Curs 1

25.02.2021

Dezvoltarea economica presupune creșterea economica la care se adaugă aspecte calitative care
conduc la creșterea standardului de viață.
Dezvoltarea economica a pornit de la creșterea gradului de industrializare și modernizarea sectorului
agricol, ajungând actualmente la creșterea complexității serviciilor din toate domeniile.
Creșterea economică este un proces care exprimă evoluția ascendentă a anumitor indicatori
macroeconomici creșterea care se reflectă în dezvoltarea favorabilă pe plan economic social al țărilor.
Creșterea economică se exprimă prin creșterea produsului total sau pe locuitor într-un anumit spațiu
economic.
PIB-Indicatorul ce definește creșterea economică.
Creștere economică are la bază o modificare cantitativă a producției bazată în special pe creșterea
utilizării factorilor de producție cantitativ.
Factori de producție: pământ, muncă, capital.
Dezvoltarea economică presupune modificarea factorilor calitativi care generează un sport de
producție dar și creșterea progresului economic și social.
Dezvoltarea durabilă presupune dezvoltarea economică dar care ține cont de modul de utilizare a
resurselor. Presupune utilizarea rațională a resurselor existente astfel încât acestea să poată fi utilizate
și de generațiile viitoare.
Pilonii dezvoltării durabile:
-creșterea economică
-progres social (dezvoltare)
-protecția mediului.
Termenul de integrare a fost utilizat încă din 1937 referindu-se la integrarea industrială a mai multor
sectoare. În 1968 apare pentru prima dată termenii de integrare regională, integrare globală, și
integrare funcțională. Integrarea presupune aderare unei țări sau mai multor țări la zone de integrare
prin adaptare economică socială și politică la criteriile zonelor respective. Primul autor care a luat în
considerare integrare economică a fost Alfred Weber în lucrarea sa despre teoria localizării în
economie a menționat integrarea europeană a Europei cu toate acestea termenul a început să fie cu
adevărat utilizat odată cu punerea la punct a planului Marshall care face referire la integrarea
economică regională Europeană.
Integrare economică se referă la diviziunea muncii și specializarea internațională. Diviziunea Muncii
presupune împărțirea pe diverse categoria tipurilor de muncă la nivel național iar la nivel internațional
se are în vedere și sistemul de relații dintre state (industrie, servicii, agricultură).
Specializarea internațională presupune direcționare economiilor țărilor către anumite domenii în care
dispun de factori de producție cantitativi dar și calitativi. (Elveția: sistem bancar, ceasuri, ciocolată.)
(Grecia: turism, citrice în anumite perioade.)
Presupune libera circulație a bunurilor, serviciilor, factorilor de producție. Termenul de integrare este
în strânsă corelație cu tratamentul comercial diferențial/discriminatoriu în ceea ce privește originea și
destinația bunurilor serviciilor și factorilor de producție. Bunurile care intră sau ies din UE sunt
însoțite de certificatul de origine pentru ca bunurile să nu fie taxate în UE trebuie să fie cel puțin 60 %
de origine europeană.
Tratamentul comercial discriminatoriu /diferențiat presupune ca fiecare țară să aibă propriul sistem de
taxe vamale pentru terți. În cadrul UE au fost eliminate barierele tarifare și netarifare în comerțul
dintre țările membre în schimb se aplică un tarif vamal comun pentru terți.
Tariful vamal comun reprezintă un nomenclator care cuprinde totalitatea taxelor vamale și a barierelor
netarifare precum și cuantumul acestora.
Sistem comercial:
- bariere tarifare (sunt procentuale sau cantitative (taxele vamale))
-bariere netarifare (la importul de grâu umiditate corpuri străine.)
-contingentele de import și export
Contingentele de import reprezintă limitarea importului unui produs astfel încât să se protejeze
producătorii interni.
Bunurile producătorilor interni fiind mai scumpe consumatorul ar dori să achiziționeze bunuri mai
ieftine din import. Contingentul de export /limitarea export se impune atunci când se dorește protejarea
consumatorilor de pe piața internă dacă s-ar exporta bunurile consumatorii ar fi nevoiți să
achiziționeze bunuri din import mai scumpe.
Balasha a dat una din cele mai cuprinzătoare sinteze a conceptului de integrare economică respingând
conceptele prea generale și considerând că integrarea este o stare de fapt un ansamblu de procese prin
care țări diferite constituie un grup sau un bloc comercial regional.
Vajda a introdus în literatură pentru prima dată conceptul de integrare a piețelor, folosit în paralel cu
conceptele de integrare a producției și dezvoltării.

Curs 2
04.03.2021

Creșterea volumului schimburilor comerciale reciproce.

În procesul integrării se iau în considerare indicatori precum creșterea Comerțului internațional sau creșterea
volumului schimburilor comerciale reciproce. Totuși în analiza efectelor integrării trebuie să se țină cont de
două aspecte:

-nu orice creștere a Comerțului Reciproc de bunuri exprimă un grad ridicat de integrare deoarece fluxurile
comerciale vin în general dinspre țările dezvoltate spre țările în curs de dezvoltare.

-în general țările mai puțin dezvoltate pot deveni piețe de desfacere pentru țările mai dezvoltate dintr-o zonă
de integrare.

Integrarea economică servește în general la creșterea și dezvoltarea țărilor dintr-o anumită zonă și conduce de
asemenea la o stabilitate politică zonală. În general schemele integraționiste tind să urmeze logica politică mai
mult decât logica economică.

Rațiunile politice pentru debutul unor procese de integrare pe piața bunurilor și serviciilor sunt:

-armonizarea intereselor sectoarelor economice care solicită protecție tot mai mare de exemplu în România
sectorul alimentar, sectorul medical.

-înclinația consumatorilor către liberul schimb în speranța obținerii unor produse mai bune și mai ieftine.
-o altă rațiune politică o reprezintă politicile de ajustare structurală barierele netarifare și procedurile
administrative care se folosesc pentru a interveni în procesele economice.

-politicile de creștere economică și de redistribuire a resurselor și veniturilor, de exemplu la nivelul UE se

încearcă să se ajungă la un salariu minim uniform.

În UE când crește productivitatea muncii cresc și salariile, dar creșterea salariilor trebuie să fie mai mică decât
creșterea productivității muncii.

W (productivitatea) crește cu 20 % iar salariile cresc cu 10 %. Libera circulație a factorilor de producție, muncă
și capital este foarte importantă permițând alocarea rațională a acestora.

Referinduse la economiile moderne Timbergen distinge două tipuri:

- Integrarea negativă sau eliminarea obstacolelor. Presupune o serie de pași ușor de realizat de exemplu
reglementarea structurală, liberalizarea comercială, măsurile putând fi clar definite, negociate și înscrise în
tratate, devenind obligatorii pentru țările membre.

- Integrarea pozitivă care presupune crearea de condiții egale pentru țările din zona de integrare. Integrarea
pozitivă implică o participare activă și permanentă presupunând existența unor instituții publice care să
adopte măsuri dureroase la nivel național. Angajamentele luate pot fi redefinite dacă mediul economic se
modifică. Integrarea pozitivă ține mai mult de domeniul politicii.

Stadiile integrării europene (economice):

- Zona de liber schimb

- Uniunea vamală
- Piața comună
- Uniunea economică
- Uniunea monetară
- Uniunea economică completă
1) Zona de liber schimb: este o zonă în care taxele vamale de import și restricțiile cantitative sunt înlăturate
dintre parteneri. Bunurile circulă liber între țări, dar țările își păstrează un tarif vamal propriu față de
terți. Bunurile care fac obiectul comerțului cu terții trebuie însoțite de certificatul de origine.
2) Uniunea Vamală- este o zonă de liber schimb în care bunurile circulă liber între țările membre
elaborându-se și aplicându-se un tarif vamal comun față de terți. Începe uniformizarea legislației vamale.
3) Piața comună (unică) – este o unitate vamală în care se pun la punct cele 4 libertăți:
- Libera circulație a bunurilor
- Libera circulație a serviciilor
- Libera circulație a capitalurilor
- Libera circulație a persoanelor
4) Uniunea economică – reprezintă o piață comună cu un grad ridicat de coordonare și unificare a politicilor
economice sectoriale. Se uniformizează politicile macroeconomice, monetare, sociale și de redistribuire
a veniturilor.
5) Uniunea monetară – reprezintă o uniune economică în care piața unică este într-un stadiu foarte
avansat, punându-se la punct o politică monetară comună și monedă unică (euro).O astfel de regiune
presupune un grad ridicat de integrare a politicilor monetare și bugetare.

(politica bugetară este comună, def bugetar trebuie să fie maxim 3% din PIB, datoria publică maxim 60% din
PIB)

6) Uniunea economică completă – implică o foarte mare unificare a economiilor și o politică comună în cele
mai importante domenii. Presupune un președinte al Uniunii, un ministru de externe, o armată proprie.
Datorită crizelor atât economice cât și actuale se va întârzia mult punerea în aplicare a Uniunii
economice europene.
 Curs 3
18.03.2021

Istoria integrării europene tratatele de integrare.

După cele două războaie mondiale și marea depresiune economică din 1930 Europa începea să își
piardă rolul de putere mondială, în primul rând datorită economiei și în al doilea rând datorită
accesiunii SUA.
După cel de al doilea război mondial Europa și-a pierdut coloniile, economia fiind caracterizată de
tarife și contingente mari valute neconvertibile, prea puține stimulente comerciale și probleme de
aprovizionare. Europa începea să fie divizată în două blocuri politico- militare declanșându-se și
Războiul Rece dintre Uniunea Sovietică și SUA.
În acest context dificil în 1948 din partea SUA a fost propus planul Marshall care sa aplicat până în
1952 sub forma unei contribuții în valoare de 12,5 miliarde dolari la efortul European de relansare
economică.
Acest ajutor a fost acordat în schimbul unei cooperări europene astfel încât să se stopeze extinderea
ideologiei comuniste în Europa occidentală. Astfel la Paris se întrunesc 16 țări ale Europei occidentale
și Rusia adoptându-se planul doar pe Europa Occidentală care semnează Convenția de cooperare
economică europeană la Paris în 1948.
Pentru a fi o putere mondială, un centru de putere mondial o țară trebuie să dețină supremația din
punct de vedere militar, economic și politic.
Părinții integrării europene:
Jean Monnet
Robert Schuman
Konrad Adenauer
Jean Monnet a fost francez de origine a fost cel care a pus bazele teoretice ale Europei Unite. Ca
membru al Națiunilor Unite cunoaște structurile supra naționale și internaționale. Lansând Ideea
creării Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Nefiind om politic Jean Monnet nu reușește să-
și pună în aplicare planul , dar ideea lui este preluată de Robert Schuman.
Robert Schumann german de origine dar născut în Franța, a fost Ministrul francez al Afacerilor
Externe. Însărcinat de puterile aliate să găsească o rezolvare la problema germană a refuzat înrolarea în
armată germană făcând parte din rezistența franceză. Preluând planul lui Jean Monnet își Asumă
responsabilitatea politică a aplicării acestuia.
Konrad Adenauer cancelar al Germaniei federale, el a militat pentru drepturi egale pentru țara sa și
integrarea Germaniei în Europa Occidentală și favorizarea reconcilierii franco- germane.
CECO- Comunitate Europeană a Cărbunelui și Oțelului (1951-1957).
Planul lui Robert Schuman de creare CECO a fost adoptat de 6 țări: Franța, Germania, Italia, Belgia,
Olanda, Luxemburg. Tratatul a fost semnat la Paris în 1951 pentru 50 de ani.
Caracteristici CECO:
-prima organizație Europeană care dispunea de puteri supranaționale prin delegarea suveranității
statelor într-un domeniu limitat.
- s-au înființat prin CECO mai multe instituții: Înalta Autoritate, Consiliul de miniștri, Adunarea
Comună și Curtea de Justiție. (2 din ele există și astăzi.)
- înaltă autoritate gestiona Piața comună a cărbunelui și oțelului, eliminând restricțiile dintre exportul
și importul de cărbune și oțel dintre Germania și Franța și celelalte țări membre.
- CECO are meritul pe plan politic de a realiza reconcilierea franco-germană și de a pune bazele
Europei comunitare. Pe plan economic a contribuit la redresare Europei liberalizând producția și
schimburile de materii prime.
- prima instituție europeană cu puteri supranaturale.
1957 - semnarea tratatelor de la Roma: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg
semnează tratatele de constituire a Comunității Economice Europene (CEE) și Comunității Europene
a Energiei Atomice.
Astfel în 1957 existau trei instituții cu puteri supranaționale fiecare cu propriile organisme.

Obiectivele CEE:
- stabilizarea unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene.
- asigurarea printr-o acțiune comună a progresului economic și social-european, eliminând și
barierele care divizau Europa.
- ameliorarea constantă a condițiilor de viață și muncă a popoarelor europene.
- consolidarea economiilor europene, dezvoltarea acestora și reducerea disparițiilor (diferențelor)
între țări și între regiuni.
- consolidarea păcii și libertății între popoarele europene.
Tratatul CEE a avut și obiective politice care s-au concretizat prin punerea în practică a unor politici
economice:
- punerea bazelor pieței comune sau unice
- realizarea unei uniuni vamale industriale
- o politică agricolă comună
- o politică comercială comună
- o politică concurențială.
Tratatul CEE a cunoscut un succes rapid accelerând relansarea economică europeană.
Tratatul Comunității Europene a Energiei Atomice
CEEA/EURATOM
Cuprinde dispoziții care vizează integrarea sectorială a energiei nucleare prin dezvoltarea industriilor
nucleare în țările membre.
Obiective CEEA:
- cercetarea și difuzarea cunoștințelor
- investiții și crearea de companii comune
- punerea la punct a aprovizionării
- punerea la punct a categoriilor specifice
- asigurarea securității
- înființarea unei piețe nucleare.
 EURATOM și-a limitat acțiunile deoarece unele state și în special Franța nu doreau să renunțe la
prerogativele lor într-un domeniu atât de sensibil.
Între 1951 și 1967 existau la nivel european 3 tratate, 3 instituții cu puteri supranaturale care avea în
subordine propriile organisme, și anume: Parlament, Consiliul de miniștri, Comisie și Curte de Justiție.
Dacă CECO era semnat pentru 50 de ani tratatele CEE și CEEA avea o durată nelimitată. Astfel în
1967 intră în vigoare Tratatul de Fuziune de la Bruxelles prin care se unesc instituțiile structurale
existente în Europa la acel moment. Tratatul a instituit la nivel decizional un singur consiliu de
miniștri și la nivel executiv o singură comisie Europeană.
În 1967 cele trei tratate sau înt-unul singur. În perioada aplicării tratatului CEE, creșterea economică
Europeană sa bazat foarte mult și pe realizarea Uniunii Vamale în 3 etape.

Curs 4
25.03.2021

Uniunea Vamală
Pe parcursul a aproape 10 ani sa încercat realizarea Uniunii Vamale în 3 etape.
I etapă (1958 – 1961)
1.Reducerea taxelor vamale interne cu cel puțin 25 %
2. Creșterea contingentelor globale de import cu cel puțin 60 %.
3. Adoptarea legislațiilor vamale.
II etapă (1962 – 1966)
1.O nouă reducere a taxelor vamale interne cu 25 %.
2. Creșterea cu 80 % a contingentelor de import r
3. Reducerea cu 30 % a diferențelor existente între tarifele vamale naționale și tariful vamal comun
calculat după media aritmetică a taxelor aplicate de fiecare țară în 1957.
III etapă (1967- 1969)
1.Eliminarea taxelor vamale interne, a contingentelor și a tuturor obstacolelor din calea libertății
comerciale în cadrul CEE.
2. Aplicarea generalizată a serviciului vamal comun libera circulație a bunurilor începerea liberei
circulații a persoanelor.
După 1970 efectele eliminării barierelor vamale au fost spectaculoase: comerțul intracomunitar crește
de 6 ori, comerțul extracomunitar cu țări terțe crește de 3 ori. Partea comerțului fiecărui stat membru
CEE cu ceilalți parteneri din CEE a crescut de la 30 % la 55 % în 1973. Produsul național brut mediu
al CEE a crescut cu 70%.
Actul Unic European 1987
În 1985 comunitate Europeană își dorea relansare ideii de unificare monetară astfel noul proiect sa
concretizat prin semnarea cărții albe la Luxemburg. În cadrul Cartei Albe se propunea un spațiu fără
frontiere interne în care să se realizeze libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și
persoanelor. În 1987 se semnează actul unic european, tratat care propune realizarea (finalizarea)
Pieței Unice sau Pieței Comune.
Coordonarea politicilor monetare și crearea unui cadru instituțional adecvat.
Actul Unic European a formulat 3 principii
1. Principiul recunoașterii reciproce.
2. Principiul privind competența de control autorităților de supraveghere din țara de origine.
3. Principiul armonizării minimale a reglementărilor.
1 principiu presupunea că în momentul aderării la UE țara acceptată să aibă semnate acorduri de bună
vecinătate cu țările la care are graniță comună. Odată intrată în Uniune țara nu mai poate modifica
granițele externe.
2 principiu presupune ca Uniunea să își creeze propriile instituții de control în țările membre, instituții
care să fie echidistante față de puterile politice. Tot în cadrul Actului Unic European se pus problema
începerii dezvoltării Uniunii Monetare prin realizarea unei monede Europene și a unei Bănci Centrale
Europene.
Extinderile Uniunii Europene
Datorită rezultatelor extraordinare obținute de Uniunea vamală în 1973 adera la UE Marea Britanie,
Danemarca, și Irlanda formându-se Europa celor 9. Motivul pentru care Marea Britanie a aderat a fost
mărimea pieței unice europene creșterea importanței internațională a uniuni și deschiderea de
posibilități în relațiile comerciale cu țările din Marea Britanie. Mai mult Marea Britanie a negociat dur
condițiile financiare de aderare. În 1984 adoptându-se mecanismul corector prin care se acorda
Londrei o scutire financiară.
În 1981 adera la UE Grecia care primește foarte multe fonduri structurale dar care are mari deficiențe
economice în continuare. Un sistem privat fărâmițat, un sistem public foarte mare, contractarea de
datorii internaționale, diferențele culturale și diferendele cu Turcia asupra problemei cipriote
influențează puternic dezvoltarea Greciei, aceasta neputându-se ridica la nivelul partenerilor din
comunitate.
În 1986 Spania și Portugalia au fost acceptate în uniune în ciuda rezervei Franței care se temea de
concurența produselor agricole spaniole. Astfel se creează în 1986 Europa celor 12. Odată cu
aderarea unor țări mai puțin dezvoltate decât restul membrilor Comunitate Europeană a creat un fond
de coeziune care să accelereze modernizarea țărilor și reducerea diferențelor dintre membrii CEE.
Tratatul de la Maastricht
A intrat în vigoare în 1993, semnat în 1992. Tratatul a avut 2 părți. Prima se referea la Uniunea
Monetară, a doua la Uniunea Politică.
Tratatul sa aplicat în 3 etape.
I etapă (1990 – 1994)
Obiective:
- Liberalizarea circulației intracomunitară a capitalurilor.
- Integrarea tuturor monedelor naționale în sistemul monetar european (SME). Înghețarea
compoziției coșului de monede în funcție de care era calculată valoarea monedei comune care
se numea ECU (European Currency Unit)
- Întărirea mecanismelor de cooperare în materie monetară prin extinderea atribuțiilor Băncii
Centrale Europene și coordonarea politicilor fiscal bugetare.
II etapă (1994 – 1999)
Obiective:
 - Înființarea Institutului Monetar European la Frankfurt ca embrion al viitoarei Bănci Central
Europene.
- Finalizarea liberei circulații a capitalurilor
- Asigurarea independenței băncilor centrale și interzicerea refinanțării de către aceasta a
autorităților publice. În această etapă se transferă gradual, prerogativele autorităților monetare
naționale, către Banca Centrală Europeană (BCE).
Institutul Monetar European a avut anumite obiective:
- Întărirea cooperării între băncile centrale naționale în domeniul reglementărilor contabile,
supravegherii bancare și sistemelor informatice.
- Supravegherea funcționării Sistemului Monetar European
- Dezvoltarea utilizării private a ECU (obiectiv neatins)
- Pregătirea emiterii monedei unice (euro).
III etapă (ianuarie 1999 - 6 luni maxim)
Obiective:
- Începerea activității Băncii Centrale Europene
- Fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb între monedele țărilor participante
- Introducere efectivă a monedei unice euro.

Curs 7
01.04.2021

Criteriile de convergență de la Maastricht.

1. Rata inflației nu trebuie să depășească mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratei inflației din
trei țări cu cele mai bune performanțe în domeniu.
2. Rata dobânzii la obligațiunile pe termen mediu și lung nu trebuie să depășească cu mai mult de două
puncte procentuale media ratelor dobânzii din trei țări cu cele mai bune performanțe în domeniu.
3. Deficitul bugetar nu trebuie să depășească 3% din PIB.
4. Datoria publică nu trebuie să depășească 60% din PIB.
5. Moneda trebuie să fie stabilă ca parte a sistemului monetar european și să nu fluctueze cu mai mult
de plus minus 2,25%.
Inovațiile aduse de Tratatul de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht a instituit o nouă organizație și anume Uniunea Europeană organizație care se
bazează pe trei piloni.

Uniunea Europeană
1. Comunitatea Europeană (uniune vamală, Piața internă, politica agrară comună, politica mediului,
Uniunea economică și monetară.)
2. Politica externă și de securitate comună PESC
3. Cooperare în domeniul Justiției și al politicii Interne.
(1.) Cooperarea bazată pe Tratatul de la Paris CECO pe tratatele de la Roma precum și pe AUE
completată și modificată acum prin tratatul de la Maastricht.
(2.) Pilonul PESC reprezintă dezvoltarea inițială la începutul anilor 70 a conceptului cooperării
interstatale în domeniul politicii externe CPE conferindu-i un fundament în textul tratatului.
(3.) Nici acest concept nu este nou sprijinindu-se pe anumite tendințe europene preexistente foarte
rudimentare ce e drept în aceste domenii.
Tratatul de la Amsterdam
Semnat în 1997 intrat în vigoare în 1999. Tratatul de la Amsterdam a tratat în principal problemele
sociale ale Uniunii. Tratatul are patru obiective principale:
1. Plasarea problemei locurilor de muncă și a drepturilor cetățenilor în centrul preocupărilor Uniunii
Europene.
2. Eliminarea ultimelor obstacole din Calea liberei circulații a persoanelor și întărirea securității.
3. Prezentarea unei voci unice a Europei pe plan Mondial.
4. Eficientizarea structurii instituționale în vedere extinderii Uniunii Europene.
Odată cu Tratatul de la Amsterdam sa pus problema evoluției spre Uniunea monetară prin înlocuirea
monedei comune ECU moneda unică Euro.
Inovațiile aduse de Tratatul de la Amsterdam
1.Cadrul instituțional.
- Se modifică atribuțiile secretarului general
- Se modifică competențele Consiliului european
- Deciziile se pot lua cu majoritatea din voturi.
2.Instrumente.
- Apariția ”strategiei comune” care se aplică tuturor țărilor membre pe fiecare politică în partea.
3.Reprezentarea UE pe plan internațional de o persoană, desființarea structurii tip troika. 4.Politica
de securitate Europeană.
- Extinderea misiunilor referitoare la politica de securitate.
- În dreptul comunitar a fost trecut un nou capitol referitor la azil, imigrație și liberă circulație a
persoanelor.
Tratatul de la Nisa.
A fost adoptat în anul 2000 și intră in vigoare în 2003 stabilind trecerea treptată la extindere.
Prevederi ale tratatului de la Nisa:
1. Statele pot decide în anumite probleme referitoare la liberă circulație.
2. Se accentuează ideea de supra naționalizare în domeniul imigrației și azilului dar deciziile au la
bază și consensul statelor membre.
Tratatul de la Nisa e denumit și tratatul extinderii.
Tratatul de la Lisabona
Cunoscut ca și tratatul Constituției a fost semnat în 2004 dar procesul de ratificare se blocat în 2005
când Franța și Olanda au votat împotriva.
Franța era nemulțumită de drepturile persoanelor care au stipulat în constituție, iar Olanda era
împotrivă deoarece considera că această constituție nu asigură drepturile tuturor persoanelor, inclusiv a
homosexualilor.
Timp de doi ani au urmat negocieri și la sfârșitul lui 2007 tot la Lisabona a fost semnat un nou tratat
care a intrat în vigoare în 2009. Tratatul conferă putere sporită Parlamentului european, schimbă
procedurile de vot odată cu aderarea celor 10 state din Europa Centrală și de est și se pune la punct un
nou serviciu Diplomatic al Uniunii Europene.

Curs 8
08.04.2021

Extinderea către Nord

de la Europa celor 6 la Europa celor 9
Factori determinanți:
- Tratate
- Interese sectoriale speciale
- Tensiune extindere aprofundare
- Interese naționale
- Capacitatea decizională a sistemului UE.
Interesele sectoriale ale Franței:
- politica agrară, deoarece Franța era cea mai mare putere agrară a comunității europene.
Pentru acceptul său de extindere a comunității europene, Franța a primit permisiunea
celorlalte țări de a finalizat și dezvoltat proiectul politicii agrare comune.
Ca o țară să adere la comunitate Europeană respectiv UE de astăzi, ea trebuie să primească acordul
tuturor statelor membre.
Extinderea comunității în perioada dintre CEE și AUE (actul extinderii europene) a decurs în trei
etape:
1. Extinderea spre nord cu includerea Danemarcei, Irlandei și a Marii Britanii 1973.
2. Extinderea spre Sud (I) cu includerea Greciei 1981.
3. Extinderea spre sud (II) cu includerea Spaniei și Portugaliei 1986.
Istoricul celei de a 2 extinderi CEE 6 -CEE 9.
În august 1961 UK a solicitat statutul de membru al CEE împreună cu Danemarca și Irlanda și în
1962 Norvegia.
Motivele aderării:
- Danemarca producerea de trei ori mai multe produse agricole decât avea nevoie plus
necesitatea stimulării dezvoltării industriale daneze, deci era necesară o piață mai mare de
desfacere. Interesul Danemarcei de aderare a fost pur economic.
- Irlanda a avut interese economice și politice. Cele economice țineau de dezvoltarea
industrială cu accent pe dezvoltarea sectorului informatic și politice prin desprinderea de
sub influența Marii Britanii.
 - Marea Britanie a avut interese politice și economice. Cele politice datorită puterii
economice financiare și influenței la nivel internațional Marea Britanie ar fi devenit al 3
nucleu important al Comunității Europene după Franța și Germania.
În 1967 Charles de Gaulle respinge din nou solicitarea, apoi după plecarea lui în 1969 este acceptată
extinderea cu Danemarca, Irlanda și Norvegia.
Efectele extinderii către Nord
- Odată cu UK și Danemarca au aderat 2 țări care dădeau cu totul alte sensuri rolului jucat de
comunitate.
- Pentru amândouă CE era în primul rând o comunitate economică de pe urmă căreia sperau să
poată profita. Pentru nici una dinte cele 2 țări nu se punea problema suplimentării măsurilor de
limitare a suveranității naționale.
- În ambele țări până și statutul de membru al CE constituia un motiv de diviziune al opiniei
publice.
- Această situație inițială a fost într-o mare măsură răspunzătoare de faptul că dezvoltarea
comunității a fost marcată în anii 1970 și la începutul anilor 1980 de permanente situații de
criză și de momente de stagnare.
Extinderea către Sud a fost considerată necesară și pozitivă din punct de vedere politic strategic .
Extinderea către Sud II
1986-Europa celor 6 aderă Spania și Portugalia
1981 Grecia

Motive ale extinderii:

- decizie politică strategică, toate cele trei țări aderând după ce scăpaseră de regimul totalitar
- din punct de vedere economic cele trei state erau mai slabe dezvoltate față de media Europeană
Posibile probleme după aderare pentru CE:
- Eterogenitate crescută.
- Număr mare al populației celor trei țări genera probleme la nivel decizional și în ceea ce
privește eficiența instituțiilor și a proceselor decizionale.
- Politica agrară comună a avut de suferit deoarece Spania era o țară agrară.
- Politica regională a trebuit să fie modificată astfel încât noile țări să adere la Piața unică.
- Interesele sectoriale referitoare la Sectorul agricol și de pescuit au îngreunat procesul
extinderii UE la fel și interesele naționale, Marea Britanie își dorea o integrare interstatală
cu accent pe economie în timp ce Germania și Franța își doreau integrare economică,
politică, socială și militară.
Extinderea Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS)
- Unele state membre ale AELS au început negocierea cu Spațiul European cerând aderarea la
CE
- În 1994 sunt semnate tratate de aderare cu Austria, Suedia și Finlanda și Norvegia.
- Aceste tratate de aderare au fost supuse referendumurilor naționale, Norvegia nereușind să
obțină decât 48% din voturi astfel în 1994 se formează Europa celor 15
Avantajele celei de a treia extindere
- Noile țări membre sunt dezvoltate economic
- sunt democrații vechi și stabile
 - UE își extinde zona geografică, ponderea economică și influența politică.
Schimbarea la față a Europei 1980 - 1989.
1989 cade Zidul Berlinului
Extinderea către Est:
- Motivarea extinderii către est a fost căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de
Est
- după anii 1990 s-au semnat Acorduri bilaterale de asociere cu țările centrale și Est Europene.
- Scopul UE a fost crearea unei noi mari piețe europene, cu condiția restructurării economice a
Țărilor sprijinite fiind financiar prin diverse programe de către UE.
- Problema principală o reprezenta situația economică și socială din țările TECE.
- Țările trebuiau să îndeplinească criteriile de la Copenhaga (cadrul instituțional stabil și
democratic și respectarea drepturilor omului și ale minorităților precum și trecerea la o
economie de piață).
- Conform UE , economia de piață funcțională este capacitate de a face față presiunii
concurențiale și a forțelor de piață din UE.
În cadrul tratatului extinderii de la Nisa din 2000 sau luat decizia extinderii UE în două valuri:
începând cu 2003 cu toate acestea negocierile sau finalizat în 2004 când sa format Europa celor 25
aderând:
- Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Slovacia
- Țările baltice: Estonia , Letonia , Lituania
- Malta, Cipru.
În 2007 au aderat la UE, România și Bulgaria formându-se Europa celor 27.
Problemele extinderii către Est:
1. Distribuția voturilor în instituțiile europene în funcție de numărul populației și PIB pe locuitor.
2. Nivelul scăzut de dezvoltare economică a noilor țări membre, PIB-ul pe locuitori fiind mult scăzut
sub media Europeană
3. Diferențe mari în ceea ce privește nivelul de trai.
În 2013 prin aderarea Croației este format Europa celor 28, dar a aderat în schimbul promisiunii că va
coopera cu tribunalul de la Haga, pentru crimele de război din Iugoslavia.

Curs 9
22.04.2021

Instituțiile europene
Formele legislației comunitare:
Legislația primară - asigurată prin intermediul tratatelor Uniunii Europene.
Legislație secundară - totalitatea deciziilor luate de către instituțiile Uniunii Europene
Instituții:
 - Parlamentul european
- Consiliul de miniștri (Consiliul Uniunii Europene)- CE
- Consiliul European
- Curtea Europeană de Justiție
- Curtea Europeană de auditori
Organe :
- Banca Centrală Europeană
- Comitetul Economic și Social (doar pentru EURATOM / Comunitatea Europeană)
- Comitetul regiunilor
- Banca Europeană de Investiții, doar pentru Unitate Europeană
Organe suplimentare :
- Europol
- Agenții (exemplu Agenția Europeană pentru mediu)
- Comitete
- Grupuri de lucru
Instituțiile Uniunii Europene au competență la nivel supranațional dintre aceste instituții CE și
Consiliul European au competență la nivel național, deoarece membrii sunt reprezentanții guvernelor
statelor membre.
Organele UE au competențe la nivel supranațional (Banca Centrală Europeană) la nivel național
(diverse comitete) și la nivel subnațional (comitetul regiunilor.)
Parlamentul european reprezintă forul democratic al UE având trei funcții principale:
1. funcția legislativă, prin care împreună cu Consiliul UE adoptă legislația Europeană procedura de
codecizie împarte puterea legislativă între cele 2 instituții.
2. funcția de control bugetar, o împarte tot cu Consiliul UE, aceste instituții Adoptă bugetul propus,
Parlamentul European având ultimul cuvânt când e vorba de cheltuieli iar Consiliul UE are
ultimul cuvânt când e vorba de venituri.
3. funcția de control democratic / supraveghere a diferitelor instituții dar în special al Comisiei
Europene.
Toți membrii comisiei Europene sunt intervievați în parlament înainte de a fi acceptați ,Parlamentul
poate solicita demisia comisiei de exercițiu printr-o moțiune de cenzură.
4. Avizul Parlamentului este necesar pentru aderarea unui nou stat membru.
În Parlamentul european sunt membrii din 27 de state, numărul maxim de voturi îl are Germania 99,
numărul minim Malta 5. România are 32 de voturi (număr de parlamentari). PE (parlamentul
european) este singura instituție cu 3 sedii.
1 sediul este la Strasbourg, sa mutat apoi la Luxemburg și apoi la Bruxelles.
La Strasbourg PE se întâlnește de 12 ori.
Organizare:
1. Biroul format din Președinte, vicepreședinte și chestori
2. Conferința președinților : președintele Parlamentului plus președintele grupărilor politice
3. Secretariatul general care are 8 direcții pe diverse domenii(pentru România cea de traducere)
4. Comisii permanente.
În cadrul PE parlamentarii sunt repartizați în funcție de afilierea politică la grupuri politice și nu în
funcție de naționalitate.
Grupuri politice:
- Grupul Alianța Democraticilor și Liberalilor pentru Europa
- Partidul Popular European
- Partidul Grupul Verzilor
- Grupuri conservatorilor Europeni
- Grupul neafiliaților.
Consiliul Uniunii Europene
Consiliul de miniștri -CE
Este format din miniștri de resort din statele membre. Președintele Consiliului se schimbă o dată la 6
luni. Fiecare țară asigurând prin rotație președinția.
Structură:
- comitetul reprezentanților permanenți
- secretariatul general
- comitete și grupuri de lucru
Consiliul UE este asistat de comitetul reprezentanților permanenți, coreper , acesta este alcătuit din
diplomați cu rang de ambasadori ai statelor membre reprezentând legătura dintre administrațiile
naționale și instituțiile europene.
Funcții :
1 Funcție legislativă pe care o împarte cu PE.
2 funcție de control bugetar o împarte cu PE, (ultimul cuvânt asupra veniturilor bugetare)
3 coordonarea politicilor economice la nivelul statelor membre
4 elaborarea politicii externe și de apărare
5 coordonarea cooperării între instanțele judecătorești și forțele de poliție din UE.
6 semnează în numele UE acorduri în următoarele domenii: Mediu, comerț, industrie, pescuit,
tehnologie, transport.
Consiliul European 1974 reprezintă întrunirea între șefii de state și de guverne din statele membre și
președintele comisiei plus sprijiniți de miniștri de Externe și de un membru al Comisiei.
Iau decizii principale și răspunde de:
1 Comunitate Europeană
2 Politica Externă și Securitate Comună
3 Cooperarea în Domeniu Justiției și al Afacerilor Interne.
Funcțiile Consiliului European:
1 trasarea liniilor generale ale politicilor Uniunii
2 planificarea bugetului multianual.
3 modificarea tratatelor și termenele finale privind etapele extinderii.
Consiliul Europei (Consiliul European) organizație internațională și interguvernamentală formată în
1949 cu scopul protejării și promovării valorilor comune și al dezvoltării economice și sociale din
Europa. Are sediul la Strasbourg. Compus din 47 de state membre. La care se adaugă și state cu rol de
observator (Canada, Japonia, SUA, Mexic și Israel). Comisia Europeană:
 - inițiative privind dezvoltarea politicii UE
- reprezentare externă (de exemplu în cadrul organizațiilor internaționale)
27 de membri:
Câte 1 comisar din fiecare stat membru
Direcții generale:
- domenii politice 22
- relații externe 4
- servicii generale 8
- servicii interne 11
Sarcinile comisiei:
1 controlează dacă se respectă și se aplică prevederile tratatelor
2 implementarea politicilor Uniunii.
Funcțiile:
1 funcția de inițiativă legislativă - propune legi
2 funcția de gestionare bugetară și alocare a fondurilor - împreună cu Parlamentul și Consiliul
Stabilește prioritățile în materie a cheltuielilor UE . Elaborează un proiect de buget anual și de
asemenea supraveghează modul în care sunt cheltuite fondurile europene.
3 funcția de aplicare a dreptului comunitar împreună cu curte de Justiție - Comisia este paznicul
tratatelor, fiecare stat membru trebuind să aplice corect Legislația Europeană.
4 funcția de reprezentare la nivel internațional - reprezentând UE și negociind acorduri internaționale
între UE și alte țări
5 funcția executivă - execută bugetul comunitar, girează politica agricolă comună PAC, politica
comercială, Piața internă Europeană. Are puteri sporite în domeniul politicii concurenței.
Comisia în urma demonstrării nerespectării liberei concurențe poate aplica sancțiuni firmelor
europene.

Curs 10
29.04.2021

3.5. CURTEA DE JUSTIŢIE

Curtea de Justiţie numără 28 judecători şi 8 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali
sunt numiţi de guvernele statelor membre de comun acord, pentru un mandat de şase ani, cu
posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleşi din rândul juriştilor de o incontestabilă independenţă şi
competenţă profesională. Judecătorii îi aleg din rândul lor pe Preşedintele Curţii pentru un mandat de
trei ani ce poate fi reînnoit.
Preşedintele conduce lucrările Curţii şi prezidează audierile şi dezbaterile. Avocaţii generali
acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale, prezentând în şedinţe deschise, în condiţii de
completă imparţialitate şi independenţă, avize referitoare la speţele deduse curţii. Atribuţiile lor nu
trebuie confundate cu cele ale unui procuror sau ale unui oficialităţi - fiind vorba in acest caz de rolul
Comisiei de a veghea asupra intereselor Comunităţii. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, pe
scurt Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) are sediul la Luxemburg şi este organul juridic al UE. Nu
trebuie confundată cu Curtea Europeană de Justiţie pentru Drepturile Omului cu sediul la Strassburg –
instituţie a Consiliului Europei.
Curtea de Justiţie are competenţa de soluţionare a litigiilor în care se constituie ca părţi state
membre, instituţii comunitare, întreprinderi sau persoane fizice.
În 1989, pentru a uşura activitatea CEJ a fost înfiinţată Curtea Europeană de Justiţie de Primă
Instanţă (CEJ-PI) şi apoi în 2004 o altă instanţă, pentru probleme care privesc funcţionarii publici:
Tribunalul funcţionarilor publici ai Uniunii Europene.
În virtutea articolului 164 al Tratatului CEE, Curtea trebuie să asigure „respectarea dreptului
în interpretarea şi aplicarea Tratatului” prin:
 acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare– când instanţele naţionale îi cer Curţii de
Justiţie să interpreteze un act legislativ european
 acţiuni intentate pentru neîndeplinirea obligaţiilor – când guvernele nu aplică legislaţia
europeană
 acţiuni în anulare – când se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă tratatele
europene sau drepturile fundamentale
 acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona – când instituţiile UE nu acţionează pentru a lua
deciziile pe care au obligaţia de a le lua
 acţiuni directe – intentate de persoane fizice, întreprinderi sau organizaţii împotriva deciziilor sau
acţiunilor UE

3.6. CURTEA DE CONTURI

Creată prin Tratatul financiar din 22 iulie 1975, Curtea de Conturi s-a ridicat la rang de
instituţie prin Tratatul de la Maastricht, examinând legitimitatea şi regularitatea intrărilor şi ieşirilor
financiare din Uniunea Europeană şi supraveghind gestiunea financiară sănătoasă a bugetului UE. Are
sediul la Luxemburg.
Curtea este compusă din 28 de membri pentru 6 ani. Membrii desemnează preşedintele Curţii,
care rămâne în post timp de trei ani. Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi şi au experienţă în
domeniul auditării finanţelor publice. La Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea 800 de
profesionişti de înaltă clasă din cele 28 ţări ale Uniunii Europene, dintre care circa 350 sunt auditori.
Independenta Curţii Europene de Conturi în raport cu alte instituţii comunitare şi cu Statele
Membre garantează obiectivitatea activităţii sale de audit. Curtea de Conturi are deplină libertate în
ceea ce priveşte organizarea şi planificarea activităţii sale de audit şi publicarea rapoartelor.
Potrivit Tratatului instituind Comunitatea Europeană, Curtea Europeană de Conturi are ca
principală atribuţie verificarea conturilor şi a execuţiei bugetului Uniunii Europene, cu dublul scop de
a îmbunătăţi gestionarea resurselor financiare şi informarea cetăţenilor Europei cu privire la utilizarea
fondurilor publice de către autorităţile cu responsabilităţi de gestiune.
Ea asistă Parlamentul şi Consiliul în exercitarea funcţiilor de control al execuţiei bugetare.
Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicţionale. În cazul în care auditorii descoperă
nereguli, inclusiv fraudă, organismele comunitare competente sunt informate neîntârziat spre a lua
măsurile necesare.

3.7. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ (BCE)

Prevăzută în Tratatul de la Maastricht, Banca Centrală a participat la formarea Uniunii
Economice şi Monetare. Începerea activităţii sale corespunde celei a treia faze de constituire a UEM.
Principalul obiectiv este menţinerea stabilităţii preţurilor și a sistemului financiar. Ea definește
și implementează politica monetară şi controlează sistemul de plăţi şi rezervele valutare ale statelor
membre.
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este compus din Banca Central Europeană
(BCE) şi toate celelalte bănci centrale naţionale ale celor 28 de State Membre. Termenul "Eurosistem"
defineşte Banca Centrală Europeană și cele 17 băncile centrale/naţionale ale statelor care au aderat la
zona Euro. Atribuţiile acestui sistem sunt:
 Definirea şi implementarea politicii monetare a zonei euro
 Derularea operaţiunilor externe
 Păstrarea şi administrarea rezervelor Statelor Membre
 Promovarea unui sistem eficient de plăţi
SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, şi anume:
 Comitetul Executiv care gestionează activitatea cotidiană. Este format din 6 membri (preşedintele,
vicepreşedintele şi alţi 4 membri) desemnaţi de liderii zonei euro pentru un mandat de 8 ani.
 Consiliul Guvernatorilor defineşte politica monetară a zonei euro şi fixează ratele dobânzilor la care
băncile comerciale pot obţine bani de la Banca Centrală. Este alcătuit din cei 6 membri ai
Comitetului executiv şi din guvernatorii celor 17 bănci centrale din zona euro.
 Consiliul General contribuie la acţiunile de consultare şi coordonare ale BCE şi oferă sprijin ţărilor
care se pregătesc să adere la zona euro. Este format din preşedintele şi vicepreşedintele BCE şi
guvernatorii băncilor centrale din toate cele 28 de state membre.

3.8. BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII (BEI)

Ea finanţează, plecând de la capitalurile obţinute din UE pe pieţele mondiale, proiecte
structurale (infrastructuri şi industrii) în statele membre şi unele state terţe. Asigură fonduri pentru
investiţii în special în regiunile mai puţin dezvoltate.
Înfiinţată în temeiul Tratatului de la Roma în anul 1958, Banca Europeană de Investiţii (BEI)
este instituţia financiară a Uniunii Europene.
Rolul Băncii Europene de Investiţii este de a contribui la integrarea, dezvoltarea echilibrată şi
coeziunea economică şi socială a statelor membre.
Pentru acest scop, ea colectează de pe pieţele financiare, volume substanţiale de fonduri pe care le
orientează, în condiţii avantajoase, spre finanţarea de proiecte importante, conform obiectivelor
Uniunii Europene.
Banca nu activează în scopul obţinerii de profit, ci acordă credite la o rată a dobânzii apropiată de
costul la care au fost împrumutaţi banii.
Structura BEI
Consiliul Guvernatorilor este format din miniştrii desemnaţi de fiecare dintre Statele Membre,
de regulă Miniştrii de Finanţe. Consiliul stabileşte politicile de creditare, aprobă bilanţul şi raportul
anual, autorizează operaţiunile de finanţare în afara Uniunii şi ia decizii cu privire la majorările de
capital. De asemenea, numeşte membrii Consiliului Directorilor, ai Comitetului de Management şi ai
Comitetului de Audit.
Consiliul Directorilor este compus din 29 de directori. Statele membre desemnează 28 de
directori iar Comisia Europeană este reprezentată printr-un director şi un membru supleant. În acelaşi
timp, Consiliul poate coopta experţi, fără drept de vot.
Comitetul de Management, organ executiv colegial, controlează toate operaţiunile curente; face
recomandări Directorilor cu privire la hotărârile pe care urmează să le adopte şi răspunde de aplicarea
acestora. Preşedintele Băncii sau, în absenţa sa, unul dintre vice-preşedinti, conduce şedinţele
Comitetului de Management.
Comitetul de Audit verifică operaţiunile şi contabilitatea Băncii, pe baza activităţii desfăşurate
atât de organele interne de control şi audit cât şi de auditorii externi.

3.9. FONDUL EUROPEAN DE INVESTIŢII

Este o instituţie europeană în a cărei competenţă intră sprijinirea apariţiei, creşterii şi
dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii. Fondul intervine în principal cu capital de risc şi
instrumente de garantare provenind fie din fonduri proprii, fie de la Banca Europeană de Investiţii sau
Uniunea Europeana, în baza mandatelor acordate. FEI este un parteneriat public privat.
Din structura tripartită a acţionariatului fac parte Banca Europeană de Investiţii, Uniunea
Europeană reprezentată de Comisia Europeană şi un număr de bănci şi instituţii financiare europene.
Conform Art. 2 din statutul sau, Fondul European de Investiţii contribuie la realizarea obiectivelor
comunitare; în mod special îşi propune să contribuie la dezvoltarea unei societăţi bazate pe cunoaştere,
axată pe inovaţie, creştere economică şi ocuparea corespunzătoare a forţei de muncă, pe promovarea
liberei iniţiative, pe dezvoltare regională şi coeziune.
Fondul acţionează independent, pe baze comerciale, în condiţii de piaţă, urmărind obţinerea de
venituri pentru acţionarii săi dar nu este o instituţie creditoare. Nu acordă credite sau subvenţii şi nici
nu investeşte direct în vreo societate. În schimb, acţionează prin bănci şi alţi intermediari financiari,
folosind fie propriile fonduri, fie pe cele care îi sunt încredinţate de BEI sau de Uniunea Europeană.

3.10. OMBUDSMANUL EUROPEAN (AVOCATUL POPORULUI)

Ombudsmanul este complet independent şi imparţial. El investighează plângerile privind
cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor şi organelor Uniunii Europene (UE).
Printre instituţii se numără Comisia Europeană, Consiliul UE şi Parlamentul European. Numai Curtea
de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă şi Tribunalul Funcţiei Publice în exercitarea competenţelor lor
jurisdicţionale nu se încadrează în competenţa sa.
De obicei, Ombudsmanul efectuează anchete în baza unei plângeri, însă poate demara anchete
şi din proprie iniţiativă.
Ombudsmanul nu poate investiga:
 plângeri împotriva autorităţilor naţionale, regionale sau locale din statele membre, nici chiar în
cazurile în care plângerile se referă la chestiuni privind UE.
 activităţile tribunalelor naţionale sau ale ombudsmanilor naţionali. Ombudsmanul European nu este
un organ de apel împotriva deciziilor luate de aceste entităţi.
 plângerile împotriva societăţilor comerciale sau a persoanelor fizice.
Ombudsmanul investighează cazuri de administrare defectuoasă Administrarea defectuoasă
corespunde situaţiilor în care o instituţie nu acţionează în conformitate cu legile în vigoare, nu respectă
principiile bunei administrări sau încalcă drepturile omului cum ar fi: nereguli administrative,
incorectitudine, discriminare, abuz de putere, lipsă de răspuns, nefurnizare de informaţii și întârziere
nejustificată.

3.11. COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL

Este un organism non-politic care oferă reprezentanţilor grupurilor de interese socio-
profesionale europene şi altora, o platformă formală pentru exprimarea punctelor de vedere cu privire
la problemele Uniunii Europene. Opiniile CES sunt trimise instituţiilor importante, Consiliului,
Comisiei Europene şi Parlamentului European.
Comitetul Economic şi Social a fost creat prin Tratatele de la Roma din 1957 pentru a implica
grupurile de interese în crearea Pieţei Comune şi pentru a oferi suportul instituţional necesar Comisiei
Europene şi Consiliului de Miniștri, pentru a fi la curent cu problemele Uniunii Europene.
Cei 353 membri ai CES fac parte din grupurile de interes, economice şi sociale din Uniunea
Europeană. Membrii sunt propuşi de către guvernele naţionale şi numiţi de către Consiliul Uniunii
Europene pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit. Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie
au 24 de membri fiecare, Spania şi Polonia au 21 de membri, România are 15 membri, Belgia,
Bulgaria, Grecia şi Olanda, Portugalia, Austria, Suedia, Republica Ceha şi Ungaria au câte 12 membri,
Danemarca, Irlanda, Finlanda, Lituania, Slovacia și Croația câte 9, Estonia, Letonia şi Slovenia câte 7,
Luxemburg şi Cipru 6, iar Malta 5.
El este consultat de către Consiliu şi Comisie înaintea adoptării anumitor acte comunitare.
Avizele sale nu sunt obligatorii pentru membrii. Are rol consultativ, avizele sale fiind transmise
instanţelor de decizie ale UE şi publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene.

3.12. COMITETUL REGIUNILOR

Comitetul Regiunilor este un organism consultativ care reprezintă autorităţile locale şi
regionale din Uniunea Europeană. În sistemul instituţional european, Comitetul şi-a câştigat un loc
bine definit datorită experienţei politice a membrilor săi la diferite niveluri locale şi a cunoaşterii
aprofundate a problematicii regionale şi locale.
Comitetul are, 353 de membri şi un număr egal de membri supleanţi din 28 state membre,
numiţi pentru o perioadă de 5 ani de către Consiliul Uniunii Europene, care îşi desfăşoară activitatea în
exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea statelor membre. Mandatul membrilor poate fi
reînnoit.
Comitetul este un organism independent. Membrii săi nu se supun nici unor instrucţiuni
obligatorii. Ei acţionează complet independent pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice, urmărind
interesul general al Uniunii Europene. Comitetul Regiunilor reprezintă si el o "punte" de legătură între
instituţiile europene şi regiunile, comunele şi oraşele Uniunii Europene. Membrii CR deţin mandate
(administrative) pe plan regional sau local, nu funcţionează permanent la Bruxelles şi ca urmare
menţin constant legătura cu cetăţenii. Se reunesc de cinci ori pe an în sesiune plenară, ocazie cu care
adoptă recomandările făcute pe baza datelor furnizate de diversele comisii.
În temeiul şi în conformitate cu dispoziţiile tratatelor constitutive, instituţiile UE cu competențe
în procesul legislativ adoptă, în esenţă, următoarele acte normative:
Regulamentele sunt actele care au caracter obligatoriu de la data intrării lor în vigoare atât
pentru statele membre, cât şi pentru persoanele fizice şi juridice aflate pe teritoriul acestora.
Regulamentele se aplică direct pe teritoriul statelor membre, cărora le este interzis să adopte măsuri de
transpunere sau orice alte măsuri care ar putea îngrădi aplicarea lor directa. Dacă în text nu este
precizată data intrării în vigoare, aceasta va fi reprezentată de cea de a 20-a zi de la publicarea în
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.
Directivele sunt actele care stabilesc numai obiective obligatorii pentru statele membre,
lăsând la latitudinea acestora modalităţile de atingere a lor. În text este precizată data până la care
statele membre trebuie să adopte măsurile de adaptare la directiva în cauză. Directivele se aplică şi ele
direct pe teritoriul statelor membre, dar numai după expirarea termenului de transpunere.
Deciziile sunt actele cu caracter obligatoriu doar pentru statele membre sau persoanele
juridice cărora le sunt adresate. Unele au caracter individual (având un singur destinatar sau un număr
limitat de destinatari), iar altele au caracter general (sunt obligatorii pentru toate statele membre şi
pentru persoanele fizice şi juridice aflate pe teritoriul acestora).
Recomandările, rezoluţiile şi avizele sunt acte fără caracter obligatoriu, jucând rolul de
instrumente indirecte pentru apropierea legislaţiilor şi practicilor naţionale.
Acordurile şi convenţiile sunt înţelegeri în formă scrisă supuse dreptului internaţional dar
încheiate fie de către Comunităţi cu state terţe, fie de către acestea şi statele membre cu state terţe, fie
numai între statele membre, în conformitate cu competentele stabilite prin tratatele constitutive.
 Curs 11
13.05.2021

Pentru ca o tara sa introducă moneda unica Euro, in primul rând trebuiau respectate criteriile de
convergenta de la Mastritch:
(In 1993 tratatul de la Maastritch)
După tratatul de la M, in 1995 la Madrid, Consiliul European a decis ca denumirea viitoarei monede
unice sa fie Euro.
Consiliul de la Madrid a demonstrat încă o data influența Germaniei in Politica monetara europeana.
ECU- moneda comuna
EURO – moneda unica
Diferențe intre moneda comuna ECU si unica EURO:
 ECU a fost o moneda cos in care monedele naționale ale statelor dețineau un anumit procent
determinat de PIB si nr. Populatiei. Nu a avut o existenta fizica, functionand doar in sistemul
bancar.
 EURO ca moneda unica, a presupus eliminarea monedelor nationale si inlocuirea lor in mai
multe etape.

Evaluarea indeplinirii de convergenta s-a bazat pe un set de conditii la care s-au adaugat si derogari
astfel un deficit bugetar mai mare de 3 la suta din PIB era acceptat daca statul demonstra ca il poate
diminua substantial si continuu.
Consiliul UE al ministriilor economiei si finantelor ECOFIN a fost abilitat sa evalueze programele
tocmite de fiecare tara pentru respectarea criteriilor de convergenta.
ECOFIN a stabilit o anumita disciplina bugetara impusa in tratatul de la M axata pe 3 principii:
1. Interzisa finantarea directa de la banca centrala sau accesul la finantare in conditii de favoare a
deficitelor publice (art. 104, 104a.)
2. Fiecare stat este responsabil pentru finantarea datoriei sale publice chiar si in conditiile unei
crize financiare (art. 104b)
3. Statele member vor Evita deficitele bugetare excesive (art. 104c.)

Trecerea la EURO a fost influentata negativ de urmatoarele everimente:

1. Refuzul Davezilor de a intra in UE
2. Intarzieri in calendarul Britanic de ratificare
3. Devalorizarea succesiva a monedelor nationale in sistemul monetar European (SME)
4. Suspendarea Italiei si a Spaniei

In 1998 la Bruxelles a recomandat 11 tari pregatite sa treaca la EURO.

In 1999, moneda europeana a fost introdusa in 11 din cele 15 tari UE:
 Germania
 Franta
 Belgia
 Olanda
 Luxemburg
 Italia
  Spania
 Portugalia
 Austria
 Finlanda
 Irlanda
Anglia si Danemarca au spus ca nu vor participa la Moneda Euro.
Suedia nu indeplinea criteriul de apartenenta de 2 ani la SME si a declarat ca deocamdata nu intra la
euro
Grecia nu indeplinea mai multe criterii :(.
Grecia a trecut la Euro in 2001
Slovenia in 2007
Cipru & Malta in 2008
Slovacia in 2009
Estonia in 2011
Letonia in 2014
Lituania in 2015
Zona Euro are astazi 19 tari din UE la care se adauga 4 microstate care au incheiat acorduri si
utilizeaza euro.
Etapa A- “98-99 lansarea.
In cadrul acestei etapie, monedele participante ale tarilor membre UE au continuat sa fluctueze unele
in raport cu celelalte. Banca centrala europeana (BCE) urma sa-si inceapa activitatea
Etapa B – 99- 2002
Monedele nationale au circulat alaturi de moneda unica EURO. Cursurile de schimb fiind fixate
irevocabil intre ele si euro.
Sistemul European al bancilor centrale format din Banca Centrala Europeana si Bancile centrale
nationale a devenit operational. Bancile din sistem utilizau dubla indicatie ( pe euro si moneda
nationala) pe extrase de cont.
Etapa C din 2002 – Aderarea monedei EURO in 6 luni.
In aceasa etapa s-au retras vechicle monede nationale si s-a introdus EURO
AVANTAJELE MONEDEI UNICE :
 Se imbunatateste alocarea factorilor de productie
 Se vor face economii de catre populatie care vor duce la cresterea consumului
 Cresterea transparentei pietei si a preturilor
 Piata de capital creste ca spatiu si lichiditati
 Scade costul tranzactiilor intrucat nu se vor mai cuprinde cheltuieli legate de risc valutar si
scade costul informatiei valutare
 Dezvoltarea relatiilor comerciale si financiare intre membrii Euroland si parteneri
 Mai mare echilibru intre principalii actori ai sistemului financiar international, respective
Euroland,SUA si Japonia
 Euro- moneda internationala de tranzactii, depozit, investitii si rezerva.

DEZAVANTAJELE MONEDEI UNICE:

 Cresterea preturilor pe termen scurt dupa trecerea la Euro
  Atacurile asupra monedei Euro pot afecta major economiile europene – in 2002, 1 euro a fost
1,17 dolari.
 Centrul financiar din Marea Britanie ar fi trebuit sa se mute in Germania la Frankfurt.

BCE este facuta dupa modeul german de banca

Target – sistemul de plati transrotalier

Curs 12
20.05.2021

BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

Puterea pe care o deţine o bancă în cadrul unei economii a suscitat dintotdeauna vii polemici,
iar ideea că acest organism care coordonează sistemul de plăţi, lichidităţile bancare şi condiţiile
creditului are o independenţă totală – nedepinzând nici de puterea politică şi nici de cea executivă –
întâlneşte şi astăzi mulţi sceptici.

Cedarea de către guvern a unei părţi importante din atributele politice, în special pe cele
economice (aşa cum este politica monetară) implică reţineri ferme din partea politicienilor.

Astfel, s-a impus ideea de a delega politica monetară unei bănci centrale independente, a
cărei credibilitate depinde de claritatea misiunii ce îi este încredinţată de autoritatea politică şi de
capacitatea pe care aceasta o poate avea în îndeplinirea obiectivelor ce i-au fost conferite.

În momentul în care s-a pus problema realizării Sistemului European al Băncilor Centrale şi a
Băncii Centrale Europene, reprezentanţii Germaniei au lăsat să se înţeleagă în mod clar că nu vor
accepta diminuarea rolului şi prerogativelor Bundesbank prin includerea sa într-un organism
dependent de puterea politică.

Banca centrală în Germania (Bundesbank) se bucura de o mare independenţă faţă de

puterea executivă. Preşedintele său, numit în mod ireversibil pentru o perioadă de timp fixă,
participa la şedinţele de guvern la care se discutau problemele monetare. Guvernul federal putea
amâna aplicarea unei decizii a Bundesbank, însă pentru o perioadă de cel mult două săptămâni. Cu
toate acestea, cazurile în care miniştrii de finanţe au încercat să se opună politicii Bundesbank au
fost foarte rare, iar în final s-a impus tot punctul de vedere al băncii centrale.

În concluzie, poziţia negociatorilor germani a avut la bază rezultatele obţinutede

 Germania, datorate în special, independenţei Bundesbank, a cărei politică a fost
concentrată pe stabilitatea preţurilor şi limitarea inflaţiei. Această politică a Bundesbank a adus mărcii

germane denumirea de “ancoră a sistemului monetar european”1.

5.1 STRUCTURA BĂNCII CENTRALE EUROPENE

Pe baza acestor considerente, s-a realizat Sistemul European al Băncilor Centrale format din
Banca Centrală Europeană şi băncile centrale ale statelor membre. Băncile centrale naţionale din
ţările participante au devenit de la 1.01.1999 membre ale Sistemului European al Băncilor Centrale
(S.E.B.C.).

S.E.B.C. are drept obiectiv final menţinerea stabilităţii preţurilor, condiţie necesară a creşterii
durabile şi sănătoase a economiilor ţărilor comunitare. În atingerea acestui obiectiv, S.E.B.C.
acţionează în concordanţă cu legile liberei concurenţe, favorizând alocarea eficientă a
resurselor şi având următoarele atribuţii:

1 Silviu Cerna,” Locul Băncii Centrale Europene în sistemul instituţiilor comunitare ”, Editura

Enciclopedică 1997
 Definirea şi punerea în practică a politicii monetare unice;
 Conducerea operaţiunilor valutare, deţinerea şi gestiunea rezervelor valutare oficiale ale statelor
membre;
 Promovarea bunei funcţionări a sistemului de plăţi.
La 1 ianuarie 1999, responsabilitatea băncilor naţionale centrale, în ceea ce priveşte politica
monetară, a trecut în sarcina Băncii Centrale Europene. Prin urmare, Consiliul de Conducere al
B.C.E. a elaborat politica monetară pentru toate ţările uniunii monetare.

 B.C.E. are ca sarcină principală stabilitatea preţurilor.

 B.C.E. are independenţă faţă de guvernele ţărilor şi organele Uniunii Europene.
 B.C.E. acordă credite guvernelor cu dificultăţi bugetare.
Structura băncii este similară Bundesbank. Ca şi aceasta, B.C.E. are un Birou Executiv şi un
Consiliu de conducere.

Consiliul de conducere al B.C.E. este format din membrii Biroului Executiv şi din
guvernatorii băncilor centrale ai statelor membre. Consiliul decide liniile importante ale politicii
monetare, dar pentru că se întâlneşte trimestrial (faţă de două ori pe lună pentru Bundesbank),
gestiunea cotidiană este încredinţată Biroului Executiv. Membrii Consiliului de conducere nu
primesc instrucţiuni de la autorităţile naţionale sau instituţii U.E.

Preşedintele B.C.E. va prezenta o dată pe an Raportul anual al B.C.E în faţa Parlamentului

European şi va avea 4 audieri pe an în faţa unor subcomitete relevante ale Parlamentului European.

Membri Biroului Executiv au un mandat de 8 ani, care nu poate fi reînnoit. Mandatul

guvernatorilor băncilor centrale este de 5 ani şi poate fi reînnoit. Mandatul primilor membri ai
Biroului Executiv se întinde de la 4 la 8 ani, ceea ce face să nupărăsească toţi o dată conducerea
B.C.E. şi să se asigure astfel continuitatea.

Operaţiunile de politică monetară sunt executate în toate ţări le membre potrivit unor
modalităţi identice. În Uniunea Monetară nu există politici monetare naţionale sau regionale.
Totuşi, la organizarea S.E.B.C. s-a prevăzut şi principiul descentralizării activităţii sale. Acest
principiu este pus în practică prin atribuţiile şi activitatea specifică a Băncilor Centrale Naţionale.
Serviciile de specialitate ale acestora, împreună cu cele ale B.C.E., contribuie la pregătirea
deciziilor de politică monetară unică. Totodată, B.C.N. traduc în practică deciziile de politică
monetară luate de Consiliul guvernatorilor al B.C.E. Practic, Băncile Centrale Naţionale sunt acelea
care execută operaţiunile de refinanţare, continuă relaţiile cu instituţiile de credit pe pieţele
financiare naţionale, sunt punctul de acces la moneda centrală, EURO. De asemenea, B.C.N.
participă la explicarea deciziilor de politică monetară unică şi, mai ales, la analiza şi prezentarea
incidenţei politicii monetare unice asupra economiilor naţionale.
 Capitalul B.C.E. Băncile Centrale Naţionale sunt singurele autorizate să subscrie şi

să deţină capitalul B.C.E. Volumul acestui capital a fost stabilit la nivelul de 5 miliarde euro. La
începerea activităţii B.C.E. (1 iunie 1998), cele 11 bănci naţionale din Uniunea Monetară au vărsat
integral capitalul subscris, iar celelalte 4 bănci naţionale au vărsat doar
5% din acesta, astfel că B.C.E. dispune efectiv de un capital iniţial de aproape 4 miliarde euro.
Subscrierea băncilor naţionale la capitalul B.C.E. s-a făcut în baza unei chei de repartiţie cu
două criterii, egale ca importanţă (populaţia şi PIB-ul celor 15 ţări ale UE).

Rezervele valutare ale B.C.E. S-a stabilit ca nivelul acestora să fie de 50 miliarde euro
pentru totalitatea celor 15 ţări ale UE, ponderea fiecărei ţări determinându-se folosind aceeaşi cheie
de repartiţie ca în cazul capitalului B.C.E. Structura rezervelor

B.C.E. este prevăzută să fie de 15% în aur şi de 85% în devize. În fapt, rezervele respective, deşi
aparţin B.C.E., nu au fost transferate efectiv la aceasta, ci au rămas la cele 11 bănci naţionale,
care le gestionează exclusiv în contul B.C.E. În viitor, pot fi stabilite rezerve suplimentare,
în limitele şi condiţiile fixate de către Consiliul UE.

Politica monetară în Sistemul European al Băncilor Centrale are ca sarcină principală

stabilitatea preţurilor. Conform definiţiei Consiliului B.C.E, prin stabilirea preţurilor se înţelege o
creştere a indicelui armonizat al preţurilor de consum în Euroland cu sub 2% faţă de anul
precedent.

B.C.E. analizează cu atenţie toţi indicatorii relevanţi, dacă modificările acestora sunt
temporare sau permanente, sau dacă este vorba de un şoc din partea cererii sau a ofertei şi, în
general, nu consideră necesar să facă transparente aceste analize.

Banca Centrală Europeană pune un mare accent pe încheierea Pactului de stabilitate şi

creştere economică, adoptat de Consiliul European de la Dublin (decembrie 1996) şi de Consiliul
European de la Maastricht (iunie 1997).

Pactul prevede mecanisme speciale de coordonare a politicilor bugetare:

1. ţările participante la moneda unică sunt obligate să întocmească programe de stabilitate

referitoare la obiectivele bugetare pe termen scurt privind reechilibrarea sau excedentul
bugetului administraţiei publice şi măsurile preconizate a le înfăptui;
2. ţările cu derogare (care nu participă la moneda unică), urmează să fundamenteze programe de
convergenţă având aceleaşi orientări;
3. Comisia şi Consiliul European sunt abilitate să asigure urmărirea regulată a evoluţiei
finanţelor publice a statelor membre. În cazuri specifice, comisia elaborează un raport
asupra situaţiei bugetare a statelor, care presupun riscul unui deficit excesiv şi face operativ
recomandările necesare statelor membre.
 Se consideră deficit excesiv, atunci când acesta depăşeşte 3% din PIB. În cazul în care se
constată o asemenea situaţie, Consiliul face recomandări ţării respective

.2. SISTEMUL DE DERULARE A PLĂŢILOR TRANSFRONTALIERE TARGET TARGET este sistemul de derulare
a plăţilor mari, transfrontaliere, din cadrul Sistemului Băncilor Centrale Europene, respectiv reţeaua de
reglementare interbancară. Implementarea unei politici monetare uniforme necesită nu numai
armonizarea instrumentelor monetare, ci şi integrarea pieţelor naţionale interbancare. Băncile trebuie
să fie în stare să efectueze tranzacţii băneşti peste graniţă (transfrontaliere) în euro, la fel de eficient ca
şi pe piaţa internă. În acest sens, Institutul Monetar European a elaborat un nou sistem de plăţi, intitulat
TARGET (Trans European Automated Rea-Time Gross Settlement Express Transfer), care se realizează
printr-o reţea specială de comunicaţii (interlinking system), care permite participanţilor să efectueze
plăţi imediate în euro. În acelaşi timp, se urmăreşte ca sistemul de preţuri (costul de operare) al TARGET
şi egalizarea zilnică a lichidităţilor să fie armonizate, pentru a evita operaţiuni de arbitraj între sistemele
de plăţi naţionale. La sistemul TARGET au acces şi ţări membre ale uniunii monetare, dar aceste ţări vor
trebui să-şi ajusteze sistemele lor, astfel încât să poată efectua atât plăţi în euro, cât şi în monede locale.
Sistemul TARGET implică înregistrarea plăţii în timp real, tehnică ce are semnificaţia decontării ante-
compensaţie, fapt care înseamnă înregistrarea sumei în contul băncii beneficiare în momentul efectiv al
operării, oricare ar fi ora de operare şi, implicit, posibilitatea de a fi interpretată ca decontare definitivă
pentru beneficiar. Acest lucru deschide acestuia posibilitatea de a dispune şi folosi imediat suma
respectivă. În fiecare ţară, băncile se adresează băncilor centrale naţionale pentru a cere lichidităţi.
Toate aceste cereri sunt centralizate instantaneu la sediul BCE, care alocă lichiditatea în funcţie de
ansamblul cererilor. Această lichiditate este apoi redistribuită electronic, prin acelaşi canal, al băncilor
centrale naţionale. Apoi, TARGET permite tuturor băncilor europene să facă schimburi ale lichidităţilor
lor într-o mare piaţă monetară unificată. Aceasta ar urma să asigure, imediat ce sistemul va fi rodat, o
rată a dobânzii pe termen scurt absolut identică pretutindeni. În cazul lipsei de lichidităţi, băncile
centrale naţional din zona euro vor acorda băncilor comerciale credite de zi pe termen scurt. Dacă
băncile nu vor putea să le plătească până la sfârşitul zilei, vor avea acces la facilitatea marginală de
împrumut de noapte a sistemului european al băncilor centrale.
 POLITICILE COMUNITARE

6.1. POLITICA EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ (PESC)

 Obiective: Tratatul asupra Uniunii Europene fundamentează o adevărată uniune politică ce

presupune în special aplicarea unei politici externe şi de securitate comună (PESC), ale cărei
obiective sunt:
 „salvgardarea valorilor comune, ale intereselor fundamentale şi ale independenţei
Uniunii;
 întărirea securităţii Uniunii şi a tuturor statelor sale;
 menţinerea păcii şi consolidarea securităţii internaţionale;
 promovarea cooperării internaţionale;
 dezvoltarea şi armonizarea democraţiei şi a statului de drept ca şi respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.
 Modalităţi de aplicare:
 Consiliul European este autoritatea supremă care, prin consens, defineşte orientările
generale ale politicii externe; însă principiul acţiunilor comune care angajează Uniunea
rămâne valabil. Aceste acţiuni comune pot face obiectul modalităţilor de aplicare decise
prin majoritate calificată.
 Politica externă de securitate PESC trebuie să poată conduce, în timp, la o apărare
comună. Formula prezervă preocupările statelor care consideră necesară afirmarea unei
identităţi europene în ceea ce priveşte apărarea şi ale celor care nu vor să-şi asume riscul
unei diluări a relaţiilor de solidaritate, contracte în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Însă
conceptul de „apărare comună” marchează un pas înainte în ambiţia de a progresa pe
calea unei uniuni complete, incluzând dimensiunea strategică şi militară.
 Cerându-i „Uniunii Europei Occidentale, care face parte integrantă din dezvoltarea
uniunii Europene, să elaboreze şi să aplice deciziile şi acţiunile Uniunii care au implicaţii în
domeniul apărării”, Uniunea face primul pas către singurul tip de organizare europeană
competentă în materie de apărare.

6.2. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ (PAC)

 Fundamentele: articolele 38 şi 39 ale Tratatului privind CEE formulează baza juridică a

politicii agricole comune. Se precizează că principiile Pieţei Comune se aplică în mod egal
produselor agricole şi că statele membre trebuie să implementeze o politică comună în
acest sector.
 Conferinţa de la Stresa, reunind Statele membre între 3 şi 12 iulie 1958, trasează liniile
principale ale PAC, care nu încetează să beneficieze de o alianţă obiectivă între guvernul
francez, care o consideră drept instrumentul principal al modernizării agriculturii şi o
Comisie, care face politica de integrare comunitară. PAC contribuie mult la procesul de
unificare europeană în anii ’60. Victimă a propriilor succese şi a costului său financiar, PAC
revine în atenţie în anii ’80.
 Etapele:
 Intrarea în vigoare, la 30 iulie 1962, a reglementărilor privind organizarea comună a
pieţelor agricole (cereale, carne de porc, fructe şi legume, păsări, ouă şi vin);
 “maratonurile” agricole din decembrie 1963 şi decembrie 1964 extind lista produselor
agricole care beneficiază de o organizare comună a pieţei;
 la 11 mai 1966, Consiliul hotărăşte asupra finanţării PAC şi a calendarului liberei
circulaţii a produselor agricole;
 la 1 ianuarie 1971, intrarea în vigoare a regimului resurselor proprii şi a regimului
definitiv de finanţare a PAC.

Politica agricolă comună este cea mai veche şi cea mai integrată dintre politicile comune.
Comisia, susţinută de Franţa, a jucat un rol determinant în aplicarea sa.

Principiile PAC

 Unitatea pieţelor: libertatea schimburilor de produse agricole, armonizarea reglementărilor

sanitare şi veterinare, regulile comune de gestiune, preţuri comune.
 Preferinţă comunitară: taxe vamale aplicate importurilor din ţările ce nu fac parte din CEE.
 Solidaritatea financiară: secţiunea „garanţii” ale FEOGA (Fondul European de orientare şi
Garanţii Agricole) preia cheltuielile aferente organizaţiilor comune ale pieţei (aproape 50%
din bugetul Uniunii în 1994).
 Ameliorarea competitivităţii agriculturii europene
 Concentrarea acţiunilor spre regiunile defavorizate

Rezultatele

 Securitatea aprovizionării pentru consumatori.

 Garantarea preţurilor remuneratorii pentru producători.
 Modernizarea muncii agricole.

Reformele

 Supraproducţia înregistrată la începutul anilor ’80, care antrenează excedente structurale

costisitoare, presupune, de asemenea, o politică a preţurilor mai prudentă şi măsuri
restrictive asupra producţiei: întreruperea temporară a cultivării terenurilor, cote.
 Reforma din iunie 1992 vizează apropierea progresivă a preţurilor europene de preţurile
mondiale, protejarea mediului şi integrarea agriculturii (acordul GATT, incluzând agricultura,
semnat la Marrakesh în aprilie 1994).

6.3. POLITICILE DE SOLIDARITATE

Necesare liberei circulaţii a bunurilor, a serviciilor şi a capitalurilor în Uniunea Europeană,

politicile de solidaritate vizează favorizarea dezvoltării armonioase a factorilor de producţie şi egalizarea
condiţiilor circulaţiei.

Politica socială:
 11 mai 1960: crearea Fondului Social European;
 25 februarie 1964: directivele Consiliului referitoare la libertatea înfiinţării şi prestării
serviciilor;
 29 iulie 1968: adoptarea textelor privind libera circulaţie a muncitorilor.

Liniile directoare pentru ocuparea fortei de munca

A. Ocupare deplina
B. Ameliorarea calitatii si productivitatii muncii
 - calitatea intrinseca a muncii
 - calificarea
 - educatia si formarea continua
 - cariera
 - egalitatea intre femei si barbate
 - sanatatea si securitatea muncii
 - organizarea muncii si echilibrul intre viata profesionala si viata private
 - dialogul social si participarea lucratorilor
 - diversitatea si non-discriminarea
 - performantele economice ale ocuparii
C. Intarirea coeziunii sociale si ameliorarea insertiei pe piata muncii
 - promovarea accesului la ocupatii de calitate
 - egalitatea muncii
 - lupta contra discriminarii
 - prevenirea excluderii
 - diminuarea disparitatilor regionale in materie de ocupare
Tratatul de la Roma
 Tratatul de la Roma prevedea că ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă, precum şi
armonizarea diferitelor sisteme sociale trebuie să rezulte din însăşi funcţionarea Pieţei
Comune. Criza economică şi socială care afecta Europa a determinat guvernele să ia măsuri
mai voluntariste.
 Fondul Social European (FSE) a fost creat în 1960 şi de mai multe ori revizuit. Intervenţiile
sale se concentrează asupra celor care sunt şomeri pe perioade lungi şi a tinerilor care nu au
locuri de muncă.

Tratatul de la Maastricht
 Carta socială a drepturilor sociale fundamentale adoptată de Consiliul European de la
Strasbourg, la 9 decembrie 1989, defineşte un program de acţiune destinat să aprofundeze
dimensiunea socială a pieţei intern eeuropene. Tratatul de la Maastricht consacră cea mai
mare parte acestor obiective (Regatul Unit al Marii Britanii s-a autoexclus de la acest acord).

Carta socială a drepturilor sociale fundamentale, adoptată la Consiliul European

de la Strasbourg (9 decembrie 1989)

1. Dreptul la liberă circulaţie, pentru a exercita orice profesie în ţara aleasă din cadrul
Comunităţii europene, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii ţării gazdă.
2. Dreptul la un loc de muncă şi la o remunerare echitabilă.
3. Dreptul la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă.
4. Dreptul la protecţia socială.
5. Dreptul la libertatea de asociere şi la negociere colectivă.
6. Dreptul la pregătire profesională.
7. Dreptul la tratament egal pentru femei şi bărbaţi.
8. Dreptul muncitorilor la informare, consultare şi participare.
9. Dreptul la protejarea sănătăţii şi securităţii la locul de muncă.
10. Dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie.
11. Dreptul la un venit minim pentru persoanele în vârstă.
12. Dreptul la integrare şi readaptare profesională şi socială pentru persoanele
handicapate.

Politica de dezvoltarea regională

Principii:
- concentrarea
- programarea
- parteneriatul
- adiţionalitatea

Politica regională a Uniunii Europene cuprinde ansamblul instrumentelor şi procedeelor aplicate

în scopul creşterii gradului de coeziune economico-socială a ansamblului comunitar.
Politica regională duce la creșterea coeziunii, coeziunea reprezintă reducerea fiscalităților dintre state și
regiuni, a diferențelor foarte mari.
 Coeziunea desemnează acel nivel de convergenţă reală între economiile şi regiunile unui sistem
aflat în proces de integrare care asigură funcţionarea optimă, echilibrarea şi promovarea unei dezvoltări
armonioase în condiţii de cost economic şi social minim.
Instrumentul principal al politicii de coeziune al UE îl constituie sistemul fondurilor structurale.
Perspectivele financiare 2007-2013 au antrenat si o reforma la nivelul politicii regionale, sistemul
central de intervenţie.
Unificarea fondurilor s-a realizat în 1988 în cadrul primei reforme a politicii structurale
comunitare, numită "Pachetul Delors I". Sistemul are la bază ideea concentării asupra unui număr redus
de obiective prioritare şi coordonarea ansamblului instrumentelor financiare utilizate, în scopul creşterii
eficienţei în realizarea coeziunii. În acest scop, au fost definite patru concepte de bază în utilizarea
fondurilor: concentrarea, programarea, parteneriatul şi adiţionalitatea.
Zonele de eligibilitate se stabilesc în baza unor criterii stricte: PIB pe locuitor, rata şomajului,
nivel de educaţie şi formare,etc. Ansamblul finanţărilor structurale se concentrează pe aceste zone,
pentru a asigura o eficienţă sporită măsurilor de diminuare a disparităţilor regionale.
Programarea se asigură prin fixarea unor programe de acţiune plurianuale, pentru o mai bună
gestionare a proiectelor, o mai bună coordonare şi facilitarea continuităţii în finanţare.
Parteneriatul urmăreşte coordonarea eforturilor de coeziune între diversele niveluri de decizie şi
acţiune: comunitar, naţional, regional, local. In acest sens, statele membre supun aprobării Comisiei
planuri de dezvoltare elaborate în parteneriat cu colectivităţile regionale, în care se includ axele de
dezvoltare, acţiunile şi fondurile de intervenţie. Ulterior, prin negocieri la nivel comunitar, Comisia
adoptă un Cadru Comunitar de Sprijin stabilind orientările strategice în vederea coordonării ansamblului
intervenţiilor structurale. Cadrele comunitare se aplică prin programe operaţionale aprobate de Comisie.
Adoptarea principiului adiţionalităţii are drept scop evitarea substituirii de către ajutorul
comunitar a subvenţiei naţionale. Fondurile structurale nu acoperă decât o parte din finanţarea
acţiunilor, asigurându-se astfel o mai bună responsabilizare a diverşilor actori implicaţi.
Deşi sistemul fondurilor structurale este cel mai important instrument al politicii regionale, în
procesul coeziunii acţionează şi alte instrumente. După 1993 a fost introdus Fondul de Coeziune pentru
ţările care întâmpină dificultăţi în îndeplinirea criteriilor de convergenţă monetară.
De asemenea, Banca Europeană de Investiţii poate fi considerată ca având un rol în politica
structurală regională, în măsura în care 2/3 din împrumuturi au fost acordate pentru proiecte de
infrastructură şi de comunicaţii în regiunile eligibile cel puţin unuia dintre obiectivele prioritare.
Politicile comunitare contribuie pe palierele specifice la diminuarea disparităţilor . Este îndeosebi
cazul politicii monetare, a politicilor de unificare a pieţei interne, politicii concurenţei, a politicii sociale şi
a politicii agricole.
Politica regională este considerată ca având efecte stimulative asupra procesului de convergenţă, în
pofida menţinerii unor disparităţi importante.
 6.4. POLITICA PRIVIND CERCETAREA ŞI DEZVOLTAREA

Programele

Din 1986, diferitele proiecte de cercetare finanţate de CEE sunt regrupate în programe-
cadru pe cinci ani care fixează priorităţile:
 ESPRIT (tehnologia informaţiei);
 RACE (tehnologia comunicaţiilor);
 mediu;
 ştiinţe şi tehnologii ale viului;
 tehnologii energetice;
 siguranţă şi securitate nucleară;
 fuziune termonucleară controlată.

Finanţarea

Programul, propus de Comisie pentru perioada 1994-1998, se bazează pe suma de 13 miliarde de

ECU. Politica comunitară de cercetare se alătură eforturilor naţionale concentrându-se pe anumite
sectoare strategice pentru viitorul european.

6.5. POLITICA EUROPEANĂ A MEDIULUI - componentă a modelului european al

dezvoltării durabile

Prevăzută din 1982, politica europeană a mediului figurează în Actul Unic din 1987, pe baza
principiilor următoare: acţiune preventivă, luarea în calcul a exigenţelor în materie de mediu în cadrul
altor politici ale Comunităţii. Tratatul de la Maastricht lărgeşte competenţele Parlamentului European în
ceea ce priveşte mediul cu ajutorul procedurii co-decizionale.
Principalele domenii de acţiune ale Uniunii Europene:
 poluarea atmosferică;
 poluarea apelor;
 eliminarea şi tratarea deşeurilor;
 riscurile industriale;
 biotehnologia;
 poluarea fonică.
Scopul - integrarea principiului durabilităţii în politicile economice= coerenţa între cele trei
coordonate – creştere economică, coeziune socială şi protecţia mediului –

Obiectivele comunitare în domeniul mediului sunt:

- conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
- protecţia sănătăţii umane;
- utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
 - promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea tratării problemelor regionale
şi globale de mediu.
Principiile folosite în elaborarea şi aplicarea politicii europene de mediu s-au conturat treptat, în procesul
dezvoltării instituţionale a PEM şi a aplicării diferitelor programe comunitare de acţiune. Conform Cartei
Albe privind responsabilitatea la nivelul mediului (2000), principiile actuale în aplicarea PEM sunt:
 principiul responsabilităţii (numit şi „poluatorul plăteşte”) are în vedere
suportarea de către poluator a cheltuielilor legate de măsurile de combatere a
poluării stabilite de autorităţile publice;
 principiul asigură internalizarea costurilor de mediu (de poluare) la nivelul
agenţilor economici şi îşi are originea în teoria externalităţilor;
 principiul acţiunii preventive: se bazează pe regula generală că „este mai bine să
previi decât să combaţi”; aplicarea principiului presupune ca orice decizie de
producţie sau legată de noi proiecte de investiţii să se raporteze la impactul de
mediu anticipat;
 principiul precauţiei: presupune că, în absenţa unei certitudini cu privire la relaţia
cauză-efect între o acţiune şi impactul asupra mediului, dacă o evaluare ştiinţifică
oferă suficiente argumente privind un posibil impact negativ pentru mediu sau
sănătate, trebuiesc luate măsuri de siguranţă; în aplicarea acestui principiu şi a
celui anterior, un rol esenţial revine asumării responsabilităţii sociale de către
agenţii economici publici şi privaţi.
 principiul corecţiei, cu prioritate la sursă, constând în obligaţia poluatorilor de a
lua măsurile necesare pentru înlăturarea efectelor poluării;
 principiul proximităţii: are drept scop încurajarea comunităţilor locale în
asumarea responsabilităţilor pentru deşeurile şi poluarea produsă; principiul are
la bază ideea că în protecţia mediului responsabilitatea primară revine nivelelor
inferioare de decizie;
 principiul protecţiei ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE să
urmărească atingerea unui nivel înalt de protecţie (acţiunea Comunităţii trebuie
să asigure eficienţa politicilor de mediu în spaţiul european şi nu numai);

6.6. POLITICA PRIVIND TRANSPORTUL

Aplicare

 Politica comună a transporturilor, prevăzută de articolul 75 al Tratatului CEE, răspunde unei

funcţii duble: aceea de a elimina orice discriminări şi inegalităţi existente în materie de
politică a transporturilor în statele membre şi care împiedică funcţionarea Pieţei Comune şi
aceea de a crea, în acest sector, o piaţă comună a transporturilor care asigură o adevărată
libertate a prestării de servicii.
 Această politică comunitară a progresat foarte greu. De asemenea, Curtea de Justiţie a
condamnat Consiliul, pe baza unui recurs în carenţă introdus de Parlamentul European la 22
mai 1985, că nu a satisfăcut exigenţele tratatului. Semnarea Actului Unic, în 1986, şi
perspectiva înlăturării frontierelor intracomunitare, în 1993, au dat un nou impuls acestei
politici, confirmat de Tratatul de la Maastricht, care a consacrat în special importanţa
reţelelor transeuropene pentru infrastructurile din transporturi, telecomunicaţii şi energie.
Realizările

Activitatea Comunităţii s-a concretizat pe libera prestare a serviciilor în domeniul

transporturilor terestre, în special liberul acces la piaţa transporturilor internaţionale şi activităţile
de cabotaj, adică admiterea transportatorilor non-rezidenţi pe piaţa transporturilor naţionale a
unui stat membru..
 Deciziile au fost luate pentru amortizarea condiţiilor de concurenţă pentru
transporturile rutiere, în special condiţiile de acces la profesie şi la piaţă, libertatea de
înfiinţare şi de prestări de servicii, duratele de şofaj şi securitatea.
 Politica comună a transporturilor aeriene trebuie să facă faţă efectelor
dereglementării transportului aerian american: liberalizarea cerului european se
realizează pe etape şi presupune o împărţire mai flexibilă a capacităţilor între marile
companii, accesul reciproc la pieţe şi libertatea de stabilire a tarifelor, adoptarea
clauzelor de salvare pentru a se ţine cont de obligaţiile serviciului public prestat şi de
imperativele amenajării teritoriului.
 Transporturile maritime sunt supuse regulilor concurenţiale care se aplică în acelaşi
timp armatorilor europeni, cât şi celor ce navighează sub pavilionul unei terţe ţări.
Aceste reguli încearcă să controleze practicile tarifare neloiale (pavilioane de
complezenţă) însă în acelaşi timp trebuie să facă faţă dificultăţilor grave cu care se
confruntă industria santierelor navale din Europa.

6.7. POLITICA PRIVIND CONCURENŢA

Baza juridică: articolele 85 şi 86 ale Tratatului Comunităţii Economice

Europene

Prezentă în Tratatul de la Roma, politica comunitară a concurenţei este indispensabilul

corolar al aplicării regulilor libertăţii schimburilor pe piaţa internă europeană. Ea este aplicată de
către Comisia Europeană care constituie, împreună cu Curtea de Justiţie, singura sa garanţie.
Principiul acestei politici este de a evita ca o înţelegere între întreprinderi, un ajutor public
sau un monopol abuziv să împiedice jocul liber al concurenţei în cadrul Pieţei Comune.
Numeroase excepţii au fost totuşi prevăzute (pentru acordurile de cercetare-dezvoltare, pentru
PME, ajutoarele cu finalitate regională etc.).

Aplicarea

 Orice înţelegere care cade sub incidenţa regulilor tratatului este subiectul unei
notificări adresate Comisiei Europene care poate impune în mod direct o amendă
pentru întreprinderile care nu-i respectă hotărârea sau pentru lipsa notificării. În ceea
ce priveşte ajutoarele neanunţate sau ilegale, Comisia poate să ceară rambursarea lor.
 Orice concentrare a întreprinderilor care ar putea crea o situaţie de poziţie
dominantă (mai mult de 20% din piaţa comunitară) trebuie să fie anunţată Comisiei.
ÎNTREBĂRI

1. Parlamentul European este:

a. forul democratic
b. forul decizional
2. Consiliul UE este:
a. forul decizional
b. for pur consultativ
c. for executiv
3. Comisia Europeană este:
a. for consultativ
b. for executiv
4. Care sunt rolurile Parlamentului European?
5. Care este diferenţa dintre Consiliul European şi Consiliul Uniunii Europene?

Comisia Europeană se ocupă de politica de concurență.

Obiectivul principal al bancii centrale europene.

rs: stabilitatea prețurilor.
Obiectivul principal al bancii europene de investiții.
rs: finanțează proiecte structurale, în statele membre și în anumite țări terțe. se axeaza pe
regiunile mai puțin dezvoltate. înființarea, creșterea și dezvoltarea întreprinderilor mici și
mijlocii.
Diferența principală între fondul și banca este că fondul este un parteneriat public/ privat,
pe când banca este public.
La nivelul UE este Instituția avocatul poporului, are o denumire germană ombudsmanul. Este
independent și imparțial, investighează plângeri privind cazurile problematice la nivelul
administrației europene.avocatul poporului nu poate investiga plângerile statelor membre.
Avizele pe care comitetul economic si social le da nu sunt obligatorii.
 Disparități regionale sau economice se refera la
diferentele de dezvoltare dintre țările și regiunile
europene (economic , social, politic)
Ce reprezintă dezvoltarea regională?
Problema atenuării dezechilibrelor regionale şi a
susţinerii proceselor de dezvoltare regională
reprezinta o preocupare majoră
realizarea unui mai bun echilibru între condiţiile
economice şi sociale care există în diferitele părţi ale
ţării
Dezechilibrele regionale:
• obiectivul tradiţional al politicilor de
dezvoltare regională îl constituie
reducerea disparităţilor teritoriale,
realizarea unui relativ echilibru între
nivelurile de dezvoltare economică şi
socială a diferitelor zone din teritoriul
naţional.
• obiectivul clasic al strategiilor regionale
presupune, identificarea dezechilibrelor
regionale, definirea naturii, a criteriilor şi
metodelor de măsurare a amplitudinii
acestora şi stabilirea obiectivelor - căi de
acţiune care concretizează şi se
subsumează scopului enunţat: atenuarea
disparităţilor indezirabile.
Evaluarea dezechilibrelor regionale- factori
• Una dintre cele mai utilizate metode de
măsurare a dezechilibrelor regionale
constă în calculul şi analiza gradului de
concentrare a activităţilor în teritoriu.
• nivelul global al activităţii economice
naţionale, cu cât nivelul de dezvoltare
economică de ansamblu (sau a unor
domenii specializate) este mai ridicat, cu
atât există mai multe şanse ca activităţile
economice să se localizeze într-o regiune
oarecare, deci probabilitatea unei
repartizări mai uniforme a acestora
în teritoriu creşte, iar gradul de
concentrare se reduce.
• nivelul atins al dezvoltării
• ritmul creşterii economice
 • specificul fiecărei zone, tradiţiile locale,
durata desfăşurării anumitor procese
sociale, economice, politice
• structura geografică a teritoriului
• mărimea resurselor, experienţa
administraţiilor publice (naţionale, dar
mai ales locale)
• nivelul ridicat şi o dinamică accentuată a
activităţii economice naţionale tind să
reducă gradul de concentrare, în timp ce
specializarea şi ceilalţi factori naturali şi
socio-culturali favorizează repartizarea
diferenţiată a activităţilor în spaţiu
Funcționarea instrumentelor europene la nivel regional
se face conform sistemului NUTS ( Nomenclatorul
Unităților Teritoriale pentru Statistică) al Uniunii
Europene:

• NUTS 1 - cu o populaţie între 3 000 000 - 7 000 000 locuitori;

• NUTS 2 - cu o populaţie între 800 000 - 3 000 000 locuitori;
• NUTS 3 - cu o populaţie între 150 000 - 800 000 locuitori.

NUTS 2 este nivelul la care este implementată politica de

dezvoltare regională în Statele Membre ale UE.

România:
• NIVEL NUTS I (macro-regiuni) -
poate fi asimilat cu întreg teritoriul României;
• NIVEL NUTS II - 8 regiuni de dezvoltare, cu o populaţie
medie de 2,8 milioane locuitori;
• NIVEL NUTS III - 42 judeţe care reflectă structura
administrativ- teritorială a României;
• NIVEL NUTS IV - Nu se foloseşte deoarece nu s-au
identificat asocieri de unităţi teritoriale;
• NIVEL NUTS V - 265 municipii şi oraşe, 2.686 comune
cu 13.092 sate, care reflectă structura administrativ-
teritorială a României.
• București - NUTS III, cele 6 arondismente sunt NUTS IV
Macroregiunea 1: Centru și Nord- Vest
Macroregiunea 2: Nord- Est și Sud- Est
Macroregiunea 3: București-Iflov și Sud
Macroregiunea 4: Sud- Vest și Vest
Sud- Est: Constanța, Tulcea, Buzău, Brăila, Vrancea, Galați.

Principiile alocării:
• Priorităţile unui program de dezvoltare sunt definite în
colaborare cu Comisia Europeană
• Fondurile Structurale nu sunt atribuite direct unor proiecte
alese de CE, alegerea şi gestiunea lor fiind responsabilitatea
autorităţilor naţionale şi regionale
• Proiectele primesc o finanţare mixtă, naţională şi comunitară
(în cazul României raportul este 75/25, bugetele programelor
fiind constituite atât din fonduri comunitare cât şi naţionale
(publice sau private)
• Fondurile Uniunii se adaugă întotdeauna
fondurilor statelor, pentru a depăși limitele
impuse de capacitățile lor financiare, dar
nu și de a le permite să facă economii la
bugetele naționale.

Practica constituirii şi alocării:

• bugetul Fondurilor Structurale şi regulile de bază ale
utilizatorilor sunt decise de Consiliul European, în baza
unei propuneri a Comisiei Europene, negociată cu
Parlamentul European.
• repartiţia Fondurilor Structurale se
face pe
ţări şi pe Obiective.
• zonele care pot beneficia de fonduri sunt stabilite de
Comisie, în acord cu Statele, Comisia propune orientări
tematice comune
• fiecare Stat sau regiune elaborează un
plan de propuneri de dezvoltare în
favoarea zonelor aflate în dificultate,
sau a grupurilor sociale dezavantajate, ţinând cont de
orientările tematice ale Comisiei
• fiecare Stat discută cu Comisia conţinutul acestor documente şi
negociază fondurile naţionale
şi comunitare ce se vor aloca
 • detaliile programelor, sunt decise în mod autonom de către
autorităţile naţionale şi regionale, nefiind negociate cu
Comisia, dar i se aduc acesteia la cunoştinţă. Odată aprobate,
aceste documente permit autorităţilor să lanseze programele
conform propriilor modalităţi operatorii (cereri de proiecte,
cereri de oferte etc).
• selecţia proiectelor se realizează de către autorităţile naționale
responsabile
• comisia supraveghează procedurile de control utilizate şi
transferă progresiv restul contribuţiilor Fondurilor
Structurale. Ea analizează indicatorii de realizare şi studiile
de evaluare şi promovează schimburi de experienţă
tematice.

Managementul financiar al instrumentelor

structurale:

• Cofinanțarea din fonduri comunitare: maxim 85%;

• Regula N+3/N+2 - este o regulă
pentru cheltuirea fondurilor
comunitare, pe care trebuie să o
respecte toate statele membre.
• Angajamentele de plată, pentru
un program, asumate în anul N,
trebuie efectuate până la sfârșitul
anului N+2.
• Pentru România și Bulgaria, prin
derogare, până în 2009, s- a aplicat
regula N+3 (cheltuielile trebuie
angajate până la sfârșitul anului
N+3). începând din 2010 se aplică
regula N+2.
• Regula N+3/N+2 a fost introdusă
atât pentru a întări controlul
financiar asupra fondurilor
comunitare și a accelera
utilizarea lor, cât și pentru
creșterea impactului pe care
aceste fonduri îl au în dezvoltarea
economică și socială. Pentru
statele care nu respectă regula,
fondurile pentru anul următor se
reduc cu acea sumă care a fost
angajată și necheltuită.

INSTRUMENTE DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN

PERIOADA 2007-2013

Politica de solidaritate şi coeziune a Uniunii Europene

2007-2013
• Instrumente structurale de coeziune:
 • Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR)
• Fondul Social European (FSE)
• Fondul de Coeziune (FC)
Două acțiuni Complementare:
• Fondul European pentru
Agricultură şi Dezvolare
Rurală (FEADR)
• Fondul European pentru Pescuit (FEP)

Politica de coeziune și creșterea economică:

• PIB-ul în UE-25 ca întreg a fost cu
0,7% mai mare în 2009 datorită
investițiilor politicii de coeziune în
perioada 2000-2006.
• În 2020 PIB-ul va crește cu 4%.
• În UE-15, era estimat un efect
cumulativ net asupra PIB-ului de
3,3% până în 2020

Absorbtia fondurilor europene – effect pozitiv

• Pe termen scurt, impactul pozitiv vine din

cresterea cererii(investitii si reducere

somajului)
• Pe termen lung, oferta reprezinta
atuul principal, datorita efectului
pozitiv asupra productivitatii
(investitii in capitalul uman,
sanatate, etc.)

• Pana in 2030, se considera ca

Romania va inregistra cea mai
mare crestere economica, mai
mult de 4 %).
 • Absorbtia fondurilor economice va
conduce la reducerea disparitatilor
regionale intre tari si in tari.

• Politica de Coeziune este o sursa importanta

de finantare a dezvoltarii
• Aceste cheltuieli au permis
dezvoltarea infrastructurii, in
special in Polonia. Raportul de
evaluare a politicii de coeziune
2007-2013 arata ca Polonia a
construit 1 886 km de noi drumuri.
A modernizat mai mult de 7 200
km de drumuri si 480 km de cai
ferate.

• Prin comparative, Roumanie a construit 368

km de noi drumuri, a modernizat 1 893 km

de drumuri si 122 km de cai ferate.

Concluzii:
Principalele efecte pozitive ale aderării la Uniunea Europeană:
 sporirea consumului
 crearea locurilor de muncă
 dezvoltarea infrastructurii
 îmbunătățirea protecției mediului, în
special în regiunile mai puțin dezvoltate
 un climat economic mai stabil
 creșterea productivității și a competitivității
 accelerarea reformelor
Ce ar trebui modificat?
• maximizarea randamentului investițiilor în fiecare regiune
• țările și regiunile ar trebui să se
concentreze asupra unui număr mai
mic de priorități
• anumite priorități ar trebui să fie obligatorii
• evaluarea impactului
• creșterea durabilă
• ameliorarea mediului de afaceri
• atragerea investițiilor străine directe