INTEGRAREA ECONOMICĂ

2.1. CONŢINUTUL, FACTORII ŞI FORMELE INTEGRĂRII

Una dintre tendinţele evidente ale economiei mondiale o reprezintă integrarea economică internaţională. Acest
fenomen a înregistrat o evoluţie semnificativă, mai ales pentru Europa de Vest după cel de-al doilea război mondial.
Conceptul de integrare economică - de dată recentă în teoria şi practica economică - nu are o abordare unitară.
Definiţiile date acestui concept pun accentul fie pe motivaţiile procesului, cum ar fi, de exemplu, necesitatea
construirii unor spaţii economice mari sau a unor ansambluri economice tot mai vaste care să permită folosirea deplină
a capacităţii de producţie căreia progresul tehnic îi măreşte cu fiecare zi limitele, fie pe una sau alta dintre laturile lui,
cum ar fi eliminarea progresivă a discriminărilor dintre diferite ţări.
Integrarea economică poate fi definită drept procesul de dezvoltare a interdependenţelor dintre state, prin forme
şi metode care asigură, pe de o parte continuitatea şi aprofundarea schimburilor economice, iar pe de altă parte,
creşterea gradului de întrepătrundere a economiilor naţionale într-un organism divers în prezentare, dar unitar şi
omogen în funcţionalitatea sa.
Tendinţa spre integrare este rezultatul acţiunii unor factori multipli, de ordin economic, politic şi social-istoric, în
condiţiile adâncirii interdependenţelor economice dintre state.
În primul rând, printre factorii de ordin general care au determinat acest proces se numără aplicarea
interdependenţelor economice dintre statele lumii în perioada postbelică, pe fundalul condiţiilor specifice zonelor
geografice şi economiilor naţionale. Ele au impus căutarea unor soluţii adecvate de colaborare, potrivit realităţilor în
dinamica lor, dintr-o zonă sau alta şi care să permită fiecărei ţări participarea la acele forme de conlucrare care să
impulsioneze progresul sau economic în aceste condiţii.
În al doilea rând, evoluţia progresului integrării europene internaţionale se află într-o strânsă legătură cu
dezvoltarea puternică a ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor moderne, care impune transformări structurale de
profunzime şi rapide, trepte şi forme noi ale diviziunii mondiale a muncii, precum şi modalităţi adecvate de realizare a
lor. Folosirea eficientă a potenţialului material, tehnic, ştiinţific, uman, financiar al fiecărei ţări impune lărgirea
spaţiului activităţii productive, a schimburilor, a circulaţiei bunurilor materiale, a serviciilor, rezultatelor cercetării
ştiinţifice, persoanelor şi capitalurilor. Are loc o creştere a gradului de complementaritate a economiilor naţionale, iar
varietatea modalităţilor de realizare a integrării economice este urmarea unor evaluări mai aproape de realitate a acestei
complementarităţi.
În al treilea rând, o seamă de organizaţii economice apărute în procesul integrării sunt şi consecinţa preocupării
ţărilor în curs de dezvoltare de a rezolva, pe calea extinderii conlucrării economice, probleme comune cu care
se confruntă şi datorită unor disfuncţii din economia mondială. Formele pe care le îmbracă organizaţiile
integraţioniste ale acestor state urmăresc nu numai obţinerea unor resurse deficitare de către participanţi, ci, îndeosebi,
mărirea capacităţii pieţei care se creează în acest mod.
În al patrulea rând, se manifestă şi factori specifici unor grupe de state şi unor perioade. Astfel, în cazul ţărilor
vest-europene şi-au exercitat influenţa şi mulţi factori de ordin economic şi politic specifici situaţiei internaţionale de
după cel de-al doilea război mondial. Reconstrucţia economiilor vest-europene s-a făcut în condiţiile divizării Europei.
Procesul integrării europene a permis acestor state să înfăptuiască obiective de importanţă vitală pentru progresul lor
economic şi să se afle astăzi printre ţările cu nivel ridicat de dezvoltare. De asemenea, prăbuşirea regimurilor totalitare
din centrul şi estul Europei au determinat apariţia unor noi relaţii între economiile ţărilor din cele două părţi ale
continentului.
În al cincilea rând, tendinţa puternică spre integrare are la bază şi alte motivaţii, cum ar fi: convergenţa intereselor
economice şi vecinătatea ţărilor, complementaritatea lor economică, presiunile concurenţiale ce vin din afara zonei
geografice respective, tendinţele hegemoniste intraregionale, comerţul intraregional, efectuarea preferenţială de către
parteneri a investiţiilor din zonă.
Integrarea economică îmbracă forme diferite, care sunt clasificate, în general, pe baza unui criteriu esenţial: modul
cum sunt realizate relaţiile economice dintre ţările participante şi gradul de întrepătrundere a economiilor acestora. Pe
baza acestui criteriu, formele de realizare reprezintă şi etape ale adâncirii şi maturizării procesului de integrare. Este
larg acceptată ideea existenţei unui număr de cinci asemenea forme şi etape.

1
 1) Zona de comerţ liber, care se caracterizează prin următoarele trăsături: ţările participante la această formă
hotărăsc desfiinţarea barierelor comerciale de ordin tarifar şi netarifar în schimburile dintre ele prin acordarea reciprocă
de preferinţe; faţă de ţările din afara zonei respective de comerţ liber, fiecare adoptă o politică comercială proprie; la
graniţa ţărilor respective funcţionează inspectori vamali.
În această categorie intră Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS); Acordul Nord-American de Comerţ
Liber; Acordul Central European de Comerţ Liber (CEFTA) din care face parte şi România; Asociaţia Latino-
Americană de Integrare ş.a.
2) Uniunea Vamală, are la bază principiul înlăturării tuturor barierelor comerciale dintre ţările membre şi
practicarea unui tarif vamal comun, de către ţările participante la uniune în raporturile cu ţările nu care fac parte; se
elimină, treptat, inspecţia vamală la frontieră. Prin această fază a trecut şi Uniunea Europeană. Alte uniuni vamale:
Pactul Andin ( în America Latină), Uniunea Vamală a Ţărilor Baltice ş.a.
3) Zonă de cooperare economică, activităţile convenite pentru cooperare sunt mult mai diversificate, cuprinzând:
libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor, cooperare în transporturi, telecomunicaţii, mediu, crearea de bănci comune
de investiţii etc. Edificatoare în această privinţă este Cooperarea Economică în zona Mării Negre.
4) Piaţa comună. Este o formă avansată de integrare, în care pe lângă uniunea vamală se liberalizează şi circulaţia
factorilor de producţie, astfel încât libertatea deplină priveşte cele patru fluxuri de bază: mărfuri, servicii, persoane şi
capitaluri. Comunitatea Europeană a trecut printr-o asemenea formă (etapă) în perioada de formare a CEE, prin
unificarea regimurilor vamale, cât şi după aceea, când s-a constituit o piaţă unică.
Sub această denumire funcţionează de asemenea, "Piaţa comună a Conului de Sud" (Mercosur), constituită în
1991, prin semnarea Tratatului de la Asuncion (Paraguay)de către Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay; în 1996
au aderat Chile şi Bolivia. Alte exemple : "Piaţa Comună a Americii Centrale", "Piaţa Comună Arabă" ş.a.
5) Uniunea economică şi monetară, este forma cea mai avansată de integrare economică. Ea se caracterizează prin
faptul că ţările membre îşi unifică toate politicile economice în domeniile: comerţ, migraţie, monetar, fiscal, bunăstare.
De asemenea, se instituie o monedă unică şi se înfiinţează o bancă centrală comună, precum şi un sistem de instituţii
de conducere şi mecanisme de coordonare a activităţii.
Sub influenţa integrării economice se formează mai multe categorii de raporturi între ţările participante, precum şi
între acestea şi restul lumii:
- raporturi preferenţiale, între ţările membre ale unei grupări sau organizaţii economice, care practică, însă,
raporturi protecţioniste faţă de ţările neparticipante;
- în situaţia ţărilor care nu sunt membre ale grupării economice, dar care au solicitat această calitate şi au încheiat
acorduri în acest sens, se constituie raporturi de asociere a acestor ţări la grupare, situaţie care creează unele avantaje şi
condiţii de pregătire;
- raporturi de conlucrare sau de competiţie între diferite grupări economice;
- raporturi specifice între grupările integraţioniste, pe de o parte, şi organizaţiile cu caracter global, care pot fi şi
ele de conlucrare, dar şi tensionate.

2.2. EVOLUŢIA PROCESULUI INTEGRĂRII ECONOMICE ÎN EUROPA

În perioada postbelică, integrarea economică internaţională s-a impus ca una din trăsăturile esenţiale ale economiei
mondiale. Aceasta a devenit posibilă şi necesară în contextul amplelor schimbări de natură tehnico-ştiinţifică,
economică şi politică survenite în lume în anii de după cel de-al doilea război mondial.
Începutul procesului de integrare europeană poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor
externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă,
comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de
suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea
producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state
europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare
sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat
îl constituia
alipirea Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania privind zonele strategice ale
Ruhr-ului şi Saar-ului.
În 1951, negocierile desfăşurate între şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda – au
condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO). Comparativ cu alte organizaţii internaţionale existente la acel moment, principalul element de noutate îl

2
constituia caracterul supranaţional al acestei Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie
responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre.
O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunităţi Europene de Apărare, iniţiativă care a eşuat
însă, datorită faptului că Tratatul aferent - semnat în 1952 – nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franţei.
O relansare în forţă a „iniţiativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinţei de la Messina, la care
miniştrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra înfiinţării unei uniuni economice bazată pe o piaţă
comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia atomică. O comisie de experţi condusă de Paul–Henry Spaak,
ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate
de la Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene
pentru Energie Atomică (EURATOM).
După prima experienţă sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizaţie supranaţională – adică
o organizaţie creată prin transferul de suveranitate de la SM la „Comunitate”. În acest context, transferul de
suveranitate înseamnă o delegare - de la membrii fondatori ai Comunităţii către anumite instituţii comune – a puterii
de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democraţiei şi statului de drept. În acest scop au fost
create mecanisme de decizie şi un cadru instituţional complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor
SM, a interesului general al Comunităţii, precum şi a intereselor cetăţenilor europeni.
Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, era
reprezentat de crearea unei „pieţe comune” şi de abordarea progresivă a politicilor economice ale SM, ca mijloace de
realizare a unei extinderi continue şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai
strânse între SM. Crearea unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei
circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamală); piaţa comună înseamnă şi liberalizarea
altor sectoare (cum ar fi libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalului) şi stabilirea unor politici comune în
domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea
creşterii performanţei activităţilor economice.
Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună. Începând cu 1950,
gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic – prin aderări succesive - cât şi
din punctul de vedere al dezvoltării de politici şi structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate
economică cu şase membri, în momentul de faţă s-a ajuns la o uniune politică a 25 de ţări (cu negocieri în plină
desfăşurare pentru admiterea de noi membri).
Înfiinţarea Comunităţii Economice Europene a pus pentru prima dată în mod ferm problema integrării economice
multisectoriale între statele membre, ca factor determinat al creşterii economice şi al înlăturării conflictelor de orice
natură care ar fi putut să apară în zona respectivă. Obiectivul central al activităţii, exprimat prin tratatul de la Roma, a
fost „dezvoltarea armonioasă a economiei întregii Comunităţi, expansiunea economică echilibrată şi continuă,
creşterea stabilităţii economice, o creştere accentuată a nivelului de trai şi strângerea relaţiilor dintre statele membre”.
Ca urmare a influenţelor exercitate prin liberalizarea schimburilor, volumul schimburilor comerciale
intracomunitare a crescut mai rapid decât producţia, ceea ce a generat creşterea gradului de dependenţă între
economiile membre ale comunităţii şi scăderea dependenţei faţă de restul lumii. Efectele integrării asupra creşterii
economice au fost benefice. Între 1958 şi 1972, economiile celor şase state membre au înregistrat ritmuri de creştere
spectaculoase, depăşindu-le cu mult pe cele ale Statelor Unite, considerată drept cea mai prosperă economie în acea
perioadă sau a Marii Britanii, aflată în acea perioadă în afară Comunităţii şi considerată drept cea mai puternică
economie vest-europeană.
Instituţiile celor trei Comunităţi Europene (CEE, Euratom, CECO) au fost unificate prin tratatul semnat la
Bruxelles la 8 aprilie 1965 (intrat în vigoare la 1 iulie 1967). Uniunea politică a devenit obiectivul final, dar de
perspectivă, al comunităţilor. Treptat, cele trei instituţii au început să fie privite ca o singură entitate, Comunitatea
Europeană.
Pe parcursul anilor, obiectivele Comunităţilor Europene au fost extinse şi mai clar conturate. Ca momente
semnificative se pot menţiona: crearea Sistemului Monetar European (SME) şi a unităţii de cont european ECU (13
martie 1979), desfăşurarea primelor alegeri pentru Parlamentul European prin vot universal direct (la 7 şi la 10 iulie
1979).
Tratatul CEE a fost amendat de câteva ori şi suplimentat prin Tratatul Uniunii Europene, până la consolidarea sa
finală într-o Constituţie (aflată încă în stadiul de proiect, finalizat în iulie 2003 şi urmând a fi rediscutat ca urmare a
votului negativ din Franţa şi Olanda).
După Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul Unic European, semnat la 17
februarie 1986 şi ratificat la 1 iulie 1987. În urma unui preambul ce exprima intenţia SM de a transforma Comunitatea

3
Economică într-o Uniune Politică (intenţie care se va concretiza câţiva ani mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht),
au fost introduse următoarele inovaţii:
- instituţionalizarea formală a Consiliului European (format din şefii de stat sau de guvern şi de preşedintele
Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea direcţiilor de dezvoltare ale
Comunităţii;
- introducerea sistemului de vot al majorităţii calificate în cadrul Consiliului, pentru adoptarea acelor deciziilor
care au în vedere finalizarea pieţei interne, politica socială, coeziunea economică şi socială şi politicii
cercetării;
- întărirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor legislative de cooperare şi a
necesităţii acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi SM şi acordurile de asociere;
- înfiinţarea Tribunalului Primei Instanţe, alături de Curtea Europeană de Justiţie (CEJ);
- creşterea numărului politicilor comune, prin adăugarea politicilor de mediu, cercetare ştiinţifică, coeziune
economică şi socială;
- stabilirea unei date (31 decembrie 1992) pentru definitivarea pieţei interne (noţiunea de „piaţă internă” fiind
mai puternică decât cea de „piaţă comună”, implicând nu numai realizarea celor patru libertăţi – libera
circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a
capitalului – ci şi implementarea a noi politici şi a coeziunii economice şi sociale).
Schimbarea peisajului politic european după căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est a condus
la un proces de regândire a structurii Comunităţii Europene, în direcţia creării unei uniuni politice şi a uniunii
economice şi monetare. Baza legală a noii Uniuni Europene este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la
7 februarie 1992 şi ratificat la 1 noiembrie 1993.
Obiectivele Uniunii Europene, stabilite prin Tratatul de la Maastricht sunt:
• Promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea unui spaţiu fără frontiere
interioare, prin întărirea coeziunii economice şi sociale, prin stabilirea unei Uniuni Economice şi Monetare;
• afirmarea identităţii sale pe scena internaţională, prin promovarea unei politici externe şi de securitate
comune, inclusiv a unei politici comune de apărare;
• întărirea protecţiei şi intereselor cetăţenilor statelor membre, prin instaurarea unei cetăţenii a Uniunii;
• dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniile justiţiei şi afacerilor interne;
• menţinerea integrală a legislaţiei comunitare şi dezvoltarea acesteia, în scopul examinării măsurii în care
politicile şi formele de cooperare instituite prin tratat vor trebui revizuite pentru a asigura eficacitatea mecanismelor şi
instituţiilor comunitare.
Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeană devine o construcţie cu trei piloni, care va fi menţinută
şi dezvoltată continuu.
Primul pilon (dimensiunea comunitară) are în vedere cetăţenia europeană, libera circulaţie a bunurilor
serviciilor, persoanelor şi capitalului, politici comunitare comune şi uniunea economică şi monetară. Acest pilon
acoperă sectoarele, regulile şi procedurile de decizie referitoare la CEE, CECO şi Euratom. Tratatul de la Maastricht
modifică Tratatul de la Roma al CEE şi creează Comunitatea Europeană, subliniind astfel caracterul său extins, ce
depăşeşte marginile integrării economice. Aceste modificări sunt reprezentate de:
- continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la aprobarea nominalizărilor Comisiei, la introducerea
noii proceduri legislative a co-deciziei (asupra anumitor subiecte, PE îşi împarte prerogativele cu Consiliul);
- continuarea extinderii gamei politicilor comune (educaţia şi formarea profesională, reţelele transeuropene,
politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia consumatorului) şi întărirea altor politici comune deja
existente (politica socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, politica de
mediu);
- crearea cetăţeniei europene: toţi cetăţenii SM pot circula şi se pot stabili în alte SM; dreptul de a alege şi de a
participa în alegerile municipale şi pentru PE în SM de rezidenţă, indiferent de naţionalitate; protecţie
diplomatică şi consulară din partea ambasadei unui alt SM pe teritoriul unui stat terţ şi în care SM naţional nu
este reprezentat; dreptul de a trimite petiţii PE şi de a se adresa Mediatorului European;
- instituirea uniunii economice şi monetare: convergenţa politicilor economică şi monetară a SM, ceea ce a
condus la adoptarea monedei comune (Euro) şi la înfiinţarea Băncii Centrale Europene (BCE).
Al doilea pilon (politica externă şi de securitate comună - PESC) are în vedere ridicarea cooperării politice dintre
statele membre la statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-un cadru instituţional specific.
Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, UE are o politică comună extinsă la toate sectoarele politicii externe şi de
securitate şi se pun bazele unei cooperări sistematice între SM. Această cooperare este caracterizată de derularea unor
acţiuni comune, desfăşurate pe bază de consens şi care limitează SM în politica lor externă.

4
PESC este gestionată de aceleaşi instituţii care operează sub primul pilon, dar care
Al treilea pilon (cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne) se referă la faptul că
Tratatul de la Maastricht stabileşte şi o formă sistematică de cooperare între SM, în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne – cooperare care, până la acest moment, se desfăşura pe bază de acorduri internaţionale ocazionale. Procesul de
decizie este similar celui din domeniul PCSE (bazat pe regula unanimităţii). Aspectele acoperite de această politică şi
reglementate prin Tratatul de la Maastricht sunt: oferirea de azil politic, emigraţia, lupta împotriva fraudei şi
dependenţei de droguri, cooperarea judiciară în chestiuni civile şi penale, cooperarea vamală şi a poliţiei pentru
prevenirea terorismului, alte tipuri de delicte internaţionale.
Următorul moment cheie în direcţia adâncirii integrării europene este constituit de Tratatul de la Amsterdam,
semnat la 2 octombrie 1997 şi ratificat la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam amendează atât Tratatul CE, cât şi
Tratatul UE, iar elementele de noutate aduse se referă la instituţionalizarea cooperării sporite, prin care este combinată
nevoia unei continue integrări (existentă în unele SM) cu nevoia respectării dorinţei altor SM de a nu fi implicate în
anumite politici comune (în domeniul cărora vor să îşi păstreze suveranitatea naţională).
Acest nou Tratat are următoarele obiective principale:
• plasarea problemei locurilor de muncă şi drepturilor cetăţenilor în centrul preocupărilor Uniunii Europene;
• îndepărtarea ultimelor obstacole rămase în calea libertăţii de mişcare şi întărirea securităţii cetăţenilor;
• conferirea Europei a unei voci mai puternice în afacerile mondiale;
• sporirea eficienţei structurii instituţionale al Uniunii Europene, în perspectiva lărgirii Uniunii.
Crearea Uniunii Economice şi Monetare constituie un element cheie al procesului de integrare, la realizarea căruia
contribuie instituţiile specializate nou create a căror activitate se concentrează pe elaborarea, coordonarea şi aplicarea
mecanismelor de convergenţă a politicilor monetare în scopul realizării creşterii economice.
Uniunea Economică include noi forme de cooperare la nivel comunitar, asigurarea convergenţei politicilor
economice ale statelor membre, prin orientări definite în comun, adoptarea de către Consiliul de Miniştri European a
directivelor politicii economice atât a statelor membre, cât şi a Comunităţii.
Uniunea Monetară are ca obiective înfăptuirea unei singure politici monetare la nivel comunitar, adoptarea unei
monede unice crearea Institutului Monetar European şi a Băncii Centrale Europene, formarea sistemului european al
Băncilor Centrale prin legarea între ele a băncilor centrale din statele membre cu Banca Centrală Europeană.
De asemenea, se are în vedere şi formarea unei Uniuni Politice, prin care urmăreşte acordarea de noi competenţe
pentru comunitate, practic, în toate domeniile vieţii economice, sociale şi politice, sporirea rolului Parlamentului
European în domeniul legislaţiei comunitare, justiţiei şi afacerilor interne, adoptarea unei politici comune externe şi de
securitate.
Tratatul de la Amsterdam, ca şi Tratatul de la Maastricht, prevede revizuirea sa printr-o a doua Conferinţă Inter-
guvernamentală, cu scopul de a realiza reformele instituţionale necesare procesului de extindere a Uniunii. Mai mult,
prin acest Tratat a fost aprobat un număr de reforme fără legătură cu procesul de extindere. Lucrările CIG au dus la
pregătirea textului Tratatului de la Nisa, care a fost semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie
2003.

Principalele aspecte cuprinse în Tratatul de la Nisa sunt:

- schimbările instituţionale din cadrul procesului de extindere: deşi, pentru noile SM, numărul de locuri în PE,
numărul voturilor alocate în cadrul Consiliului şi pragurile aplicabile în cadrul procedurii majorităţii calificate
vor fi determinate prin tratatele de aderare, Tratatul de la Nisa stabileşte noi reguli, ce au în vedere o Uniune
cu 27 de membri;
- două inovaţii majore privind procesul de decizie: extinderea ariei de utilizare a procedurii de decizie prin vot
cu majoritate calificată în cadrul Consiliului, pentru probleme în care anterior deciziile erau luate prin consens
şi extinderea procedurii co-deciziei;
- revizuirea sistemului de cooperare;
- dezvoltarea capacităţii militare a UE, prin crearea unor structuri politice şi militare permanente şi prin
încorporarea, în cadrul Uniunii, a atribuţiilor de management al crizei corespunzătoare Uniunii Europei
Occidentale;
- înfiinţarea „Eurojust” în domeniul cooperării judiciare pe probleme de criminalitate; Eurojust reprezintă o
unitate formată din magistraţi, a căror sarcină este de a contribui la coordonarea autorităţilor naţionale
responsabile cu procedurile din domeniu;

5
 - extinderea sprijinului comunitar în noi sectoare de activitate, pentru acţiunile SM din domeniile politicii
sociale, a educaţiei şi formării profesionale; este vorba despre lupta împotriva excluziunii sociale şi reforma
sistemelor de protecţie socială.
Odată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii Europene”, prin care se lansa o
dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii şi care implica atât SM, cât şi statele candidate. Aspectele
avute în vedere de această declaraţie sunt: delimitarea responsabilităţilor între UE şi SM, statutul Cartei drepturilor
fundamentale a UE, simplificarea tratatelor şi rolul parlamentelor naţionale în cadrul instituţional al UE.
În urma aprobării Declaraţiei de la Laeken, la 15 decembrie 2001, Consiliul European a hotărât înfiinţarea unei
Convenţii Europene, care să pregătească procesul de reformă a UE. A avut astfel loc o dezbatere ce a durat 16 luni şi
la care au participat reprezentanţi ai guvernelor şi parlamentelor naţionale ale SM şi ale ţărilor candidate, Parlamentul
european, Comisia Europeană, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, alături de organizaţiile interesate
(şi participante prin intermediul unui forum deschis). Rezultatul dezbaterii este reprezentat de elaborarea proiectului
Constituţiei europene.
Pe măsură ce îşi realiza obiectivele şi îşi consolida poziţiile strategice în Europa şi în economia mondială,
Comunitatea Economică Europeană şi ulterior Uniunea Europeană şi-a sporit numărul membrilor. În ianuarie 1973 au
aderat Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie, creându-se astfel Europa "celor 9". La 1 ianuarie 1981, a aderat şi Grecia,
la 1 ianuarie 1986 Portugalia şi Spania, iar de la 1 ianuarie 1995 Austria, Suedia şi Finlanda sunt membre ala Uniuni
Europene, ajungându-se astfel la "cei 15". Ultimul val al extinderii, cel mai consistent, a avut loc la 1 mai 2004,
Uniunea Europeană sporindu-şi numărul membrilor cu încă 10, cei mai mulţi din Europa Centrală şi de Est, inclusiv
din spaţiul ex-sovietic: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta şi Cipru.

II. Cadrul instituţional şi procesul de decizie

Principalele instituţii ale Uniunii Europene, cunoscute ca instituţii centrale şi implicate în procesul de decizie, sunt
reprezentate de Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană. Rol consultativ în procesul
de decizie au Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor. Consiliul European are rol de stimulator al
discuţiilor şi iniţiativelor comunitare. Alte instituţii cu rol important în funcţionarea UE sunt: Curtea Europeană de
Justiţie (împreună cu Tribunalul Primei Instanţe), Curtea de Conturi şi Ombudsmanul European. Nu în ultimul rând,
avem instituţia financiară reprezentată de Banca Europeană de Investiţii – care sprijină implementarea politicilor UE
(alături de Fondurile Structurale şi de programele comunitare) – şi Banca Centrală Europeană – creată în scopul
sprijinirii uniunii economice şi monetare.
Aceste instituţii, create pe parcursul a mai mult de 40 de ani, reflectă evoluţia în timp a structurii unionale
europene şi trec acum printr-un proces de reformă generat de extinderea Uniunii cu zece state în 2004 (cea mai mare
extindere din istoria sa) şi cu alte două în 2007 (procesul neoprindu-se aici).

Parlamentul European a fost înfiinţat prin Tratatul de la Roma (1957), fiind singura instituţie a cărei componenţă
este stabilită prin alegeri libere, la nivel european şi ale cărei şedinţe şi deliberări sunt publice. Iniţial, PE a fost
organizat ca un ansamblu deliberativ, cu funcţie consultativă şi constituit din membri ai parlamentelor naţionale.
Tratatele de la Maastricht şi de la Amsterdam au adus schimbări majore ale rolului PE, acesta devenind un organ cu
funcţii politice şi cu puteri legislative şi bugetare.
Numărul de locuri ce îi revine fiecărui SM în PE este stabilit în funcţie de populaţia SM respectiv, pe baza unui
sistem de proporţionalitate ce permite reprezentarea convenabilă a statelor cu o populaţie mai mică.
Rolul Parlamentului în cadrul Uniunii Europene are în vedere:
- examinarea şi adoptarea legislaţiei comunitare, alături de Consiliul UE (Consiliul de Miniştri), prin procedura
de co-decizie;
- aprobarea (şi monitorizarea) bugetului UE;
- exercitarea funcţiei de control asupra altor instituţii UE, cu posibilitatea de a înfiinţa comisii de anchetă;
- aprobarea acordurilor internaţionale majore, cum ar fi acordurile privind aderarea de noi SM şi acordurile
comerciale sau de asociere între UE şi alte ţări.
De asemenea, PE numeşte Ombusdmanul European pe o perioadă de cinci ani (echivalentă mandatului
parlamentar), menţinând astfel legătura cu cetăţenii UE.
Procedurile de decizie aplicabile la nivelul Parlamentului sunt:
- procedura de co-decizie – Parlamentul împarte puterea legislativă cu Consiliul;

6
 - procedura de aviz conform – acordul Parlamentului este obligatoriu pentru adoptarea unor anumite acte
legislative;
- procedura de cooperare – Parlamentul poate influenţa deciziile Consiliului prin dreptul de a aduce
amendamente propunerilor acestuia;
- procedura de consultare – Parlamentului îi este cerută o opinie, ce este fundamentată de unu din comitetele
sale;
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri) reprezintă interesele Statelor Membre (spre deosebire de
Parlament, care reprezintă interesele populaţiei SM) şi este compus din reprezentanţi ai guvernelor SM (motiv pentru
care i se spune şi “Consiliul de Miniştri”), având atât putere legislativă cât şi executivă. Numărul membrilor
Consiliului este egal cu numărul SM, fiecare guvern având un singur reprezentant. Consiliul este principala instituţie
de decizie a UE.
Rolul Consiliul European constă în faptul că are principala responsabilitate pentru pilonii 2 şi 3 ai UE, adică
pentru cooperarea interguvernamentală în domeniile politicii externe şi de securitate comune şi al justiţiei şi afacerilor
interne. Alături de acestea, Consiliul împarte responsabilitatea cu Parlamentul în cadrul primului pilon (dimensiunea
comunitară), acoperind astfel domeniile pieţei unice şi majoritatea politicilor comune, şi asigurând libera circulaţie a
bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului.
Comisia Europeană reprezintă interesele Uniunii Europene (spre deosebire de Parlament şi de Consiliu) şi este
organul executiv al UE. Principalele competenţe ale Comisiei sunt:
- de control: supraveghează respectarea Tratatului UE şi implementarea legislaţiei comunitare;
- de iniţiativă: are monopolul iniţiativei în chestiuni de competenţă comunitară (politici comunitare);
- de execuţie: joacă rolul unui guvern la nivel comunitar, având responsabilitatea implementării şi coordonării
politicilor, precum şi a gestionării Fondurilor Structurale şi a bugetului anual al Uniunii;
- de reprezentare: primeşte scrisorile de acreditare ale ambasadorilor ţărilor din afara spaţiului comunitar în UE
şi are Delegaţii – cu rang de ambasade - în statele candidate sau în alte state din afara Uniunii, precum şi
birouri de reprezentare în SM.
Comisia Europeană este constituită 20 de comisari (2 comisari pentru fiecare din cele 5 SM mari şi câte unul
pentru cele 10 SM mici), cu un mandat de 5 ani, reprezentând interesele UE şi nu al SM din care provin.
Curtea Europeană de Justiţie are rolul de a asigura uniformitatea interpretării şi aplicării dreptului comunitar şi
are competenţa de a soluţiona litigii care implică SM, instituţii comunitare, companii sau persoane fizice din spaţiul
UE. La momentul actual, Curtea de Justiţie are sediul la Luxemburg şi este compusă din 25 judecători (corespunzător
numărului SM) şi 8 avocaţi generali, cu un mandat de şase ani.
Începând cu 1989, Curtea de Justiţie este asistată în activitatea sa de către Tribunalul Primei Instanţe, la rândul
său compus din 15 judecători şi având rolul de a soluţiona disputele dintre Comisia Europeană şi persoanele fizice sau
juridice, precum şi pe cele dintre instituţiile comunitare sau dintre acestea şi funcţionarii lor.
Curtea Europeană de Conturi a fost înfiinţată în 1977, dar a dobândit statutul de institiţie a UE numai în 1993
(prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam). Rolul său este de a controla aspectele financiare ale UE, mai
exact legalitatea operaţiunilor bugetului comunitar şi corespondenţa acestuia cu programul anual de gestionare a sa.
Curtea desfăşoară acest tip de control anual şi elaborează un raport pe care îl înaintează Parlamentului European (şi
care serveşte la descărcarea bugetară a Comisiei).
Curtea este constituită din 25 membri (independenţi şi cu experienţă în auditul finanţelor publice), provenind din
cele 25 SM, cu un mandat de şase ani.
Curtea de Conturi este independentă în raport cu celelalte instituţii comunitare şi are deplină libertate în privinţa
organizării şi planificării activităţii sale de audit şi de raportare. Ea nu poate acorda sancţiuni în cazul descoperirii de
nereguli, ci doar informează organismele comunitare competente.
Consiliul European nu are, propriu-zis, statut de instituţie a UE, însă are un rol esenţial în trasarea priorităţilor şi
definirea orientărilor politice generale ale UE. Consiliul European este constituit din şefii de stat sau de guvern ai SM,
iar lucrările sale sunt găzduite de SM care deţine Preşedenţia Consiliului Uniunii Europene.
Deşi rolul său în trasarea direcţiilor de dezvoltare ale Uniunii a fost până acum unul important, marcat de iniţiative
precum cea a uniunii monetare, într-o Uniune lărgită pare a dobândi rolul unui forum de discuţii în care Preşedenţiile
succesive ale Consiliului încearcă să coordoneze obiectivele şi priorităţile fiecărui mandat.
Ombudsmanul European (sau Mediatorul European) este echivalentul unui Avocat al Poporului la nivel
comunitar, şi este numit de Parlament pe o durată de cinci ani. Instituţia Ombudsmanului există din 1992 iar rolul său
este de a primi reclamaţii referitoare la acte de administrare deficientă în activitatea instituţiilor sau organismelor
comunitare, din partea cetăţenilor europeni sau a oricărei persoane fizice sau juridice cu sediul în unul din SM.

7
 Comitetul Economic şi Social (CES) este un organ consultativ, înfiinţat prin Tratatul de la Roma (1957), care
reflectă implicarea societăţii civile în viaţa politică şi care reprezintă cele mai importante grupuri de interese din
domeniile economic şi social. CES este constituit din 222 de membri - de la reprezentanţi ai sindicatelor, la
consumatori şi ecologişti. Rolul CES este:
- de a oferi consultanţă Parlamentului, Consiliului şi Comisiei în procesul de luare a deciziei;
- de a asigura o mai mare implicare a societăţii civile în iniţiativa europeană şi de a promova dialogul social;
- de a întări rolul organizaţiilor şi asociaţiilor societăţii civile în ţările ne- membre ale UE.
Prin componenţa şi domeniile sale de activitate, CES acţionează ca un forum european de reflecţie pentru
organizaţiile şi asociaţiile societăţii civile, constituind, în acelaşi timp, o punte de legătură între acestea şi UE.
Domeniile în care este consultat CES sunt reprezentate de: piaţa internă, educaţie, protecţia consumatorului,
mediu, dezvoltare regională şi afaceri sociale – ultima pe probleme specifice, precum politica de ocupare a forţei de
muncă, sănătatea publică, egalitatea de şanse, etc. De asemenea, CES poate emite opinii şi din proprie iniţiativă.
Comitetul Regiunilor (CR) este cea mai nouă instituţie comunitară şi a fost înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht
(1992), ca răspuns la cererea organizaţiilor locale şi regionale de a fi reprezentate în cadrul UE. CR este constituit din
222 de reprezentanţi ai autorităţilor locale şi regionale, numiţi de către Consiliul Uniunii Europene (la recomandarea
SM) pentru o perioadă de patru ani şi care îşi desfăşoară activitatea în exclusivitate pe baza propunerilor venite din
partea SM.
CR este un organ consultativ, ale cărui opinii sunt cerute şi luate în considerare de către Consiliul UE, Parlament
şi Comisie, în domenii ce interferează cu interesele locale şi regionale – cum ar fi: educaţia, problemele de tineret,
cultura, sănătatea, coeziunea economică şi socială.
Banca Europeană de Investiţii (BEI) este o instituţie financiară a UE, înfiinţată în baza Tratatului de la Roma, ce
finanţează proiecte ce duc la realizarea obiectivelor Uniunii în Europa şi în toată lumea. Acţionarii BEI sunt SM ale
Uniunii, banca fiind administrată de un Consiliu al Guvernatorilor, alcătuit din 25 miniştri de finanţe (număr
echivalent celui al SM). Responsabilităţile Consiliului constau în: stabilirea politicilor de creditare, aprobarea
bilanţului şi raportului anual, autorizarea operaţiunilor de finanţare din afara Uniunii şi luarea de decizii cu privire la
majorările de capital.
Banca Centrală Europeană (BCE) a fost înfiinţată în 1998 şi este responsabilă pentru politica monetară a UE.
Principalul obiectiv al BCE este asigurarea stabilităţii preţurilor, astfel încît să se păstreze valoarea monedei unice
(Euro) şi economia europeană să nu fie afectată de procesele inflaţioniste. În plus, politica monetară are şi rolul de a
sprijini alte obiective politice stabilite la nivel comunitar.
BCE este administrată de un preşedinte şi un consiliu executiv, care menţin o cooperare strânsă cu băncile centrale
naţionale ale SM ce au aderat la zona Euro – alcătuind astfel Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC), sau
Eurosistemul. Obiectivele acestui sistem sunt:
- definirea şi implementarea politicii monetare a zonei euro;
- derularea operaţiunilor externe;
- păstrarea şi administrarea rezervelor Statelor Membre;
- promovarea unui sistem eficient de plăţi.
Relaţia care există între instituţiile Uniunii Europene şi procesul de decizie este direct afectată de procesul de
extindere şi de creşterea numărului SM. Reforma instituţională care are loc în momentul de faţă nu este însă numai
rezultatul acestei extinderi, ci şi a deficitului democratic cu care Uniunea s-a confruntat în anii trecuţi, a participării şi
interesului insuficiente din partea societăţii civile şi a sectorului privat.

2.3. ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ

Uniunea Europeană reprezintă forma cea mai avansată de integrare economică internaţională, de regionalizare a
economiei naţionale şi, deci, de globalizare. În forma sa actuală, Uniunea Europeană este rezultatul unui proces foarte
complex, desfăşurat pe parcursul a aproape 5 decenii şi concretizat într-o structură supranaţională fără pereche în lume.
Aşa cum am mai precizat, acest proces a demarat în 1957, când au fost semnate la Roma două noi tratate de integrare
de către aceleaşi 6 ţări vest europene care, în 1951, au pus bazele Comunităţii Europene a cărbunelui şi oţelului. Este
vorba de Tratatul cu privire la crearea Comunităţii Economice Europene şi de tratatul privind crearea Comunităţii
Europene pentru Energia Atomică.
Ulterior au fost aduse o serie de modificări şi completări, care au avut ca scop consolidarea procesului de integrare
europeană. În prezent, Uniunea Europeană este în plin proces de extindere. Extinderea Uniunii Europene este cea mai
mare provocare a secolului 21. Un număr de 12 state, printre care şi România, majoritatea din centrul şi sud-estul
Europei se pregătesc să adere, mai devreme sau mai târziu, la Uniunea Europeană.

8
 România are legături tradiţionale cu Uniunea Europeană, fiind prima şi singura ţară din Europa de Est care, încă
din anii '70, a avut un cadru juridic bine definit în relaţiile cu Uniunea Europeană, iar in 1980 a procedat la
recunoaşterea de facto a acestei grupări economice, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România
- Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.). Totodată, o serie de factori obiectivi fac din Uniunea Europeană
principalul partener comercial al României, respectiv: apropierea geografică, complementaritatea şi potenţialul
economic, precum şi evoluţia în timp a cadrului juridic.
În vara anului 1990, după recunoaşterea oficială a Comunităţii Economice Europene, au avut loc runde de
negocieri pentru încheierea unui acord de comerţ şi cooperare comercială şi economică, acord care a intrat în vigoare la
1 mai 1991. La 1 februarie 1993 a fost semnat Acordul de asociere a României la Comunităţile Europene, acordul a
fost ratificat de ţările membre, astfel că de la 1 februarie 1995 România a devenit asociată la Uniunea Europeană.
Acordul de asociere se diferenţiază de celelalte forme instituţionalizate ale cooperării dintre România şi Uniunea
Europeană prin obiectivul politic pe care îl propune, acceptarea României ca membru cu drepturi depline al Uniunii,
precum şi prin complexitatea relaţiilor economice pe care le implică. El reprezintă, din momentul intrării în vigoare,
baza legală a relaţiilor României cu Uniunea Europeană, oferind cadrul necesar desfăşurării dialogului politic între
parteneri, promovării relaţiilor economice, acordării de asistenţă tehnică şi financiară comunitară. Acest document
detaliază obiectivele politice şi economice ale asocierii: pregătirea graduală a integrării României în Uniunea
Europeană prin dezvoltarea schimburilor comerciale şi a relaţiilor economice armonioase între părţi şi stabilirea
instituţiilor adecvate punerii în practică a asocierii pe baza respectării principiilor economiei de piaţă şi a celor politice
democratice.
Cu toate că Acordul reprezintă un instrument complex, care acoperă o sferă largă de acţiune, componenta
economică este dominantă. Aceasta pentru că pentru lărgirea Uniunii se pune accent pe atingerea unor performanţe
economice, iar asocierea în vederea aderării este privită ca o extensie a schimburilor economice de bunuri, servicii şi
factori (cu excepţia factorului muncă), mergând până la crearea unei zone de liber schimb, şi, nu în ultimul rând, ca o
componentă politică a procesului integrativ european.
Prin încheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeană (Acordul European), România s-a angajat ireversibil
pe calea integrării europene. Strategia naţională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, adoptată în
iunie 1995, a jalonat etapele procedurale şi acţiunile ce urmau a fi întreprinse în procesul de apropiere de structurile
comunitare. Conştientă de deficienţele şi întârzierile semnalate in Avizul Comisiei Europene din iulie 1997, România a
accelerat ritmul reformelor economice si instituţionale. Statutul de candidat la aderare dobândit în urma Consiliului
European de la Luxemburg si oficializat odată cu lansarea procesului de negociere şi aderare la Uniunea Europeană,
marchează un nou stadiu al relaţiilor cu Uniunea si implică asumarea de responsabilităţi sporite în îndeplinirea
criteriilor de la Copenhaga, în alinierea la normele si practicile comunitare. Parteneriatul de Aderare semnat de
România constituie actualmente elementul-cheie al strategiei de aderare, enunţând principiile, obiectivele si
priorităţile de acţiune şi mobilizând într-un cadru unic toate formele de asistenţă comunitară.
În 1993, în cadrul Consiliului European de la Copenhaga, statele membre au făcut un important pas către lărgirea
Uniunii Europene, cazând de acord asupra faptului că statele asociate la Uniunea Europeană din Europa Centrală şi de
Est care doresc, pot deveni membri ai Uniunii, problema punându-se nu "dacă" şi "cum" va avea loc o astfel de
extindere, ci "când", afirmându-se că aderarea unui stat la Uniunea Europeană va avea loc de îndată ce acesta are
capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, satisfăcând criteriile economice şi politice cerute de Uniune.
Consiliul European de la Madrid din 1995 a cerut Comisiei Europene să înainteze opiniile sale referitoare la
stadiul în care se află statele candidate în cadrul procesului de integrare europeană, în conformitate cu criteriile de la
Copenhaga, opinii înaintate în cadrul documentului Agenda 2000.
În continuare, Uniunea Europeană si-a asumat cu responsabilitate sarcina istorică de a reunifica Europa după
căderea comunismului, prin extinderea sa către Europa Centrală şi de Est şi către Sudul Europei. Consiliul European
de la Luxemburg, din decembrie 1997, a stabilit că acest proces este unul global, inclusiv şi evolutiv, menit să-şi aducă
o contribuţie consistentă la consolidarea spaţiului de libertate, securitate, justiţie şi prosperitate pe care îl reprezintă
Uniunea Europeană. De asemenea, a fost adoptat unul dintre principiile care stau la baza desfăşurării negocierilor de
aderare, şi anume că fiecare stat candidat va avansa în cadrul acestui proces în ritmul său, pe baza propriilor progrese şi
a gradului său de pregătire pentru aderare.
Ideea unei reforme fără precedent în cadrul Uniunii a prins contur începând cu luna mai 2000 în Germania, şi s-a
concretizat, la nivelul Uniunii, în cadrul Conferinţei Interguvernamentale de la Nisa din decembrie 2000. Tratatul de la
Nisa a creat cadrul necesar modificărilor instituţionale impuse de aderarea celor 12 ţări candidate, reformele fiind
menite să asigure eficienţa instituţiilor europene într-o Europă extinsă. Consiliul European întrunit la Nisa s-a declarat
in favoarea accelerării negocierilor de aderare cu statele candidate si apreciază pozitiv efortul acestora de a îndeplini
condiţiile pentru adoptarea si aplicarea acquis-ului.

9
 La Consiliul European întrunit la Copenhaga, în decembrie 2002, România a primit confirmarea unui deziderat
aşteptat îndelung: aderarea la Uniunea Europeană în 2007. Ţara noastră va intra de acum într-o nouă etapă, care
impune reforme susţinute şi respectarea tuturor angajamentelor faţă de partenerii europeni.
În declaraţia politică semnată de ţările membre şi de cele candidate, configurând viitoarea Uniune Europeană, intitulată
"O singură Europă", se exprimă sprijinul deplin faţă de procesul de extindere continuu si ireversibil, însuşindu-şi drept
obiectiv comun primirea în 2007 a României şi a Bulgariei. Documentul politic subliniază că negocierile cu cele două
ţări vor continua pe baza aceloraşi principii care le-au ghidat şi până acum, iar rezultatele obţinute până în acest
moment nu vor fi puse sub semnul întrebării.
Programul detaliat adoptat la Copenhaga stabileşte priorităţile României pe termen scurt, mediu şi până la aderare,
pe criterii politice, economice şi pe capitolele acquis-ului comunitar: agricultura, dezvoltarea rurală, infrastructura de
transport şi de mediu, coeziunea şi construcţii instituţionale.
Accelerarea pregătirilor interne de aderare a României şi a procesului negocierilor, baza instituţională şi strategicã
solidă construită de România pe parcursul anului 2001 a început să dea roade în anul 2002, când atât pregătirile pentru
aderare, în general, cât şi procesul negocierilor, în particular, s-au accelerat în mod evident: în cursul anului 2002, până
în luna decembrie 2002, au fost deschise 11 capitole de negociere şi au fost închise provizoriu 6 capitole. Până în
prezent, au fost deschise 30 de capitole de negociere, dintre care 25, închise provizoriu.
Raportul pe anul 2002 al Comisiei Europene privind România a confirmat plasarea ţării noastre pe o cale clară,
sigură şi rapidă către Uniunea Europeană. România îndeplineşte criteriile politice de aderare, fiind de notat progresele
majore făcute recent în domenii precum protecţia copilului, protecţia drepturilor minorităţilor şi combaterea
discriminării, demilitarizarea aparatului poliţienesc, combaterea corupţiei ş.a. În ceea ce priveşte criteriile economice
de aderare, România a continuat să facă progrese către o economie de piaţă funcţionalã, iar perspectivele de realizare a
acestui obiectiv s-au îmbunătăţit. Implementarea susţinută şi deplină a măsurilor planificate şi finalizarea reformelor
avute în vedere vor permite României să facă faţă pe termen mediu presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul
Uniunii. Procesul de adoptare şi implementare a acquis-ului comunitar a înregistrat progrese diferenţiate pe capitole de
negocieri, însă numitorul comun îl reprezintă angajamentul ferm de intensificare a eforturilor de aliniere deplină la
normele şi practicile comunitare.
Referitor la capacitatea administraţiei publice de a aplica legislaţia comunitară, s-a demarat un proces amplu şi
dificil de reformă, menit să consolideze cu prioritate această latură a procesului de pregătire pentru aderare. Uniunea
Europeană a decis să acorde României un sprijin de preaderare mai consistent şi a validat anul 2007, ca dată ţintă
pentru aderare. Consiliile Europene de la Sevilia (iunie 2002) şi, ulterior, Bruxelles (octombrie 2002) au luat notă de
progresele considerabile înregistrate în anul 2002 de România şi au propus acordarea unui sprijin consistent ţării
noastre.
Programul de sprijin, elaborat de Comisia Europeană în cooperare cu autorităţile române, acoperă orizontul de
timp până la data aderării, iar scopul său este de a sprijini România şi Bulgaria să îndeplinească criteriile de aderare.
Concret, programul indică principalele probleme/ domenii pe care trebuie să se axeze eforturile viitoare şi pentru
realizarea cărora Uniunea Europeană se angajează să furnizeze un volum majorat de asistenţă comunitară (circa 1
miliard de euro pentru România, în perioada 2004-2006). Identificarea obiectivelor şi mãsurilor prioritare se bazează
pe concluziile şi recomandările din Raportul de ţară pe anul 2002 al Comisiei Europene, pe prevederile Parteneriatului
pentru Aderare şi pe angajamentele asumate în negocierile de aderare.
Programul de sprijin în vedere aderării pune un accent special pe dezvoltarea capacităţii administrative şi judiciare
de aplicare a acquis-ului comunitar, pe de o parte, şi pe realizarea reformelor economice, pe de altă parte. De
asemenea, pentru cele 30 de capitole de acquis comunitar, documentul prevede măsuri prioritare concrete pe termen
scurt şi mediu, a căror realizare va fi monitorizată de către Comisia Europeană şi care va sta la baza evaluărilor
acesteia. Aceste măsuri privesc atât alinierea legislaţiei naţionale la acquis-ul comunitar, cât şi dezvoltarea capacităţii
administrative de aplicare a acestuia. Mesajul fundamental transmis României îl reprezintă confirmarea şi
concretizarea angajamentului Uniunii Europene de a sprijini cu mai multă intensitate integrarea României până în anul
2007, considerată un „obiectiv comun” al Uniunii Europene şi al ţării noastre.
România trebuie să acţioneze cu determinare maximă pentru pregătirea aderării, prioritate de prim rang pentru
activitatea tuturor ministerelor şi organismelor guvernamentale. Intensificarea dinamicii procesului de pregătire pentru
îndeplinirea criteriilor economice se va realiza în concordanţă cu "Strategia naţională de dezvoltare a României pe
termen mediu" şi cu programele de preaderare prin care se asigură coordonarea de ansamblu şi pe sectoare a politicilor,
obiectivelor şi măsurilor necesare.
Dat fiind faptul că, o dată cu Tratatul de la Nisa, extinderea Uniunii Europene a căpătat o dimensiune temporală
iar în mai 2004 au fost primite în uniune 10 dintre ţările candidate, România trebuie să-şi intensifice eforturile pentru a

10
răspunde corespunzător evaluărilor privind situaţia politică, economică şi socială din ţările candidate, în contextul
strategiei de extindere a Uniunii Europene.
România a deschis negocierile de aderare în februarie 2000, alături de Bulgaria şi alte state care au devenit
membre în anul 2004. Aşa se explică faptul că România face parte din al cincilea val de lărgire după cele 10 state care
au devenit membre UE în mai 2004. Procesul de aderare a României contribuie la asigurarea securităţii, stabilităţii şi
dezvoltării economice în Europa. Aceasta este în concordanţă cu obiectivul fundamental al proiectului European de a
face din Europa un tărâm al păcii şi prosperităţii şi de a depăşi divizările din trecut.
Negocierile de aderare au fost închise în 2004 cu obiectivul de a primi România ca stat membru în ianuarie 2007.
Tratatul de Aderare a fost semnat de către cele 25 state membre şi de România şi Bulgaria în aprilie 2005. Procesul de
ratificare a Tratatului de către statele membre este în derulare, România ratificând deja Tratatul.

Etapele extinderii comunităţilor europene

Nici Jean Monnet şi nici Robert Schuman nu au conceput o Comunitate limitată la un număr de state. Ei au
declarat că participarea este deschisă tuturor statelor care vor voi să adere. Noile adeziuni nu numai că erau posibile,
erau chiar dorite. Condiţiile erau însă certe: regimuri democratice, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentate, acceptarea fără rezerve a principiilor Pieţei Comune, adică a Tratatelor şi a scopurilor lor politice,
economice şi sociale. Altfel spus, ţările candidate la adeziune trebuie să-şi însuşească „acquis-ul comunitar”.
Celor şase state fondatoare ale Comunităţilor Europene li s-au adăugat, în patru valuri succesive, alte nouă state,
totalul lor ajungând astfel la 15. De asemenea, unsprezece state, din care majoritatea eliberate de regimurile comuniste,
şi-au exprimat dorinţa şi au început demersurile pentru aderare.
Etapa I – de la 6 la 9 membri
Etapa din procesul de extindere supusă analizei în textul de faţă începe cu extinderea către nord. Prima cerere de
aderare din partea Marii Britanii a fost formulată încă din anul 1961, adică la doar patru ani după intrarea în vigoare a
Tratatelor de la Roma. A mai durat însă încă unsprezece ani, până ce Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda să se poată
integra cu adevărat în Comunitate.
Prima lărgire a Comunităţilor a avut loc la 1 ianuarie 1973, prin aderarea Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii.
Aderarea acestora, legate între ele în calitate de membre A.E.L.S., a intervenit după multe ezitări şi neînţelegeri.
La început, Marea Britanie a refuzat participarea la Comunităţi, pentru ca, în 1963, candidatura depusă să întâmpine
veto-ul Franţei. Primul refuz al britanicilor de a adera la o organizaţie internaţională în curs de formare a venit în 1950,
din partea guvernului laburist, aflat sub preşedinţia lui Clement Attlee, care nu a dorit să se angajeze într-o operaţie
continentală şi, astfel, să-şi ştirbească libertatea sa de acţiune. Este vorba de refuzul guvernului britanic de a participa
la negocierile deschise la 2 iunie 1950, pentru crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.).
Pentru Marea Britanie, intrarea într-o asemenea Comunitate era considerată ca o ameninţare la adresa acordurilor
speciale încheiate cu ţările din Commonwealth. În schimb, Marea Britanie nu dorea nici să-şi piardă influenţa pe
continent, pentru că Franţa şi Germania ar fi căpătat o greutate politică şi economică ce le-ar fi mărit mult prestigiul şi
puterea. Ea a propus crearea unei mari zone de liber schimb între statele membre ale Organizaţiei Europene de
Cooperare Economică (O.E.C.E.), însă propunerea a eşuat în faţa rezistenţei celor 6, susţinuţi şi de S.U.A..
Marea Britanie a creat atunci, prin Convenţia de la Stockholm, din 3 ianuarie 1960, Asociaţia Economică a
Liberului Schimb (A.E.L.S.). Statele membre A.E.L.S. au intenţionat, totodată, să creeze o contrapondere C.E.E.,
care să fie, în acelaşi timp, şi un model de cooperare economică.
În faţa succeselor Comunităţii Economice Europene, la 9 august 1961, guvernul H. Macmillan a decis să depună
candidatura ţării pentru aderare la Comunităţi. Era un moment în care economia Marii Britanii înregistra o
stagnare, iar cea a „celor 6” se afla în plină dezvoltare; nu se produsese nici eşecul preconizat, ci chiar mai mult,
Uniunea Vamală se realizase într-un ritm care depăşise orice previziune1.
Odată cu aderarea britanicilor, au mai intrat în rândurile statelor membre ale Comunităţii Danemarca şi Irlanda,
ale căror candidaturi erau legate de Marea Britanie. Norvegia, care ar fi trebuit să devină cel de-al zecelea membru,
deşi semnase Tratatul de aderare, s-a văzut respinsă printr-un referendum naţional.
Consecinţele pe termen lung ale acestei prime extinderi asupra cursului procesului de integrare nu pot fi enumerate
aici în detaliu. Este însă clar faptul că, odată cu Marea Britanie şi Danemarca, au aderat două ţări care dădeau cu totul
alte sensuri rolului jucat de Comunitate. Pentru amândouă, CE era în primul rând o comunitate economică, de pe urma
1
Britanicii şi-au depus candidatura cu condiţia ca Tratatelor de la Paris şi de la Roma să li se aducă unele modificări. Această
condiţie nega, practic, o adevărată politică agricolă comună şi, totodată, menţinea în interesul propriu avantajele existente în
schimburile cu ţările din Commonwealth. În mod practic, condiţiile puse ar fi diminuat eficienţa Pieţei Comune – MOROIANU
ZLĂTESCU, Irina, DEMETRESCU, Radu C., „Drept Instituţional European”, Bucureşti, Editura Olimp, 1999.

11
căreia sperau să poată profita. Pentru nici una dintre cele două ţări nu se punea problema suplimentării măsurilor de
limitare a suveranităţii naţionale. În ambele ţări, până şi statutul de membru al CE constituia un motiv de diviziune a
opiniei publice.
Etapa II – de la 9 la 10 membri
Prin tratatul semnat în 1961 si intrat în vigoare în 1962, Grecia s-a asociat la CEE. Asocierea trebuia să
pregătească condiţiile pentru aderarea ulterioară ca membru cu drepturi depline la CEE. Apreciindu-se că aceste
condiţii au fost create, s-a trecut la negocierea aderării Greciei la CEE.
Tratatul de aderare a fost semnat la Atena, în mai 1979, si a intrat în vigoare, după ratificare, la 1 ianuarie 1981,
Grecia fiind al zecelea membru al CEE.
Perioada de tranziţie convenită pentru alinierea Greciei la politica economică si comercială a CEE a fost de 5 ani,
cu excepţia anumitor produse agricole, pentru care s-a stabilit o perioadă de tranziţie de 7 ani (tomate proaspete si
conservate, piersici proaspete si conservate). Ca urmare, la 1 ianuarie 1986, taxele vamale de import în relaţiile
comerciale dintre Grecia si CEE au fost complet înlăturate pentru produsele industriale si cea mai mare parte a
produselor agricole. În aceeaşi perioadă de tranziţie s-a făcut alinierea Greciei la tariful vamal comunitar în relaţiile cu
terţi. De asemenea, în ce priveşte relaţiile cu terţii în curs de dezvoltare, tratatul a prevăzut ca Grecia să pună efectiv în
aplicare schema de preferinţe vamale a CEE din momentul aderării, exceptând o perioadă de tranziţie de cinci ani
pentru anumite produse. Totodată s-a convenit ca, în decursul perioadei de tranziţie, Grecia să primească din partea
CEE o asistentă financiară de 1,8 mld. dolari în vederea consolidării economiei la cerinţele CEE.
Participarea Greciei la bugetul comunitar s-a realizat treptat, atingând cota maximă în ultimul an al acestei perioade de
tranzit, criteriul de stabilire a cotei fiind ponderea Greciei la PNB-ul Comunităţii.
Cu începere de la 1 ianuarie 1981, Grecia participă cu drepturi depline la activitatea tuturor instituţiilor
comunitare, dispunând de: cinci voturi în Consiliul ministerial un membru în Comisia executivă 24 deputaţi în
Parlamentul Comunitar.
Odată cu aderarea la CEE, Grecia a intrat si în CECO si EURATOM, prevăzându-se aceeaşi perioadă de tranziţie
de cinci ani.
Ca si aderarea Angliei, Danemarcei si Irlandei, aderarea Greciei a avut anumite incidente asupra comerţului
internaţional. Ea si-a intensificat treptat relaţiile comerciale cu ţările din CEE si a slăbit, relativ, relaţiile comerciale cu
ţările terţe.
Etapa III – de la 10 la 12 membri
„Cei 10” au înregistrat alte două candidaturi: PORTUGALIA (la 28 martie 1977) şi SPANIA (la 27 iulie 1977).
După negocierile de rigoare, Europa a devenit a „celor 12”, prin adeziunea noilor veniţi: Spania şi Portugalia – la 1
ianuarie 1986, după peste opt ani de negocieri.
Cererile de aderare ale acestora au avut loc după ce, în ţările respective, se instauraseră regimuri democratice,
pluraliste, intrarea lor în Comunitate fiind apreciată ca necesară consolidării democraţiei şi dezvoltării economice.
Orientarea Comunităţii spre ţările din sudul continentului a fost demarată prin cererile de adeziune – a Greciei, la 9
iulie 1961, Turciei, la 12 septembrie 1963, Maltei, la 5 decembrie 1970, şi Ciprului, la 9 decembrie 1972. Spania şi
Portugalia aveau regimuri considerate dictatoriale şi, deci, nu se punea problema aderării lor. Pentru a fi ajutate,
Comunitatea a semnat cu ele tratate de asociere, care comportau o liberalizare progresivă a schimburilor comerciale, şi
ajutoare financiare. În Grecia, Portugalia şi Spania, venirea la putere a unor regimuri democratice a înlăturat
obstacolele majore în calea adeziunii lor la Comunitate.
Aderarea acestor trei state a ridicat probleme noi Comunităţilor; mai întâi, de ordin economic, ţinându-se seamă că
aveau un nivel de dezvoltare inferior „celor 9”. Cu prilejul cererii de adeziune a Greciei, a apărut şi perioada de
preaderare, cu o durată nedeterminată, necesară realizării reformelor.
A trebuit ca tratatele de adeziune să înscrie prevederea potrivit căreia, noile ţări acceptă finalitatea tratatelor, politicile
urmărite, precum şi toate actele juridice emise de către instituţiile şi organele comunitare în executarea dispoziţiilor
din tratate; în acelaşi timp, ele trebuie să declare că recunosc o perioadă de tranziţie necesară desăvârşirii Pieţei
Comune (în domeniile vamal, agricol şi al relaţiilor externe) – pentru Grecia de 5 ani, pentru Spania şi Portugalia de 7
ani.
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S.) intrase în relaţii cu C.E.E. încă din 1972, prin acorduri
bilaterale de liber schimb. La 2 mai 1992, după negocieri mai îndelungate între „cei 12” şi ţările A.E.L.S., s-a născut
Spaţiul Economic European (S.E.E.), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994 (fără Elveţia, în care, referendumul
s-a pronunţat împotriva participării).
Spaţiul Economic European este o asociaţie care urmăreşte să extindă regulile de acces pe piaţa unică, precum şi
regulile concurenţei, să crească cooperarea în domeniile de preocupări ale Comunităţilor (de exemplu, cele privitoare
la mediu, la cercetare, la dezvoltare, educaţie, etc.). Este o asociaţie structurată la nivel instituţional, prin care ţările

12
A.E.L.S. sunt atrase la Uniunea Europeană, marcând, în acelaşi timp, şi o reducere substanţială a importanţei acestei
organizaţii.
Această extindere a fost considerată de toată lumea, din punct de vedere politico-strategic, un lucru pozitiv şi
necesar. Punctele mai slabe erau însă consecinţele de ordin economic şi instituţional, pe care această extindere le
aducea cu sine. Nivelul de dezvoltare economică din toate cele trei ţări se afla în mod evident sub media Comunităţii;
eterogenitatea sporită precum şi, fără îndoială, mărirea considerabilă a numărului statelor membre, îi făcea pe mulţi să-
şi exprime îngrijorarea în ceea ce privea eficienţa instituţiilor şi decursul proceselor decizionale.
Extinderea către sud a fost însă cel mai mult influenţată de problemele pe care le avea Comunitatea în interior la
începutul anilor 80. De fapt era vorba de divergenţe de opinie în ceea ce privea evoluţia pe viitor a procesului de
integrare. Aceste probleme au întârziat considerabil negocierile de aderare, şi de abia după anul 1984, când la sumitul
de la Fontainebleau, au fost trasate liniile proiectului pentru piaţa internă şi a Actului Unic European, s-a putut ajunge
la un consens în ceea ce privea data concretă a aderării Spaniei şi Portugaliei - 1 ianuarie 1986. Dar şi extinderea către
sud a avut efectele ei asupra dezvoltării Comunităţii. Astfel, anumite domenii politice şi mai ales Politica Agrară
Comună au avut mult de suferit de pe urma acesteia. Politica regională a trebuit şi ea modificată, pentru ca noii
membri să poată intra pe piaţa internă ş.a.m.d.
Etapa IV– de la 12 la 15 membri
A treia extindere a U.E. a avut loc în ianuarie 1995, prin adeziunea AUSTRIEI, FINLANDEI şi SUEDIEI. Cererea
de aderare a fost depusă de Austria la 17 iulie 1989, de Suedia la 1 iulie 1991 şi de Finlanda la 18 martie 1992.
Negocierile de aderare s-au deschis însă mult mai devreme, la 17 februarie 1993, cu Austria, Finlanda şi Suedia, şi la 5
aprilie 1993 cu Norvegia. Norvegia însă, pentru a doua oară, printr-un referendum naţional, organizat în noiembrie
1994, a respins aderarea la Uniunea Europeană, rămânând membră A.E.L.S..
Decizia Austriei de a deveni membră a Uniunii Europene a fost dictată, în principal, de interesele economice şi
comerciale, mai ales pentru a-şi asigura accesul la pieţele sale tradiţionale. Austria a căutat, mai întâi, să strângă
relaţiile cu Uniunea Europeană, să obţină inclusiv participarea la Piaţa Comună, fără să devină formal membră a
Uniunii. Dar, cum această cerere i-a fost respinsă, Austria a înaintat cererea de aderare cu condiţia de a-şi păstra
neutralitatea.
În ceea ce priveşte relaţiile Suediei cu Uniunea Europeană, acestea au fost întotdeauna restrânse, datorită
neutralităţii sale tradiţionale şi, ca urmare, aderarea nu a fost luată în considerare mult timp. Schimbările petrecute în
Europa, la începutul anilor ’90, au determinat reprezentanţii Suediei să ceară aderarea. S-a constatat că, de fapt, ea
preluase multe dintre prevederile şi regulile comunitare, fapt care uşura procedurile de negociere.
Şi în cazul Finlandei, poziţia sa geografică şi experienţa sa istorică au determinat-o să aibă o poziţie destul de
rezervată faţă de Uniunea Europeană. Ea a încercat să păstreze echilibrul în relaţiile sale, atât cu estul, cât şi cu vestul
Europei, având în vedere şi importanţa, în acea perioadă, a Uniunii Sovietice, ca partener comercial. Motivaţia
economică nu numai că a condus Finlanda la concluzia că aderarea la Uniune este benefică, ci chiar necesară.
În concluzie, se poate spune că, aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei la Uniune a sporit dinamismul acesteia şi
prezenţa sa pe scena mondială, constituind, în acelaşi timp, un impuls în politica sa faţă de ţările central şi est-
europene.
Etapa V – de la 15 la 25 membri
Un pretext substanţial pentru iniţierea valului de extindere din 2004 a fost căderea regimurilor comuniste din
Europa Centrală şi de Est, precum şi procesele de transformare demarate în aceste ţări; în acelaşi timp, nu au putut fi
trecute cu vederea problemele economico-sociale destul de îngrijorătoare din această zonă, probleme care au rezultat în
dorinţa de înţeles de a capta ajutorul şi susţinerea statelor occidentale.
Obiectivul esenţial exprimat în aceste Acorduri Europene era de a impune o mare piaţă europeană, care urma să
cuprindă toate statele asociate, acestea din urmă trebuind să se alinieze în acest sens cu celelalte state membre: ele
urmau să adopte reglementările pentru o piaţă internă şi să îşi restructureze economia naţională. În acest scop, ţările
asociate au primit sprijinul financiar al UE în cadrul a diverse programe.
Chiar dacă la început nu a fost vorba decât de o simplă asociere, de acordarea de sprijin financiar şi de enunţarea
unor probleme de interes comun, acest lucru s-a schimbat considerabil odată cu decizia Consiliului European de la
Copenhaga din iunie 1993. Printre aceste condiţii se număra, de exemplu un cadru instituţional stabil şi democratic şi
respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor, precum şi trecerea la o economie de piaţă.
După depunerea cererilor oficiale de aderare a ţărilor din centrul şi estul Europei în perioada 1994 -1996, Consiliul
European a cerut Comisiei – după cum este prevăzut în Tratate – să întocmească raporturi privind situaţia din fiecare
ţară candidată, pentru a vedea în ce măsură aceasta îndeplinea criteriile de aderare şi dacă era capabilă să preia
obligaţiile ce îi reveneau odată cu obţinerea statutului de membru al UE.
Raporturile Comisiei din 1997: Agenda 2000

13
 Aceste rapoarte au fost prezentate de Comisie în iulie 1997, cu numele "Agenda 2000". Luând în considerare toate
criteriile formulate de Consiliul European la Copenhaga, Comisia a enunţat faptul că Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia
şi Slovenia ar putea îndeplini în curând toate condiţiile impuse, recomandând iniţierea negocierilor de aderare cu
aceste ţări, precum şi cu Cipru. Comisia a subliniat totuşi faptul că un debut concomitent al acestor negocieri nu
presupune în mod necesar şi încheierea concomitentă a acestora. Negocierile urmau a se încheia, conform
recomandărilor Comisiei, în funcţie de progresele înregistrate la nivelul fiecărei ţări în parte.
Începutul negocierilor de aderare cu :
1. Grupul 1998
2. Grupul 2000
Pe lângă seria impresionantă de măsuri ale Comisiei, anunţată în Agenda 2000, care vizau includerea tuturor
statelor candidate în procesul de extindere, Consiliul Europei a fost de acord, la sfârşitul anului 1997, la Bruxelles, şi
cu propunerea de a convoca conferinţe interguvernamentale bilaterale în vederea demarării negocierilor concrete de
aderare într-o primă fază doar cu acele ţări care se remarcaseră prin îndeplinirea unora din condiţiile necesare, şi anume
cu Estonia, Polonia, Slovenia, Cehia, Ungaria şi Cipru. Negocierile cu acest "prim val" de ţări candidate — aşa
numitul "grup de la Luxemburg" — au fost demarate în primăvara anului 1998.
În decembrie 1999, şefii de state şi de guverne întruniţi la Helsinki au decis demararea negocierilor şi cu cel de-al
"doilea val", cu "grupa Helsinki" (Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia). Negocierile de aderare cu
aceste ţări au început în mod oficial la data de 15 februarie 2000 la Bruxelles.
În noiembrie 2000, Comisia a publicat un document strategic privitor la extindere, care cuprindea o „hartă“, care
asigura UE că era capabilă să primească în rândurile ei, de la sfârşitul anului 2002, noi membri. Consiliul European de
la Nisa, în cadrul căruia a fost iniţiat şi Tratatul de la Nisa (ratificat la 26.02.01), prin care UE urma să fie organizată
astfel încât să facă faţă, din punct de vedere instituţional, extinderii viitoare, a aprobat acest document.
La Consiliul European de la Laeken din decembrie 2001 a fost trasă concluzia că procesul de extindere este irevocabil
şi au subliniat intenţia clară a UE de a încheia negocierile curente de aderare până la finele anului 2002.

Aprofundare şi extindere: convocarea conferinţei interguvernamentale

Interesant în ceea ce priveşte factorii noştri determinanţi este şi faptul că la acest summit s-a mai hotărât
convocarea unei Convenţii privind viitorul UE, care urma să pregătească conferinţa interguvernamentală pentru o
Constituţie europeană din anii 2003/2004. Cel puţin la fel de interesant este şi faptul că statele candidate au fost
invitate să participe la această Convenţie, fără să aibă însă posibilitatea să blocheze soluţiile găsite de statele membre.
Dacă privim toate aceste evenimente din perspectiva factorilor determinanţi identificaţi de noi, lucrurile stau după cum
urmează: vedem încă o dată cât de importantă este această tensiune între aprofundare şi extindere!
Următoarea etapă importantă pe calea extinderii a fost Consiliul European de la Copenhaga din decembrie 2002. Aici
au fost finalizate negocierile de aderare cu cele zece state şi a fost stabilită data de 1 mai 2004 ca zi a aderării, totodată
fiind stabilite şi aspectele de ordin financiar pentru perioada 2004-2006, primii ani dificili în Uniunea celor 25. ai
mult, Consiliul European a stabilit şi data aderării pentru Bulgaria şi România - anul 2007 -, enunţând că decizia
privitoare la demararea negocierilor cu Turcia va fi luată pe baza raportului Comisiei în decembrie 2004. În plus,
preşedinţia a mai stabilit faptul că noile state membre urmau a participa în formaţie completă la conferinţa
interguvernamentală de redactare şi promulgare a Constituţiei europene.

Semnarea Tratatului de Aderare în aprilie 2003

După ce Parlamentul European şi-a dat acordul cu puţin timp înainte, la data de 16 aprilie 2003, şefii de state şi de
guverne, precum şi miniştri de externe din statele membre, precum şi din cele zece state candidate, reuniţi la Atena, au
semnat Tratatul de Aderare.
Tratatul de Aderare conţinea şi reglementări privitoare la participarea instituţională a celor 10 state „noi“ în
perioada dintre încheierea acestuia şi până la aderarea oficială de la 1 mai 2004. În această perioadă, statele candidate
au avut statut de observatori în toate forurile Consiliului, beneficiind şi de dreptul de a lua cuvântul, dar nu şi de a
participa la vot.
Să ne întoarcem acum la ce a rămas din istoria extinderii către est. Ajungem aşadar în anul 2004 – în ziua de 1
mai –; în această zi, cele zece ţări candidate au devenit în mod oficial membre ale UE, cu toate drepturile şi obligaţiile
pe care le implică acest statut. A fost, fără îndoială, o zi istorică pentru UE, o zi în care Uniunea nu numai că a crescut
de la 15 la 25 de state membre, ci în care s-a schimbat fundamental.

14
Un alt moment important, credem, pentru integrarea ţărilor „noi“ a fost cel al alegerilor pentru Parlamentul European
de la 13.06.2004, când, pentru prima oară, deputaţi din aceste ţări au fost aleşi în mod direct să-şi reprezinte ţara în
acest for.
Punctul final al acestei prezentări îl constituie intrarea întârziată în funcţie a noii Comisii conduse de Barroso la
sfârşitul lui noiembrie (2004), odată cu care au intrat în vigoare şi noile reglementări instituţionale privind Uniunea
celor 25, respectiv 27. Printre aceste reglementări se numără, de exemplu, modificări în distribuţia şi calibrarea
voturilor în Consiliul de Miniştri şi faptul că, din acel moment, fiecare ţară urma să delege doar un singur Comisar.

15