sunt o parte componentă a


fluxurilor de capital pe termen lung şi constitue un factor
important al creşterii economice atât pentru ţările dezvoltate cât
şi pentru cele în curs de dezvoltare.
Deşi economia mondială a fost lovită de o undă de şoc
puternică în anii 1997 – 1998, totuşi descreşterea fluxului de
investiţii străine directe nu a fost direct proporţională (1998 –
155 miliarde dolari, 1997 – 163 miliarde dolari). Fluxurile de
investiţii străine directe tind să fie mai puţin volatile decât

159
fluxurile de portofoliu în general, fiind mai puţin afectate de
şocurile financiare, deoarece determinanţii cei mai importanţi
(mediul politic, factorul natural, oferta de forţă de muncă şi
capital fizic, facilităţile de infrastructură, accesul la piaţă) nu
sunt neapărat afectaţi de criza financiară.
Investiţiile străine directe au contabilizat 56% din
totalul de fluxuri pe termen lung în anul 1998 şi au constituit în
continuare forma dominantă a finanţării externe pentru ţările în
curs de dezvoltare, deşi criza globală a redus nivelul acestora în
comparaţie cu ultimii ani. Descreşterea fluxului de investiţii
străine externe a avut loc din cauza diminuării ritmului de
creştere economică şi a volumului comerţului internaţional,
precum şi din cauza măririi gradului de incertitudine la nivel
global.
Investiţiile străine directe sunt un catalizator al efectelor
negative în perioadele de criză financiară, ce permit ţărilor în
curs de dezvoltare să urmeze calea reformelor economice şi
politice.
Investiţiile străine directe constitue un factor important
al creşterii economice, facilitând transferul internaţional de
tehnologie, forţă de muncă calificată, promovarea competiţiei,
creşterea exporturilor. Însă ţările în curs de dezvoltare nu
întotdeauna beneficiază de investiţii, iar efectele pozitive ale
acestora asupra creşterii economice depind de calitatea
politicilor de mediu, reducând accesul ţărilor în curs de
dezvoltare la piaţa internaţională de capital. În ultimii ani
creşterea fluxurilor de investiţii străine directe a fost facilitată
de liberalizarea economiilor ţărilor în curs de dezvoltare, de
creşterea comerţului internaţional şi al producţiei în contextul
scăderii rapide a costurilor transportului şi telecomunicaţiilor.
Investiţiile străine directe au jucat un rol central în accelerarea
creşterii economice pentru ţările în curs de dezvoltare, cuplate
cu politici macroeconomice viabile şi deschidere economică şi
politică.

160
Din punct de vedere al societăţilor transnaţionale,
investiţiile străine directe reprezintă o pârghie utilizată în
vedrerea exploatării avantajelor comparative dintr-o anumită
ţară, de exemplu materiile prime, forţa de muncă ieftină şi bine
pregătită. Ca urmare investiţiile generează de multe ori
capacităţi productive care pot asigura, cel puţin pe termen scurt,
creşterea gradului de ocupare al forţei de muncă.
Producţia internaţională asociată cu activitatea
corporaţiilor transnaţionale are o importanţă considerabilă
pentru economia mondială. Se manifestă o largă convergenţă a
părerilor analiştilor scenei economice atunci când apreciază că
această producţie constitue nucleul procesului de globalizare a
economiei mondiale.
Evoluţiile care au marcat investiţiile străine directe în
ultimele două decenii evidenţiază cu deosebită claritate că
aceste fluxuri au devansat considerabil – atât ca dimensiune,
cât şi ca dinamică – formele tradiţionale de internaţionalizare,
cum ar fi comerţul internaţional.
Deosebit de semnificativ este faptul că, începând de la
mijlocul anilor ’80, vânzările globale ale filialelor străine şi
produsul brut asociat cu producţia internaţională au sporit în
ritmuri superioare exporturile globale şi PIB global. Drept
urmare, valoarea globală a vânzărilor efectuate de filialele
străine ale corporaţiilor transnaţionale a fost în 1999 de două
ori mai mare decât valoarea exporturilor globale de bunuri
materiale şi servicii, comparativ cu două decenii în urmă, când
cele două mărimi se aflau aproximativ la paritate. Astfel, de
exemplu, în 1982, valoarea globală a vânzărilor efectuate de
filialele străine s-a ridicat la 2.462 miliarde dolari, iar cea a
exporturilor globale de bunuri materiale şi servicii la 2.041
miliarde dolari.
De asemenea, produsul brut global atribuit filialelor
străine a ajuns să reprezinte peste 10% din PIB global,
comparativ cu 5% în 1982. Raportul dintre stocul de investiţii
străine directe şi PIB global a crescut de la 6% la 16% în

161
aceeaşi perioadă, iar raporturile dintre fluxurile de investiţii
străine directe şi formarea brută de capital la nivel mondial a
fost de 14% în 1999.
Recentele teorii despre creşterea economică subliniază
importanţa cunoştinţelor şi informaţiei ca factor determinant al
creşterii economice. Deoarece aproape toate activităţile de
cercetare şi dezvoltare se derulează în economiile dezvoltate
(SUA, UE şi Japonia), ţările cu economii în dezvoltare nu pot
să ţină pasul cu acestea decât dacă au acces la noile tehnologii.
O serie de canale diferite asigură accesul acestor ţări la noile
tehnologii. Cele mai obişnuite canale de transfer de tehnologie
sunt: investiţiile străine directe, acordurile internaţionale de
licenţe şi comerţul internaţional.
Tot mai multe studii scot la iveală relaţia statistică
dintre investiţiile străine directe şi economia ţării gazdă. În cele
mai multe cazuri economiile respective au fost ţinta
investiţiilor străine directe de secole dar efecte vizibile au
apărut doar la începutul deceniului X când a avut loc o
intensificare a acestor fluxuri. Rezultatele studiilor atrag atenţia
asupra impactului macroeconomic final al investiţiilor străine
directe asupra economiilor în tranziţie şi caută în general să
stabilească o relaţie statistică între investiţiile străine directe şi
creşterea producţiei şi/sau a investiţiilor interne (investiţiile în
infrastructură sunt cele mai direct afectate de investiţiile străine
directe care de asemenea pot avea un impact semnificativ
asupra PIB independent de cele în infrastructură). Această
activitate interesează deoarece ea încearcă să înţeleagă efectele
nete ale investiţiilor străine directe în economie văzută ca un
întreg.
Efectele negative pot apărea din diverse distorsiuni ale
unei economii – de exemplu, acea economie care oferă şanse
de creştere a profitului investitorului străin fără să-i impună
creşterea eficienţei. Acestea pot apărea de exemplu atunci când
politicile comerciale protecţioniste încurajază intrarea
societăţilor transnaţionale pe o piaţă, sau în cazul unor

162
stimulente supradimensionate de guvern în scopul atragerii de
investitori intr-un anume domeniu considerat strategic. Chiar
dacă investiţiile străine directe nu sunt motivate prin facilităţile
amintite mai sus, ele pot avea efecte negative care afectează
producţia totală, dar care s-ar putea să fie greu de identificat
din datele puse la dispoziţie de ramura industriei respective.
Cele trei studii citate mai jos au descoperit o relaţie
semnificativă între investiţiile străine directe şi creşterea
economică. Primul, aplicând un model de creştere economică
endogenă consideră că investiţiile străine directe au stimulat
creşterea pe termen lung a PIB/locuitor 42 . Este posibil ca
această contribuţie a investiţiilor străine directe să vină din
două direcţii. Cea mai importantă pare să fie faptul că
productivitatea investiţiilor străine directe o depăşeşte pe cea a
investiţiilor interne şi asta deoarece acestea includ abilităţi
tehnologice, manageriale şi creşterea accesului la pieţele
mondiale, factori care pot stimula eficienţa ţării gazdă dar şi
concurenţa internă43. Totuşi se pare că productivitatea maximă
este atinsă doar atunci când ţara gazdă are un prag minim de
capital uman (deoarece are loc o interacţiune esenţială între
investiţiile străine directe, tehnologie şi capitalul uman din
economia ţării gazdă).
În al doilea studiu44 s-a stabilit că în China, Indonezia,
Hong Kong, Japonia şi Taiwan a fost stimulată creşterea
economică pe termen lung iar în cazul Singapore doar creşterea
pe termen scurt. Totuşi, în cazul Koreei de Sud şi Philippine s-
a constatat că nu există nici o relaţie între fluxurile de investiţii
străine directe şi creşterea economică.
Al treilea studiu, examinând impactul diverselor fluxuri
de capital din 18 ţări a concluzionat că investiţiile străine

42
E. Borensztein (datele acoperă anii 1970-1989)
43
S. Kamin and P. Wood „Capital Inflows, Financial Intermediation, and
Aggregate Demand” – studiul acoperă perioada 1983-1994, incluzând
primii ani de boom investiţional.
44
K. Zhang
163
directe au influenţat cel mai tare creşterea economică şi
economiile interne45.
În general se presupune că investiţiile străine directe
stimulează creşterea economică. Ne putem aştepta la o astfel de
relaţie deoarece investiţia străină directă poate duce la creşterea
acelor factori care de regulă, joacă un rol important în
promovarea dezvoltării economice: investiţiile, progresul
tehnologic şi în noua teorie de creştere economică, cercetarea –
dezvoltarea, acumularea de capital uman şi alţi factori adiacenţi
cu influenţă pozitivă. Totuşi, raportul dintre cauză şi efect
poate să se îndrepte în altă direcţie, caz în care o creştere
economică rapidă atrage investiţii. Pe scurt vorbind, conform
acestei ipoteze, activitatea economică internă în creştere poate
fi asociată cu un mediu investiţional în creştere şi cu o şansă
sporită de creştere a profitului.
Explozia veniturilor şi a pieţelor interne, permit
societăţilor transnaţionale să exploateze economia de scară. Pe
termen lung, îmbunătăţirile la nivelul capitalului uman,
productivităţii muncii şi infrastructurii asociate cu o creştere
economică, pot duce creşterea profitului marginal la capital, şi
astfel la creşterea cererii de investiţii interne şi străine.
Performanţele economice îmbunătăţite trebuie să genereze la
rândul lor profituri şi să încurajeze reinvestirea acestora
(veniturile reinvestite fiind o componentă a investiţiilor străine
directe). Atestarea relaţiei - creşterea economică conduce la
impulsionarea investiţiilor străine directe - este evidentă în
Malaiezia şi Thailanda.
În economiile în tranziţie este foarte dificil să găseşti o
relaţie între investiţiile străine directe şi creşterea PIB, dată
fiind importanţa cunoscută a altor factori: gradul de reformă
economică, succesul politicii de stabilizare macro-economică,
forţa cererii la import. Studiile referitoare la impactul
45
W. Gruben şi D. McLeod, „Capital flows, savings, and growth in the
1990’s”- The Quarterly Review of Economics and Finance, Vol. 38, No. 3,
Fall 1998.
164
investiţiilor străine directe şi PIB lipsesc. Datele sugerează
totuşi o asociaţie pozitivă între inestiţiile străine directe şi
creşterea economică dar corelaţia pare să nu fie prea
semnificativă.

În ceea ce priveşte Ungaria, creşterea exportului


impulsionată de investiţii străine directe pare să fi fost
responsabilă de îmbunătăţirea performanţelor economice în cea
de-a doua jumătate a deceniului X exporturile reprezentau
componenta cea mai dinamică a cererii finale, depăşind cu mult
contribuţia combinată a consumului şi investiţiilor străine
directe. Acest lucru s-a regăsit în Republica Cehă deşi PIB s-a
redus datorită absorbţiei interne în scădere. În toate ţările din
acest eşantion, PIB şi creşterea exporturilor erau aproape tot
timpul într-o relaţie pozitivă şi dat fiind rolul societăţilor
străine în export, este posibil ca investiţiile străine directe să fi
contribuit semnificativ la acest rezultat.
În ceea ce priveşte relaţia investiţii străine directe –
creştere economică, trebuie amintite neapărat implicaţiile
regionale ale fuziunilor şi achiziţiilor. Ponderea lor în totalul
investiţiilor străine directe este înaltă, putând genera un impact
decisiv asupra creşterii economice, cel puţin pentru o perioadă
determinată de timp.

4.2.2.1. Rolul STN în promovarea competitivităţii


exporturilor

Iniţial investiţiile în străinătate au avut rolul de a evita


importurile sau de a exploata avantajele comparative dintr-o
anumită ţară (materii prime, forţă de muncă ieftină şi bine
calificată, etc.). După anul 1960, anumite întreprinderi au
început să investească în străinătate în operaţiuni care
combinau producţia, schimburile şi finanţarea. Aceste activităţi
se transformă într-un avantaj competitiv al întregului sistem al
corporaţiilor transnaţionale faţă de firmele naţionale, chiar cele

165
mai puternice. Începuturile au fost lente şi limitate numai la
anumite sectoare, unde diferenţa de cost a factorilor de
producţie era mai importantă. După anii ’70 însă, operaţiunile
de investiţii s-au amplificat, cuprinzând mai multe sectoare şi
mai mulţi factori de producţie, pe care le-au atras într-o
competiţie globală.
Primul val al investiţiilor generatoare de exporturi a
avut loc, în mod predominant, în ţările în dezvoltare, efectuate
în cea mai mare parte de întreprinderi japoneze. Beneficiile
oferite de ţările gazdă s-au dovedit a fi, pe termen scurt, fragile,
fiind ulterior erodate de concurenţa altor ţări. De aceea ţările au
creat noi avantaje competitive, de natură să reziste la
concurenţa pe termen lung şi să asigure o creştere economică
durabilă în competiţia lor pentru a menţine şi atrage noi
investiţii străine. După 1970, sectoare industriale întregi
participă la integrarea activităţii lor tot mai puternice pe pieţele
de producţie şi de desfacere internaţionale. Evoluţiile care au
condus la această explozie de internaţionalizare a producţiei şi
creşterea numărului de întreprinderi multinaţionale au fost
determinate, printre altele, de impactul tehnologiilor
informaţionale şi de transport (care au diminuat costurile şi
riscurile procesului de conducere de la distanţă), crearea de noi
tehnologii (care au modificat dimensiunile unei producţii
eficiente) şi disponibilitatea unei varietăţi crescânde de
instrumente financiare (necesare pentru susţinerea unei creşteri
complexe a tranzacţiilor internaţionale). În mod evident, aceste
evoluţii au fost valorificate mai larg de către ţările dezvoltate,
unde descoperirile au fost mai pronunţate şi barierele din calea
integrării mai scăzute. Consecinţa a fost explozia investiţiilor
străine directe în aceste ţări. Pentru ţările în dezvoltare,
oportunităţile au apărut pe măsura transformărilor interne şi
deschiderii economiilor lor către concurenţa internaţională. În
prezent, aproape fiecare întreprindere este angajată în
competiţia de a-şi dezvolta operaţiunile în străinătate.

166
Chiar dacă poziţia marilor corporaţii este dominantă, iar
acestea par să desfăşoare activităţi internaţionale mult mai
extinse faţă de întreprinderile mai mici, asistăm totuşi la
dezvoltarea unei ofensive pe piaţa mondială atât a
întreprinderilor mici şi mijlocii particulare, cât şi a
întreprinderilor de stat.
Dezvoltarea societaţilor transnaţionale a fost favorizată
de liberalizarea continuă a comerţului internaţional şi al
fluxurilor de investiţii. Corporaţiile transnaţionale nu activează
numai în ţări dezvoltate (SUA, Japonia, Europa etc.) ci, tot mai
mult, în ţări nou industrializate sau în dezvoltare (Hong-Kong,
Coreea, India, Brazilia etc.). Ele reprezintă o forţă puternică în
economia mondială şi pot fi considerate ca un liant al
economiei naţionale într-o continuă internaţionalizare. Cu
ajutorul unor strategii de întreprindere şi cu o reţea de structuri
proprii, întreprinderile multinaţionale cu diferite grade de
integrare, sunt implicate în producţia internaţională
caracterizată printr-o diviziune a muncii intra-ramuri
productive din sectorul privat.
Pe măsură ce creşte integrarea pe verticală între
producător şi vânzător, rolul societăţilor transnaţionale devine
preponderent.
În elaborarea unei politici economice de dezvoltare se
urmăreşte în primul rând îmbunătăţirea competitivităţii la
export. În acest sens se pune accentul pe creşterea controlului
asupra pieţelor externe, care implică totodată diversificarea
coşului la export, creşterea numărului de produse exportate
care înglobează un nivel tehnologic ridicat, astfel încât
competitivitatea să devină durabilă şi să fie însoţită de venituri
în creştere.
Dacă o ţară în curs de dezvoltare îşi orientează politica
economică în sensul atragerii de investiţii străine directe şi
implicit al sporirii competitivităţii exporturilor rezultatul va fi
cu siguranţă creşterea productivităţii şi a nivelului de trai. O
competitivitate sporită permite ţărilor să elimine dependenţa de

167
câteva exporturi de mărfuri primare şi să urce pe scara
tehnologiei, element esenţial pentru creşterea valorii adăugate
locale şi a salariilor. Exportul bazat pe competitivitate expune
întreprinderile la standarde mai ridicate, le asigură oportunităţi
pentru accesul mai facil la informaţii, supunându-le la presiuni
mai mari de competitivitate, încurajând astfel întreprinderile
naţionale să facă eforturi mai mari pentru a implementa noi
practici de management şi capacităţi. În mod ideal, atingerea
unui control mai mare asupra pieţei trebuie să fie însoţită de
toate aceste aspecte pentru ca impactul dezvoltării să fie maxim.
Corporaţiile transnaţionale pot sprijinii creşterea
competitivităţii exporturilor în ţările în curs de dezvoltare şi în
economiile în tranziţie.
Atragerea cu succes a investiţiilor corporaţiilor
transnaţionale depinde de mai multe aspecte legate de
preferinţele societăţilor transnaţionale.

Principalele criterii după care investesc STN sunt:

 stabilitatea monedei locale;

 stabilitate politică;

 rata inflaţiei;

 posibilitatea repatrierii capitalului;

 proporţiile exercitării controlului;

 lipsa de discriminare.

Există nenumărate exemple de state în curs de


dezvoltare în care companiile transnaţionale deţin a cotă a
exporturilor impresionantă. În general aceste societăţi
transnaţionale ajung să acopere aproape toate sectoarele, fiind

168
lideri în producţia orientată către export, în special la produsele
dinamice. Sistemele lor de producţie internaţională pot lua
diferite forme, pornind de la orientarea spre producţie,
sistemele bazate pe investiţii străine directe implicând
tranzacţii intra-firmă între afiliaţi, până la reţele mai laxe fără a
fi bazate pe capital, orientate spre cumpărarea de la furnizori
independenţi (similar subcontractărilor internaţionale şi
producţiei pe bază de contract).
Creşterea tranzacţiilor cu servicii oferă noi posibilităţi
pentru exporturi, industria indiană de software fiind pâna în
prezent cel mai bine cunoscut exemplu. Oportunităţile se
extind până la servicii de tipul sediilor internaţionale, centre de
procurare, servicii în colaborare şi activităţi de cercetare şi
dezvoltare. Odată cu răspândirea lanţurilor de valori globale în
multe activităţi cu nivel tehnologic mediu şi scăzut, corporaţiile
transnaţionale sunt acum angajate într-un spectru larg de
exporturi de produse. În unele segmente cu nivel tehnologic
scăzut activează şi alte societăţi, iar corporaţiile transnaţionale
îşi asumă, în plus faţă de implicarea propriilor lor afiliaţi, rolul
de coordonator al producătorilor locali. În multe activităţi cu
tehnologie complexă, societăţile transnaţionale sunt deosebit de
importante deoarece o mare parte a tranzacţiilor sunt interne
sistemului lor de producţie internaţională. Comerţul cu piese şi
componente, în special pentru industriile dinamice, şi-a asumat
o importanţă mai mare, indicând o tendinţă crescândă spre
specializarea comerţului asociată cu sistemele de producţie
internaţională. Cele mai dinamice produse în comerţul mondial
se găsesc în industriile producătoare care nu necesită resurse, în
mod special în industria electronică, de automobile şi de
confecţii. Corporaţiile transnaţionale au jucat un rol important
în expansiunea exporturilor la aceste produse, chiar dacă în
modalităţi diferite. Ele pot juca un rol similar şi la alte produse
sau pentru alte industrii, utilizând strategii similare.
Creşterea sistemelor internaţionale de producţie reflectă
răspunsul corporaţiilor transnaţionale la schimbările dramatice

169
din mediul economic global: schimbările tehnologice,
liberalizarea politicilor şi creşterea competiţiei. Căderea
barierelor din faţa tranzacţiilor internaţionale permit
corporaţiilor transnaţionale să localizeze diverse părţi ale
proceselor lor de producţie pentru a profita de avantajul unor
diferenţe fine de costuri, resurse, logistică şi pieţe.
Corporaţiile sunt într-o căutare continuă de avantaje
competitive. Ceea ce deosebeşte avântul sistemului de
producţie internaţională de operaţiunile companiilor
transnaţionale este, în primul rând, intensitatea integrării atât la
scara regională, cât şi la scară globală şi în al doilea rând,
accentul pe eficienţa sistemului în general. De aceea, pieţele
globale implică tot mai mult competiţia între toate sistemele de
producţie, mai degrabă decât între fabrici sau firme, orchestrată
de companiile transnaţionale.
În concluzie investiţiile străine directe realizate de
societăţile transnaţionale susţin creşterea exporturilor. În unele
cazuri filialele implantate pe teritoriul naţional al unui stat
parcurg toate fazele procesului de internaţionalizare apelând
chiar la importuri. În acest caz ţara gazdă beneficiază şi de
diferenţele provenite din schimburile valutare – câştiguri nete
relativ mici. Totul depinde de strategiile urmate de companiile
transnaţionale, pe de-o parte şi de capabilităţile şi politicile
ţărilor gazdă, pe de altă parte.
Este foarte important să se ţină cont şi de faptul că o
politică economică care duce la dependenţă faţă de activitatea
societăţilor transnaţionale poate fi dăunătoare economiei ţării
gazdă, deoarece stimularea eficienţei exporturilor prin
intermediul corporaţiilor transnaţionale este o soluţie pe termen
scurt, care poate lipsi statul respectiv de o serie de beneficii pe
termen lung, cum ar fi avantajele comparative dinamice. De
exemplu specializarea în segmentele bazate intensiv pe muncă,
chiar şi în cazul exporturilor de înaltă tehnologie, poate în
unele cazuri să nu fie agreată de statul respectiv deoarece ea

170
asigură puţine beneficii în ceea ce priveşte pregătirea forţei de
muncă şi transferul de înaltă tehnologie către statul în cauză.
Modernizarea exporturilor implică atât îmbunătăţirea
eficienţei producţiei, cât şi restructurarea nomenclatorului de
produse dinspre static spre dinamic. Astfel avantajele
comparative ale statului respectiv legate direct de forţa de
muncă ieftină pot dispărea treptat prin creşterea salariilor fiind
înlocuite de alte avantaje mult mai durabile cum ar fi o
economie de piaţă funcţională, stabilitate economică şi politică.
Pe de altă parte, exporturile care încorporează multă muncă
sunt benefice din punct de vedere economic atâta vreme cât
valoarea adaugată rămâne pozitivă în raport cu preţurile
mondiale, chiar dacă nu are acelaşi ritm de creştere cu
exporturile.
Orice teorie a avantajelor comparative ar sugera faptul
că atât ţările în curs de dezvoltare cât şi ţările în tranziţie
trebuie să se axeze iniţial cărte un proces de muncă intensivă la
începutul activităţilor lor de export, iar apoi ca urmare a
dezvoltării interne să se orienteze treptat către exporturi cu
valoare adăugată mare, care încorporează un grad înalt de
tehnologie. Acesta poate să fie rezultatul unei politici
economice viabile de atragere şi valorificare a unor investiţii
străine directe, care să permită modernizarea şi susţinerea în
continuare a exporturilor.
În măsura în care filialele societăţilor transnaţionale vor
fi asimilate de economiile ţărilor gazdă, se vor stabilii legături
puternice între acestea şi întreprinderile naţionale fapt ce ar
conduce la exporturi durabile, la creşterea competitivităţii
externe şi nu în ultimul rând la sporirea valorii adăugate.
Succesul strategiilor economice de industrializare a
unui număr mare de ţări asiatice, care au combinat atragerea de
investiţii străine directe generatoare de export cu dezvoltarea
capabilităţilor naţionale, reprezintă un model. De exemplu
România după sau chiar înaintea momentului aderării la
Uniunea Europeană ar reprezenta o piaţă propice pentru

171
dezvoltarea activităţii filialelor corporaţiilor transnaţionale,
tocmai datorită oportunităţilor pe care ţara noastră le oferă. Pe
scurt, este vorba de avantajele comparative respectiv forţă de
muncă ieftină şi bine pregătită, resurse naturale şi nu în ultimul
rând posibilitatea evitării taxelor vamale la exporturile de
produse în Uniunea Europeană.
În concluzie putem afirma că activităţile de export ale
filialelor societăţilor transnaţionale pot fi exploatate în
continuare de ţările în dezvoltare. Amplificarea acestui
fenomen a reprezentat repercursiunea accelerării procesului de
globalizare a economiei mondiale din ultimii ani.
Datorită efectelor benefice pe termen mediu şi lung
înregistrate de politicile economice care promovează
investiţiile străine directe orientate către export, atât ţările
dezvoltate cât şi ţările în curs de dezvoltare îşi direcţionează tot
mai mult eforturile în scopul constituirii unui climat
investiţional cât mai atractiv, deoarece aşa cum am subliniat
mai sus prioritatea ţărilor „sărace” cât şi celor „bogate” este
modernizarea şi durabilitatea exporturilor.
Pentru dezvoltarea ţărilor, în situaţia competiţiei acerbe
pentru atragerea de investiţii străine directe orientate spre
export, este necesară o rapidă evoluţie a formării şi
implementării de politici economice specifice. Este nevoie de
acces la pieţele cheie, dar aceasta nu ajunge pentru atragerea
activităţilor orientate spre export. Deşi liberalizarea comerţului
multilateral a reprezentat un factor de facilitare dincolo de
naşterea unor sisteme de producţie internaţională şi dincolo de
realizarea unor activităţi orientate spre export în străinătate prin
intermedul companiilor transnaţionale, va trebui îmbunătăţit în
continuare accesul la pieţele ţărilor dezvoltate, în special pentru
produsele de interes pentru ţările în curs de dezvoltare. În
particular trebuie abordate tarifele de vârf, evoluţia rapidă a
tarifelor şi barierele netarifare din agricultură, textile şi
îmbrăcăminte. Între timp, creşterea protecţionismului ar putea
pune în pericol perspectivele ţărilor sărace în ceea ce priveşte

172
exploatarea totală a avantajelor lor comparative. Utilizarea tot
mai mare a măsurilor comerciale, ca de exemplu anti-
dumpingul şi salvgardările, precum şi utilizarea subvenţiilor în
ţările în curs de dezvoltare preocupă pe toată lumea în
contextul actual.
În ciuda eroziunii marjelor preferenţiale ramân încă
importante multe aranjamente regionale şi internaţionale pentru
localizarea producţiei de export, aşa cum se întâmplă cu multe
scheme de producţie offshore. Creatorii de politici din ţările
gazdă trebuie să conştientizeze oportunităţile ce rezultă din
astfel de aranjamente, dar trebuie să-şi înteleagă şi limitele. De
exemplu, schemele de productie offshore descurajează în
general utilizarea componentelor locale şi pot restricţiona
modernizarea operaţiunilor locale. Preferinţele comerciale nu
pot să asigure în sine o bază suficientă şi durabilă pentru
dezvoltarea competitivă a industriilor exportatoare (cu sau fară
investiţii străine directe). Acelaşi lucru este valabil şi pentru
ţările care au atras investiţii străine directe orientate spre export
datorită cotelor neutilizate de exporturile către ţările care au
restricţionat accesul produselor textile şi de îmbrăcăminte
conform Acordului Multifibre. Ca urmare a desfiinţării cotelor,
din 2005 apare riscul realocării investiţiilor existente ţărilor
care oferă condiţii mai competitive. Preferinţele comerciale
trebuie privite ca o fereastră temporară de oportunităţi care
asigură timpul necesar ţărilor pentru întărirea avantajelor lor.
Guvernele ţărilor gazdă vor trebui să aibă în vedere o serie de
măsuri care să îmbunătăţească atractivitatea ţărilor pe termen
lung ca bază a producţiei orientate spre export. Deşi accentul
prezentei lucrări se pune pe măsurile direct relaţionate cu
investiţiile străine directe, trebuie să subliniem din nou faptul
că acestea trebuie înţelese ca parte a eforturilor mai mari de
promovare a dezvoltării.
Un domeniu de politici cheie îl reprezintă îmbunătăţirea
accesului la produsele importate prin măsuri care să faciliteze
comerţul. Astfel de eforturi sunt importante, deoarece

173
competitivitatea activităţilor orientate spre export (mai ales a
industriilor care nu necesită resurse) depinde, în mare măsură,
de produsele importate. Diverse ţări au încercat să inducă mai
multe exporturi din partea afiliaţilor lor străini prin solicitări de
performanţe la export. Cu toate acestea, pentru a nu deteriora
investiţiile străine directe, acestea au fost legate de un anume
tip de avantaje oferite de investitori.
Pentru diminuarea costurilor de producţie şi a riscurilor,
multe ţări au oferit stimulente care să inducă investiţii străine
directe orientate spre export. Utilizarea stimulentelor trebuie de
asemenea să evolueze în timp. Ţările dezvoltate utilizează în
mod frecvent stimulente financiare, în vreme ce în ţările în curs
de dezvoltare măsurile fiscale sunt mai comune. Stimulentele
au fost un element important în dezvoltarea strategiei multor
ţări, mai ales pentru cele care au avut succes în atragerea
investiţiilor străine directe spre export. Provocarea pentru ţările
în curs de dezvoltare care utilizează stimulente în eforturile lor
de a promova investiţiile străine directe orientate către export
este aceea de a măsura beneficiile şi costurile implicate.
Compensarea deficienţelor majore prin acordarea de stimulente
s-ar putea să nu fie întotdeauna o strategie înţeleaptă, deoarece
creşte riscul ca fondurile publice să fie cheltuite pentru proiecte
care nu oferă lichidităţile necesare garantării stimulentelor. În
cazul în care nu are loc o îmbunătăţire a mediului de afaceri în
vederea menţinerii investitorilor străini pe piaţă, există riscul ca
investitorii să plece de îndată ce stimulentele expiră. În
conluzie subvenţiile nu ar trebui să fie utilizate ca măsuri
izolate, ci mai degrabă ca parte a unui pachet mai larg de
politici.
Zonele de procesare a exportului continuă să joace un
rol important în strategia generală a ţărilor care promovează
investiţii străine directe orientate spre export. Ele pot continua
să scutească exporturile companiilor din aceste zone de plata
unor impozite indirecte (ca de exemplu impozitele pe vânzări),
de taxele de frontieră (de exemplu taxele consulare) şi de

174
obligaţiile pentru importuri. Zonele de procesare a exporturilor
pline de succes nu ar trebui să fie evaluate numai din punctul
de vedere al capacităţii lor de a atrage investiţii străine directe
sau de a creşte exporturile şi câstigurile din diferenţele de curs
valutar, ele ar trebui să fie evaluate şi în conformitate cu
măsura în care contribuie la îndeplinirea obiectivelor sociale şi
economice.
Alegerea politicilor economice privind investiţiile
străine directe orientate spre export trebuie să fie în consens cu
strategia generală de dezvoltare a unei ţări. Este recunoscut
faptul că politicile sunt mai eficiente dacă sunt aplicate într-o
manieră orientată şi coerentă.
Un punct de pornire pentru stabilirea cu succes a
ţintelor îl reprezintă o bună înţelegere a competitivităţii relative
a ţării gazdă (sau a unei regiuni din aceasta) pentru activităţi
specifice. Evaluarea punctelor tari şi a punctelor slabe ale unei
localizări poate fi abordată la diverse niveluri de complexitate
şi de detaliu. Amănunte utile pot fi obţinute şi de la o analiză
simplă deloc costisitoare a modelelor de comerţ şi industrie
existente, precum şi a consultărilor cu investitorii deja existenţi.
O astfel de evaluare poate forma baza pentru divizarea pieţei pe
baza criteriilor economice, geografice şi demografice.
Un alt element important al ţintelor este cel al unei
analize profunde a strategiilor corporatiste care afectează
alegerea locaţiei. Ca răspuns la specializarea geografică şi
funcţională în industrie, ţările pot considera utilă identificarea
nişelor de producţie prin care să facă legătura cu sistemele de
producţie internaţională. Cu cât este mai profundă abordarea,
cu atât mai usor va fi să se diversifice activităţile agenţiilor de
promovare a investiţiilor pentru satisfacerea nevoilor
investitorilor. Locul în care pot fi căutaţi potenţialii investitori
are legatură cu afiliaţii străini care s-au stabilit deja în ţară. Ei
sunt o „dovadă vie” a existenţei oportunităţilor de investiţii, iar
prezenţa lor poate indica unde să se caute investiţii adiţionale.
Guvernele au nevoie să recunoască importanţa dinamismului în

175
identificarea nişelor de piaţă, să conştientizeze nevoia de
revizuire a strategiilor în timp, pe măsură ce condiţiile
competitive şi strategiile corporatiste evoluează.
Trebuie subliniat faptul că promovarea exportului prin
investiţii străine directe nu duce implicit la dezvoltarea
economiei în ansamblu. Astfel pentru a maximiza efectele
pozitive asupra economiei statului în cauză, trebuie ca
investiţiile străine directe orientate către export să fie parte
integrantă a strategiei generale de dezvoltare. Demarcarea
constă în succesul pe care îl are ţara gazdă în atragerea şi
modernizarea investiţiilor străine directe orientate către export,
cât în abilitatea ţării de a direcţiona investiţiile în scopul
maximizării dezvoltării economice.
În final trebuie subliniat faptul că pentru a beneficia pe
deplin de investiţiile străine directe orientate către export ţările
gazdă trebuie să încurajeze legăturile dintre afiliaţii străini şi
furnizorii locali. Strategiile de promovare trebuie să se
adapteze la natura schimbătoare a strategiilor corporatiste.
De exemplu, Irlanda abandonează ideea promovării
legăturilor între firme locale şi afiliaţii străini, promovând
participarea firmelor interne la lanţurile de furnizori ale
companiilor transnaţionale. Interdependenţa politicilor care
privesc dezvoltarea investitiilor, comerţului, tehnologiei şi a
întreprinderilor necesită o abordare integrată a investiţiilor
străine directe orientate către export şi dezvoltare economică.
Dezvoltarea infrastructurii mediului de afaceri şi specializarea
conduce la creşterea investiţiilor, multe ţări încurajând
formarea unor conglomerate industriale locale. Aceste eforturi
crează condiţiile promovării interacţiunii dinamice între
participanţi. Ţările care şi-au îmbunătăţit competitivitatea la
export în ultimele două decenii, au înregistrat aglomerări de
producători străini. Exemplele cele mai edificatoare sunt:
Irlanda, Malaezia, Mexic, Singapore şi ţări din Europa Centrală
şi de Est.

176
În concluzie, nevoia continuă ca ţările să se îndrepte
spre o sporire a valorii adăugate şi să îmbunatatească
atractivitatea avantajelor aşezării lor reprezintă o provocare
pentru creatorii de politici din ţările în curs de dezvoltare. Este
necesară o abordare profundă care să aibă în vedere
schimbările produse în strategiile corporatiste şi în
reglementările legislative.
Mai mult decât atât, elementul esenţial trebuie să fie
dezvoltarea capacităţilor interne, deoarece aceastea nu
contribuie doar la atragerea investiţiilor străine directe de
calitate, ci şi la facilitarea competitivităţii pentru promovarea
dezvoltării. În cele din urmă, măsura în care ţările în curs de
dezvoltare profită de pe urma acestor oportunităţi create de
apariţia sistemelor de producţie internaţionale, depinde de
propriile lor acţiuni. Ţările dezvoltate pot de asemenea să ajute
în multe feluri: pot asigura asistenţa pentru dezvoltarea
capacităţii instituţionale, pot oferi informaţii despre
oportunităţile orientate spre export şi pot înlătura barierele ce
stau în calea exportului ţărilor în curs de dezvoltare.

4.2.3. Cracteristicile investiţiilor străine directe

În prezent investiţiile străine directe se


caracterizează prin următoarele trăsături:

 Investiţiile străine directe au înregistrat în ultimele


decenii o adevărată explozie în tranzacţiile
internaţionale în 1998 atingându-se o creştere
record de 43,8% a fluxurilor de investiţii străine
directe.

 Fluxurile de investiţii străine directe au devenit mai


importante decât comerţul internaţional atât din
punct de vedere valoric, volumul valoric al
vânzărilor filialelor societăţilor transnaţionale

177
depăşeşte în prezent dublul exporturilor mondiale,
cât şi al aportului adus în dezvoltarea economiilor
naţionale.

 Investiţiile străine directe constituie cea mai


importantă sursă de finanţare la nivel mondial,
deoarece investiţiile străine directe sunt fonduri
nerambursabile, nepurtătoare de dobândă, fiind baza
dezvoltării ţărilor în tranziţie şi a ţărilor în
dezvoltare în general.

 De-a lungul timpului, investiţiile străine directe s-au


dovedit a fi cea mai stabilă sursă de finanţare faţă de
investiţiile de portofoliu sau împrumuturile bancare,
fiind mai puţin afectate de crizele financiare.

 Investiţiile străine directe susţin transferul


internaţional de tehnologie.

 Investiţiile străine directe depăşesc net ca


importanţă investiţiile externe de portofoliu.

 S-a remarcat la nivel mondial încă de după cel de-al


doilea război mondial, accentuarea tot mai puternică
a tendinţei de orientare a fluxurilor de investiţii
străine directe pe axa Nord-Nord. Investiţiile străine
directe se orientează cu preponderenţă către
economiile dezvoltate care rămân până în prezent
principalele ţări gazdă şi ţări sursă ale investiţiilor
străine directe, însumând mai mult de 3/4 din fluxul
global.

 Ponderea ţărilor în curs de dezvoltare în fluxurile de


investiţii străine directe a înregistrat o tendinţă de
redresre în ultima perioadă.

178
 S-a modificat structura pe ramuri, sectorul
manufacturier a depăşit ca importanţă sectorul
primar (cu excepţia petrolului), în ultimii ani se
profilează tot mai puternic sectorul serviciilor.
Producţia de înaltă tehnologie şi serviciile atrag cea
mai mare parte a investiţiilor străine directe.

 La nivel mondial are loc o repartiţie pe zone de


influenţă a investiţiilor străine directe din ţările
dezvoltate în ţările în curs de dezvoltare. Cele mai
importante fluxuri sunt: SUA – America Latină; UE
– Africa şi Japonia – Asia.

 În lumea dezvoltată se remarcă concentrarea


fluxurilor investiţionale în jurul triadei UE – SUA –
Japonia.

4.2.4. Factorii care influenţează dinamica fluxurilor


investiţionale

Amploarea pe care a dobândit-o în prezent dezvoltarea


de active productive în străinătate, ca urmare a realizării de
investiţii externe de capital face ca producţia internaţională
controlată din afara spaţiilor naţionale de implantare să fi
devenit o caracteristică structurală a economiei mondiale.
Factorii care stau la baza intensificării internaţionalizării
producţiei ţin de o multitudine de mutaţii de natură tehnologică,
economică şi politică.

Politicile economice - monetare, fiscale şi sociale -


sunt elementul cheie în atragerea de investiţii străine directe.
Ele sunt decisive în fundamentarea deciziei de a pătrunde pe o
piaţă străină, însă odată ce cadrul politic a fost definit, factorii
economici sunt cei dominanţi.

179
Factorii economici determinanţi ai ISD
Tipologia ISD în funcţie de obiectiv
1. ISD în căutare  disponibilitatea şi costul materiilor prime şi
de resurse materialelor;
 costul scăzut al forţei de muncă;
 gradul de instruire a forţei de muncă;
 gradul de dezvoltare al infrastructurii.

2. ISD în căutare  dimensiunea pieţei şi venitul/locuitor;


de pieţe  gradul de creştere a pieţei;
 accesul la pieţele regionale şi globale;
 preferinţele de consum specifice clienţilor
locali;
 structura pieţelor.

3. ISD în căutare  costul factorilor de producţie;


de eficienţă  costul altor categorii de intrări (transport,
comunicaţii);
 costul produselor intermediare;
 apartenenţa la acorduri de integrare
regională, în scopul stabilirii unor reţele
corporatiste regionale;

4. ISD în căutare  existenţa unor active creatoare de valoare:


de active tehnologii noi, standarde înalte de inovare,
cercetare avansată etc., prezente în
entităţile locale (firme, laboratoare,
universităţi etc.)

Sursa: UNCTAD, World Investment Report 1998, pag.91.

Factorii economici constituie impulsul pentru


externalizare. Decizia de a investi se fundamentează pe criterii
strict economice ce ţin de profitabilitate, rentabilitate,
productivitate, valoarea firmei etc. şi de nivelul ţintă al acestor
indicatori. Principalele decizii specifice investiţiilor, respectiv

180
decizia de alocare a capitalului şi decizia de finanţare, prind
contur pe baza acestor indicatori.

Riscul politic specific ţării ţintă conferă deciziei


investiţionale o nouă dimensiune, prin factorii de distorsiune
identificaţi şi complexitatea integrării lor în sistemul financiar
intern al transnaţionalei. Pentru investitori este esenţială
cunoaşterea mediului politic local, iar stabilitatea
macroeconomică, socială şi politică este vazută ca element
esenţial, odată ce variabilele legate de deciziile de investiţii au
fost evaluate.
În condiţiile în care politicile ţării-gazdă nu sunt
coerente, predictibile şi stabile, aceste previziuni sunt greu de
realizat iar evaluarea eficienţei investiţiei este dificilă. Interesul
pentru acea ţară devine scăzut, prin faptul că firma nu poate să-
şi valorifice în acea zonă potenţialul competitiv pe care îl
deţine.

Transparenţa este o caracteristică a mediului local la


fel de importantă, prin faptul că oferă posibilitatea
investitorului de a descifra mesajele provenite din ţara gazdă.
Acest concept se referă atât la acţiunile întreprinse de
autorităţile statale, dar şi de actorii din mediul de afaceri. Lipsa
de transparenţă înseamnă pentru investitori o creştere a costului
informaţiei, o diminuare a capacităţii de reacţie pentru
protejarea în faţa unor evenimente neprevăzute.

Factori precum nivelul coruptiei, deschidere politică,


capacitatea legislativă, calitatea instituţiilor statului,
eficienţa guvernamentală şi stabilitatea politică tind să
înregistreze o cotă în creştere printre criteriile de selecţie a
localizării investiţiilor. Existenţa unui nivel ridicat al corupţiei
în ţara gazdă generează costuri suplimentare, inducând, în
rândul investitorilor, sentimentul nesiguranţei. Corupţia
slăbeşte protecţia efectivă a activelor investitorului străin şi

181
micşorează probabilitatea ca, în cazul unui litigiu, verdictul să
fie corect, ceea ce diminuează avantajele asocierii cu un
partener local.
Importanta protejării activelor investitorului străin
creşte, pe măsură ce tehnologia acestuia este mai sofisticată,
ceea ce îi îndepărtează pe unii investitori de a forma asocierii
într-o ţară coruptă.
Deosebit de importante sunt politicile privind
investiţiile şi concurenţa de pe piaţa locală, acestea fiind cele
care contribuie la crearea unui climat investiţional sănătos şi la
creşterea productivităţii în economie.
Evoluţia tehnologică, organizarea globală a afacerilor,
managementul internaţional al know-howului, au creat, în
ultimele decenii, noi oportunităţi competiţionale. Ele sunt
adevăratele arme cu care marile societăţi transnaţionale pot
câştiga în faţa concurenţei, cu condiţia ca statele gazdă să le
ofere un mediu corect de afirmare.

Nu în ultimul rând, sunt evaluate politicile de


promovare a investiţiilor iniţiate de guvernele ţării gazdă prin
agenţiile şi instituţiile specifice. Primul contact al investitorilor
cu mediul local este cu instituţiile implicate în înregistrarea şi
autorizarea firmei nou create. Pentru crearea unei firme noi,
procedurile pot fi deseori deosebit de complexe, în funcţie de
reglementările existente în domeniu. La fel de complexe pot fi
procedurile legate de operarea firmelor în ţara gazdă, precum şi
cele legate de achiziţia de terenuri, obţinerea autorizaţiilor de
construcţie, de mediu sau de racordare la infrastructura locală.
Pe lânga costurile reale generate de parcurgerea acestor
proceduri se adaugă şi costurile de oportunitate, prin
întârzierile generate de îndeplinirea formalităţilor ce conduc la
erodarea avantajelor deţinute de investitor şi implicit, reducerea
eficienţei investiţiei străine directe. La fel de importante sunt
procedurile legate de lichidarea/încetarea activităţii firmei,
precum complexitatea şi durata lor, deoarece prin

182
imposibilitatea eliberării rapide a resurselor disponibile
investitorii pot pierde oportunităţi de reinvestire.

Un subiect deosebit de important privind factorii de


natură strategică ce compun riscul politic al unei ţări se referă
la facilităţile acordate investitorilor.
Acesta este unul din cele mai răspândite procedee în
rândul ţărilor aflate în cursa pentru investiţii străine directe şi
pot îmbrăca diferite forme.
Majoritatea acestor facilităţi sunt fiscale, eficienţa lor
putând fi ridicată, în funcţie de obiectivul de realizare a
investiţiei.

Cele mai frecvente facilităţi acordate de către stat


învestitorilor46:

 Credite subvenţionate;

 Scutire de TVA la export;

 Reducerea taxelor locale;

 Tratament preferenţial al veniturilor din export;

 Regim vamal suspensiv;

 Scutire de TVA pentru materii prime;

 Scutire de taxe vamale pentru import materii prime;

 Amortizare accelerată;

46
Sursa: Banca Mondială, “Global Economic Prospects 2003”, pag. 80.

183
 Nivel preferenţial al impozitelor;

 Facilităţi pentru investiţii şi reinvestirea profitului;

 Vacanţe fiscale.

De cele mai multe ori eficienţa lor este discutabilă, din


mai multe motive. În primul rând, aceste facilităţi sunt oferite
pe un orizont de timp mai redus decât cel prevăzut ca durata de
viaţă a investiţiei, ceea ce înseamnă că investitorii vor lua în
calcul nivelul impozitării normale în definitivarea bugetării
capitalului, pe care ei o vor suporta în cea mai mare parte a
prezenţei lor pe teritoriul străin. În al doilea rând, un mediu
local instabil, caracterizat prin schimbări guvernamentale sau
de politică incoerente, nu asigură menţinerea acestor facilităţi,
uneori nici pe perioada acordată iniţial, motiv pentru care este
mai prudent să se ia în calcul scenariul cel mai pesimist privind
impozitarea. Ca urmare, facilităţile oferite par un paravan care
ascunde carenţe ale mediului local şi au scopul de a reduce
magnitudinea impactului localizării investiţiilor străine directe
în acea ţară. De obicei, acestea “sunt ineficiente, atunci când
determinanţii fundamentali sunt evaluaţi”47. Aceasta înseamnă
că într-un cadru guvernamental stabil, în medii în care nivelul
corupţiei, birocraţiei, economiei subterane sunt acceptabile,
politicile economice, îndeosebi cele monetare, fiscale şi sociale
sănătoase sunt preferate facilităţilor oferite, de orice fel ar fi
acestea.

Fluxurile de investiţii străine directe sunt direct


influenţate de liberalizarea continuă a comerţului internaţional
şi a fluxurilor de capital şi de acţiunile corporaţiilor
transnaţionale.

47
Caves R. „Multinational Enterprise and Economic Analysis” New York,
Cambridge University Press, 1996.
184
Liberalizarea continuă a comerţului internaţional şi
a fluxurilor de capital. Trebuie să ţinem seama de faptul că în
anii ’80, investiţiile străine directe au înregistrat un boom fără
precedent, transformându-se în principala sursă de finanţare a
creşterii economice pe plan mondial. Această modificare de
proporţii s-a făcut pe fondul evoluţiilor structurale din
economia mondială în sensul internaţionalizării şi globalizării
activităţilor economice, cât şi a modificării pe scară
internaţională a atitudinii statelor lumii faţă de investiţiile
străine directe şi de operaţiunile societăţilor transnaţionale.
Acestea au condus la modificarea politicilor statelor, spre o mai
mare deschidere faţă de investiţiile externe de capital. Astfel
societăţile transnaţionale au primit dreptul de stabilire,
majoritatea obstacolelor din calea implantării au fost eliminate
treptat în anii ’80, limitări menţinându-se doar în ramurile
economice strategice, inclusiv în unele sectoare ale serviciilor:
maritim, aerian, telecomunicaţii, financiar-bancar şi imobiliar.

Societăţile Transnaţionale. Pe măsură ce creşte


integrarea pe verticală între producător şi vânzător, rolul
întreprinderilor multinaţionale devine preponderent. În prezent
expansiunea globală a investiţiilor străine directe este ghidată şi
susţinută de peste 77 000 societăţi transnaţionale care deţin
circa 770 000 filiale în străinătate. În ultimul deceniu elementul
principal care a condus la menţinerea creşterii globale a
investiţiilor străine directe a fost intensificarea fenomenului de
fuziuni şi achiziţii.

4.2.5. Evoluţia fluxurilor de investiţii străine directe

Investiţiile străine directe au înregistrat în ultimele


decenii o adevărată explozie în tranzacţiile internaţionale, fapt
ce a generat şi un număr surprinzător de mare de studii şi
analize care le-au fost dedicate. Ca importanţă, indiferent de

185
forma pe care o îmbracă, investiţiile străine directe depăşesc
fluxul financiar propiu-zis, deoarece sunt însoţite de un
important transfer de tehnologie, de resurse umane,
manageriale şi nu în ultimul rând informaţionale.
La nivelul anului 1992 investiţii străine directe au
înregistrat un stoc mondial fără precedent, care se cifra la circa
2000 miliarde dolari. Această tendinţă de creştere s-a menţinut,
astfel la sfârşitul anului 1999 stocul mondial de investiţii
străine directe atingea pragul de 4772 miliarde dolari. Rata
anuală medie de creştere până în 2006 a fost de circa 30%, în
1998 atingându-se o creştere record de 43,8% a fluxurilor de
investiţii străine directe.
În anul 2005 fluxurile mondiale de investiţii străine
directe au evoluat pozitiv, atingând o creştere de 29%, după ce
în 2004 crescuseră deja cu 27%, care a devansat astfel orice alt
indicator cum ar fi: producţia mondială, formarea capitalului şi
comerţul mondial, ajungând la 916 miliarde de dolari.
Intrările de investiţii străine directe au crescut în toate
subregiunile, în unele dintre acestea atingând chiar niveluri fără
precedent. Cu toate acestea, intrările investiţionale globale au
rămas cu mult sub vârful de 1400 de miliarde de dolari atins în
anul 2000.
Creşterea din anul 2000, reflectă o accentuare a rolului
producţiei internaţionale în economia mondială. Evoluţia
spectaculoasă a fluxurilor de investiţii străine directe a fost
determinată de susţinerea dinamicii la fel de spectaculoase a
fuziunilor şi achiziţiilor. Acestea au crescut cu o rată anuală de
42% în ultimii 20 de ani şi valoarea lor totală în 1999 a fost de
circa 2.3 trilioane dolari, concretizată în 24.000 de contracte.
Valoarea fuziunilor şi achiziţiilor internaţionale (definite ca
achiziţii a peste 10% din acţiuni) a crescut de la 100 miliarde
dolari în 1987 la 720 miliarde dolari în 1999 şi a implicat circa
6.000 de tranzacţii. De remarcat că 109 mega-afaceri (de peste
1 miliard de dolari fiecare) au reprezentat peste 60% din
valoarea totală a fuziunilor şi achiziţiilor internaţionale.

186
În 2005, fuziunile şi achiziţiile, în special cele care
implică firme din ţări dezvoltate, au stimulat creşterile recente
ale investiţiilor străine directe. Valoarea acestor fuziuni şi
achiziţii a crescut cu 88% în 2004, atingând cifra de 716
miliarde de dolari, iar numarul de tranzacţii a crescut cu 20%,
ajungând la 6134. Aceste cifre sunt apropiate de cele obţinute
în primul an de creştere spectaculoasă a fuziunilor şi
achiziţiilor din perioada 1999-2001. Dezvoltarea din ultimul
timp a acestor activităţi include câteva tranzacţii majore,
acestea fiind parţial stimulate de redresarea pieţelor bursiere
din 2005. Au existat 141 de tranzacţii, a căror valoare a fost
estimată la peste 1 miliard de dolari – cifră apropiată de vârful
din 2000, când au fost înregistrate 175 de astfel de tranzacţii.
Valoarea tranzacţiilor în 2005 s-a ridicat la 454 miliarde de
dolari, mai mult decât dublul nivelului din 2004.
Totodată, acest fenomen reflectă rate ridicate de
creştere în unele ţări dezvoltate, precum şi performanţe
economice semnificative ale multor economii în curs de
dezvoltare şi în tranziţie.
Investiţiile din ţările dezvoltate au atins în 2005 cifra de
542 de miliarde de dolari, înregistrând o creştere de 37% faţă
de 2004, în timp ce în cazul ţărilor în curs de dezvoltare
investiţiile au atins cel mai înalt nivel de până acum, circa 334
miliarde de dolari. În procente, ponderea ţărilor dezvoltate a
crescut puţin, reprezentând 59% din intrările totale de investiţii
străine directe. Ponderea ţărilor în curs de dezvoltare a fost de
36%, în timp ce Europa de Est şi Comunitatea Statelor
Independente a reprezentat aproximativ 4%.
Între ţările dezvoltate, Marea Britanie a înregistrat o
creştere a intrărilor investiţionale de 108 miliarde de dolari,
ajungând la suma de 165 miliarde de dolari şi devenind cel mai
mare recipient din 2005. În ciuda unui declin al nivelului de
investitii, Statele Unite au fost al doilea mare destinatar.
În ceea ce priveste economiile în curs de dezvoltare,
lista celor mai mari recipienţi, comparată cu cea din anii

187
anteriori, rămâne stabilă, cu China şi Hong Kong (China) în
frunte, urmate de Singapore, Mexic şi Brazilia.
La nivel regional, Uniunea Europeană a reprezentat
destinaţia preferată, având intrări de 422 de miliarde de dolari,
ceea ce reprezintă aproape jumatăte din totalul global.
Asia de Sud, de Est şi de Sud-Est a primit 165 de
miliarde de dolari sau o cincime din totalul global, suma
incasată de subregiunea estică a Asiei reprezentând
aproximativ trei sferturi din cea a întregii regiuni.
America de Nord, a înregistrat în 2005 intrări de 133 de
miliarde de dolari şi America Centrală şi de Sud, cu 65 de
miliarde.
Asia de Vest a cunoscut cea mai mare creştere a
intrărilor de investiţii străine directe (85%), reprezentând 34 de
miliarde de dolari.
După curba descendentă urmată în perioada anterioară
care a redus ponderea Africii în fluxul global de investiţii
străine directe cu mai mult de un punct procentual, în anul
2005 intrările investiţionale în regiune stabilesc o cifră record
de circa 31 de miliarde.
Ieşirile de investiţii străine directe la nivel global au
ajuns la 779 miliarde de dolari. Ţările dezvoltate rămân sursa
principală a acestor fluxuri. În 2005, Olanda a înregistrat ieşiri
de capital sub forma investiţiilor în valoare de 119 miliarde de
dolari, fiind urmată de Franţa şi de Marea Britanie. Cu toate
acestea, au avut loc creşteri semnificative în ieşirile de
investiţii străine directe ale ţărilor în curs de dezvoltare, în
frunte situându-se Hong Kong (China) cu 33 miliarde de dolari.
Rolul economiilor în curs de dezvoltare şi în tranziţie ca surse
de investiţii străine directe fiind în creştere.
Până la jumătatea anilor ’80, fluxurile investiţionale
provenind din economiile în dezvoltare au fost neglijabile. În
schimb numai anul trecut ieşirile au totalizat 133 miliarde de
dolari, cifră ce corespunde unei proporţii de 17% din totalul
global.

188
Evoluţia fluxurilor de investiţii străine directe în
Europa Centrală şi de Est

Statele din Europa Centrală şi de Est înregistrează


intrări investiţionale din ce în ce mai importante. Un factor
decisiv îl constitue procesul de aderare la Uniunea Europeană.
Ca urmare, în prezent se remarcă în zonă o creştere accentuată
a fluxurilor investiţionale provenite din Uniunea Europeană.
Intrările de investiţii străine în zonă sunt în prezent de cinci ori
mai mari decât ar fi fost în situaţia în care am lua în calcul
existenţa unui scenariu izolaţionist.
Mai multe studii 48 arată că a existat o corelaţie între
anunţul privind extinderea Uniunii Europene şi evoluţia
intrărilor de investiţii străine directe în ţările din Europa
Centrală şi de Est. Anunţul Consiliului de la Essen din 1994 a
fost urmat de creşterea semnificativă a intrărilor de investiţii
străine directe în Ungaria, Cehia şi Polonia. Mai mult, decizia
Uniunii Europene din 1997 de a deschide negocierile cu cinci
dintre ţările candidate a condus de asemenea la majorarea
investiţiilor străine directe în aceste ţări, stimulând creşterea
economică şi procesul de restructurare.

INTRĂRI ISD
(milioane USD)

UNGARIA CEHIA POLONIA


1990 2137 2101 4589
2000 4654 4974 12873
2005 6699 10991 7724
Total 13490 18066 25186

48
Alan Bevan, Saul Estrin and Heather Grabbe, The impact of EU
accession prospects on FDI inflows to central and eastern Europe, POLICY
PAPER 06/01.

189
IEŞIRI ISD
(milioane USD)

UNGARIA CEHIA POLONIA


1990 1644 206 305
2000 1122 1014 794
2005 1346 856 1455
Total 4112 2076 2554
Sursa: World Investment Report 2006 - UNCTAD

Experienţa a arătat că în general adoptarea normelor


europene a avut efecte benefice asupra intrărilor de investiţii
străine directe dar au existat şi cazuri contrare. Domenii ca
piaţa titlurilor financiare şi ca sectorul serviciilor financiare
nebancare s-au dovedit a nu avea un impact pozitiv iar în cazul
reglementărilor privind concurenţa impactul a fost chiar
negativ.
Romania şi Bulgaria sunt principalele două destinaţii
ale investiţiilor străine directe în sud-estul Europei ca urmare a
integrării lor în Uniunea Europeană 49 . Integrarea va genera
condiţii din ce în ce mai favorabile investitorilor străini. La
nivelul anului 2005 aproape jumătate din investiţiile străine
directe din regiune s-au îndreptat către România.
Fluxul investiţiilor străine în această regiune a depăşit
anul trecut 8,6 miliarde euro, un nou record, ce reprezintă în jur
de cinci la sută din PIB-ul al regiunii. În ultimii cinci ani
fluxurile investiţionale au înregistrat o dinamică pronunţată,
înregistrându-se o creştere de circa patru ori, volumul total de
investiţii străine directe atrase în regiune atingând suma de
aproximativ 41 miliarde euro. Dacă ar fi să ne raportăm la
volumul investiţiilor directe pe cap de locuitor, care la nivelul
anului 2004 se cifra la numai 800 euro/locuitor, am putea
afirma că volumul de investiţii atrase este în continuare relativ
redus în Sud-estul Europei.

49
Conform “World Investment Report 2006” - UNCTAD.
190
De asemenea, creşterea economică de 6,5%, înregistrată
la nivelul anului 2005, în medie de ţările candidate, se
dovedeşte a fi superioară creşterii înregistrate de noile ţări
membre.
Datele provizorii pentru primele trei luni ale anului
2006 oferite de World Investment Report - 2006, indică un flux
total al investiţiilor străine directe de 6,3 miliarde euro.
Fluxurile investiţiilor străine directe atrase de România
se situează la un nivel satisfăcător, în condiţiile în care
schimbarea partidelor la guvernare a determinat investitorii la o
perioadă de prudenţă, în special în prima parte a anului 2005,
pentru a analiza schimbările politicii macroeconomice.
De asemenea, atitudinea de expectativă a partenerilor
străini a fost manifestată şi înainte de semnarea Tratatului de
Aderare a României la Uniunea Europeană, situaţie inregistrată
şi în cazul celorlalte ţări care au aderat la Uniunea Europeană
în 2004.
Agenţia Română pentru Investiţii Străine a centralizat
datele statistice transmise de Agenţiile de Dezvoltare
Regională cu privire la înregistrarea investiţiilor cu impact
semnificativ în economie care beneficiază de prevederile Legii
nr. 332/2001. În perioada ianuarie-septembrie 2006 s-au
înregistrat 616 de proiecte, cu o valoare a investiţiilor asumate
de 6,106 miliarde USD, participarea străină reprezentând 4,290
miliarde USD, respectiv 70,25% din totalul general. Până în
luna august s-au finalizat 313 proiecte în valoare de 2,529
miliarde USD.
Conform studiilor Agenţiei Române pentru Investiţii
Străine, anul 2006 a adus un volum al investiţiilor străine
directe de peste 7,5 miliarde euro. Aceste date depind însă de o
serie de factori care ţin de gradul de risc al investiţiilor în
România, factori aflaţi în prezent într-un stadiu de re-evaluare,
cum sunt rata inflaţiei şi indicele de creştere economică, dar şi
stabilitatea legislativă. Toate aceste elemente conferă
predictibilitatea mediului de afaceri pe termen lung.

191
Pe lângă factorii amintiţi, noul context economico-
politic a generat o serie de noi factori în măsură să influenţeze
hotărâtor fluxurile de investiţii străine în zonă:

 Disiparea investiţiilor străine directe prin lărgirea


Uniunii Europene;

 Credibilitatea conferită de aderarea României la


Uniunea Europeană;

 În condiţiile integrării, dimensiunea pieţei interne nu


mai reprezintă un avantaj/factor stimulator, ceea ce
transferă competiţia pentru investiţii străine directe în
planul costului şi calificării forţei de muncă, nivelul
corupţiei şi al fiscalităţii.

În perioada 2007-2012, fluxurile de investiţii străine


directe vor înregistra rate de creştere mai mari. În cazul în care
ar fi avut loc decalarea integrării în Uniunea Europeană, atunci
cu siguranţă România ar fi înregistrat o scădere drastică a
intrărilor de investiţii străine directe.

4.3. Managementul societăţilor transnaţionale şi


strategii de creştere

În momentul depăşirii graniţelor ţărilor de origine


societăţile transnaţionale sunt puse în situaţia de a se organiza.
Acest proces cuprinde două etape: prima constă în organizarea
societăţii-mamă iar a doua în organizarea filialelor nou create.
Pentru a putea acţiona la nivel global şi a face faţă
competiţiei acerbe şi provocărilor concurenţei societăţile
transnaţionale au nevoie de un management performant.
În ceea ce priveşte societatea-mamă, în momentul
internaţionalizării apare un departament de export care

192
funcţionează în cadrul serviciului de vânzări. Integrarea
activităţii internaţionale în celelalte activităţi deja existente,
face ca structura corporaţiei să devină mult mai complexă. Ca
urmare apare necesitatea unor specialişti în probleme
economice, fiscale, juridice, specifice ţărilor de implantare.
Pentru dezvoltarea filialelor, societăţile transnaţionale urmăresc
stabilirea unor relaţii amiabile cu autorităţile ţărilor ţintă.
Managementul societăţilor transnaţionale funcţionează
după două principii: centralizarea şi descentralizarea.
Tipul etnocentric de organizare constă în organizarea
centralizată a puterii. Caracterul centralizat este rezultatul
dificultăţilor pe care le ridică extrateritorialitatea operaţiunilor.
Funcţionarea societăţilor transnaţionale are loc într-un cadru
internaţional extrem de variat, motiv pentru care este necesară
existenţa unui centru de decizie care să aibă autoritate mult mai
mare decât ar fi necesar unei societăţi ce funcţionează într-un
mediu omogen. Pentru a atenua gradul crescut de incertitudine
societatea-mamă foloseşte tehnica planului imperativ, prin care
stabileşte pentru toate unităţile componente obiectivele ce
trebuiesc atinse. Centrul coordonator rămâne centrul deciziilor.
Filialele nu au autonomie decizională în ceea ce priveşte
veniturile, care se adaugă la capitatul societăţii-mamă.
Managementul descentralizat atribuie o mare
independenţă filialelor – tipul policentric de organizare –
adoptă o strategie bicefală de organizare, având în frunte două
socieţăţi mamă de naţionalităţi diferite. O variantă mai evoluată
a tipului policentric de organizare şi conducere a societăţilor
transnaţionale este cea geocentrică, în care descentralizarea
reprezintă obiectivul cel mai important. Ca urmare a aplicării
unui management geocentric filialele au dreptul de a acţiona
ca unităţi naţionale, de a adopta hotărâri în mod independent.
Principala legătură dintre filiale şi societatea-mamă este
controlul prin proprietate. Întrucât multe filiale au făcut excese,
în ultima vreme se manifestă o anumită rezervă faţă de acest tip
de management. Cele mai frecvente critici care-i sunt aduse

193
sunt: dezvoltarea serviciilor generale care au ca rezultat o
considerabilă creştere a cheltuielilor; dublarea funcţiilor –
apare un lung lanţ de specialişti la nivelul fiecărei structuri.
Cele două principii nu există în practică sub formă pură,
ele se întrepătrund.

În cadrul societăţilor transnaţionale apar două tipuri de


structuri:

 Structura introvertită – orientată prioritar către


interior, activele interne ale societăţii transnaţionale
depăşesc cu mult activele externe. Acest tip de
structură este specific corporaţiilor la care
societatea-mamă activează pe o piaţă întinsă
(exemplu General Motors).

 Structura extravertită – orientată prioritar către


piaţa externă, activele interne fiind sub nivelul celor
externe (exemplu Nestle).

Practica demonstrează că societăţile transnaţionale nu


mai privesc piaţa ca pe ceva existent pentru care se duce lupta
concurenţială, ci ca pe o creaţie continuă. Societatea are
misiunea de a creea piaţa şi de a forma cererea. Un exemplu în
acest sens este McDonald’s, gigantul mondial al fast-food.
Managementul său a adoptat un program de promovare axat pe
o acţiune radicală asupra preţului în ţările dezvoltate; în ţările
în dezvoltare aceiaşi transnaţională şi-a creat piaţă doar prin
simpla lansare a produselor sale consacrate.
Societăţile transnaţionale au ca scop extinderea
activităţii lor la scară globală. În funcţie de specificul activităţii
lor societăţile transnaţionale îşi pot extinde activitatea în
acelaşi domeniu sau în domenii complementare.
Principalele direcţii de concentrare ale societăţilor
transnaţionale sunt:

194
 Concentrarea internaţională pe orizontală;

 Concentrarea internaţională pe verticală;

 Concentrarea prin conglomerare.

Concentrarea internaţională pe orizontală se


realizează prin creşterea numărului de filiale din străinătate în
acelaşi domeniu de activitate ca al societăţii mamă. În acest caz
fiecare filială este o replică a societăţii mamă. În cazul
produselor cu grad înalt de complexitate între filialele aflate în
diverse ţări poate exista o anumită specializare şi
complementaritate. Exemplu General Motors ale cărei filiale
pot produce acelaşi tip de automobil sau pot avea anumită
specializare (motoare, cutii de viteză) care implică cooperări cu
filiale aflate în alte ţări.
Concentrarea internaţională pe verticală se
realizează prin creşterea numărului de filiale în străinătate
aflate în aval sau în amonte faţă de activitatea firmei mamă. Un
exemplu în acest sens este firma Exxon, care iniţial era axată
pe rafinarea petrolului şi care apoi achiziţionează surse de
aprovizionare cu petrol.
Când societăţile transnaţionale îşi concentrează
extinderea activităţii în domenii complet diferite de cele ale
societăţii mamă, are loc o creştere prin conglomerare.
Acest tip de extindere constă în asocierea unor societăţi
din ţări diferite, rezultatul fiind o societate de tip holding care
deţine şi administrează capitalul filialelor, rezultatul fiind o mai
mare stabilitate al ratei profitului. Motivul unei astfel de
asocieri este de ordin strict financiar. Dacă într-un sector se
înregistrează stagnare sau reducere a activităţii, în alte sectoare
se pot înregistra creşteri, aşa încât pe ansamblu firma rămâne
profitabilă. Situaţia financiară este uneori instabilă deoarece se
apelează excesiv la împrumuturi, datoriile atingând cifre

195
astronomice. Scopul transnaţionalelor de tip holding este acela
de a monopoliza piaţă.
O societate transnaţională nu poate deţine o poziţie
monopolistă decât într-un singur domeniu, deşi ea activează
concomitent în mai multe sectoare.
Monopolul transnaţional presupune ca cel puţin două
unităţi situate în state diferite să deţină o poziţie cheie într-un
anumit domeniu. La acelaşi rezultat se ajunge atunci când două
corporaţii încheie o anumită înţelegere cu privire la împărţirea
pieţei externe, la politica internaţională a preţurilor.
Pentru creşterea volumului activităţii economice
corporaţiile au la dispoziţie o serie de metode care nu le sunt
specifice, în sensul că ele pot fi folosite şi de firmele care
acţionează pe o singură piaţă.

Creşterea dimensională a societăţilor transnaţionale se


poate realiza prin:

 Creştere internă;

 Creştere externă.

Creşterea internă se bazează pe resurse proprii şi nu


modifică structura acţionariatului societăţii transnaţionale.
Autofinanţarea se realizează prin reinvestirea profitului
obţinut şi nedistribuit (cash-flow) şi prin amortizarea
capitalului fix. Rolul autofinaţării în economie a scăzut treptat
datorită influenţei induse de evoluţia ciclului economic. Acest
tip de finanţare se află în prim plan în perioada de „boom”
economic, când masa profiturilor creşte.
Autofinanţarea a jucat un rol important până spre
sfârşitul anilor ’60 când rolul principal a fost preluat de către
sursele externe (atrase) de finanţare.

196
Sursele externe de finanţăre constau în emisiunea de
obligaţiuni şi în contractarea de credite prin intermediul
instituţiilor financiare specializate (băncile).
Creşterea externă este bazată pe concentrarea
capitalului şi implică stabilirea de relaţii juridice cu alte firme.
Modalităţile practice de concentrare a capitalului sunt fuziunea
şi achiziţia.
Fuziunea este o tehnică de concentrare prin care două
sau mai multe firme se regrupează într-una singură. Din punct
de vedere juridic firmele iniţiale dispar şi sunt înlocuite de o
nouă entitate juridică. Avantajul fuziunii este acela că eficienţa
rezultatului este mai mare decât simpla însumare a resurselor
existente.
Achiziţia are două forme: absorbţia şi participarea.
Absorbţia este o tehnică prin care o firmă cumpără
integral altă firmă. Societatea absorbită dispare ca firmă
independentă. Firmele ţintă sunt acelea care au un raport
divident/valoare bursieră inferior firmei raider. Firma
cumpărătoare poate alege între cumpărarea acţiunilor firmei
absorbite – caz în care preia activul şi pasivul acesteia – sau
poate cumpăra doar activele acesteia astfel încât nu se preiau şi
datoriile firmei absorbite.
Participarea, a doua formă de achiziţie, constă în
achiziţionarea de către o firmă a unei părţi din capitalul altei
firme. Pentru a reprezenta o investiţie străină directă această
operaţiune implică o participare de cel puţin 10% din capitalul
firmei de la care se cumpără acţiuni. În cazul achiziţiei firma
cumpărătoare va plăti pentru acţiuni fie prin numerar (cash) fie
prin acţiuni proprii (ofertă publică de schimb) care sunt cotate
la bursă la un anumit nivel în momentul tranzacţiei.
Modalităţile concrete de implantare a societăţilor
transnaţionale variază de la o participare minoritară în ţări cu
risc ridicat, până la deţinerea integrală a capitalului unei filiale.
În ceea ce le priveşte, firmele americane preferă acele forme de

197
investiţii ce le asigură proprietatea integrală datorită umătorilor
factori:

 teama de a pierde avansul tehnologic;

 reducerea impozitului în Statele Unite cu suma


taxelor plătite în străinătate, cu condiţia să deţină
cel puţin 10% din firmă.

Crearea unei filiale pe loc gol este una dintre


modalităţile cel mai rar folosite, daorită costurilor şi riscurilor
ridicate.
O tactică folosită în mod curent constă în penetrarea
iniţială într-o anumită societate străină care permite într-o
primă fază cunoaşterea şi studierea pieţei locale. Un al doilea
pas ar fi stabilirea unor legături de afaceri, în final putându-se
realiza evaluări coerente ale posibilităţiilor de extindere.
În cazul în care perspectivele se anunţă atrăgătoare, se
solicită o majorare a capitalului. Capitalurile locale fiind, de
obicei, insuficiente, rezultă preluarea controlului societăţii de
către societatea transnaţională.
O altă modalitate de implantare este aceea de
participare minoritară atunci când apare riscul naţionalizării.
Ne referim la ţările cu regimuri politice mai puţin stabile.
Cea mai întâlnită modalitate de implantare constă în
cumpărarea unei întreprinderi deja în funcţiune. În acestă
situaţie decizia este influenţată de raportul dintre preţul plătit şi
beneficiul previzibil.
Ultima modalitate de implantare întâlnită în cazul
societăţilor transnaţionale este crearea unei societăţi mixte cu
reprezentanţii statului, formă preferată îndeosebi în Japonia.

Avantaje implantării:

 posibilitatea ocolirii barierelor vamale;

198
 profită de pe urma diferenţelor dintre ratele
naţionale ale dobânzii;

 profită de pe urma fluctuaţiilor monetare.

Pentru implantarea filialelor societăţile transnaţionale


angajază specialişti care analizează cu atenţie statisticile
financiare internaţionale pentru a depista ţările unde rata
inflaţiei este crescută. Deciziile de instalare a filialelor externe
se fondează pe un model care îşi propune să ţină cont de
incertitudinile caracteristice anumitor pieţe străine. Societăţile
transnaţionale îşi fondează deciziile tot mai mult pe realităţi, pe
informaţii ale specialiştilor care se bazează pe datele cele mai
recente ale sociologiei, economiei şi ştiinţelor politice. Nu de
puţine ori în posturi de conducere sunt promovaţi specialişti
locali. Se merge chiar pe o modelare a produsului promovat de
societatea transnaţionlă în raport cu specificul naţional.
Apariţia societăţilor transnaţionale crează noi forme de
confruntări în economia mondială.
Deosebit de ascuţită este concurenţa dintre noii veniţi –
filialele societăţilor transnaţionale şi marile firme autohtone.
Primele încearcă să câştige o poziţie, iar ultimele să o apere pe
cea veche.
Astfel societăţile străine în Statele Unite suportă direct
impactul cu giganţii americani, rigorile concurenţei americane.
Ele încearcă adesea să suplinească diferenţa de mărime
recurgând la diverse forme de asociere cu firmele americane.
Dacă au un anumit avans tehnologic, atunci filialele societăţilor
străine se menţin cu forţe proprii.
În ceea ce priveşte filialele americane din Europa, ele
beneficiază de condiţii mai avantajoase, uriaşul potenţial al
societăţii mamă, avansul lor tehnologic şi mai ales de ordin
managerial reprezintă tot atâtea atuuri ale acestor filiale. Ca o
consecinţă ele au şansa de a obţine o rată a profitului

199
superioară, având deci posibilităţi de dezvoltare reală. Filialele
americane ocupă o poziţie favorabilă în sectoarele de vârf în
ţările Uniunii Europene.
O altă formă de concurenţă pe piaţa mondială este accea
dintre filialele diferitelor societăţi transnaţionale. Deosebit de
acerbă a devenit lupta dintre aceste filiale când se întâlnesc în
aceiaşi ţară sau zonă.
În Europa filialele americane şi cele japoneze se
infruntă adesea folosind cele mai agresive tactici. Lupta în
exterior se desfăşoară adesea între firme având aceiaşi ţară de
origine. Această formă de concurenţă scoate cel mai bine în
evidenţă caracterul cosmopolit al capitalului.
Societăţile transnaţionale determină aşadar, o adâncire a
concurenţei pe piaţa mondială, forme noi adăugându-se celor
vechi.
Concurenţa apare nu numai la nivelul produsului final
ci din ce în ce mai mult la nivelul factorilor de producţie.
Azi lupta se dă între giganţi. Caracterul de noutate
constă în noi forme de confruntare şi în sporirea intensităţii.
Amplificarea fără precedent a fuziunilor este rezultatul
intensificării concurenţei în procesul de globalizare. Ca
fenomen societăţile transnaţionale au ca scop expansiunea;
filialele lor împânzesc globul, treptat totul începe să fie
globalizat.

4.4. Piaţa societăţilor transnaţionale

Societăţile transnaţionale acţionează concomitent în trei


spaţii economice:

1. naţional – în cazul societăţii - mamă

2. străin – în cazul filialelor

200
3. internaţional – în situaţia când se fac schimburi
între filiale şi restul lumii

Caracteristicile spaţiilor economice amintite


influenţează, orientează activitatea societăţilor transnaţionale şi
dau dimensiunea riscului în raport cu competiţia, variabilele
economice, socioeconomice, financiare, legale, culturale şi
tehnologice.
Printre factorii asupra cărora o firmă are controlul se
numără, de regulă, factorii interni ai corporaţiei, cum ar fi
factorii de producţie (capital, resurse umane) sau elemente ce
ţin de organizarea firmei (ca producţia sau marketingul).
Restul factorilor constitue mediul extern, mediu extrem
de complex şi dificil de controlat. În cazul unei societăţi
transnaţionale, mediul naţional este compus din acele
elemente necontrolabile ce acţionează în ţara de origine a
societăţii-mamă, mediul străin, determinat de acei factori ce
ţin de ţările în care firma acţionează prin intermediul filialelor
şi mediul internaţional, care reprezintă interacţiunea dintre
mediul străin şi cel domestic, precum şi relaţiile dintre filiale,
atunci când filiala dintr-o ţară are relaţii cu o altă filială situată
într-o a treia ţară. Mediul internaţional este, în ultimă instanţă,
spaţiul de manevră al societăţilor transnaţionale. Atunci când
ne referim la mediul internaţional, îl privim cel mai adesea prin
prisma internaţionalizării firmei.
Internaţionalizarea societăţii presupune mai multe
etape50:

50
Conform Modelului de la Uppsala, elaborat de economiştii suedezi
Carlon, Forsgren, Johanson şi Vahlne.
201
Export sporadic

Export printr-un intermediar extern

Export printr-o filială proprie pe piaţa respectivă

Mix de export şi investiţii străine directe


(filiala desfăşoară anumite activităţi de producţie)

Dezvoltarea filialei la nivelul la care realizează


local produsul finit

Motivaţiile internaţionalizării şi delocalizării


internaţionale a producţiei sunt extrem de complexe. O primă
motivaţie ar constitui-o căutarea de noi pieţe. Se poate spune că
firma atinge un asemenea grad de dezvoltare, încât piaţa
internă devine insuficientă şi extinderea pe terţe pieţe se arată a
fi soluţia cea mai bună. Un alt motiv, specific corporaţiilor ce
acţionează în special în sectorul primar, îl reprezintă căutarea
de noi surse de aprovizionare cu materii prime sau surse mai
ieftine de aprovizionare.
Forţa de muncă mai ieftină este un al motiv pentru care
o firmă îşi extinde activitatea dincolo de graniţele ţării de

202
origine, iar această motivaţie nu este deloc de neglijat, având în
vedere că foarte multe dintre marile companii ce acţionează în
domeniul fabricării bunurilor electrocasnice, de exemplu, şi-au
delocalizat, practic, industria, în ţări precum China sau Taiwan.
Nici acţiunile statelor gazdă, de a atrage şi a încuraja
investiţiile străine, nu sunt de neglijat. Căderea comunismului a
adus, poate, cea mai mare ofertă, concentrată în timp şi spaţiu,
pentru investiţii.
Multe dintre societăţile transnaţionale care îşi au sediul
în ţări dezvoltate îşi extind activitatea dincolo de graniţele
naţionale, ca urmare a existenţei unei puternice concurenţe pe
piaţa locală.
Exigenţele mai reduse pe anumite pieţe pot constitui o
motivaţie pentru internaţionalizare. Ocolirea de bariere vamale,
evitarea fiscalităţii excesive, prelungirea duratei de viaţă a
produsului, exploatarea avantajului tehnologic pe care îl deţine
firma la un moment dat, oportunităţile oferite de o
infrastructură performantă, toate acestea şi încă multe altele pot
constitui motive de internaţionalizare a firmelor.

4.5. Preţul de transfer

Societăţile transnaţionale urmăresc maximizarea


profitului global. Prin urmare transferă profiturile obţinute
întotdeauna către o filială constituită într-o jurisdicţie
favorabilă, eventual offshore 51 , din punct de vedere al
impozitelor şi taxelor. De asemenea, în situaţia în care
devalorizarea pe o anumită piaţă este iminentă, corporaţia va
orienta imediat profitul spre o ţară cu monedă forte. Costurile

51
Zonele offshore sunt ţări sau jurisdicţii unde legislaţia fiscală fie nu
prevede perceperea de impozite, fie impozitele sunt foarte scăzute atâta
timp cât socitatăţile în cauză nu desfăşoară activităţi pe teritoriul jurisdicţiei
offshore.

203
operaţiunilor efectuate în vederea ocolirii fiscalităţii excesive şi
a riscului de devalorizare îmbracă forma preţului de transfer.
În concluzie putem defini preţul de transfer ca fiind
mecanismul prin care o societate transnaţională transferă
profitul de la o filială la alta, sau îl aduce în ţara de origine în
vederea evitării efectelor negative datorate ratei impozitului şi
devalorizării.
Pentru utilizarea eficientă a mecanismului preţului de
transfer la nivelul societăţii transnaţionale trebuie să existe un
grad ridicat de integrare între filiale şi societatea-mamă. Lipsa
unui grad înalt de integrare face imposibilă participarea
filialelor la strategia globală a corporaţiei.
Cea mai autorizată descriere a fenomenului aparţine
Fiscului american – Internal Revenue Service (IRS) – care
consideră că preţul de transfer se referă la transferul direct de
profituri prin impunerea unor preţuri anormale sau incorecte,
care nu se stabilesc pe baza interacţiunii dintre cerere şi ofertă.
De multe ori mecanismele preţurilor de transfer sunt percepute
ca metode de realizare a fraudei fiscale internaţionale.

Preţurile de transfer sunt cel mai des asimilate cu


relocalizarea (transferarea) profiturilor către cele mai indicate
filiale 52 , pentru a reduce povara fiscală la nivelul întregii
corporaţii. Pentru a realiza acest obiectiv, societatea
transnaţională vinde produse sau servicii, prin intermediul
filialei dintr-o ţară cu impozite pe profit mai mici şi la un preţ
mai mare decât preţul pieţei, către filiala dintr-o ţară cu impozit
pe profit mai mare. Astfel, se micşorează profiturile într-o ţară
şi se majorează într-o alta, în scopul de a plăti un impozit mai
mic.
Să constituim un exemplu de tranzacţie comercială
derulată între societatea mamă şi două filiale, una dintre ele
fiind înregistrată într-o zonă offshore.

52
De cele mai multe ori filiale cu statut de societăţi offshore.
204
SOCIETATEA-MAMĂ 1 FILIALA 3
(jurisdicţie cu impozite mari) (jurisdicţie cu impozite mari)

2 3

FILIALA 2
SOCIETATE OFFSHORE

Conform reprezentării grafice societatea-mamă doreşte


să exporte mărfuri pe piaţa filialei 3.
În cazul în care exportul se derulează direct fără
implicarea societăţii offshore (filiala 2), profitul integral,
obţinut în urma activităţii de comerţ exterior efectuată de
societatea-mamă va fi supus impunerii fiscale ridicate din ţara
de înregistrare. Fluxul marcat pe grafic cu „1” va consta din
fluxul de documente (factură fiscală, documente de transport,
certificat de calitate, certificat de origine, etc.) şi fluxul efectiv
de mărfuri.

În cazul în care se apelează la o filială constituită într-o


zonă offshore, cea mai mare parte a profitului obţinut în urma
tranzacţiei va fi înregistrat de filiala 2 şi impozitat în jurisdicţia
offshore astfel:

 Presupunem că societatea-mamă produce mărfurile la


un cost total de 100€/buc şi intenţionează să obţină un
profit de 50€/buc. În prima variantă profitul integral

205
(50€) era impozitat în ţara de origine deoarece exportul
direct presupunea emiterea unei facturi comerciale pe
întreaga sumă (150€).

 Societatea-mamă exportă mărfurile prin intermediul


filialei 2, emite o factură în care preţul unitar este de
105€, situaţie în care înregistreză un profit doar de 5€,
care urmează a fi supus impunerii fiacale. În schimb
filiala offshore preia mărfurile la 105€/buc. şi le vinde
importatorului final (filiala 3) la valoarea facurată de
150€, diferenţa de profit fiind impozitată în zona
offshore. De precizat că în cazul utilizării societăţii
offshore fluxurile care se stabilesc între parteneri
constau în:

o fluxul „1” – cuprinde toate componentele


prezentate în scenariul exportului direct, mai
puţin factura comercială.

o Fluxul „2” – constă în factura comercială emisă


la preţul unitar de 105€ societăţii offshore;

o Fluxul „3” – presupune facturarea filialei 3 de


către societatea offshore.

Asfel, prin intermediul unei filiale offshore, profitul


este transferat astfel dintr-o jurisdicţie cu taxe ridicate într-una
cu taxe scăzute sau chiar fără taxe.
O altă practică constă în nerepatrierea veniturilor
încasate în străinătate, prin manipularea remumeraţiilor.
Operaţiunile prezentate se pot realiza prin trei tipuri de
societăţi53:

53
Philip Palda, Tax evasion and firma survival in competitive markets,
London, 2000, p. 107.
206
 Holdingurile

 Societăţile de bază

 Societăţile fictive

Holdingurile reprezintă o uniune de firme din ţări


diferite, care nu sunt legate între ele pe linie tehnologică şi care
au ca scop creşterea forţei financiare prin speculaţii.
Holdingurile sunt instalate în ţări ca Lichtenstein,
Luxemburg, Bermude, Singapore, Cipru şi au funcţiuni
multiple. Ele gestionează în acelaşi timp portofoliile de valori
mobiliare pentru societăţile de grup, obţin participaţii, procură
sursele de finanţare prin lansarea de împrumuturi internaţionale,
încasează redevenţe, onorarii şi comisioane. Centrele
respective poartă denumirea de centre financiare offshore
(offshore financial centres).
Caracteristicile principale ale acestor paradisuri fiscale
(tax haven) sunt păstrarea secretelor bancare şi
confidenţialitatea informaţiilor asupra aspectelor legate de
condiţiile legale acordate, respectiv asupra asociaţilor sau
administratorilor. Ele sunt stabilite în teritorii restrânse, stabile
politic, cu monedă puternică, dotate cu reţea densă de instituţii
bancare cu o puternică protecţie a secretului bancar şi a afacerii,
ignorând controlul schimburilor, sunt deservite de linii aeriene
bune cu reţele moderne de telecomunicaţii asigurând legături
cu ţările dezvoltate, beneficiază de absenţa sau nivelul redus al
impozitării veniturilor sau beneficiilor şi refuzul de a coopera
cu fiscurile străine.

207
ROLUL UNEI COMPANII OFFSHORE ÎN CADRUL
UNUI HOLDING

COMPANIE HOLDING

COMPANIE A COMPANIE B COMPANIE C

COMPANIE HOLDING
OFFSHORE

← Facturare servicii, acordare imprumuturi

← Plata facturilor, dobânzilor şi dividendelor


↔ Utilizarea facilităţii DTT (Double Tax Treaty)

Societăţile de holding au o utilitate fiscală ridicată.


Astfel, o societate dintr-o ţară cu fiscalitate ridicată pentru
veniturile din capital şi care doreşte să lanseze un împrumut
obligatar, pentru a evita reţinerea la sursă a impozitului asupra
dobânzilor, creează o societate de holding în Lichenstein.
Obiectul acesteia este să emită titlurile de valoarea respectivă.
Suma astfel obţinută în urma vânzării obligaţiunilor este

208
predată de către societatea holding către ţara de origine în
schimbul unei dobânzi egală cu rata dobânzii pentru
obligaţiunile emise. Dobânzile vărsate de societatea holding
deţinătorilor de obligaţiuni nu suportă nici o reţinere,
micşorând astfel costul finanţării pentru societatea iniţială.
Societăţile de bază (bases companies) sunt societăţi
care au o activitate proprie. Ele sunt create în ţări cu o presiune
fiscală redusă servind pentru concentrarea şi administrarea
beneficilor comerciale şi financiare realizate în alte ţări de către
filiale şi întreprinderile comerciale din grupul fondator. Ele
gestionează trezoreria grupului care le-a creat (în ţările în care
sunt iniţial stabilite), unde fiscalitatea este mai redusă. Acest
tip de societăţi se întâlneşte mai ales în Elveţia, unde veniturile
provenite din surse străine sunt primite de societăţi controlate
de nerezidenţi.
Societăţile fictive (sham companies) au o existenţă
materială mai neînsemnată. Acestea nu au baza în ţările de
refugiu, ci se rezumă adesea la o “cutie poştală” pe lângă o
bancă, un cabinet de avocatură sau un serviciu de contabilitate.
Aceste societăţi fictive au dublu scop:

 să stabilească în ţările de refugiu profiturile realizate cu


ocazia anumitor operaţiuni;

 să facă mai dificil controlul fiscal al contabilităţilor


diverselor întreprinderi din grup.

Printre aceste societăţi se pot întâlni: societăţi de


brevete, în numele cărora se pot obţine brevete care apoi sunt
concesionate, societăţi auxiliare de servicii care facturează la
preţ majorat serviciile în mod real furnizate sau serviciilor
fictive cum sunt societăţile de publicitate sau privind studiul
pieţei şi trusturile.

209
O altă metodă 54 este facturarea incorectă sau falsă,
definită într-un document de lucru al OCDE drept „tranzacţia
care urmăreşte evaziunea fiscală prin neconcordanţa dintre ceea
ce se facturează şi ceea ce se tranzacţionează”.
Una dintre cele mai subtile metode de aplicare a
preţului de transfer o constituie perceperea taxelor de redevenţă
(royalties).
În primul rând, nu există o uniformitate a modului în
care diferitele legislaţii fiscale tratează aceste taxe. Ca urmare,
se pot plăti uneori taxe sensibil mai mici pentru repatrierea
profiturilor sub formă de redevenţe, decât sub formă de
dividende. Redevenţele apar pe partea de costuri a filialei,
contribuind deci la reducerea profitului impozabil. Mai mult,
ele sunt percepute sub forma unui procent din vânzări, oferind
licenţiatorului (compania-mamă) posibilitatea de a repatria
profit chiar şi atunci când licenţiatul (filiala) înregistrează
pierderi.
În al doilea rând, întrucât filialele din ţările în curs de
dezvoltare nu sunt luate de obicei în calcul la planificarea
cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, orice redevenţă obţinută
din vânzarea rezultatelor acestei activităţi către filialele
respective reprezintă pur profit pentru corporaţie, fără a fi însă
înregistrat ca atare. Mai trebuie menţionat faptul că profiturile
obţinute din comercializarea patentelor sunt profituri de
monopol şi deci nu poate fi stabilit un preţ al pieţei, ca termen
de comparaţie pentru identificarea preţului de transfer.
O variantă a preţului de transfer, apărută întâi în
sistemul bancar, o constituie practica prin care societăţile
transnaţionale transferă poziţiile valutare ale filialelor lor,
metodă cunoscută sub numele de „transfer parking” (Bartlett,
1981). Spre exemplu, filiala din Paris a lui Citibank a cerut
filialei din Nassau să cumpere 6 mil. USD la un curs de l USD

54
Liviu Voinea “Corporaţiile transnaţionale şi economiile naţionale, IRLI,
Bucureşti, 2001.
210
= 4,7275 FrF. În acelaşi timp, ea a cerut filialei din Nassau să
vândă 6 mil. USD la un curs puţin mai mare, de l USD =
4,7375 FrF, după cum urmează: 4 mil. USD filialei din New
York şi 2 mil. USD filialei din Bruxelles. Ulterior, filiala din
Paris a cumpărat înapoi 6 mil. USD de la New York şi
Bruxelles, la acelaşi curs de l USD = 4,7375 FrF. Filialele din
New York şi Bruxelles au folosit doar ca paravane pentru
înregistrarea unui profit de 60000 FrF la filiala din Nassau şi a
unei pierderi „în oglindă” de 60000 FrF la filiala din Paris,
reducându-se astfel profitul impozabil din Franţa, unde taxele
erau mai mari decât în Nassau. Deşi vechi (1976), cazul este
real, fiind un exemplu clasic al folosirii preţului de transfer în
sectorul bancar.
Preţurile de transfer reprezintă aşadar o practică
evazionistă deosebit de eficientă a corporaţiilor, care poate fi
aplicată tocmai datorită existenţei unui sistem intern şi integrat
de relaţii, în cadrul corporaţiei.
Din statisticile prestigioasei publicaţii americane
Fortune rezultă faptul că primele cele mai puternice 100
corporaţii americane plătesc impozite pe profit foarte mici sau
nu plătesc deloc. Astfel în Statele Unite, ţara cu sistemul
economic capitalist cel mai dezvoltat, cele mai mari corporaţii
sunt aproape sau complet neprofitabile. Cu toate acestea
investitorii continuă să cumpere acţiunile lor, iar bursa
principală – New York Stock Exchange – nu se prăbuşeşte.
Motivul este inregistrarea principalelor corporaţii în Delaware,
stat american de pe Coasta de Est, recunoscut ca jurisdicţie
offshore.
În concluzie aproape jumătate din primele 500 de
corporaţii americane sunt înregistrate în jurisdicţii offshore,
respectiv 40% dintre firmele listate la New York Stock
Exchange şi 37% dintre cele cotate la American Stock
Exchange. De-a lungul timpului peste 80% din corporaţiile
americane care şi-au schimbat domiciliul după 1966 s-au

211
stabilit în Delaware, care a devenit sediul a peste 200.000 de
corporaţii, la o populaţie de 684.000 de locuitori.

4.6. Relaţiile societăţilor transnaţionale cu statele


naţiune

În acest moment al dezvoltării şi evoluţiei lor,


societăţile transnaţionale au ajuns să se compare în anumiţi
termeni cu statele naţiune. Relaţia între societăţile
transnaţionale şi stat poate fi privită sub trei aspecte:

 relaţia societăţii transnaţionale cu ţara de origine;

 relaţia societăţii transnaţionale cu ţara gazdă;

 relaţia societăţii transnaţionale cu statul în condiţiile


în care din punct de vedere economic forţa
societăţilor transnaţionale şi puterea lor economică
depăşeşte în multe privinţe puterea economică a
multor state.

Societatea transnaţională pentru a rămâne şi a acţiona


trebuie să-şi controleze şi coordoneze activităţile sale în medii
diferite şi să adopte acele decizii care pot fi benefice pentru
ţările gazdă.
Cele mai multe societăţi transnaţionale provin din ţările
triadei – SUA, Japonia şi UE. Performanţele economice ale
acestor ţări, avansul tehnologic, infrastructura modernă, spiritul
antreprenorial, susţinute de o economie de piaţă funcţională şi
de o democraţie care a permis aplicarea ideilor novatoare, au
făcut ca aceste ţări să fie mediul cel mai prielnic pentru apariţia
şi dezvoltarea femonenului corporatist.
Relaţiile societăţilor transnaţionale cu ţările de origine
sunt relaţii de parteneriat. Prin extinderea dincolo de graniţele

212
ţărilor de origine, societăţile transnaţionale duc cu ele valorile
culturale şi obiceiurile de consum ale acestor ţări.
Universalizarea limbii engleze se datoreză în mare
măsură corporaţiilor americane şi britanice care au forţat
consumatorii să înveţe „limba produsului”.
Pe lângă exportul de imagine ţările de origine
beneficiază şi de repatrierea unor sume importante care sunt
reinvestite în cercetare şi dezvoltare.
Expansiunea societăţilor transnaţionale este expresia
competitivităţii economiilor ţărilor de origine, interesele lor
fiind cel mai adesea comune. Prin internaţionalizarea firmelor
fiecare ţară îşi extinde practic influenţa în zona respectivă
controlând efectiv economia multor ţări.
Divergenţele între societăţile transnaţionale şi ţările de
origine apar atunci cănd multe din ele renunţă în a-şi concentra
atenţia asupra deschiderii de noi unităţi de producţie în ţările de
origine în favoarea ţărilor gazdă, mai ales când acestea din
urmă oferă anumite avantaje. În perioadele de recesiune
corporaţiile recurg la reduceri de personal în ţările de origine,
creând situaţii conflictuale. Multe state de origine în astfel de
situaţii limitează exportul de capital.
Societăţile transnaţionale îşi realizează mare parte din
cifra de afaceri dincolo de graniţele ţării de origine, aceasta
însemnând venituri bugetare mai mici pentru ţările de origine,
cu efect asupra politicilor susţinute de stat în domenii precum:
educaţia, asistenţă sanitară şi socială. O altă situaţie
conflictuală este generată de sensul diferit dat interesului
naţional. Societatea transnaţională urmăreşte obţinerea de
profit pentru a menţine şi creşte încrederea investitorilor în
acţiunile firmei. Anumite pieţe pot fi foarte atractive din acest
punct de vedere, dar atitudinea guvernului ţării de origine poate
fi negativă faţă de guvernul ţării gazdă. Un exemplu elocvent
este cazul firmelor de armament care pot câştiga sume uriaşe
din comerţul cu ţările aflate în conflict. Statele Unite de

213
exemplu, interzic afaceri cu produse de înaltă tehnologie cu
orice ţară potenţial inamică.
Relaţia corporaţiilor cu ţările gazdă este de regulă una
pozitivă indiferent dacă ţările sunt dezvoltate sau în curs de
dezvoltare.

Efectele pozitive sunt următoarele:

 creşterea numărului locurilor de muncă;

 creşterea volumului exporturilor şi a producţiei


interne mai ales dacă ţara gazdă are o poziţie
strategică şi poate fi o bază pentru exportul în
regiune;

 transformarea şi înoirea industriei în ţara gazdă,


modernizarea producţiei, transferul de tehnologie,
crearea de noi ramuri industriale;

 creşterea veniturilor salariale şi a veniturilor


bugetare;

 noi practici manageriale, creşterea nivelului de


calificare al forţei de muncă;

 creşterea concurenţei ca efect al reducerii costurilor,


creşterea calităţii şi perfecţionarea tehnicilor de
vânzare;

 efecte de antrenare a economiei ca urmare a


antrenării celorlalte ramuri economice.

Efectele pozitive sunt demonstrate de politicile de


susţinere şi atragere a investiţiilor străine directe în special în

214
ţările în dezvoltare. Volumul investiţiilor străine directe
constitue un criteriu de apreciere al eficienţei economice.
Uneori însă apar tensiuni, în ţările în care firmele locale
nu reuşesc să facă faţă concurenţei, în deosebi în ţările mai
puţin avansate. În situaţia în care corporaţiile deţin o poziţie de
monolol piaţa internă este influenţată negativ. Pentru a proteja
agenţii interni, în unele ţări implantarea societăţilor
transnaţionale este restricţionată, nu se poate realiza decât prin
asociere cu un partener local (Japonia).
În ce priveşte aportul investiţiilor efectuate ţările în
dezvoltare apreciază că spre ele nu este orientată tehnologia cea
mai avansată. Cercetarea-dezvoltarea este foarte rar cantonată
în ţara gazdă, corporaţiile susţinând „migraţia creerelor”.
Atitudinea societăţilor transnaţionale în privinţa
protecţiei mediului se rezumă la declaraţii, cel mai adesea fiind
acuzate de neglijenţă, sau chiar de încălcarea regulamentelor de
protecţia mediului.
În ultimii ani a crescut preocuparea analiştilor
economici şi ai societăţii civile în a supraveghea mai atent
practicile societăţilor transnaţionale, în privinţa respectării
drepturilor cetăţenilor şi a valorilor morale ale societăţii în care
activează.
Tot mai multe sunt vocile care susţin că societăţile
transnaţionale trebuie să-şi asume un angajament ferm de a
avea un comportament etic şi de a contribui la dezvoltarea
economică a ţării gazdă, prin ridicarea standardului de viaţă al
angajaţilor, al comunităţilor locale şi al societăţii în ansamblul
ei.
Societăţile transnaţionale sunt cei mai activi şi mai
dinamici agenţi economici de pe glob.

215
CAPITOLUL 5

ECONOMIA ŢĂRILOR ÎN DEZVOLTARE

5.1. Tendinţe globale la nivelul ţărilor în dezvoltare

Economia mondială contemporană se caracterizează


prin distribuirea inechitabilă a venitului global şi prin ponderea
ridicată a ţărilor în dezvoltare, în rândul statelor lumii.
Adâncirea decalajelor dintre ţările în dezvoltare şi ţările
dezvoltate este tot mai evidentă pe fondul accelerării procesului
de globalizare.
Conceptul de stat în dezvoltare s-a conturat cel mai bine
după al doilea război mondial, când, odată cu dispariţia
imperiilor coloniale s-au adâncit şi mai mult decalajele între
ţările dezvoltate şi ţările în dezvoltare. Statele în dezvoltare se
împart în trei mari categorii: foste ţări coloniale, foste ţări
comuniste şi ţări cu regim comunist (R.P. Chineză, R.P.D.
Coreană, Vietman, Cuba), majoritatea urmând un proces de
restructurare şi de tranziţie la o economie de piaţă, realitatea
economică fiind marcată de o mişcare mondială către
capitalism55.
Pentru a rezolva aceste probleme ţările în dezvoltare
trebuie să aibă ca ţintă principală dezvoltarea economică.
Întradevăr, ţările în dezvoltare care şi-au recăpătat
independenţa după cel de-al doilea Război Mondial, au
elaborat şi pus în practică programe ample de dezvoltare
economică, dar nu toate încununate de succes. Câteva exemple
de ţări în dezvoltare care au derulat cu succes programe de
dezvoltare, găsim printre aşa numitele „noi state
industrializate”(NSI) în Asia, mai precis: Corea, Taiwan, Hong

55
Sterian Dumitrescu şi Ana Bal “Economie Mondială”, Editura Economică,
Bucureşti 2004.
216
–Kong şi Singapore. Ţările amintite s-au bucurat de creşteri
repetate ale venitului pe locuitor, intrând în categoria ţărilor cu
venituri ridicate. Urmărind evoluţia ţărilor din Asia de Est,
China, Malaezia, Tailanda şi Vietnam, constatăm rate anuale
de creştere economică mult superioare ţărilor dezvoltate. În
ţările de pe continentul african, creşterea economică redusă, a
condus la adâncirea decalajelor faţă de ţările dezvoltate.
În condiţiile globale prezentate, nu este greu să ne
imaginăm cum această dezvoltare inegală a statelor lumii are ca
efect tensionarea relaţiilor internaţionale. La două decenii de
cel de-al Doilea Război Mondial, încă se remarcă confruntarea
dintre Nord (ţarile cu venituri înalte) şi Sud (ţările în dezvoltare
cu venituri reduse), ca fiind una dintre cele două axe majore în
relaţiile internaţionale, cealaltă constând în confruntările dintre
– Vest – ţările cu economie capitalistă şi – Est – ţările cu
economie socialistă. După sfârşitul Războiului Rece, conflictul
dintre cele două superputeri s-a transformat în conflicte
interetnice şi terorism. Numeroasele conflicte izolate au fost
amplificate de adâncirea discrepanţelor economice dintre state,
rezultând o problemă serioasă în ceea ce priveşte stabilitatea
sistemului politic internaţional.

5.1.1. Ţările în dezvoltare şi STN

Procesul de globalizare este puternic susţinut de


societăţile transnaţionale, care reprezintă principalele forţe ale
mondializării vieţii economice. Din punct de vedere economic,
societăţile constitue unul dintre cei mai importanţi factori ai
progresului.
Societăţile transnaţionale sunt considerate manifestarea
principală a unei economii globale autentice. Referindu-se la
companiile transnaţionale, K.Ohmae afirma că aceste corporaţii
apartite au devenit acum “motoarele” principale ale unei
economii interconectate, concentrate în America de Nord,
Europa şi Japonia.

217
La nivel global, dimensiunile afacerilor au devenit un
parametru esenţial, exprimat prin implantarea de filiale în
diferite zone ale lumii. Dezvoltarea corporaţiilor, dincolo de
graniţele societăţii mamă, generează o sinergie operaţională şi
financiară, menită să le reducă vulnerabilitatea şi să le crescă
rezistenţa la şocurile economice. Societăţile transnaţionale
reprezintă principalul agent al comerţului internaţional,
vânzările realizate de filiale, reuşind să înregistreze în prezent,
mai mult decât dublul exporturilor mondiale.
Corporaţiile au ajuns să modifice structura factorilor de
producţie ai multor ţări, ca efect al mişcării capitalului uman,
precum şi al tehnologiei dintr-o parte în alta a lumii,
constituind o nouă bază a imobilizărilor corporale.
Dinamica accentuată a dezvoltării are la bază o strategie
bine pusă la punct, în ceea ce priveşte valorificarea
oportunităţilor oferite de spaţiul economic global. Întotdeauna,
corporaţiile şi-au orientat investiţiiile către zonele cu potenţial.
Un bun exemplu în acest sens sunt ţările cu economie în
dezvoltare, care asigură un climat economic, politic şi social
propice dezvoltării. Teoretic aceste ţări înregistrează o serie de
avantaje de pe urma investiţiilor corporatiste, materializate în
niveluri ridicate de creştere economică, creşterea gradului de
ocupare al forţei de muncă, sporirea nivelului de trai şi nu în
ultimul rând efecte sesizate la nivelul balanţei de plăţi externe
şi balanţei comerciale.
Problema comerţului exterior în ţările în dezvoltare este
una delicată, deoarece majoritatea economiilor aflate în
tranziţie se confruntă cu deficite comerciale mari şi cu
problemele generate de deschiderea economică.
Deschiderea economică presupune liberalizarea
politicilor comerciale, deschiderea pieţelor naţionale şi
permiterea pătrunderii tuturor tipurilor de investiţii străine
directe. Investiţiile reprezintă de fapt, principala sursă de
finanţare a economiilor în dezvoltare pe plan mondial. În
ultimii ani, investiţiile străine directe s-au dovedit a fi cea mai

218
stabilă sursă de finanţare faţă de investiţiile de portofoliu sau
împrumuturile bancare, fiind mai puţin afectate de crizele
financiare.
Recunoscând importanţa investiţiilor străine directe,
guvernele îşi dechid economiile, pentru a facilita schimburile
de bunuri, accesul la informaţii, precum şi fluxurile de
persoane şi capitaluri.
Comportamentul investiţional al corporaţiilor este
puternic influenţat de schimbările pe termen scurt şi lung
intervenite în mediul de afaceri. Perioadele de recesiune şi
avânt economic afectează evoluţia tuturor indicatorilor agregaţi.
Orice modificare în climatul politic sau de afaceri mondial se
va reflecta în acelaşi sens şi cu aceeaşi intensitate şi asupra
performanţelor economice şi implicit asupra orientării
fluxurilor de capital.
Statisticile arată că numai la nivelul anului 2001 s-au
produs 208 schimbări în legile privind investiţiile străine
directe din 71 de ţări. Peste 90% din ele vizau realizarea unui
climat investiţional mai favorabil. În plus, foarte multe state au
fost angajate în semnarea unor acorduri de investiţii bilaterale –
circa 2100 acorduri numai în cursul anului 2001. Problema
investiţiilor constituie un subiect de discuţie important şi în
cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
În situaţia des întâlnită în ţările în dezvoltare, inclusiv
în România, în care statul adoptă o dezvoltare orientată către
exterior, conform conceptului clasic şi neoclasic, teoretic, ţara
ar trebui să înregistreze creştere economică datorită alocării
eficiente a resurselor. În realitate însă, fără intrări importante de
investiţii străine directe, susţinute în general de corporaţiile
transnaţionale, exporturile continuă să înregistreze un nivel
modest, datorită competitivităţii scăzute a produselor pe piaţa
mondială. Competitivitatea este strâns legată de gradul de
înzestrare tehnologică al unei economii. Din păcate, transferul
internaţional de tehnologie este susţinut şi controlat tot de către
marile corporaţii, care la nivelul economiei mondiale sunt

219
singurii agenţi ce dispun de capitalul necesar. Chiar şi în cazul
în care economiile în dezvoltare îşi rezolvă problema
capitalului, activităţile interne continuă să fie un avantaj
competitiv al corporaţiilor transnaţionale faţă de firmele
naţionale.
Iniţial societăţile transnaţionale s-au orientat către
sectoare, unde diferenţa de cost a factorilor de producţie era cea
mai importantă, treptat însă, operaţiunile s-au amplificat,
cuprinzând majoritatea sectoarelor şi factorilor de producţie, pe
care le-au atras într-o competiţie globală, de multe ori cu efecte
negative asupra economiilor în dezvoltare.
Corporaţiile îşi sporesc eforturile pentru a realiza reţele
de producţie globale, mai ales prin fuziuni şi achiziţii. În fapt, a
apărut o piaţă globală pentru vânzarea şi cumpărarea firmelor,
industrii întregi fiind consolidate sau restructurate la scară
globală şi regională.
Pe lângă avantajele înregistrate de ţările în dezvoltare
de pe urma procesului de globazizare şi a acţiunii corporaţiilor
transnaţionale, apar şi dezavantaje exprimate prin probleme
sociale şi ecologice.
Societăţile transnaţionale urmăresc în principal
maximizarea profiturilor şi a dividendelor, implantarea de
filiale se realizează numai în zonele care oferă avantaje
competitive. Urmărind aceste obiective, corporaţia îşi va
desfăşura activitatea pe o anumită piaţă atâta timp cât
avantajele oferite sunt la nivelul scontat. În aceasta perioadă
toţi cei implicaţi în activitatea corporaţiei transnaţionale, au de
câştigat. În momentul în care activitatea filialei este în declin,
ca urmare a gradului mare de mobilitate, activitatea în cauză va
fi delocalizată imediat pe altă piaţă mai atractivă. Odată cu
delocalizarea activităţii, fosta piaţă a transnaţionalei
înregistrează o scădere a activităţii economice, care se
materializează în nemulţumiri sociale legate de scăderea
nivelului de trai şi de creşterea ratei şomajului în zonă.
Angajaţii care au puterea financiară să urmeze compania vor

220
pleca, iar restul vor rămâne cu speranţa că se va găsi ceva de
lucru în viitor şi pentru ei. În ceea ce-i priveste pe acţionari,
aceştia nu au nici o limitare spaţială, pentru ei nefiind un aspect
important distanţa între ei şi firmele la care deţin acţiuni,
singurul lucru important îl reprezintă dividendele pe care le
încasează.
Globalizarea pieţei muncii le dă posibilitatea marilor
corporaţii să angajeze elita intelectuală a lumii, fără mari
eforturi materiale şi financiare.
Pe de altă parte efectele sociale ale procesului de
globalizare survin şi ca urmare a creşterii complexităţii
proceselor tehnologice şi a modului de desfăşurare a activităţii
economice, care, le impune oamenilor să adopte un nou mod de
pregătire profesională, o formare continuă ce implică eforturi
permanente, intelectuale şi financiare, pe care multe persoane
nu pot să le suporte. În acelaşi timp, tehnologiile avansate au
anulat obstacolele spaţio-temporale pe care trebuie să le
depăşească oamenii când vor să se deplaseze dintr-o localitate
în alta pentru a-şi desfăşura activitatea în cadrul firmelor.
O altă problemă majoră care apare cu preponderenţă în
ţările cu economii în dezvoltare, este poluarea mediului
înconjurător. Corporaţiile transnaţionale în ideea de a realiza
profit indiferent de consecinţe, merg până la export de
tehnologii poluante în zonele unde legislaţia le permite.
Pe măsură ce economia mondială se dezvoltă, devine
tot mai necesară limitarea creşterii economice în vederea
menţinerii unui echilibru optim cu natura. Producţia trebuie să
fie păstrată în limite viabile.
Ideal ar fi să se promoveze la nivel global o dezvoltare
economică durabilă cu o puternică tentă ecologică. Aceste
principii trebuiesc adoptate nu numai la nivelul statelor
dezvoltate, membre OCDE, ci şi la nivelul ţărilor în dezvoltare
prin susţinerea acestora în vederea creării cadrului legislativ
necesar, care să asigure un progres economic durabil, bazat pe
tehnici şi tehnologii nepoluante.

221
Obiectivele prezentate sunt relativ greu de atins, ca
urmare a scădererii puterii statelor în faţa presiunilor
corporatiste.

5.2. Caracteristicile ţărilor în dezvoltare

Economia mondială este compusă în principal din ţări


în dezvoltare, circa 123 de state, care deţin cel mai mare spaţiu
teritorial şi peste 75% din populaţia mondială.
Ţările în dezvoltare se caracterizează printr-un nivelul
de trai foarte scăzut şi prin concentrarea populaţiei în mediul
rural. Conform datelor furnizate de Banca Mondială 56, venitul
mediu pe cap de locuitor în ţările dezvoltate, din cadrul OCDE,
atinge circa 25.000 USD, faţă de nivelul de 280USD atins în
cele mai sărace 39 de ţări.

Subdezvoltarea este o problemă globală cu care se


confruntă marea majoritate a ţărilor lumii, fiind rezultatul
acţiunii următoarelor categorii de factori:

 factorilor naturali (sărăcia resurselor naturale, climă


nefavorabilă);

 factori socioculturali (tradiţii, mentalităţi religioase);

 factori economici (specializarea în producţie, gradul


de deschidere economică).

Problema subdezvoltării a fost abordată la întâlnirea la


nivel înalt al Organizaţiei Naţiunilor Unite din 2002, care a
avut ca rezultat semnarea unui document extrem de important
„Iniţiativa Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului”
(Millenium Development Goals – MDG) care urmărea:

56
World Bank – World Development Indicators 2006.
222
 Eradicarea sărăciei extreme şi a foametei;

 Asigurarea educaţiei primare pentru toţi locuitorii


planetei;

 Promovarea egalităţii între sexe şi creşterea


participării femeilor în societate;

 Reducerea mortalităţii infantile;

 Îmbunătăţirea stării de sănătate a mamelor;

 Combaterea SIDA, a malariei şi a altor boli;

 Asigurarea durabilităţii protecţiei mediului;

 Dezvoltarea unui parteneriat global pentru


dezvoltare.

Din populaţia totală de 6,1 miliarde, numai circa 950


milioane se pot bucura de un venit mediu care depăşeşte 9.200
USD. Cu alte cuvinte la 16% din populaţia globului îi revine
mai mult de 80% din venitul mondial. În contrast, 2.5 miliarde
de oameni, sau aproape 40% din populaţia globului,
înregistrează un venit mai mic de 750USD, sub 3% din venitul
global.
Estimările sunt făcute în termeni de VNB de către
Naţiunile Unite, pe baza estimărilor VNB convertite în USD pe
baza cursurilor de schimb oficiale.
În plus, sunt mulţi indicatori în afară de VNB, care să
reflecte nivelul de trai în ţările în dezvoltare. De exemplu,
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Hrană(Alimentaţie) şi
Agricultură (FAO) estimează că un sfert din populaţia ţărilor în

223
dezvoltare, circa 815 milioane trăiesc sub pragul subzistenţei,
majoritatea concentrându-se în Africa.
Accesul la educaţie şi la sănătate este slab. Mortalitatea
infantilă este un alt indicator care a atins cote alarmante în
ţările în dezvoltare, spre exemplu, în Africa 105 copii din 1000
nou născuţi mor până la vârsta de 1 an, spre deosebire de 5 în
ţările dezvoltate membre OCDE.
Conform Indicelui Dezvoltării Umane – IDU (Human
Development Index – HDI) calculat în cadrul Programului
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare57, care ia în considerare pe
lângă nivelul PIB şi aspecte calitative cum ar fi speranţa de
viaţă, accesul la educaţie, ţările în dezvoltare se împart în trei
categorii:

 Ţări cu dezvoltare umană ridicată (High Human


Development), din care fac parte ţări precum Hong
Kong, Singapore, Rep. Coreea, Mexic, Ungaria,
Romania.

 Ţări cu dezvoltare umană medie (Medium Human


Development), din care fac parte ţări precum China,
Brazilia, Tunisia, Rusia, Albania, Belarus.

 Ţări cu dezvoltare umană redusă (Low Human


Development), din care fac parte ţări precum
Senegal, Angola, Etiopia.

Ponderea statelor în dezvoltare în economia mondială


este de circa 20-25% din PIB mondial. Nivelul redus al PIB se
datorează în mare parte dezvoltării sectoarelor economice
primare. Profilul lor economic este în general agricol sau agrar-
industrial, asigurând circa 30% din producţia agricolă mondială.

57
Human Development Report 2006, Published by United Nations
Development Programme, Oxford University Press, New York, 2006
224
Industria extractivă contribuie de asemenea în mare măsură la
PIB.
Orientarea şi dezvoltarea economică a statelor în
dezvoltare constituie o problemă globală. Fluxurile de investiţii
străine directe atrase nu depăşesc 20% din total. Rezultatul
constă într-un nivel tehnologic şi ştiinţific slab al proceselor de
producţie. Ca urmare dezvoltarea economică continuă să fie o
dezvoltare extensivă, bazată pe utilizarea ineficientă a
factorilor de producţie. Sectorul industrial şi sectorul serviciilor
rămânând slab dezvoltate.
Ţările în dezvoltare au o pondere redusă în fluxurile
comerciale internaţionale, circa 25%, datorită ponderii ridicate
a produselor primare la export, obstacolelor tarifare şi
netarifare ridicate de către ţările dezvoltate şi instabilităţii
preţurilor, fenomen ce se manifestă la intervale scurte de timp.
În scopul extinderii colaborării economice
internaţionale şi a atenuării decalajelor care despart ţările în
dezvoltare de ţările dezvoltate, sub egida ONU s-a constituit
UNCTAD – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi
Dezvoltare. Principalele probleme întâmpinate de ţările în
dezvoltare în cadrul comerţului mondial sunt:

 creşterea lentă a cererii la produsele de bază;

 tendinţa de scădere a preţurilor internaţionale la


produsele de bază, comparativ cu preţurile la
produsele manufacturate;

 imposibilitatea finanţării importurilor de produse


manufacturate pe baza exportului de produse de
bază;

 scăderea ponderii ţărilor în dezvoltare în comerţul


mondial cu produse de bază.

225
UNCTAD promovează o politică de rezolvare a
problemelor legate de exportul de produse primare a ţărilor în
dezvoltare, concretizată prin încheierea de acorduri
internaţionale pe produse primare.
Tot în sprijinul ţărilor în dezvoltare în cadrul GATT s-a
instituit SGP – Sistemul Generalizat de Preferinţe Vamale
Nereciproce şi Nediscriminatorii în favoarea ţărilor în
dezvoltare.

O altă problemă fundamentală a ţărilor în dezvoltare


este datoria externă. Circa jumătate din ţările în dezvoltare se
confruntă cu datorii externe mari. Serviciul datoriei externe
urmează o curbă ascendentă. Serviciul datoriei externe
cuprinde cotele scadente de amortizare a unui împrumut şi
dobânzile aferente. La „explozia” datoriei externe în ţările în
dezvoltare au contribuit:

 creşterea ratei dobânzii (LIBOR – London Inter-


Bank Offered Rate) datorită creşterii cererii de
credite;

 deteriorarea termenilor schimbului;

 accentuarea protecţionismului în ţările dezvoltate.

Datorită creşterii alarmante a datoriei externe, a apărut


necesitatea reamenajerii datoriilor externe la care participă
„Clubul de la Londra” – Comitetul băncilor private, „Clubul de
la Paris” – Comitetul guvernelor ţărilor creditoare, Fondul
Monetar Internaţional şi ţara debitoare. Băncile nu iau în
discuţie dobânzile datorate, care trebuie plătite la termen. Ceea
ce se negociază este doar reeşalonarea amortizării
împrumutului, precum şi condiţiile unui împrumut suplimentar,
menit să permită debitorului plata serviciului scadent şi al
datoriei. Condiţiile acordurilor de reeşalonare nu sunt

226
avantajoase pentru ţările în dezvoltare deoarece ele presupun
„actualizarea” valorii împrumutului şi a ratei dobânzii. Ceea ce
se realizează prin reeşalonare este doar restabilirea pe termen
scurt a capacităţii de plată a ţării debitoare.
Principalele ţări în dezvoltare în ordinea Produsului
Intern Brut 58 sunt: China, India, Mexic, Brazilia, Argentina,
Indonezia.

milioane USD
China 1.931.710
India 691.162
Mexic 676.497
Brazilia 603.973
Argentina 153.014
Indonezia 257.641

În timp ce creşterea reală a PIB în ţările în dezvoltare


pentru următorul deceniu a fost estimată în jurul valorii de 1%,
China se remarcă ca fiind un adevărat fenomen economic,
înregistrând printre cele mai înalte ritmuri de creştere
economică. Economia Chinei se bazează în principal pe un
sistem economic comunist, aplicând concomitent şi principiile
economiei de piaţă (în zonele libere – zone economice
speciale). China a fost astfel catalogată ca stat cu două sisteme
economice. Datorită potenţialului dovedit, China se transformă
treptat în principala destinaţie a investiţiilor străine directe.
Din anul 1978 până în prezent, China a înregistrat un
ritm anual mediu de creştere al PIB de 9.4%. Creşterea
economică impresionantă din China s-a manifestat atât prin
creşterea nivelului de trai, cât şi prin adâncirea diferenţelor în
veniturile diferitelor clase sociale. Reforma economică
implementată de-a lungul a 25 de ani, a avut ca rezultat o
creştere economică bazată pe creşterea productivităţii.

58
World Bank, World Development Indicators, 2006.
227
Creşterea economică rapidă şi industrializarea, au
condus la reorientarea forţei de muncă din sectorul agricol
caracterizat printr-o productivitate redusă, spre sectorul
industrial. Productivitatea muncii a crescut ca urmare a
orientării populaţiei către sectoare mai eficiente datorită
tehnologiilor utilizate şi a restructurării instituţionale. China
devine cea mai mare ţară în dezvoltare cu orientare industrială.
Rezultatele obţinute de China, vin să întărească
conceptul cu privire la industrializare, proces văzut de
majoritatea economiştilor ca un „antidot al subdezvoltării”.

5.3. Tranziţia la economia de piaţă în Europa


Centrală şi de Est

Un loc special în evoluţia economiei mondiale, îl ocupă


procesul de tranziţie la economia de piaţă – considerată a fi una
dintre problemele globale, de a cărei rezolvare sunt preocupate
toate statele indiferent de gradul lor de implicare.
O problemă gravă cu care s-au confruntat toate aceste
economii a fost imposibilitatea de a beneficia de evoluţia
rapidă a tehnologiei şi accesul greoi la informaţii economice
vitale. De asemenea, toate aceste economii s-au confruntat cu
dificultăţi în formarea echipelor manageriale, managerii lor
fiind pregătiţi să răspundă cerinţelor economiilor excesiv
planificate şi centralizate, unde rolul lor se reducea la acela de
simpli executanţi, aşa încât în momentul tranziţiei nu existau
manageri cu capacitate de decizie pregătiţi pentru o economie
liberă.
Economiile în tranziţie, s-au confruntat de asemenea cu
formarea noului cadru instituţional, restructurarea celui existent
şi crearea unuia flexibil care să poată fi adaptat unei economii
funcţionale.
Sistemul economic socialist a condus la alocarea
ineficientă a resurselor, la supradimensionarea unor ramuri sau
sectoare economice şi la neglijarea altora. Dezvoltarea

228
socialistă multilaterală nu a ţinut cont de avantajele competitive
deţinute de state în anumite sectoare economice.
Anii ’80 au fost decisivi în evidenţierea dezechilibrelor
majore manifestate în economiile socialiste. Se observau clar
disfuncţionalităţile sistemului. Criza economică căpătat
proporţii, manifestându-se în ţări ca Polonia şi Iugoslavia, sub
forma unor deficite bugetare de proporţii, inflaţie sau
hiperinflaţie, penurii de produse generalizate, datorii externe
mari. În Ungaria, de exemplu, criza s-a manifestat prin stagnare
economică. În concluzie, sistemul socialist şi-a atins limitele,
schimbarea fiind sugerată chiar de către piaţă.
Reformele economice parţiale, experimentate de ţări ca
Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, în sensul creşterii
autonomiei întreprinderilor de stat, sau liberalizării parţiale a
preţurilor, nu au reuşit să îmbunătăţească decât temporar
performanţele economice. Pe termen lung însă, criza s-a
adâncit.

Economia socialistă poate fi caracterizată de


următoarele aspecte:

 hipercentralizarea activităţilor economice;

 planificarea centralizată a producţiei şi a alocării


resurselor;

 preponderenţa proprietăţii de stat şi a monopolului


statului în toate domeniile de activitate;

 practicarea de preţuri fixe, care nu se modificau în


funcţie de cerere şi ofertă;

 alocarea administrativă a bunurilor de producţie şi a


serviciilor;

229
 practicarea de cursuri multiple în cadrul comerţului
exterior, în funcţie de interese;

 un sistem de salarizare rigid, stabilit de către stat,


care nu reflecta eficienţa;

 ascunderea viciilor de sistem şi a dezechilibrelor


macroeconomice.

Treptat s-a constatat că singura soluţie era tranziţia


către o economie de piaţă funcţională. Procesul de tranziţie la o
economie de piaţă poate fi abordat diferit, după cum urmează59:

1. Radicalii (experţii FMI, J. Sachs, D. Lipton) susţin


aplicarea rapidă şi concomitentă a unor programe de stabilizare
macroeconomică şi a unei privatizării rapide. Tratamentul de
şoc ar presupune: liberalizarea bruscă a preţurilor pentru a
elimina excesul de masă monetară aflat în circulaţie şi pentru a
stimula concurenţa pe piaţa internă, liberalizarea rapidă a
comerţului exterior, introducerea convertibilităţii monedei după
o devalorizare substanţială şi utilizarea sa ca ancoră nominală
antiinflaţie şi ca instrument de stimulare a exportului şi
practicarea unei fiscalităţi severe, constând în primul rând în
eliminarea subvenţiilor.

2. Gradualiştii nu consideră necesară liberalizarea


imediată a preţurilor, nici posibilă privatizarea imediată a
întreprinderilor de stat. Gradualiştii se împart în mai multe
curente: social-democraţii, adepţii economiei de piaţă, adepţii
reformei graduale a preţurilor, instituţionaliştii şi evoluţioniştii.
Social-democraţii apreciază că eliminarea rapidă a
inflaţiei este singura soluţie de înlăturare a excesului de masă
monetară. În ceea ce priveşte privatizarea, ei consideră

59
Ana Bal “Economii în tranziţie”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997.
230
importantă, în primul rând, crearea unui cadru instituţional şi
legislativ coerent şi apoi privatizarea efectivă a activelor
statului.
Adepţii economiei de piaţă pledează pentru crearea unei
economii mixte, intrarea şi ieşirea liberă de pe piaţă a agenţilor
economici, creşterea productivităţii întreprinderilor mici,
calitatea şi disponibilitatea bunurilor de consum, deschiderea
economiei naţionale şi liberalizarea comerţului exterior.
Adepţii reformei graduale a preţurilor propun
efectuarea mai întâi a unei revizuiri administrative a lor, urmată
de liberalizarea lor după o perioadă de îngheţare. Consideră
importantă menţinerea timp mai îndelungat a unui control al
preţurilor şi al salariilor, al cursului de schimb, îndeosebi în
cazul existenţei unei inflaţii alimentate de costuri. Principalul
argument împotriva liberalizării preţurilor brusc îl reprezintă
existenţa unor structuri monopoliste în economiile în tranziţie.
Instituţionaliştii apreciau că numai liberalizarea
preţurilor împreună cu privatizarea nu crează relaţii de piaţă, ei
subliniază rolul instuţiilor economiei de piaţă (Mc Kinnon, E.
Stiglitz, J. Buchanan, R. Boyer).
Evoluţioniştii au subliniat că organizaţiile economice au
nevoie de un timp de adaptare la noile condiţii pentru a-şi
schimba comportamentul. Ei pledează pentru politici de
stabilizare şi transformare care să nu distrugă vechile instituţii
şi organizaţii care se pot adapta.

3. Semi-radicalii au formulat ideea concilierii abordării


radicale cu cea graduală. Ei pun accent pe interdependenţa
dintre elementele stabilizatoare şi cele de transformare, vorbind
despre necesitatea „simultaneităţii minime”.

4. Dualiştii (J. Kornai) oarecum înrudiţi cu


instituţionaliştii, consideră că economia de piaţă trebuie să se
constitue gradual. Asta implică o perioadă de tranziţie în care
sectorul de stat coexistă cu cel privat, cu management diferit.

231
Tranziţia la economia de piaţă presupune în esenţă,
parcurgerea următoarelor etape:

1. Crearea, consolidarea şi dezvoltarea proprietăţii private,


proces esenţial, prin el asigurându-se descompunerea
monopolului de stat, descentralizarea activităţii
economice şi asigurarea autonomiei agenţilor
economici. Trecerea proprietăţii de stat în proprietate
privată prin procesul de privatizare.

2. Restructurarea activităţilor economice în vederea


eficientizării lor.

3. Asigurarea resurselor de investiţii – crearea, dezvoltarea


şi liberalizarea pieţei capitalurilor, a pieţei monetare şi
de credit care să asigure atragerea disponibilităţilor
băneşti în circuitul economic. Definirea unui plan de
dezvoltare pe termen mediu şi lung care să aibă în
vedere rolul preponderent al investiţiilor străine directe.

4. Liberalizarea preţurilor şi a pieţelor.

5. Liberalizarea comerţului exterior.

6. Măsuri care vizează reducerea costurilor sociale,


manifestate prin scăderea standardelor de viaţă, ca
urmare a accentuării dezechilibrelor macroeconomice –
şomaj, inflaţie.

O mare parte din etapele prezentate, apar sub formă de


recomandări în cadrul documentului denumit „Consensul de la
Washington”, elaborat în colaborare, de experţi ai Fondului
Monetar Internaţional şi Grupului Băncii Mondiale. În
document se remarcă influenţa curentului neoliberal.

232
Principalele recomandări de politică economică
cuprinse în „Consensul de la Washington” sunt următoarele:

 macrostabilizarea;

 privatizarea şi dereglementarea sectorului de stat;

 reforma proprietăţii;

 implementarea unei discipline fiscale severe, cu


scopul menţinerii deficitului bugetar sub control;

 reformarea sistemului de impozite şi taxe şi


reorientarea cheltuielilor publice;

 liberalizarea ratei dobânzii şi a politici monetare şi


de credit;

 liberalizarea cursului de schimb;

 liberalizarea investiţiilor de capital;

 liberalizarea şi stimularea comerţului exterior.

În studiile de specialitate nu există un model cadru, care


ar putea fi aplicat tuturor economiilor în tranziţie spre o
economie de piaţă funcţională. Deşi există repere comune,
fiecare economie este unică, unicitatea fiind dată de zona geo-
politică în care se află, de nivelul tehnologic, de situaţia
resurselor şi nu în ultimul rând de pregătirea socio-profesională
a forţei de muncă.
În concluzie, abordarea procesului de tranziţie diferă de
la stat la stat, variind de la modelul radical al „terapiei de şoc”

233
la modelul „gradual”, ca rezultat al acţiunii factorilor
economici, sociali şi politici interni şi internaţionali.

5.3.1. Tranziţia României la economia de piaţă

În peisajul economiilor în tranziţie, România a avut o


poziţie distinctă. După o relativă stabilitate a sistemului
economic şi politic în jurul anilor ’60, anii ’70 aduc o
deschidere a politicii externe a României spre statele
occidentale. Această orientare se materializează în anul 1971,
prin aderarea la G.A.T.T. şi în 1972 la F.M.I când România
devine membră cu drepturi depline. O consecinţă firească a fost
accesul la tehnologia avansată, fapt resimţit într-o uşoară
revigorare economică urmată de o creştere a nivelului de trai.
După deschiderea din anii ’70, care a fost salutată de
către occident, România adoptă o poziţie naţionalist-comunistă,
eliminând brutal orice dependenţă de finanţarea externă, fapt ce
s-a resimţit în acutizarea crizei economice.
În ultima etapă a anilor ’80, se adânceşte criza
economică a sistemului socialist exprimată prin scăderea
productivităţii datorată utilizării ineficiente a factorilor de
producţie, evidenţiată prin pierderile înregistrate în sectorul
industrial.
Adâncirea crizei economice s-a materializat la nivelul
acelor ani şi prin creşterea inflaţiei, accelerarea deficitelor
bugetare şi acuta penurie de produse de consum de pe piaţă.
Acutizarea crizei a fost favorizată, atât de politica economică
dusă în România prin concentrarea dezvoltării economice pe
crearea unor mastodonţi industriali energofagi, care în lipsa
retehnologizării au început să înregistreze pierderi, acestea
situându-se la cca. 17% din totalul industriei, la nivelul
anilor ’80.
Poziţia geo-politică a României a influenţat hotărâtor
politica externă, politica comercială, cât şi politicile economice
generale. Existenţa unor pieţe de export slab dezvoltate şi

234
nepretenţioase, a favorizat accentuarea lipsei de competitivitate
a produselor româneşti exportate.
Conjunctura externă, completată de factorii interni
specifici, au condus la plasarea României în 1989 pe o poziţie
nefavorabilă din punct de vedere al evoluţiilor economico-
sociale, situaţie ce a făcut anevoios procesul de tranziţie.

Obiectivele generale şi reforma economică

Obiectivele pe care România şi-a propus să le atingă în


procesul de tranziţie la econonia de piaţă, au fost:

■ Privatizarea sectorului de stat

■ Încurajarea sectorului privat

Liberalizarea preţurilor şi a salariilor, ca măsuri


■ menite să stimuleze concurenţa
Adoptarea aquis-ului comunitar, în vederea
■ aderării la 1 ianuarie 2007 la U.E.

■ Restructurarea industriei

■ Reforma sistemului financiar-bancar

■ Liberalizarea comerţului exterior

■ Atragerea de investiţii străine directe

Reforma politicii monetare, liberalizarea


■ cursului de schimb

O prioritate a tranziţiei a fost modificarea sistemului


economic. În acest scop a fost necesară împlementarea unor

235
măsuri menite să alinieze economia românescă la standardele
unei pieţe dezvoltate:

■ Privatizarea întreprinderilor de stat,


liberalizarea preţurilor, a comerţului exterior
şi a pieţei valutare

■ Adoptarea unui program de macrostabilizare

■ Reforme structurale

Procesul privatizării a demarat cu crearea cadrului


legislativ necesar transformării întreprinderilor de stat în
societăţi comerciale şi regii autonome. Au fost adoptate astfel
în 1990 legea 15, care reglementa transformarea
întreprinderilor de stat în societăţi pe acţiuni şi legea 31, care
reglementa transformarea întreprinderilor de stat în regii
autonome. În 1991, legislaţia este completată de legea 58
privind privatizarea.

METODELE DE PRIVATIZARE

■ Metoda „M.E.B.O” – Management & Employee


Buy–Out
■ Metoda P.A.S. (programe de acţiune ale
salariaţiilor)

■ Licitaţii publice

■ Negocieri directe cu investitori strategici

Privatizarea a întâmpinat greutăţi datorită legislaţiei


fiscale nefavorabile. Ne referim aici la reforma fiscală care a
236
condus la practicarea unor impozite ridicate (introducerea
impozitelor directe pe profit şi pe salarii şi impozitelor
indirecte – T.V.A. şi accize) care au avut ca rezultat scăderea
încasărilor bugetare şi implicit creşterea deficitului fiscal.
Sistemul bancar slab dezvoltat şi corupt a constituit o
altă dificultate de depăşit în procesul de privatizare, băncile
defavorizând evident sectorul privat.
Toate aceste dificultăţi au generat lentoarea procesului
de privatizare.
Accelerarea privatizării ar fi trebuit să fie susţinută şi de
crearea de noi societăţi comerciale bazate pe atragerea de
investiţii străine directe.
Din nefericire, rezultatele nu au fost cele scontate din
cauza instabilităţii legislative, a mentalităţii nefavorabile,
instabilităţii economice, birocraţiei şi corupţiei institiţionalizate.
Cadrul instituţional menit să asigure buna desfăşurare a
privatizării a fost creat începând cu 1991. El a cuprins: Agenţia
Naţională de Privatizare, Fondul Proprietăţii de Stat, Fondul
Proprietăţii Private, Agenţia Română de Dezvoltare – cu rol în
atragerea investitorilor străini, Ministerul Privatizării –
desfiinţat ulterior şi Autoritatea pentru Privatizare şi
Administrarea Participaţiilor Statului.
Deşi guvernele care s-au succedat după 1989 au
manifestat o preocupare constantă pentru crearea şi modificarea
cadrului instiţuţional, rezultatele acestor instituţii nu au fost pe
măsura aşteptărilor, ele nedemonstrându-şi eficienţa.

Ritmul lent al privatizării a determinat după 1996 luarea


unor măsuri menite să accelereze procesul:

 vânzarea activelor în regim de urgenţă;

 demararea procesului de demonopolizare a regiilor


autonome şi instituţiilor publice.

237
Trebuie subliniat faptul că România la nivelul anului
1990 nu a aplicat nici o măsură de macrostabilizare. Abia în
1991 s-au conturat primele măsuri ce vizau reglementarea
mecanismelor economiei de piaţă.
Liberalizarea preţurilor a fost excesiv de graduală.
Începută în 1990, a continuat până în 1997 cu toate că şi în
prezent unele produse şi servicii sunt încă subvenţionate de stat.

Gradualizarea excesivă a liberalizării a făcut ca aceasta


să nu-şi atingă scopurile propuse:

 formarea corectă a preţurilor care să reflecte


echilibrul dintre cerere şi ofertă;

 eficientizarea activităţii agenţilor economici prin


utilizarea optimă a resurselor.

Efectele gradualismului nu au întârziat să apară ele


materializându-se în: încurajarea agenţilor economici să
producă îneficient; împiedicarea liberei formări a preţurilor (cu
rezultat imediat în scăderea competitivităţii externe);
devalorizarea monedei; decurajarea investiţiilor.
Integrarea României în economia mondială înainte de
1989 a fost puternic restricţionată de plasarea ei în zona de
influenţă sovietică. Ca urmare România şi-a concentrat relaţiile
economice externe pe participarea la activitatea CAER.
Orientarea comerţului exterior spre ţările foste socialiste şi în
special către URSS, a condus la dezvoltarea unei industrii
necompetitive, bazată pe utilizarea extensivă a factorilor de
producţie. Cu toate acestea produsele realizate erau „absorbite”
fără probleme de piaţa URSS. În final s-a ajuns la izolarea
pieţei româneşti de evoluţiile pieţelelor mondiale
reprezentative, România având din ce în ce mai greu acces la
tehnologie şi informaţii economice vitale. După anul 1989,
pierderea pieţelor tradiţionale de export a forţat România să se

238
orienteze către occident, ceea ce a dus la „prăbuşirea”
exportului.
Strategia comerţului exterior românesc nu putea face
abstracţie de conjunctura internaţională, la care, fără îndoială,
trebuie să adăugăm elementele concrete din economia reală din
România care afectează exportul şi importul românesc:
evoluţia procesului de restructurare şi de privatizare,
promovarea investiţiilor directe cu impact semnificativ în
economie, atragerea investitorilor străini, structura ofertei
româneşti la export, valorificarea cadrului juridic extern şi
pregătirea profesională.
Este evident că asupra ritmului de dezvoltare a
schimburilor comerciale, în perioada analizată, au acţionat
factori interni şi externi, unii dintre aceştia având efecte
pozitive, iar alţii efecte negative.

Dintre factorii interni cu efecte negative asupra ritmului


de creştere a exportului reţinem: blocajul financiar în
industrie; subcapitalizarea întreprinderilor, nivelul
ridicat al costului creditului; restrângerea sau lichidarea
producţiei unor produse sau chiar a unor întreprinderi,
ca urmare a reducerii consumului intern sau a unui
management neperformant; ritmul lent al restructurării,
retehnologizării şi privatizării; investiţii reduse pentru
crearea de noi produse sau îmbunătăţirea celor existente,
astfel încât să corespundă exigenţelor pieţei externe;
lipsa de experienţă a unor producători cu activitate de
export şi în acest context, o valorificare
necorespunzătoare a mărfurilor pe pieţele internaţionale;
o ofertă la export insuficient de diversificată şi de o
calitate care nu este în totalitate adaptată la cerinţele
pieţelor externe, etc.

239
La aceştia se adaugă şi unii factori interni, din domeniul
agricol: restrângerea suprafeţelor agricole; scăderea
randamentelor la hectar; reducerea efectivelor de animale, etc.
Unul din factorii interni cu influenţă negativă asupra
produsului intern brut şi a producţiei industriale şi agricole se
poate considera şi modificarea frecventă a legislaţiei în
domeniul fiscal şi monetar.

Factorii externi care au determinat reducerea PIB, a


producţiei industriale şi implicit a exportului au fost:
desfinţarea pieţei CAER, criza petrolului, crizele
financiare din Asia de Sud-Est şi modificarea preţurilor
pe piaţa internaţională.

De menţionat este şi faptul că la creşterea exportului un


factor important a fost dezvoltarea sectorului privat în
activitatea de comerţ exterior a României.
Factorii care au determinat modificarea volumului şi
orientarea schimburilor comerciale externe ale ţărilor est-
europene, se pot împărţii în factori interni (politici
macroeconomice de stabilizare, reforme structurale, politica
comercială şi politica cursului de schimb) şi factori externi.
În ceea ce priveşte politicile macroeconomice, acestea
au influenţat ambele fluxuri de schimb, de regulă în sens
negativ sub aspect cantitativ, în corelaţie cu reducerea
producţiei, reducerea investiţiilor şi scumpirea creditului pe
piaţa bancară internă. Devalorizările iniţiale şi stabilirea unui
curs dc schimb fix în unele ţări (Polonia şi Cehoslovacia, într-
un anumit interval de timp), au afectat în mod diferit cele două
curente de schimb, favorizând iniţial exportul şi stăvilind într-o
oarecare măsură creşterca importurilor.
Liberalizarea comerţului exterior, descentralizarea şi
trecerea la convertibilitate parţială internă (deci o liberalizare
parţială a accesului la valută) au fost de natură să stimuleze
amplificarea ambelor curente de schimb. Este însă ştiut faptul
240
că, după declararea sa, convertibilitatea internă nu a putut fi
susţinută în mai multe dintre ţările analizate, pe anumite
intervale scurte de timp, fapt ce, desigur, a influenţat negativ
evoluţia fluxurilor comerciale externe.

Dintre factorii externi, trei categorii par a fi jucat un


rol decisiv:

1. Schimbarea principiilor de derulare a schimburilor


comerciale intra CAER. Decontările multilaterale în ruble
transferabile au fost înlocuite cu decontări în valute
convertibile. Dacă în CAER, calcularea preţurilor se făcea pe
baza mediei glisante cincinale a preţurilor internaţionale,
curăţate de influenţele conjuncturale, după 1991 s-a trecut la
utilizarea de preţuri mondiale, ceea ce a dus la căderea parţială
a preţurilor la export. De asemenea, dispariţia subvenţiilor
implicite de import, rezultate din sistemul cursurilor de schimb
multiple practicate de aceste ţări, şi din practicarea unor preţuri
extrem de scăzute la importul de combustibil şi materii prime
din URSS (ele reprezentau, desigur, un cost al menţinerii sferei
de influenţă sovietice asupra acestor ţări), au afectat volumul
schimburilor lor comerciale. S-a renunţat la stabilirea
volumului partizilor de mărfuri pe seama prevederilor din
acordurile comerciale şi de cooperare de lungă durată.
Modificarea principiilor de desfăşurare a schimburilor
şi dezintegrarea CAER au avut un impact negativ mai puternic
asupra exporturilor ţărilor est-europene decât asupra
importurilor lor. Mai accentuată a fost această tendinţă în
relaţiile cu fosta URSS. Reducerea mai drastică suferită de
exporturile ţărilor est-europene către republicile din CSI,
comparativ cu importurile din acecaşi regiune s-ar explica prin
mai multe cauze: dificultăţile de a efectua plăţi în valute pentru
întreprinderile din regiune şi reorientarea importatorilor
sovietici către surse de aprovizionare vestice (îndeosebi pentru
bunuri de consum). Totuşi şi importurile reciproce s-au

241
contractat, importurile din republicile membre ale CSI suferind
o diminuare mai mică, comparativ cu importurile totale de la
ceilalţi parteneri din CAER. Acest fenomen poate fi explicat
prin elasticitatea scăzută a cererii de import faţă de preţ în ţările
est-europene, datorită compoziţiei importurilor din fosta URSS
(constituite în proporţie covârşitoare din combustibili şi materii
prime, produse strategice pentru economiile acestor ţări).

2. Fluctuaţiile înregistrate în activităţile de afaceri în


ţările vest-europene.
Schimbările în cererea agregată a ţărilor vestice
dezvoltate au urmat în perioada analizată un cic1u. Unificarea
Germaniei şi transformarea acesteia în principalul partener
comercial al ţărilor central-europene au constituit un stimulent
puternic pentru exporturile din aceste ţări în primii doi ani ai
tranziţiei. Concomitent, intrarea în recesiune a majorităţii
ţărilor vestice începând cu vara anului 1990, resimţită mai acut
din 1991, a fost de natură să exercite presiuni asupra cererii pe
pieţele acestora, fapt de natură să restrângă absorbţia
produselor de export est-europene.
Deşi aparent recesiunea din ţările occidentale a redus
cererea externă pentru produsele exportate de ţările est-
europene, există analişti care consideră că aceasta nu s-ar
datora însă existenţei unei elasticităţi înalte a cererii pentru
aceste produse în raport cu veniturile. Argumentul acestora este
acela că schimbările în structura pe mărfuri a exporturilor est-
europene pe anumite intervale de timp nu sunt similare celor
produse în structura cererii pe pieţele vestice.

3. Modificările de politică comercială cu impact


asupra accesului la pieţele vestice pentru exporturile de
produse est-europene.
Impactul diferitelor măsuri de politică comercială ale
ţărilor vestice menite să îmbunătăţească accesul exporturilor
est-europene este greu de identificat. Toate ţările est-europene

242
au obţinut o serie de concesii comerciale de la ţările
industrializate în acest răstimp. Concesiile includ: acordarea de
către CE a unor preferinţe vamale, pentru Ungaria şi Polonia în
1990, ulterior şi pentru alte ţări, mai întâi în baza SGP, apoi a
acordurilor de comerţ şi cooperare încheiate în perioada 1988-
1990 şi în cele din urmă în baza acordurilor de asociere
încheiate în anii 1991-1993.
De asemenea, concesii comerciale au fost acordate
ţărilor analizate de către ţările membre ale AELS, în urma
încheierii unor acorduri de liber schimb, precum şi de către
SUA, în principal prin acordarea sau reînnoirea clauzei naţiunii
celei mai favorizate. Nu trebuie omis faptul că România este
membru fondator al Organizaţiei Mondiale a Comerţului
(OMC), de la data de 1 ianuarie 1995. Calitatea de membru
OMC presupune acceptarea tuturor acordurilor, înţelegerilor,
deciziilor şi memorandumurilor cu caracter multilateral.
Relaţiile economice ale României, ca ţară membră a OMC, cu
ţările cu care nu există încheiate acorduri preferenţiale se
desfăşoară pe baza acordurilor economice/comerciale/de
cooperare bilaterale, prin care părţile convin să aplice în
relaţiile dintre ele principiile GATT, respectiv, tratamentul
naţiunii celei mai favorizate şi tratamentul naţional. România a
încheiat, în aceste condiţii, acorduri bilaterale cu peste 100 ţări.
Nu sunt puţine opiniile unor economişti vestici, care
consideră că menţinerea, în continuare, a unui protecţionism
comercial destul de înalt (chiar dacă disimulat) pentru
exporturile est-europene are o deosebită importanţă pentru
ţările în cauză. După cum se exprima recent un economist
occidental, B. Hindley: „protecţia ţărilor occidentale faţă de
exporturile din ţările est-europene reprezintă un factor major de
determinare a specializării internaţionale a acestora, cu
implicaţii asupra creşterii economice din aceste ţări”. Chiar în
aceste cercuri economice vestice se consideră exagerată teama
autorităţilor ţărilor vestice de posibila inundare a pieţelor lor de
către produse est-europene. După cum observa cu pertinenţă S.

243
Ostry „exporturile ţărilor est-europene reprezintă o parte atât de
mică din importul ţărilor membre ale OCDE (3-5%), încât
impactul lor de ajustare este de-a dreptul neglijabil şi nu ar
trebui să provoace o reacţie atât de violentă pe cât au avut-o
firmele şi guvernele din aceste ţări, faţă de acordarea acestor
concesii”.
Evoluţia relaţiilor comerciale dintre state, reflectă
tendinţa de liberalizare globală a comerţului internaţional,
susţinută de multiplicarea acordurilor regionale, subregionale şi
bilaterale de liber schimb sau crearea de uniuni vamale, în
sensul accelerării procesului de globalizare.
În spiritul acestei tendinţe mondiale, imediat după 1989
toate programele de reformă economică includeau liberalizarea
comerţului exterior. Ea a fost înfăptuită brusc în majoritatea
ţărilor est-europene, încă de la începutul anului 1990, excepţie
făcând Ungaria, care a realizat-o gradual, de la mijlocul
anilor ’80. Nu trebuie să uităm însă, faptul că România, spre
deosebire de alte ţări foste socialiste, era membră la GATT,
ONU, FMI şi Banca Mondială încă dinainte de 1989, fapt ce
evidenţiază existenţa unei deschideri către occident.
După 1989 liberalizarea comerţului exterior românesc a
fost în concordanţă cu standardele internaţionale impuse de
GATT – OMC. Participarea României în cadrul negocierilor
multilaterale din cadrul GATT şi ulterior OMC, a condus la
adoptarea unor măsuri de liberalizare a comerţului exterior,
multe din acestea afectând direct competitivitatea
producătorilor interni.

Dintre măsurile adoptate le enumerăm pe cele care au


avut un efect semnificativ în evoluţia comerţului nostru
exterior:

 consolidarea taxelor vamale la produsele industriale la


nivelul de 35% în cadrul Rundei Uruguay, cu excepţia
unor produse industriale, care au fost consolidate la alte

244
niveluri, în contextul Rundei Tokio de sub egida GATT
(1973-1979); taxele vamale la produsele agricole au
fost consolidate la niveluri diferite, în general, sensibil
superioare celor de la produsele industriale;

 eliminarea de la 01.01.2000 a taxelor vamale la


importul produselor vizate de Acordul OMC privind
tehnologia informaţiei;

 exceptarea de la taxe vamale a produselor făcând


obiectul Acordului OMC privind aeronavele civile;

 reducerea graduală cu 24% a taxelor vamale consolidate


la produsele agricole, în decurs de 10 ani (1995-2004);

 introducerea de contingente tarifare la importul unor


produse agricole, cu taxe vamale sub nivelul consolidat;

 diminuarea subvenţiilor de export admise la 13


categorii de produse agricole cu 14%, în decurs de 10
ani (1995-2004);

 consolidarea regimului în vigoare privind accesul pe


piaţa românească şi aplicarea tratamentului naţional la
unele servicii prestate de furnizori străini, iar, în
domeniul serviciilor de telecomunicaţii de bază,
asumarea angajamentului de suprimare a regimului de
operator unic pentru telefonia publicã vocală, telegraf şi
telex, începând de la 01.01.2003.

Trebuie subliniat că România şi-a asumat în cadrul


OMC angajamente de liberalizare mai reduse decât ţările
dezvoltate, potrivit principiului că ţărilor în curs de dezvoltare
nu li se solicită concesii incompatibile cu nivelul dezvoltării
economice.

245
O direcţie prioritară a politicii de comerţ exterior o
constituie participarea activă la integrarea şi cooperarea
economică pe plan regional. România a încheiat un Acord
European de Asociere la Uniunea Europeană. De asemenea, a
încheiat un acord de comerţ liber cu ţările membre ale AELS,
participă la Acordul de Comerţ Liber al ţărilor din Europa
Centrală (CEFTA) şi a încheiat acorduri bilaterale de comerţ
liber cu Republica Moldova, Turcia şi Israel. Totodată, ţara
noastră participă la cooperarea economică din zona Mării
Negre şi din Europa de Sud-Est.
O direcţie importantă de acţiune o constituie refacerea
şi consolidarea prezenţei produselor româneşti pe pieţele
externe, altele decât cele din Europa.
În acest sens politica comercială a României urmăreşte
menţinerea unui echilibru dinamic în balanţa comercială prin
promovarea exporturilor. Promovarea exporturilor are la bază
eforturile făcute în vederea creşterii capacităţii industriei
româneşti de a produce mărfuri competitive care să se ridice la
standardele internaţionale cu privire la calitate şi eficienţă în
utilizare factorilor de producţie.
În scopul atingerii acestor obiective s-au luat o serie de
măsuri de politică comercială şi de atragere de investiţii străine
directe orientate către export. Ritmul lent al privatizării, al
restructurării sectoriale şi nu în ultimul rând existenţa corupţiei
şi birocraţiei au atenuat mult efectele măsurilor luate de guvern
în vederea stimulării exportului.

Măsuri de politică comercială menite să stimuleze


exporturile:

 aplicarea unui regim de rambursare a taxelor vamale,


plătite pentru factorii de producţie importaţi şi
încorporaţi în produse exportate;

246
 începând cu 01.01.1998, restricţiile cantitative la export
au fost complet eliminate (în cazul unor produse se
practică licenţele de export, cu rol de monitorizare, fără
caracter restrictiv);

 s-a stabilit un sistem de stimulare a realizării de


obiective complexe şi a producţiei cu ciclu lung de
fabricaţie, destinate exportului (OG nr.14/1996);

 s-a diminuat la 5% impozitul pe profitul obţinut din


activităţile de export (faţă de 25% din alte activităţi);

 acordarea de garanţii pentru participarea la licitaţiile


internaţionale;

 acordarea de garanţii pentru creditele de export;

 acoperirea parţială, din resursele bugetului de stat, a


cheltuielilor de participare la târgurile şi expoziţiile
internaţionale;

 finanţarea parţială, prin bugetul de stat, a activităţilor de


informare comercială a agenţilor economici, în special a
IMM-urilor, de către Centrul Român de Comerţ
Exterior (CRCE);

 acordarea, în unii ani, de subvenţii de export pentru


cantităţi restrânse din unele produse agroalimentare
(grâu, porumb boabe, carne de porc şi pasăre), în
limitele permise de OMC;

 crearea de zone libere, care să favorizeze exporturile


(Constanţa, Agigea, Sulina, Galaţi, Brăila, Giurgiu)

247
Măsurile luate în vederea relansării exporturilor
româneşti nu au avut impactul scontat, fapt evidenţiat de
existenţa în continuare a unui sold negativ în balanţa
comercială.
În opinia noastră liberalizarea comerţului exterior s-a
produs brutal influenţând direct competitivitatea producătorilor
naţionali.

Liberalizarea cursului de schimb s-a efectuat gradual şi


abia la 1 februarie 1998 se poate discuta de o convertibilitate
internă deplină a leului.
Toate aceste măsuri luate de guvernele care s-au
succedat după 1989 au avut ca scop atingerea obicectivelor
concrete ale procesului de tranziţie spre o economie de piaţă.
După 17 ani de tranziţie, România este departe de a-şi fi
atins obiectivele propuse. Tranziţia s-a dovedit a fi un proces
lung, anevoios, deosebit de complex şi cu costuri sociale
ridicate. Construirea noilor mecanisme ale economiei de piată a
înregistrat unele progrese. Chiar raportul Băncii Mondiale
apreciază că România se înscrie într-o tendinţă generală de
liberalizare. Această tendinţă nu s-a asociat însă cu o
modernizare suficientă a economiei româneşti şi cu o creştere
considerabilă a performanţelor sale.
Criza economică s-a permanentizat fapt ce a avut ca
efect: scăderea PIB; perpetuarea deficitului bugetar şi
comercial; menţinerea unei cote ridicate a inflaţiei, scăderea
calităţii vieţii; polarizarea societăţii fără crearea unei necesare
clase mijlocii – care să menţină echilibrul societăţii; menţinerea
în continuare a unui nivel scăzut al exporturilor.
„Strategia naţională de dezvoltare economică a
României pe termen mediu”, lansată în martie 2000, avea ca
obiectiv fundamental crearea unei economii de piaţă
funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele,
instituţiile şi politicile Uniunii Europene. Convergenţa
conturată în acest sens se întemeiază pe evaluarea resurselor şi

248
posibilităţilor, a contextului intern şi internaţional. „Strategia
naţională de dezvoltare economică a României pe termen
mediu” răspunde dublului imperativ al încheierii tranziţiei la
economia de piaţă în România şi al pregătirii aderării sale la
Uniunea Europeană, pentru a folosi şansa istorică oferită de
decizia Consiliului Uniunii Europene de la Helsinki din
decembrie 1999 de a deschide negocierile de aderare cu
România.
Strategia avea în vedere evaluarea riguroasă a costurilor
sociale ale tranziţiei şi ale promovării reformei, precum şi ale
aderării la Uniunea Europeană. Concluzia principală a
Strategiei este că, asigurându-se suportul financiar şi legislativ
necesar, prin eforturi perseverente şi o autentică solidaritate a
forţelor sociale, România va putea să îndeplinească condiţiile
esenţiale în vederea aderării la Uniunea Europeană în 2007.
România ca ţară în dezvoltare şi tranziţie la economia
de piaţă s-a văzut în situaţia de a ieşi din dificultate prin
dezvoltarea comerţului exterior care să asigure importul de
tehnologie atât de necesar privatizării şi modernizării
economiei naţionale şi nu în ultimul rând obţinerea de resurse
valutare necesare realizării importurilor.
O asemenea orientare este rezultatul experienţei multor
ţări atât dezvoltate cât şi în dezvoltare care au transformat
comerţul exterior într-un motor al dezvoltării economice.
Este evident că dezvoltarea primordială a comerţului
exterior în vederea dezvoltării economiei naţionale a fost
determinată de faptul că strategia României până în 1989 era
orientată pe substituirea importului şi pe promovarea
exportului.
De asemenea, nu trebuie uitat şi faptul că după revoluţia
din 1989 producţia a scăzut substanţial şi evident posibilităţile
ţării noastre de export.
Într-o asemenea situaţie, când economia trebuia
privatizată, retehnologizată şi restructurată, România trebuia,
ca în afară de efortul propriu în condiţiile în care statul nu mai

249
putea fi implicat în investiţii masive, să se pună accent pe
atragerea de capital străin.
Investiţiile străine directe sunt o parte componentă a
fluxurilor de capital pe termen lung şi constitue un factor
important al creşterii economice pentru ţările în curs de
dezvoltare.
Investiţiile străine directe constitue un factor important
al creşterii economice, facilitând transferul de tehnologie, forţă
de muncă calificată, promovarea competiţiei, creşterea
exporturilor. Ţările în curs de dezvoltare nu întotdeauna
beneficiază de investiţii, iar efectele pozitive ale acestora
asupra creşterii economice depind de calitatea politicilor de
mediu, reducând accesul ţărilor în curs de dezvoltare la piaţa
internaţională de capital.
Punerea în aplicare a Strategiei de dezvoltare
economică lua în considerare atragerea unui volum anual de
investiţii străine directe de peste 1,8 miliarde dolari. Uniunea
Europeană aprecia că nivelul investiţiilor străine reprezintă un
barometru al încrederii în ţările respective.
În acest sens Guvernul împreună cu Ministetrul
Dezvoltării şi Prognozei au elaborat un program de atragere a
investiţiilor străine directe, care se concentra în special pe
prestarea unor servicii gratuite investitorilor, servicii de
informare, asistenţă de specialitate, însoţite de eforturi
susţinute în vederea creării unei imagini externe favorabile.
Programul avea la bază o strategie mult mai agresivă –
abordarea directă a investitorilor străini importanţi, cărora li se
prezentau proiecte concrete de investiţii. Proiectele de investiţii
realizate de autorităţile române aveau o importanţă deosebită
deoarece ţineau seama de necesităţile de finanţare existente în
sectoarele economiei româneşti.
Guvernul miza pe ideea că existenţa unor programe
corelate şi eficiente de dezvoltare regională va conduce la
promovarea investiţiilor străine directe orientate către export,
concomitent cu promovarea investiţiilor interne. Adaptarea

250
procedurilor interne la standardele internaţionale însoţită de
stimulentele acordate vor susţine cu siguranţă eforturile
României în sensul atragerii de capital.
Activităţile de informare şi documentare cât şi accesul
investitorilor străini la structurile guvernamentale de decizie,
au fost facilitate prin H.G. nr.159 din 11 ianuarie 2001, prin
care s-a înfiinţat departamentul pentru Relaţia cu Investitorii
Străini. În acelaşi timp Guvernul împreună cu ministerele au
concurat la definirea clară a domeniilor strategice pentru
atragerea de investiţii străine directe şi la înlăturarea
obstacolelor din calea investitorilor cu privire la legislaţie,
contabilitate, servicii bancare şi financiare. În ceea ce priveşte
legislaţia pentru prima dată în perioada post decembristă putem
aprecia poziţia fermă a Guvernului cu privire la menţinerea în
vigoare a facilităţilor acordate investitorilor prin legea
332/2001.
Legea 332/2001 privind acordarea de facilităţi
investiţiilor străine directe care depăşesc 1 milion dolari a creat
divegenţe între FMI, Banca Mondială şi Guvernul României.
Cu toate acestea Guvernul şi-a asumat răspunderea pentru
legea investiţiilor străine, lege considerată de altfel de oficialii
români ca având o importanţă vitală în atragerea de capital
străin.
Un argument în acest sens poate fi riscul orientării
investitorilor străini către ţările membre ale grupului de la
Visegrad, investitorii străini preferând să investească în Cehia,
Ungaria sau Polonia, unde există un regim favorabil al
investiţiilor şi să exporte ulterior produse finite către România,
având în vedere faptul că acordul CEFTA scuteşte aceste
exporturi de plata taxelor vamale.
De asemenea este evident faptul că facilităţile care au
fost acordate prin legea investiţiilor străine nu au afectat
veniturile la bugetul de stat, iar pe termen mediu vor permite
chiar creşterea acestor venituri.

251
Legea acordă facilităţi investiţiilor directe cu impact
semnificativ în economie (cu excepţia sectoarelor: financiar,
bancar, de asigurări-reasigurări, precum şi a celor reglementate
de legi speciale), adică a căror valoare depăşeşte 1 milion de
dolari şi care contribuie la dezvoltarea şi modernizarea
infrastructurii economice realizate numai cu capital lichid în lei
sau în valută liber convertibilă.
Potrivit legii 332/2001, investitorii străini pot transfera
în străinătate sumele obţinute în urma vânzării acţiunilor,
părţilor sociale sau a obligaţiunilor, precum şi sumele rezultate
din lichidarea investiţiilor, în condiţiile regimului valutar din
România. Un alt drept de care beneficiază investitorii străini
este acela de a transfera în străinătate, în valuta investiţiei,
sumele obţinute cu titlu de despăgubire.
De asemenea utilajele tehnologice, instalaţiile,
echipamentele, aparatele de măsura şi control, produsele de
software, achiziţionate din import, exclusiv noi, necesare
realizării investiţiei, sunt exceptate de la plata taxelor vamale.
Bunurile achiziţionate din import sau din România,
exclusiv noi, necesare realizării investiţiei beneficiază de
amânarea plăţii TVA potrivit reglementarilor în vigoare,
respectiv până la data de 25 a lunii următoare datei de punere
în funcţiune a investiţiei.
Sunt exceptate de la plata taxelor vamale materiile
prime nerealizate în ţară şi componentele importate, folosite
efectiv în producţia proprie, pe o perioada de doi ani calculată
de la data punerii în funcţiune a investiţiei.
Societăţile comerciale noi, constituite după intrarea în
vigoare a acestei legi, în care au fost realizate investiţii, sunt
scutite de la plata impozitului pe profit pe o durata de 5 ani de
la data punerii în funcţiune a investiţiei. Investiţiile realizate în
condiţiile acestei legi beneficază de utilizarea amortizării
accelerate, definite conform Legii nr.15/1994, iar investiţiile
noi, a căror valoare depăşeşte 10 milioane dolari sau
echivalentul în lei sau alte valute convertibile, conform

252
proiectului de investiţie şi Planului de afaceri, pot fi prezentate
Departamentului pentru Relaţiile cu Investitorii Străini din
cadrul Guvernului în vederea obţinerii de facilităţi
suplimentare ce pot fi negociate şi supuse de Guvern spre
aprobare Parlamentului sub forma de lege.
În cazul în care se va constata că prevederile legii nu au
fost respectate şi investitorul a furnizat anumite informaţii
neconforme cu realitatea, Ministerul Dezvoltării şi Prognozei
va iniţia procedurile de retragere a facilităţilor acordate şi va
sesiza organele fiscale pentru a fi stabilit cuantumul sumelor ce
urmează a fi plătite, reprezentând contravaloarea facilităţilor de
care a beneficiat investitorul, precum şi penalităţile aferente
întârzierii plăţii taxelor şi impozitelor care ar fi trebuit achitate
în absenţa acestor facilităţi.
În condiţiile în care investiţiile se lichidează voluntar
într-o perioada de timp mai mică decât dublul celei pentru care
investitorul beneficiază de facilităţi, acesta va fi obligat să
plătească impozitele stabilite pe întreaga durată de funcţionare
a investiţiei, precum şi penalităţile aferente întârzierii plăţii
taxelor şi impozitelor care ar fi trebuit achitate în absenţa
acestor facilităţi. Penalităţile vor fi calculate pentru perioada
scursă între momentul în care taxele şi impozitele ar fi trebuit
plătite şi momentul constatării nerespectării prevederilor
acestei legi.
Promovarea investiţiilor prin elaborarea unor materiale
promoţionale şi prin intermediul internet-ului a fost de
asemenea, o mişcare inteligentă a Guvernului, care a dat
dovadă de transparenţă. Reluarea relaţiilor cu instituţii
internaţionale din domeniul investiţiilor străine, respectiv
Asociaţia Mondială a Agenţiilor de Promovare a Investiţiilor
Străine, Asociaţia Agenţiilor de Promovare a Investiţiilor
Străine din ţările CEFTA, Reţeaua IPANet coordonată de
MIGA/Banca Mondială şi OPIC, împreună cu reluarea
participării României la programele internaţionale cu privire la
stimularea activităţii investiţionale vor duce cu siguranţă la

253
atragerea fluxului investiţional atât de necesar ţării noastre în
vederea sprijinirii procesului de tranziţie.
Putem afirma că Uniunea Europeană poate fi în măsură
de a acorda consultanţă în domeniul atragerii de investiţii
străine directe. Această afirmaţie este clar susţinută de influxul
anual de investiţii străine directe atras de Uniunea Europeană,
intrări ce o situează pe locul III în lume după SUA şi Japonia.
România a creat un mecanism de monitorizare a
fluxurilor de investiţii străine directe, sistem creat în
conformitate cu practicile OCDE.
În 2002 au fost puse bazele unui „Cod de Atragere a
Investiţiilor” care urmărea orientarea influxului de investiţii
străine directe către: zonele speciale, zonele defavorizate,
zonele libere – în scopul susţinerii unei dezvoltări regionale
uniforme şi a exportului. Acest „Cod” includea un set de
facilităţi fiscale suplimentare, asistenţă guvernamentală privind
completarea sau reabilitarea infrastructurii necesare investiţiei
şi oferirea de programe de dezvoltare a resurselor umane, în
funcţie de specificul locurilor de muncă ce vor fi create.
De asemenea s-a avut în vedere modificarea unor reguli
contabile care să asigure o mai bună funcţionare a societăţilor
cu răspundere limitată şi trecerea treptată la un regim opţional
în ceea ce priveşte Standardele Internaţionale de Contabilitate
pentru IMM-uri.
Eforturile României în scopul atragerii investitorilor
străini sunt susţinute de o serie de avantaje importante pe care
investitorii străini nu le pot trece cu vederea. Putem aminti
faptul că România este membră NATO, iar de la 1 ianuarie
2007 este membră a Uniunii Europene. Pe lângă aceste aspecte,
nu pot fi neglijate nici avantajele comparative pe care le deţine
România, respectiv forţă de muncă ieftină şi calificată, resurse
naturale, impozitul unic pe profit (16%), acces la importante
rute de transport (facilităţi extinse de navigaţie maritimă şi
fluvială: portul Constanţa este cel mai mare port la Marea
Neagră; canalul Rhin–Main–Dunăre oferă posibilitatea de

254
acces la noi rute de navigaţie de la Marea Neagră la Marea
Nordului), reţea de cale ferată în lungime de 11.380 km, dintre
care 3.866 km sunt electrificaţi; reţea de şosele în lungime de
72.816 km (din nefericire atât calea ferată cât şi drumurile
necesită investiţii în vederea reabilitării). De asemenea, piaţa
de 22 milioane de locuitori reprezintă un real avantaj alături de
poziţia geografică, România fiind amplasată la confluenţa unor
importante artere comerciale şi pieţe emergente (Ţările Europei
de Est, Orientul Mijlociu, ţările CIS) care oferă acces la o piaţă
de 200 milioane de consumatori pe o rază de 1000 km.
Se poate remarca că în procesul de tranziţie România
nu a fost singură fiind sprijinită de Uniunea Europeană şi de
organizaţii internaţionale precum Banca Mondială şi Fondul
Monetar Internaţional. Asistenţa acordată României de către
Uniunea Europeană s-a concretizat în „Parteneriatul de
aderare” („catch-up facility”) compus din fondurile PHARE,
ISPA şi SAPARD.

255
BIBLIOGRAFIE
Ana Bal “Economii în tranziţie”, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 1997.

Ana Bal „Perspectivele integrării depline a


ţărilor est-europene în U.E.”, Institutul
de Economie Mondială, iunie 1996
Bucureşti.

E. Andreescu “Noua etapă a integrării economice


C. Albu vest-europene”, Universitatea
Ecologică, Bucureşti 1999.

C. Albu „Relaţii economice internaţionale”,


M. Vătăşescu Societatea Ateneul Român,
Universitatea Ecologică, Bucureşti
1999.

C. Albu “Relaţii Economice Internaţionale”,


M. Vătăşescu Editura Apimondia, Bucureşti, 2006.

Florin Bonciu “Investiţii străine directe”, Editura


Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

Florin Bonciu “Economie Mondială”, Editura


Lumina Lex, Bucureşti, 2004.

B. Balassa “Towards a Theory of Economic


Integration”, Homewood, Yrvin, 1961.

B. Balassa „European Economic Integration”,


North Holland, Amsterdam, 1975.

256
B. Balassa „Economic Integration in Estern
Europe”, Ed. Mimeo, Bucureşti, 1992.

Barnet, Richard J. “Stateless Corporations: Lords of the


Global Economy”, The Nation, 19
decembrie, 1994.

Bauman, Z. “Globalizarea şi efectele ei sociale”


Editura Antet, Filipeştii de Târg,
Prahova, 2004.

J. N. Bhagwati „Export-Promotion Trade Strategy”,


Editura Milner, 1990.

O. Bibere “Uniunea Europeană între real şi


virtual”, Editura ALL, Education,
Bucureşti, 1999.

Bo Sodersten and „International Economics” – Third


Geoffrey Reed Edition.

Nora Chiriţă “Politici Macroeconomice”, Editura


Emil Scarlat Economică, Bucureşti, 1998.

R. Caves „Multinational Enterprise and


Economic Analysis” New York,
Cambridge University Press, 1996.

M. Dinu “Economie contemporană; ce este


globalizarea?” Editura Economică,
Bucureşti, 2001.

257
Sterian Dumitrescu “Economie Mondială”, Editura
Ana Bal Economică, Bucureşti, 2002.

Peter Dicker „Global Shift. The Internationalization


of Economic Activity”, The Guilford,
N.Y. 1992.

Peter Drucker „The Changed World Economy”,


Economic Impact nr.4/1996.

P. Hirst “Globalizarea sub semnul întrebării”


Editura Trei, 2003.

Virgil Gheorghiţă “Economie Mondială”, Editura


Aristide Cociuban Politeia – SNSPA
Bucureşti, 2002.

D. Greenaway „Trade policy and new protectionism”,


Editura St. Martin’s Press, N.Y. 1983.

D. Greenaway „Economic Development and


International Trade”, Editura Mchillan,
2000.

Driss Guerraoui et „Les investissements directs


Xavier Richet étrangers”, 2001.

C. Hen “Uniunea Europeană - un memento


J. Léonard complet asupra integrării europene”,
Ediţia a 10-a, C.N.I. Coresi, Bucureşti,
2002.

D.C. Korten „When Corporations Rule the World”,


1995 by the People -Centered

258
Development Forum, 22.

A. King „Prima revoluţie globală”, Editura


B. Schneider Tehnică, 1993.

Gheorghe “Politici economice”, Editura


Manolescu Economică, Bucureşti, 1997.

H.P. Martin “Capcana globalizării” Editura


H. Schumann Economică, Bucureşti, 2000.

D. Miron „Integrarea economică regională”,


Editura Sylvi, Bucureşti, 2000.

D. Miron „Comerţ internaţional”, Editura ASE,


2003.

D. Miron “Economia Uniunii Europene”,


Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004.

M. Popescu “Globalizarea şi dezvoltarea


trivalentă” Editura Expert, Bucureşti,
1999.

G. Postelnicu “Globalizarea economiei” Editura


C. Postelnicu Economică, Bucureşti, 2000.

Nicolae Sută “Comerţ internaţional şi politici


comerciale contemporane”, Editura
Eficient, Bucureşti, 2000.

J.E. Stiglitz „Globalizarea, speranţe şi deziluzii”


Editura Economică, Bucureşti, 2003.

259
J. Timbergen “International Economic Integration”,
Amsterdam, 1954.

A. Toffler „Şocul viitorului”, Editura Politică,


Bucureşti, 1973.

A. Toffler „Al treilea val”, Editura Politică,


Bucureşti, 1983.

A. Toffler „Powershift”, Editura Antet, 1995.

J. Thomlinson „Globalizare şi cultură” Editura


Amarcord, Timişoara, 2001.

I. Vajda “Integration Economic Union and the


National State Foreign Trade in a
Planed Economy”, Cambridge
University, Press, 1971.

L. Voinea “Corporaţiile transnaţionale şi


economiile naţionale”, Editura IRLI,
Bucureşti, 2001.

*** UNCTAD, World Investment Report


1999 – 2006

*** United Nations. Statistica! Yearbook,


Forty-fifth Issue. New York: U.N.,
2001.

*** World Trade Organization, Annual


Report 2001 - 2005.

*** Foreign Direct Investmenl for


Development - Maximising Benefus,

260
Minimising Costs, OECD, Paris, 2002.

*** UNDP, Human Development Report


2002, Deepening Democracy in a
Fragmented World, Oxford University
Press, 2002 - 2005.

*** The World Bank Group, Data and


Statistics.

*** World Bank, 2003 World


Development Indicators.

*** Human Development Report 2003:


Millennium Development Goals: A
compact among nations to end human
poverty, Oxford University Press,
2003.

261