Procesul de integrare economică

În perioada postbelică, integrarea economică internațională s-a impus ca una din trăsăturile
esențiale ale economiei mondiale. Aceasta a devenit posibilă şi necesară în contextul amplelor
schimbări de natură tehnico-științifică, economică și politică survenite în lume în anii de după cel
de-al doilea război mondial. Începutul procesului de integrare europeană poate fi considerat anul
1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva
state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiționale
existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către
o organizație cu puteri de constrângere asupra membrilor săi.

În 1951, negocierile desfășurate între şase țări Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și
Olanda au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înființa Comunitatea Europeană
a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

Pornind de la faptul că integrarea economică internațională se concretizează în formarea şi

funcționarea unor organizații regionale, subregionale, zonale etc. cu caracter economic al statelor
interesate, acest proces presupune existenţa unor premise pentru ţările ce tind să se integreze.
Dintre aceste premise am putea numi:

Proximitatea geografică a țărilor ce tind să se integreze (existența granițelor comune) şi a

relațiilor economice din punct de vedere istoric. Analiza istorică scoate în evidenţă faptul că,
crearea grupărilor integraționiste pe plan mondial a început cu câteva țări vecine, situate pe
acelaşi continent, în apropiere una de alta. Mai apoi la acest nucleu integraționist aderau şi alte
state vecine:
Similaritatea nivelurilor de dezvoltare economică şi a gradului maturității economiei de piață a
țărilor. De regulă, grupările integraționiste se formează între țări ce au, aproximativ, acelaşi nivel
de dezvoltare economică, pentru că scopurile și interesele lor derivă din stadiul de dezvoltare în
care se află. Acelaşi lucru este valabil şi pentru gradul maturității economiei de piață. Ţările a
căror problemă de bază este crearea economiei de piață, nu pot să se integreze cu ţările cu
economie deja dezvoltată. Deși există tentative de integrare a țărilor dezvoltate cu cele în curs de
dezvoltare, aceasta nu permite de a face careva concluzii despre eficienţa lor.

Convergența intereselor economice și a problemelor comune:

Tările se integrează în vederea soluționării unor probleme comune sau atingerii unor interese
comune în domeniul dezvoltării, finanțării, reglării economice, colaborării politice etc.

În ţările care au creat sau au aderat la unele grupări integraționiste, de obicei, au loc schimbări
economice pozitive (cresterea ritmurilor economice, creştereea nivelului de trai a populaţiei,
diminuarea ratei inflației, şomajului etc. Acestea exercită o influență psihologică asupra altor țări,
care urmăresc modificările ce au loc în țările integrate, motivându-le şi pe acestea să se
integreze. Tendința puternică, obiectivă şi de durată spre integrarea regională este rezultatul
acțiunii unor factori multipli, atât de natură endogenă, cât și exogenă.

Formele (etapele) integrarării economice sunt determinate de multitudinea de relații care se

stabilesc între două sau mai multe state care-şi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv
comun. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, în principal, de axa verticală, cea a
adâncimii gradului de integrare și cea orizontală, respectiv numărul de state membre.
Principalele forme de integrare, în funcție de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber
schimb, uniunea vamală, piața comună, uniunea economică, uniunea monetară şi uniunea
politică.

Zona de liber schimb se caracterizează prin libera circulație a produselor și serviciilor, țările
membre păstrându-şi fiecare propria politică comercială față de terți. Deci, între țările 226
integrate sunt înlăturate obstacolele comerciale sub formă de taxe vamale de import şi restricțiile
cantitative. Însă, pentru a evita deformarea fluxurilor de import (intrarea produselor de import
prin țara cu cel mai permisiv regim vamal), bunurile care fac obiectul comerțului cu terții
trebuiesc însoțite de certificate de origine. Aceasta permite lucrătorilor vamali din ţările membre
care au diferite medii tarifare, să stabilească dacă taxele vamale trebuie ajustate sau dacă
produsele pot circula liber în interiorul grupării. Zonele de liber schimb pot viza toate produsele
care fac obiectul schimburilor reciproce sau doar anumite categorii de produse. Uniunea vamală
elimină toate obstacolele din calea liberei circulații a mărfurilor între țările participante. De
asemenea, se elaborează şi se aplică o politică comercială comună față de terți și un tarif vamal
comun. Odată ce un produs a fost admis în interiorul uniunii vamale, el poate circula liber. În
acest stadiu începe şi procesul de uniformizare al legislației vamale.

Piața comună este o uniune vamală la care se mai adaugă circulația liberă în interiorul pieței
unite a factorilor de producție (forţa de muncă şi capitalul). În acest stadiu se deschid mai multe
opțiunii cu privire la relațiile comerciale faţă de terți. Astfel poate exista un pachet de
reglementări naționale diferite sau reglementari comune (referitoare la forța de muncă de
exemplu) şi de politici naționale (pentru capitaluri) în raport cu terții.

Uniunea economică implică, pe lângă o piață comună, și un grad ridicat de coordonare și chiar
unificare a politicilor economice sectoriale paralel cu regularizarea politicilor de coordonare a
piețelor. Se supun unei pronunțate uniformizări politicile macroeconomice şi cele monetare,
precum şi politicile de redistribuire a veniturilor. În plus, faţă de politica comercială comună față
de terți, se dezvoltă politici externe cu privire la producţie, factori de producţie şi evoluție
sectorială.

Uniunea monetară este o formă de cooperare, care apare, de regulă în stadiul cel mai avansat al
pieței comune (când s-a realizat o liberă circulație a capitalui) şi conduce la crearea unor rate de
schimb cu un anumit grad de stabilitate şi chiar a unei monede comune, care să circule în spațiul
integrat. O astfel de uniune presupune un grad avansat de integrare a politicilor monetare şi
bugetare.

Uniunea politică implică o unificare completă a economiilor naţionale implicate şi o politică

comună, inclusiv în domeniile apărării, afacerilor interne și externe. Această etapă necesită şi
elaborarea unei Constituții comune. Trecerea de la o formă de integrare la alta şi de la un stadiu
la altul este extrem de sensibilă. Primele stadii de integrare se referă doar la integrarea pieţelor şi
sunt mai uşor de realizat, în timp ce stadiile mai evoluate necesită un grad mai mare de
coordonare macroeconomică. În practică, ultimele stadii integraționiste nu par a fi posibile fără
anumite forme de integrare politică. Astfel în procesul de integrare completă pot apărea o serie
de probleme referitoare la soluțiile practice ce se impun a fi aprobate.

Bibliografie:

https://european-union.europa.eu/principles-countries-history/history-eu/eu-pioneers_ro

https://bnm.md/ro/content/aspecte-generale-privind-integrarea-europeana

https://mfa.gov.md/ro/content/relatiile-rm-ue

https://snspa.ro/academic/facultati/departamentul-de-relatii-internationale-si-integrare-
europeana/