UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE INGINERIE MANAGERIALĂ ȘI A MEDIULUI

STRATEGII ECONOMICE EUROPENE

– suport de curs –

Conf.uiniv.dr. OANA CHINDRIŞ-VĂSIOIU

Bucureşti

1
 – 2016 –

CUPRINS

CAPITOLUL 1 – FUNDAMENTE TEORETICE ALE INTEGRĂRII ECONOMICE

CAPITOLUL 2 – CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ ȘI POLITICA DE EXTINDERE A UE
CAPITOLUL 3 – POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ
CAPITOLUL 4 – POLITICA DE MEDIU EUROPEANĂ
CAPITOLUL 5 – POLITICA EUROPEANĂ ÎN DOMENIUL TRANSPORTURILOR
CAPITOLUL 6 – POLITICA ENERGETICĂ A UNIUNII EUROPENE
CAPITOLUL 7 – POLITICA DE COEZIUNE A UNIUNII EUROPENE
CAPITOLUL 8 – PIAȚA UNICĂ A UE. PIAȚA UNICĂ DIGITALĂ

2
 CAPITOLUL 1
FUNDAMENTE TEORETICE ALE INTEGRĂRII ECONOMICE

Conceptul de integrare economică se referă la eliminarea frontierelor economice între ţări,

astfel încât existenţa frontierelor naţionale să nu mai influenţeze alocarea resurselor.
Acesta este un deziderat foarte ambiţios, deoarece frontierele naţionale nu delimitează doar teritorii
unde funcţionează legi şi reglementări diferite şi unde circulă monede diferite (acestea putând fi,
eventual, unificate), ci şi spaţii geografice caracterizate prin diferenţe de limbă, cultură,
obiceiuri. În funcţie de ipotezele formulate de diferitele studii, estimările cu privire la impactul
comprimant asupra schimburilor pe care îl are inexistenţa unei limbi comune ambilor parteneri
indică o reducere a comerţului bilateral cu 50-80%.
Integrarea economică europeană este un proces în continuă extindere, pe două coordonate:
- în adâncime, atât prin creşterea numărului de domenii reglementate la nivel supranaţional (care
ţin de „competenţa Comunităţii”), cât şi în sens propriu, prin adoptarea în domeniile aflate în
competenţa Comunităţii de reguli tot mai cuprinzătoare şi generatoare de apropiere între statele
membre
- în lărgime, prin creşterea numărului de membri ai grupării integraţioniste
Forme de integrare economică
Clasificarea-standard îi aparţine lui Bela Balassa (1975) şi ea distinge între:
 zona de liber schimb
 uniunea vamală
 piaţa comună
 uniunea economică
 integrarea economică totală
Uniunea economică (şi monetară) – Stadiu avansat de integrare, în care ansamblul
politicilor economice şi o bună parte din politicile sociale sunt fie complet unificate, fie strâns
coordonate.
Nivelul supranaţional cunoaşte cea mai largă sferă de manifestare în cadrul UE, dar trebuie
menţionat că şi aici există numeroase domenii unde statele membre păstează un drept de decizie

3
distinct de cel exercitat la nivelul organelor comunitare (cazul aşa-numitelor competenţe mixte şi
naţionale).
În UE, competenţa exclusiv supranaţională (aşa-numita competenţă exclusivă) există în
următoarele domenii:
- politica comercială,
- politica de concurenţă,
- uniunea (politica) vamală
- conservarea resurselor biologice ale mării, în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului
- politica monetară, pentru ţările din zona euro

Efectele integrării economice între ţări:

a) Crearea de comerţ
Prin creare de comerţ se înţelege înlocuirea produselor autohtone (mai) scumpe cu
produse importate (mai) ieftine, provenite din ţările partenere. Astfel, sunt economisite resurse
utilizate pentru satisfacerea nevoilor de consum intern, ceea ce reprezintă un câştig de bunăstare
pentru economia în cauză.
b) Deturnare de comerţ
Prin deturnare de comerţ se înţelege înlocuirea importurilor mai ieftine din "restul lumii"
cu importuri mai scumpe din ţările partenere, ceea ce reprezintă în mod neambiguu o perdere de
bunăstare pentru economia în cauză. O parte din această pierdere se reflectă într-un câştig pentru
producătorii din ţara parteneră exportatoare, care obţin preţuri mai înalte (decât în condiţiile
existenţei de bariere la accesul pe piaţa ţării partenere importatoare şi/sau ale concurenţei
provenite de la exportatorii din ţări terţe), dar restul reprezintă o pierdere netă de bunăstare pentru
gruparea integraţionistă în ansamblul său.
În plus, efectul de deturnare de comerţ este resimţit negativ şi de producătorii din
ţările terţe, care îşi pierd din debuşeele de export. Severitatea efectelor negative aspra terţilor
este amplificată de faptul că, uneori, se încearcă compensarea concurenţei sporite la adresa
producătorilor interni din partea producătorilor exportatori din ţările partenere (al căror acces a fost
facilitat) printr-o protecţie sporită faţă de producătorii exportatori din ţările terţe.
Din perspectivă statică însă, efectul aspra exportatorilor din ţările terţe nu este reducător
de bunăstare decât în cazul particular în care aceştia aveau acces la profituri supranormale.

4
Altminteri, veniturile din export pierdute sunt compensate prin economisirea de resurse care nu
mai trebuie utilizate pentru producerea bunurilor destinate exportului.
c) stimularea consumului
Graţie scăderii preţurilor interne ca urmare a reducerii barierelor la import, consumul va
creşte. Acest surplus al consumatorilor reprezintă un câştig de bunăstare pentru ţara importatoare.
Deoarece consumul suplimentar astfel generat va fi satisfăcut din import, acest efect mai este
denumit şi expansiune de comerţ (concept introdus de James Meade, 1955).
d) pierderea de încasări din taxe vamale
Acest fenomen are loc în două situaţii :
- ca urmare a eliminării taxelor vamale percepute asupra importurilor din ţările partenere
care s-ar fi efectuat oricum (pentru că exportatorii respectivi erau cei mai competitivi, chiar şi în
raport cu cei din ţările terţe)
- ca urmare a fenomenului de deturnare de comerţ (pentru că importuri din ţări terţe, asupra
cărora s-ar fi perceput taxe vamale, sunt înlocuite de importuri din ţări partenere, cărora nu li se
aplică taxe vamale).

5
 CAPITOLUL 2
CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ ȘI POLITICA DE EXTINDERE A UE

Factorii generatori ai construcţiei europene:

 sporirea influenţei exercitate pe plan internaţional de statele membre
 în subsidiar, contrapondere la hegemonia politică şi culturală a SUA
 construirea unei pieţe de mari dimensiuni şi creşterea competitivităţii economiilor ţărilor
participante
 construirea unei federaţii europene, cu identitate proprie
Importanţa fiecăruia din aceşti factori, care sunt cel mai adeseori menţionaţi ca
determinanţi ai procesului integraţionist european, a variat în timp. Primii doi factori sunt la ora
actuală neglijabili, dar în faza de lansare a construcţiei europene au jucat rolul cel mai
important.

Etapele construcţiei europene

Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951)

Prevedea crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), din care făceau
parte Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Se făceau referiri exprese la valenţele
pacificatoare ale organizaţiei: semnatarii se declarau “decişi să înlocuiască rivalităţi de lungă
durată cu fuziunea intereselor lor esenţiale, să creeze, prin instituirea unei comunităţi economice,
bazele pentru o comunitate mai largă şi mai adâncă între popoare mult timp divizate de conflicte
sângeroase”.
A fost precedat de celebra declaraţie de la 9 mai 1950 a ministrului de externe francez,
Robert Schuman, a cărei simbolistică este atât de importantă încât data respectivă este celebrată
anual ca “Ziua Europei”: “Guvernul francez propune plasarea întregii producţii franco-germane de
cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizaţie deschisă participării altor ţări din
Europa”. Alegerea celor două sectoare nu era întâmplătoare, acestea fiind considerate în epocă

6
drept reprezentând “poziţiile dominante” ale economiei şi, totodată, ramurile cel mai intim legate
de producţia de război, care devenea astfel “materialmente imposibil”.
Organizaţia creată de Tratatul CECO avea un caracter supranaţional şi intervenţionist
foarte pronunţat:
 obiective generale pentru dezvoltarea celor două industrii;
 instrumente intervenţioniste foarte brutale în caz de “criză manifestă” (controale de preţ,
contingente de producţie etc);
 control absolut asupra concentrărilor economice din ramurile respective (fuziuni şi
achiziţii)
 impozit pe cifra de afaceri a tuturor întreprinderilor din ramurile respective, constituind
venituri directe ale CECO
Aproximativ în acelaşi timp a fost lansat un proiect integraţionist cu trăsături mai pronunţat
politice: iniţiativa franceză de creare a unei Comunităţi Europene de Apărare (CEA), cu
scopul creării unei armate europene care să facă posibilă reînarmarea Germaniei în contextul unor
tot mai puternic resimţite ameninţări de securitate venite din partea URSS. Cele 6 state semnatare
ale CECO au semnat şi Tratatul CEA în 1952, dar organizaţia proiectată nu a mai luat fiinţă, din
cauza respingerii ratificării de către Adunarea Naţională a Franţei, la 30 august 1954, ca rezultat al
unei coalizări ad hoc a comuniştilor cu gauliştii.

Tratatele de la Roma (25 martie 1957)

Prevedeau crearea a două comunităţi – Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi
Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică (EURATOM) – între aceiaşi şase semnatari.
Tratatul CEE a fost fundamentat de un raport făcut de aşa-numitul “Comitet Spaak” , care urma o
logică foarte asemănătoare celei în care a fost construit Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
(GATT): eliminarea restricţiilor formale în comerţul reciproc dintre membri, însoţită de numeroase
prevederi menite să împiedice recurgerea la alte măsuri pentru a frustra liberalizarea comerţului
intra-comunitar (abordare specifică aşa-numitei integrări negative).
În plus, tratatul prevedea:
 crearea unei uniuni vamale între membri
 înfiinţarea unor organisme supranaţionale (Comisia şi Curtea de Justiţie), cu rol de
monitorizare, asigurare a punerii în aplicare (enforcement) şi, respectiv, jurisdicţie

7
  formularea şi aplicarea de politici comune în anumite domenii
Cu excepţia politicii comerciale, referirile la celelalte politici comune erau lipsite de
concreteţe, ceea ce a făcut ca unele politici comune să capete cu adevărat substanţă (politica
agricolă comună), pe când altele nu s-au materializat, practic, nici până în prezent (politica comună
în domeniul transporturilor).
Prevederile referitoare la eliminarea taxelor vamale în comerţul reciproc şi la crearea
uniunii vamale (în principal, instituirea tarifului vamal comun) au fost duse la îndeplinire înainte
de sfârşitul perioadei tranzitorii de 12 ani prevăzute în Tratat, respectiv la 1 iulie 1968 (după doar
10 ani şi jumătate).
În 1979, iniţial într-un cadru formal situat în afara celui legal al CEE, ţările membre ale
CEE (cu excepţia Marii Britanii) au lansat Sistemul Monetar European (SME), destinat stabilizării
cursurilor de schimb între monedele naţionale ale statelor participante, bazat pe o monedă de
referinţă lipsită de circulaţie efectivă, ECU.
La mijlocul anilor ’80, după aproape trei decenii de la semnarea Tratatului de la Roma,
Comunitatea Economică Europeană progresase foarte neuniform pe calea integrării economice.
Doar în domeniile politicii comerciale, al politicii agricole şi, parţial, al politicii de concurenţă,
unificarea la scara întregii Comunităţi fusese realizată. În plus, nici una din iniţiativele de adâncire
a integrării dintre ţările membre lansate după încheierea perioadei de tranziţie a Tratatului de la
Roma nu putuse să fie materializată. În acest context de stagnare şi resemnare, procesul
integraţionist a cunoscut un puternic impuls prin iniţiativa desăvârşirii pieţei interne unice, produs
al demersurilor convergente ale cercurilor de afaceri pan-europene şi Comisiei. Jaloanele acestui
proiect au fost trasate prin Cartea Albă dedicată acestui subiect şi apărută în 1985 sub coordonarea
directă a Comisarului pentru Piaţa Internă, lordul Cockfield.
În februarie 1986, a avut loc prima revizuire substanţială a Tratatului constitutiv al CEE,
prin aşa-numitul Act Unic European.
În februarie 1992, prin Tratatul de la Maastricht:
s-au introdus noi amendamente importante Tratatului CEE, devenit Tratatul CE (Comunitatea
Europeană) s-au pus bazele unui nou concept, Uniunea Europeană, care a făcut obiectul unui tratat
separat, Tratatul UE. Intrarea sa în vigoare a fost întârziată până la 1 noiembrie 1993 de
respingerea prin referendum a ratificării sale, într-o primă fază, de către Danemarca.

8
În plan economic, Tratatul de la Maastricht aduce o singură noutate notabilă, dar de mare
importanţă: crearea Uniunii Economice şi Monetare (UEM).
Tratatul de la Maastricht este însă foarte semnificativ prin aspectele extra-economice pe
care le abordează, şi care justifică adoptarea unei denumiri a grupării – Uniunea Europeană –
care le înglobează pe celelalte (CECO, CE, EURATOM), fără a le înlocui însă.
Tratatul impune o nouă arhitectură instituţională, bazată pe trei “piloni”, dintre care:
 primul este cel comunitar, de esenţă economică
 al doilea se referă la politica externă şi de securitate comună
 al treilea se referă la justiţie şi afacerile interne

Extinderea Uniunii Europene

Uniunea Europeană de astăzi, cu 28 de state membre şi o populaţie de aproximativ 500 de

milioane de locuitori este rezultatul unui proces de integrare şi extindere de peste jumătate de
secol, aflat în continuă evoluţie.
Statele membre UE au convenit ca perspectiva aderării la UE să existe pentru Balcanii de
Vest – Croaţia, Republica Macedonia, Albania, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Serbia,
Kosovo* (în virtutea rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite) –,
ca şi pentru Turcia şi Islanda (în martie 2015, Islanda a notificat PRES CONS UE asupra deciziei
de retragere a candidaturii). Aderarea va fi posibilă numai dacă sunt satisfăcute
toate criteriile agreate necesare.
Croaţia a devenit la 1 iulie 2013 cel de-al 28-lea stat membru al UE. Negocierile de
aderare au debutat la 3 octombrie 2005 şi s-au finalizat la 30 iunie 2011. Tratatul de Aderare a
Croaţiei la UE a fost semnat la Bruxelles, la data de 9 decembrie 2011.
În prezent, Turcia, Republica Macedonia, Muntenegru şi Serbia sunt state candidate.
Negocierile de aderare cu Turcia au început la 3 octombrie 2005. Republica Macedonia a
devenit ţară candidată în decembrie 2005, însă negocierile de aderare nu au început încă.
Muntenegru a devenit stat candidat în decembrie 2010, iar negocierile de aderare au fost deschise
la 29 iunie 2012. Serbia a obţinut statutul de stat candidat la 2 martie 2012, iar negocierile de
aderare au fost lansate formal la 21 ianuarie 2014.

9
 Celelalte ţări din Balcanii de Vest sunt considerate ţări potenţial candidate, cu perspectiva
de a deveni membre ale UE, de îndată ce vor fi pregătite.
Poziţia României: România sprijină o politică a „uşilor deschise” pentru statele care au
voinţa şi capacitatea de a îndeplini criteriile agreate de extindere a UE.
Procesul de stabilizare şi asociere este un proces stabilit de UE cu toate ţările din Balcanii
de Vest, inclusiv cu entitatea Kosovo* care are drept obiectiv apropierea progresivă a acestora de
UE. Datorită acestui proces, aceste ţări se bucură deja de acces liber la piaţa unică a UE pentru
aproape toate exporturile lor, precum şi de sprijin financiar din partea UE pentru eforturile depuse
în direcţia realizării reformelor. Piesa centrală a procesului constă în încheierea unui acord de
stabilizare şi asociere, o relaţie contractuală care stabileşte drepturi şi obligaţii reciproce.
Acordurile de stabilizare şi asociere se concentrează asupra respectării principiilor democratice
esenţiale şi a elementelor centrale ale pieţei unice europene.

Procesul de extindere al UE
Candidaţii trebuie să demonstreze că vor fi capabili să-şi asume în întregime rolul de
membri ai Uniunii. Pentru aceasta trebuie să obţină sprijinul cetăţenilor şi să respecte standarde şi
norme europene stricte de ordin politic, juridic şi tehnic.
Ţările care doresc să adere la UE pot parcurge diversele etape ale procesului de integrare
doar după ce toate condiţiile pentru fiecare etapă au fost respectate. Procedurile de admitere în UE
sunt complexe, garantând că noile state membre aderă numai atunci când îndeplinesc toate
cerinţele şi doar după ce instituţiile UE, guvernele statelor membre şi guvernele ţărilor în cauză îşi
vor fi exprimat acordul în mod activ. Astfel, perspectiva integrării acţionează ca un stimulent
pentru promovarea reformelor. Politica UE cu privire la extindere garantează faptul că acest proces
este gestionat foarte riguros, astfel încât procesul de aderare să aducă beneficii ambelor părţi
implicate, UE şi ţărilor în curs de aderare.

Etapele extinderii UE
 În 1951, şase ţări – Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos – au
întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi, ulterior, în 1957,
Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
 Au urmat şase valuri de extindere succesive:

10
 o 1973 – Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit
o 1981 – Grecia
o 1986 – Spania şi Portugalia
o 1995 – Austria, Finlanda şi Suedia
o 2004 – Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia,
Slovenia şi Slovacia. A fost o extindere istorică, o reunificare a Europei după zeci de
ani de separare. La 1 ianuarie 2007, aderarea României şi Bulgariei la UE a încheiat
acest proces istoric.
o 2013 – Croaţia

La 10 noiembrie 2015, Comisia Europeană a publicat cel mai recent „Pachet anual privind
Extinderea Uniunii Europene” care cuprinde „Strategia pentru extinderea UE”, precum şi rapoarte
de progres pentru fiecare dintre statele candidate şi potenţialii candidaţi. Pachetul reprezintă
primul exerciţiu de acest tip al actualului colegiu al Comisiei Europene. Acesta reconfirmă
importanţa acordată politicii de extindere a UE, ca instrument politic al Uniunii care a contribuit şi
contribuie nemijlocit la promovarea păcii, securităţii, stabilităţii şi prosperităţii in Europa şi care
oferă, de asemenea, oportunităţi sporite economice şi comerciale atât Uniunii, cât şi statelor care
aspiră la aderare. Totodată, prezentul pachet de evaluări ale Comisiei trebuie înţeles ca un
instrument practic, de sprijin nemijlocit şi de stimulare a reformelor atât de dificile şi de complexe
pentru statele candidate şi potenţialii candidaţi.
România consideră că statele candidate şi potenţialii candidaţi au nevoie, mai mult ca
oricând, de un mesaj politic de sprijin din partea UE în direcţia avansării procesului de extindere,
aspect cu atât mai important pe fondul crizelor complexe din vecinătatea estică şi sudică a Uniunii
Europene, în mod deosebit criza migraţiei.

11
 CAPITOLUL 3
POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comunitare, creată cu
obiectivul asigurării necesarului de alimente în cadrul Comunităţii. PAC reprezintă un set de reguli
şi mecanisme care reglementează producerea, procesarea şi comercializarea produselor agricole în
Uniunea Europeană şi care acordă o atenţie crescândă dezvoltării rurale.
PAC este constituită din doi piloni:
a) organizaţiile comune de piaţă (măsurile comune de reglementare a funcţionării pieţelor
produselor agricole),
b) dezvoltare rurală - măsurile structurale care vizează dezvoltarea echilibrată a zonelor rurale.
PAC s-a dezvoltat pe baza principiilor pieţei unice (circulaţia fără restricţii a produselor
agricole în interiorul UE), preferinţei comunitare (favorizarea consumului produselor originare din
Uniunea Europeană) şi solidarităţii financiare (măsurile comune sunt finanţate dintr-un buget
comun).
În ultima perioadă, PAC a trecut printr-un amplu proces de reformă, iniţiat de Comisia
Europeană pe 12 octombrie 2011 şi care a fost finalizat în noiembrie 2013, cu aportul statelor
membre şi al Parlamentului European. Reforma s-a concretizat într-un set de regulamente care
stabilesc cadrul legislativ al PAC pentru perioada 2014-2020.
Actele de bază constau în patru regulamente al Consiliului şi ale Parlamentului European
privind:
i) plăţile directe,
ii) organizarea comună a pieţelor (OCP) unică,
iii) dezvoltarea rurală,
iv) un regulament orizontal privind finanţarea, gestionarea şi monitorizarea PAC.
Politica agricolă a UE, în perspectiva anului 2020 va răspunde provocărilor viitoare cu care
se vor confrunta agricultura şi zonele rurale şi să îndeplinească obiectivele stabilite pentru PAC, şi
anume:
 producţia alimentară fiabilă
 gestionarea durabilă a resurselor naturale şi politicile climatice
 dezvoltarea teritorială echilibrată

12
Elementele-cheie ale modernizării PAC:
 Plăţi directe
Schema de plată de bază (BPS): Statele membre pot folosi 70 % din pachetul financiar naţional
pentru plăţi directe, noii scheme de plată de bază, diferenţa fiind angajata pentru plăţile
suplimentare destinate tinerilor fermieri, precum şi pentru alte opţiuni, cum ar fi: plăţile
suplimentare pentru zonele defavorizate, schema pentru micii fermieri, plăţile redistributive,
precum şi plăţile „cuplate”. Pentru UE-12, termenul limită pentru schema de plată unică pe
suprafaţă (SAPS), mai simplă, va fi extins până în 2020.
Convergenţa plăţilor directe din cadrul PAC – acestea vor fi distribuite în mod mai
echitabil atât între statele membre, cât şi între regiuni şi între agricultori, se va renunţa la
referinţele istorice pentru stabilirea cuantumurilor pentru statele membre, plăţile directe pe hectar
urmând a fi ajustate progresiv până în anul 2019. De-a lungul perioadei de programare, toate
statele membre cu plăţi directe sub nivelul de 90% din media la nivel UE, vor reduce diferenţa
dintre nivelul actual al plăţilor şi media UE cu 1/3.
Plăţi pentru practici agricole durabile – ecocondiţionalitate: pe lângă plata de bază,
fiecare exploataţie va primi o plată la hectar pentru respectarea anumitor practici agricole benefice
pentru climă şi mediu. Statele membre vor utiliza 30% din pachetul financiar naţional pentru
finanţarea acestei măsuri, care este obligatorie, şi care nu va face obiectul plafonării.
Zonele care se confruntă cu constrângeri naturale: statele membre (sau regiunile) pot
acorda o plată suplimentară - de până la 5% din pachetul financiar naţional - pentru zonele care se
confruntă cu constrângeri naturale.
Tinerii fermieri: în vârstă de până la 40 de ani sunt susţinuţi în continuare pentru instalare
prin programul de dezvoltare rurală, dar vor putea primi şi o plată la hectar complementară, din
pilonul I (plăţi directe), în primii 5 ani de la începerea activităţii în agricultură, aceştia vor primi un
sprijin la hectar suplimentar finanţat din 2% bugetul naţional de plăţi directe.
Micii fermieri: această schemă prevede o plată anuală fixată de statul membru cuprinsă
între 500 şi 1250 euro, indiferent de dimensiunea fermei. Costul total al schemei nu poate depăşi
10% din pachetul financiar naţional.
Plaţi „cuplate” oferă statelor membre opţiunea de a oferi cuantumuri de plăţi „cuplate”
(legate de un anumit produs).

13
 Transferul de fonduri între piloni: statele membre au posibilitatea de a transfera până la
10% din pachetul lor financiar naţional pentru plăţi directe către pachetul financiar destinat
dezvoltării rurale.
„Plafonarea” (capping): presupune limitarea sprijinului agricol primit de marile ferme iar
sumele astfel economisite vor fi direcţionate către dezvoltarea rurală.
„Fermieri activi”: sprijinul nu va mai fi acordat solicitanţilor ale căror plăţi directe în
cadrul PAC sunt mai mici de 5% din totalul veniturilor obţinute din toate activităţile neagricole.
 Mecanisme de gestionare a pieţei
Sistemul de cote pentru zahăr ar trebui să expire la 30 septembrie 2017. Suprimarea cotelor este
singura opţiune pentru a oferi sectorului o perspectivă pe termen lung, mai ales în contextul
îmbunătăţirilor preconizate în ceea ce priveşte productivitatea.
Programul de încurajare a consumului de fructe în şcoli şi sistemul de distribuire a laptelui
în şcoli va continua si in perioada următoare..
 Dezvoltare rurală
Pachetul legislativ pentru politica de coeziune, publicat la data de 6 octombrie 2011, include un
regulament general de stabilire a normelor comune pentru toate fondurile care fac parte din Cadrul
Strategic Comun, respectiv: Fondul european pentru dezvoltare regională, Fondul social european,
Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) şi Fondul
european pentru afaceri maritime şi pescuit. Acest Regulament va permite o mai bună utilizare a
fondurilor în vederea unui impact mai puternic al acţiunii.
Ca şi în cazul celorlalte fonduri, pentru a se corela cu performanţa, vor trebui stabilite
obiective specifice pentru toate programele de dezvoltare rurală, pentru cele şase priorităţi:
încurajarea transferului de cunoştinţe şi a inovării; creşterea competitivităţii; promovarea
organizării filierei agroalimentare şi a gestionării riscurilor; refacerea, conservarea şi consolidarea
ecosistemelor; promovarea utilizării eficiente a resurselor şi sprijinirea tranziţiei spre o economie
cu emisii reduse de carbon; promovarea incluziunii sociale, a reducerii sărăciei şi a dezvoltării
economice în zonele rurale.
O parte din fonduri (cca. 5%) va fi reţinută într-o aşa-numită „rezervă de performanţă” şi va
deveni disponibilă doar când se poate demonstra că se realizează progrese în îndeplinirea
obiectivelor specifice respective. Ratele de cofinanţare din partea UE vor fi de 85 % în regiunile

14
mai puţin dezvoltate, în regiunile ultraperiferice şi în insulele mici din Marea Egee şi de 50 % în
alte regiuni.
Alocarea totală 2014-2020 pentru toate statele membre (în preţuri 2011) este de 362,78
miliarde de euro, din care se prevede 277,85 miliarde euro pentru plăţile directe şi cheltuieli legate
de piaţă (Pilonul 1) şi 84,94 miliarde euro pentru dezvoltare rurală (Pilonul 2). În preţuri curente,
aceeaşi alocare totală pentru toate statele membre UE înseamnă 408,31 miliarde. euro, alocarea
pentru pilonul 1 reprezintă 312,74 miliarde euro) şi alocarea pentru pilonul 2 reprezintă de 95,58
miliarde euro.
Pentru exerciţiul financiar 2014 - 2020, România are alocate aproximativ 19,43 miliarde
euro preţuri curente pentru ambii piloni, ceea ce înseamnă o creştere substanţială faţă de alocarea
totală anterioară 2007- 2013 care a fost de 13,8 miliarde euro.

CAPITOLUL 4

15
 POLITICA DE MEDIU EUROPEANĂ

Politica de mediu reprezintă totalitatea obiectivelor şi priorităţilor de mediu, a metodelor de

reglementare şi a instrumentelor de implementare a acestora, concepute pentru asigurarea utilizării
durabile a resurselor naturale şi prevenirea degradării calităţii mediului. Uniunea Europeană aplică
unele dintre cele mai avansate standarde de protecție a mediului din lume, elaborate de-a lungul
anilor. Politica europeană de mediu încurajează întreprinderile să „ecologizeze” economia și să
contribuie la protejarea patrimoniului natural european, a sănătății și bunăstării cetățenilor
UE.
Politica de mediu europeană se bazează pe principiile precauţiei, prevenirii, corectării
poluării la sursă şi „poluatorul plăteşte”, exercitate prin instrumente de gestionare a riscului care
poate fi invocat în cazul în care există o incertitudine ştiinţifică cu privire la un posibil risc la
adresa sănătăţii umane sau a mediului, pe care îl implică o acţiune sau o politică anume.
Legislaţia orizontală de mediu cuprinde acele reglementari ce au în vedere transparenţa şi
circulaţia informaţiei, facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activităţii şi implicării
societăţii civile în protecţia mediului.
Legislaţia sectorială de mediu se referă la sectoarele care fac obiectul politicii de mediu
(gestiunea deşeurilor, poluarea fonică, calitatea apei, calitatea aerului, controlul poluării
industriale, protecţia naturii, protecţia solului, substanţe chimice periculoase, organisme modificate
genetic şi protecţia civilă).
Programele multianuale de acţiune pentru mediu stabilesc cadrul pentru viitoarele acţiuni în
toate domeniile politicii de mediu. Cel de-al şaptelea Program de Acţiune pentru Mediu al UE, 7
PAM, stabileşte nouă obiective prioritare în domeniul mediului care vor trebui atinse până la 31
decembrie 2020:
 protecţia, conservarea şi consolidarea capitalului natural al UE;
 transformarea UE într-o economie competitivă cu emisii reduse de carbon, mai verde şi mai
eficientă din punct de vedere al resurselor;
 protecţia cetăţenilor UE împotriva presiunilor asupra mediului, precum şi a riscurilor
pentru sănătate;
 maximizarea beneficiilor legislaţiei UE din domeniul mediului;
 îmbunătăţirea informaţiilor şi datelor necesare definirii politicii de mediu;

16
  asigurarea investiţiilor pentru politicile din domeniul mediului şi a schimbărilor climatice la
un preţ corect;
 îmbunătăţirea integrării aspectelor de mediu şi coerenţa cu alte politici;
 sporirea durabilităţii oraşelor din UE;
 creşterea eficacităţii UE în confruntarea provocărilor la nivel regional şi global.
În domeniul protecţiei mediului, a fost adoptat în decembrie 2015 un nou Pachet privind
economia circulară, inclusiv o propunere privind revizuirea legislaţiei din domeniul gestionării
deşeurilor, în urma negocierilor derulate pe varianta Juncker faţă de care majoritatea statelor
membre au solicitat o analiză suplimentară de impact. Comisia Europeană a amendat parţial
pachetul, respectiv propunerea de directivă pentru modificarea unor directive privind gestionarea
deşeurilor, din raţiuni ce ţin de nivelul de ambiţie propus, în scopul promovării economiei circulare
în UE.
În ceea ce priveşte revizuirea legislaţiei privind calitatea aerului, pe masa negocierilor a
rămas propunerea de directivă privind plafoanele naţionale de emisii. Pachetul de măsuri are ca
obiectiv îmbunătăţirea gestionării calităţii aerului prin actualizarea legislaţiei existente în scopul
reducerii emisiilor nocive specifice industriei, transportului, energiei şi agriculturii.
În plan internaţional, în cadrul Summit-ului ONU pentru Dezvoltare Durabilă Rio+20 din
anul 2012, a fost recunoscut rolul important al economiei verzi în contextul dezvoltării durabile şi
al eradicării sărăciei, prin abordarea unor modele de consum şi producţie durabile şi a tehnologiilor
curate, prin utilizarea eficientă a resurselor și dezvoltarea unor sisteme energetice cu nivel scăzut
de emisii. Cadrul decenal al programelor privind consumul şi producţia durabile (10YFP) a fost
adoptat ad-referendum în anul 2011 la cea de-a 19-a sesiune a Comisiei ONU pentru Dezvoltare
Durabilă, unde România a deţinut Preşedinţia, prin intermediul ministrului mediului.
De asemenea, Summit-ul ONU privind dezvoltarea durabilă (New York, 25-27 septembrie
2015) a adoptat Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă („Transformarea lumii în care trăim”),
inclusiv un ansamblu unic de Obiective de dezvoltare durabilă (ODD) la nivel global care
constituie punctul culminant al unui proces îndelungat care a debutat în iunie 2012, la Conferinţa
ONU pentru Dezvoltare Durabilă Rio+20. Agenda cuprinde o multitudine de chestiuni legate de
mediu şi de schimbări climatice, păstrându-se astfel un echilibru între dimensiunile economică,
socială și de mediu a dezvoltării durabile.
CAPITOLUL 5

17
 POLITICA EUROPEANĂ ÎN DOMENIUL TRANSPORTURILOR

Transporturile sunt indispensabile dezvoltării relaţiilor economice dintre ţările membre UE,
constituind scheletul fizic al Pieţei Interne. Politica în domeniul transportului urmărește
promovarea unor servicii de transport eficace și sigure, dar și responsabile sub aspectul protecției
mediului și al implicațiilor sociale. La nivel european există deja de norme comune în domeniile
cheie ale sectorului, de la accesul la piață până la exercitarea ocupației de operator de transport,
sistemele de tarifare taxare a infrastructurii, standardele sociale minime pentru angajații din sector.
Politica europeană a transporturilor este una dintre primele politici comunitare comune, baza sa
legală fiind stabilită încă din 1957, prin Tratatul de la Roma. Scopul principal al acestei politici a
fost liberalizarea serviciilor şi deschiderea pieţelor de transport pentru a facilita realizarea Pieţei
Interne.
Transporturile contribuie la realizarea a două libertăţi fundamentale pe Piaţa Internă,
respectiv circulaţia liberă a persoanelor şi a bunurilor. O a treia libertate, cea a circulaţiei libere a
serviciilor, este la rândul său indispensabilă pentru realizarea unei politici de transport pan-
european, în condiţii de acces concurenţial la piaţă pentru toţi operatorii de transport care activează
în UE. Politica a cunoscut evoluţii multiple în timp. În anii 90, operatorii străini şi-au putut extinde
operaţiunile cu mai multă uşurinţă în alte state membre. UE a început să introducă standarde
comune de poluare, siguranţă, protecţia mediului, calitatea reţelelor de transport. În 1995 a fost
lansat conceptul reţelelor Trans-Europene pentru transportul feroviar, rutier şi pe apă. După
extinderea UE (în 2004 şi 2007), conectarea cu statele membre noi a devenit un obiectiv.
TEN-T presupune o reţea de transport europeană unică, multimodală, care cuprinde toate
modurile de transport: terestru, maritim şi aerian, asigură conexiuni internaţionale şi permite
circulaţia rapidă a bunurilor şi persoanelor în Piaţa Internă şi cu ţările vecine. Din anul 2008 a
început un proces de revizuire a TEN-T, concretizat prin publicarea, de Comisia Europeană, a
propunerii de Regulament privind noile orientări ale reţelelor trans-europene de transport şi a
propunerii de Regulament de înfiinţare a instrumentului financiar Connecting Europe Facility
(ambele la 19 octombrie 2011). Revizuirea era necesară fiindcă sistemul actual de transport al UE
este format din „petice”, cu multe întreruperi la frontierele dintre statele membre. Conceptul cheie
al noii abordări este concentrarea resurselor UE asupra conexiunilor lipsă (transfrontaliere şi alte
tipuri), care aduc maximum de valoare adăugată europeană şi care nu s-ar realiza de la sine.

18
 Regulamentul TEN-T stabileşte harta reţelei de transport, termenele de realizare şi cerinţele
minime de calitate ale diferitelor tipuri de infrastructuri. Regulamentul CEF este un instrument de
finanţare a unei părţi din reţeaua centrală. În condiţiile în care resursele financiare pentru transport
sunt limitate, susţinerea financiară a UE va fi limitată la 10 coridoare care acoperă principalele
fluxuri de trafic din Uniune. România este prezentă pe două din cele 10 coridoare.
În prezent, politica în domeniul transporturilor a ajuns să cuprindă toate modurile de
transport şi să reglementeze aspecte punctuale, astfel, în 2011, Comisia Europeană a lansat un nou
exerciţiu vizionar – Carte Albă - privind viitorul politicii de transport la orizontul 2050, care pune
accent pe sustenabilitate (reducerea impactului asupra mediului – transportul consumă circa 30%
din energia generată în UE) şi continuarea liberalizării. Ea stabileşte obiective ambiţioase privind
reducerea dependenţei Europei de importurile de petrol, îmbunătăţirea mediului, scăderea
numărului accidentelor şi reducerea semnificativă a emisiilor de gaze cu efect de seră. Aceste
obiective trebuie încadrate în contextul unei creşteri continue a cererii de transport, al diferenţelor
în ceea ce priveşte evoluţia modurilor de transport, al schimbărilor demografice şi al slăbirii
capacităţii de investiţii a autorităţilor publice. „Cartea albă privind transportul competitiv şi
durabil”, răspunde principalelor provocări cu care se va confrunta Uniunea Europeană în
următoarele decenii în domeniul transporturilor. Astfel, Cartea Albă devine baza de fundamentare a
viitoarelor documente de politici publice în domeniul transporturilor, cât şi a actualizării
documentelor strategice şi monitorizării obiectivelor dezvoltării durabile în acest domeniu.
În concordanţă cu această iniţiativa europeană, Comisia Europeană a adoptat la 30 ianuarie
2013, un amplu pachet de propuneri menit să îmbunătăţească mediul concurenţial şi implicit
calitatea serviciilor de transport feroviar în Europa, având în vedere obiectivul major al acesteia –
reducerea cu 60% a emisiilor de CO2 în domeniul transporturilor până în anul 2050. Obiectivul
principal al patrulea pachet feroviar este acela de a îmbunătăţi calitatea şi eficienţa serviciilor de
transport feroviar prin eliminarea obstacolelor rămase legale, instituţionale şi tehnice, promovarea
performanţei sectorului feroviar şi a competitivităţii acesteia.
Obiectivele Comisiei (reducerea numărului de accidente, eficiența energetică a
transportului, creşterea ratei de utilizare a trenurilor şi a forței de muncă, îmbunătățirea calității
locului de muncă în domeniul transportului, dezvoltarea infrastructurii, etc.) cuprinse în Cartea
Albă a Transporturilor – viitorul politicii de transport, sunt valabile şi astăzi în ciuda eforturilor
depuse de statele membre în cadrul negocierilor.

19
 Comisia și-a anunțat intenția de a introduce noi inițiative în domeniul transportului pe
parcursul anului 2016. În momentul de față Comisia are în vedere lansarea unor propuneri ce au în
vedere dimensiunea socială a transportului, aceasta reflectându-se atât în privința remunerației, cât
şi în privința calificării, avansării în carieră siguranței, securității locului de muncă. Evoluția
dosarelor de transport în cadrul negocierilor europene este greoaie avându-se în vedere
fragmentarea infrastructurii de transport în spațiul european.
România corelează obiectivele politicii europene în domeniu cu politicile naționale ce au în
vedere nevoile de dezvoltare ale ţării în toate sectoarele transportului - aerian, rutier, feroviar,
naval şi multimodal cuprinse în Master Planul General de Transport ce a fost agreat cu Comisia
Europeană.
România subliniază necesitatea diminuării diferenţelor regionale şi a decalajelor existente
la nivelul Uniunii Europene, inclusiv luarea în considerare a nevoilor specifice ale statelor membre
de la periferia Uniunii Europene, pentru a nu conduce la o mai mare accentuare a discrepanţelor
dintre Statele Membre, menţinerea blocajelor în trafic şi neatingerea obiectivului de îmbunătăţire a
accesibilităţii şi a conectivităţii în interiorul şi în exteriorul frontierelor UE.
Pentru România rămâne prioritar obiectivul de reducere a decalajelor şi deficitelor de
infrastructură faţă de restul UE. Cuplarea la politica în domeniul transporturilor prezintă
însemnătate aparte ca urmare a distanţei mai mari faţă de centrul geografic al UE, unde se situează
state membre cu care România derulează relaţii economice şi comerciale intense. Ca ţară aflată la
frontiera Uniunii, pentru România este relevantă şi dezvoltarea legăturilor de transport cu ţările
vecine non-UE, la standarde europene.

CAPITOLUL 6
POLITICA ENERGETICĂ A UNIUNII EUROPENE

20
 Energia a fost parte componentă a începutului procesului de integrare europeană. Tratatul
privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (1951) şi Tratatul Euratom privind
instituirea unei Comunităţi Europene a Energiei Atomice (1957) se concentrau pe două dintre cele
mai importante surse de energie, cărbunele şi energia nucleară. Ulterior, importanţa crescută a
petrolului, a gazelor naturale şi a energiei electrice a reuşit să menţină energia în topul agendei
economice şi politice a Comunităţii, conducând la o creştere a activităţii de reglementare la nivel
comunitar în vederea creării unei pieţe energetice europene şi a elaborării treptate a unei politici
energetice la nivelul UE.
Cu toate acestea, doar 50 de ani mai târziu, în cadrul Tratatului de la Lisabona (2007), se
conferă energiei o bază juridică şi UE dobândeşte competenţe partajate cu statele membre în acest
domeniu. Într-adevăr, articolul 194 din Tratatul privind funcţionarea UE precizează că, în contextul
instituirii şi funcţionării pieţei interne şi, din perspectiva necesităţii de a conserva şi îmbunătăţi
mediul, politica Uniunii în domeniul energiei urmăreşte, în spiritul solidarităţii între statele
membre: să asigure funcţionarea pieţei energiei; să asigure securitatea aprovizionării cu energie în
Uniune; să promoveze eficienţa energetică şi economia de energie, precum şi dezvoltarea de noi
surse de energie şi energii regenerabile. Totodată, la acest articol se mai precizează şi faptul că
măsurile necesare pentru realizarea acestor 3 obiective (competitivitate, sustenabilitate şi
securitatea aprovizionării cu energie) nu aduc atingere dreptului unui stat membru de a stabili
condiţiile de exploatare a propriilor resurse energetice, dreptului său de a alege diferite surse de
energie şi structurii generale a aprovizionării sale cu energie.
Evenimentele de la Fukushima, din martie 2011, au întărit dimensiunea nucleară a politicii
energetice a UE, prin derularea unui exerciţiu amplu de testări de rezistenţă la instalaţiile nucleare
din Uniunea Europeană (şi din statele învecinate), în perioada 2011-2012 şi, ulterior, prin
adoptarea Directivei 2014/87/Euratom de modificare a Directivei 2009/71/Euratom de instituire a
unui cadru comunitar pentru securitatea nucleară a instalațiilor nucleare.
În anul 2011, s-a formalizat şi dimensiunea externă a politicii UE privind energia, prin
lansarea, de către Comisie, în luna septembrie a acelui an, a Comunicării privind securitatea
aprovizionării cu energie şi cooperare internaţională şi, în baza acesteia, prin adoptarea de
Concluzii ale Consiliului Energie din 24 noiembrie 2011. Nevoia creării unei dimensiuni externe a
politicii UE pentru energie a fost resimţită ca o extensie firească a coordonării intra-UE, de
necesitate indispensabilă pentru consolidarea profilului UE în relaţia cu partenerii externi.

21
 Pe măsura descoperirii rezervelor de gaze neconvenţionale în diverse ţări din UE, la nivelul
Uniunii a început un proces de evaluare a efectelor exploatării acestei resurse asupra mediului şi
habitatelor umane şi naturale. La 22 ianuarie 2014, Comisia Europeană a lansat Recomandarea
2014/70/UE privind principiile minime pentru explorarea şi producerea de hidrocarburi cu
utilizarea fracturării hidraulice, însoţită de Comunicarea privind explorarea şi producerea de
hidrocarburi cu utilizarea fracturării hidraulice.
Pe lângă iniţiativele Comisiei Europene abordate la reuniunile periodice ale miniştrilor
energiei din statele membre UE, europenizarea politicii energetice a fost sprijinită şi de organizarea
de Consilii Europene având energia printre tematicele tratate (februarie 2011, mai 2013, martie
2014, iunie 2014, octombrie 2014, decembrie 2014, martie 2015).
La 25 februarie 2015, Comisia lansează Comunicarea privind Uniunea Energiei, care
prezintă viziunea pentru viitor a sistemului energetic european şi paşii necesari pentru realizarea
acesteia. Uniunea Energiei se bazează pe cele 3 obiective ale politicii energetice a UE şi se
concentrează asupra a 5 dimensiuni care se sprijină reciproc:
 securitatea energetică, solidaritatea şi încrederea;
 piaţa internă a energiei;
 eficienţa energetică, văzută ca o contribuţie la moderarea cererii de energie;
 decarbonizarea economiei;
 cercetarea, inovarea şi competitivitatea.
Sunt vizate finalizarea integrării pieţei energetice interne, consolidarea coordonării
politicilor naţionale, eliminarea barierelor de piaţă şi a izolării energetice, scăderea preţului la
energie pentru consumatori, modernizarea infrastructurii şi atragerea investiţiilor în sectorul
energetic cu accent pe tehnologiile inovative şi capacităţile de producţie a energiei verzi. Planul de
acţiune anexat la strategia-cadru prezintă măsurile specifice care vor fi pregătite şi puse în aplicare
în următorii ani. Acest plan de acţiune va fi monitorizat şi revizuit în mod periodic, pentru a
răspunde la provocările în schimbare şi la noile elemente care apar.
La 18 noiembrie 2015, Comisia Europeană a lansat primul raport privind Starea Uniunii
Energiei, care evaluează progresul realizat în construirea unei Uniuni a Energiei şi accentuează
aspectele care necesită atenţie suplimentară în perioada următoare. Acest document examinează
progresele înregistrate de la publicarea Comunicării Comisiei privind Uniunea Energiei și
identifică aspectele-cheie care necesită atenție politică specifică în anul 2016. Totodată, această

22
Comunicare prezintă situația comparativă, la nivelul UE, a celor cinci dimensiuni ale Uniunii
Energiei şi este însoţită şi de Foaia de parcurs revizuită a Uniunii Energiei, Ghidul referitor la
realizarea planurilor privind energia şi schimbărilor climatice, Fişele de ţară, Abordarea
metodologică a strategiei cadru a Uniunii Energiei şi analiza indicatorilor cheie ai acesteia, Lista
proiectelor de interes comun, Propunerea de Regulament privind statisticile europene privind
preţurile la gaze naturale şi la energie electrică, Rapoartele de progrese privind acţiunea climatică
şi, respectiv, eficienţa energetică, Raportul de implementare a strategiei privind securitatea
energetică a UE, Tendinţele consumului de energie pentru perioada 2010-2015, Raportul de
implementare a Directivei privind securitatea nucleară, Evaluarea stocurilor de urgenţă în
domeniul petrolului în cadrul UE.
La reuniunea Consiliului European din 17-18 decembrie 2015, liderii europeni au analizat
progresele realizate în implementarea Strategiei privind Uniunea Energiei şi au oferit liniile
directoare cu privire la măsurile care trebuie întreprinse în continuare. Astfel, Consiliul European a
solicitat:
 înaintarea rapidă a propunerilor legislative relevante, în conformitate cu orientările sale
formulate anterior;
 punerea în aplicare deplină a legislației privind energia din surse regenerabile, eficiența
energetică și alte măsuri, cum ar fi îmbunătățirea oportunităților în materie de investiții,
pentru a îndeplini obiectivul 2020;
 elaborarea unei strategii integrate vizând cercetarea, inovarea și competitivitatea;
 punerea în aplicare rapidă a proiectelor de interes comun și utilizarea optimă a
infrastructurii în beneficiul unei piețe pe deplin funcționale și interconectate și al securității
energetice, cu menţiunea că orice nouă infrastructură ar trebui să respecte pe deplin cel de-
al treilea pachet privind energia și alte acte legislative aplicabile ale UE, precum și
obiectivele Uniunii Energetice.
În anul 2016, Comisia va continua acţiunile prevăzute în Foaia de parcurs a Strategiei cadru
privind Uniunea Energiei, în sensul lansării de noi propuneri legislative şi al revizuirii unora deja
existente. În acest sens, la 16 februarie 2016, Comisia a adoptat pachetul de măsuri în domeniul
securităţii energetice. Pachetul vizează: propunerea legislativă de revizuire a Regulamentului
994/2010 referitor la siguranţa aprovizionării cu gaze naturale, propunerea legislativă de revizuire
a Deciziei privind transparenţa acordurilor interguvernamentale încheiate de statele membre cu

23
state terţe în domeniul energiei, Strategia UE privind LNG şi depozitarea, Strategia privind
încălzirea şi răcirea.
România rămâne angajată în sprijinirea strategiei Uniunii Energiei şi a acţiunilor sale de
implementare, urmărind cu atenţie diferitele iniţiative legislative ale Comisiei Europene în
domeniu şi implicându-se activ în procesul de negociere de la nivel european.
Totodată, pentru România prezintă un interes deosebit dimensiunea securităţii energetice a
acestei Strategii cadru, ţinând cont de faptul că orice nouă iniţiativă de a influenţa paradigma de
securitate energetică în cadrul UE trebuie dezvoltată în cooperare strânsă cu Comisia Europeană şi,
respectiv, că fiecare stat membru trebuie să îşi îndeplinească obligațiile ce îi revin în privinţa
transpunerii şi aplicării dreptului UE.
De asemenea, pentru România este important ca subiectul Uniunii Energiei să fie abordat
periodic la nivelul Consiliului European, în vederea continuării dialogului cu Comisia în etapele
următoare ale configurării Uniunii Energiei şi a sistemului de guvernanţă asociat acesteia.

CAPITOLUL 7
POLITICA DE COEZIUNE A UNIUNII EUROPENE

24
 Politica de coeziune (politica regională) este una din cele mai importante şi mai complexe
politici ale Uniunii Europene, statut ce decurge din obiectivul de reducere a decalajelor economice,
sociale şi teritoriale între diversele regiuni şi state membre ale Uniunii Europene.
Mai mult, această politică are un unic şi de neînlocuit rol în coagularea de strategii de
dezvoltare integrată, care reunesc intervenţii din diferite domenii, precum infrastructură, cercetare
şi inovare, ocuparea forţei de muncă, educaţie, mediul de afaceri, protecţia mediului, schimbări
climatice şi eficienţa energetică, într-un pachet de politici coerente, care se adresează contextului
regional sau chiar local, fiind una dintre cele mai vizibile politici, mai ales în relaţia cu cetăţenii.
Politica regională şi-a dovedit deja valoarea adăugată semnificativă în propagarea creşterii
şi prosperităţii la nivelul întregii Uniuni şi abordarea dezechilibrelor regionale. În acelaşi timp, s-a
dovedit a fi o politică dinamică, reacţionând rapid şi eficace în faţa crizei, prin redirecţionarea
fondurilor către zonele prioritare, precum şi prin investiţii în sectoare cheie care să genereze
creştere economică şi locuri de muncă.
Obiectivele politicii regionale sunt realizate prin intermediul a trei fonduri: Fondul
european de dezvoltare regională (FEDR), Fondul de coeziune (FC) şi Fondul social european
(FSE). Acestea constituie, împreună cu Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR)
şi Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime (EMFF), Fondurile Europene Structurale şi
de Investiţii.
Beneficiind de un buget de 351,8 miliarde euro – aproximativ o treime din bugetul UE,
politica de coeziune reprezintă o componentă esenţială a Cadrului Financiar Multianual în actuala
perioadă de programare, constituind principalul instrument de investiţii pentru atingerea
obiectivelor Uniunii Europene.
Pentru perioada 2014-2020, politica de coeziune îşi propune două obiectivele prioritare,
respectiv:
 investiţii pentru creştere şi locuri de muncă în statele membre şi în regiuni, obiectiv finanţat
FEDR, FC şi FSE;
 cooperare teritorială europeană, beneficiind de finanţare din FEDR.
 În contextul negocierilor privind Cadrul Financiar Multianual 2014-2020, politica de
coeziune a trecut printr-un proces de reformă, care a urmărit maximizarea impactului
finanţărilor şi creşterea valorii adăugate europene a acestei politici, prin: întărirea
programării strategice şi concentrarea intervenţiilor pe priorităţile stabilite în Strategia

25
 Europa 2020; orientare spre performanţă prin întărirea sistemului de condiţionalităţi şi
stimulente; îmbunătăţirea evaluării performanţelor şi rezultatelor; sprijinirea utilizării de
noi instrumente financiare; consolidarea guvernanţei; întărirea dimensiunii teritoriale a
politicii de coeziune; consolidarea parteneriatului; simplificarea sistemului de punere în
aplicare; îmbunătăţirea managementului financiar; reducerea poverii administrative;
asigurarea disciplinei financiare. Aceste elemente au fost preluate în regulamentele care
guvernează politica de coeziune 2014-2020.
Pentru actuala perioadă de programare, României i-au fost alocate aproximativ 23 miliarde
euro din fondurile politicii de coeziune (cu 10% mai mult faţă de perioada 2007-2013).
În prezent, politica de coeziune 2014-2020 este în proces de implementare, prin intermediul
programelor operaţionale.
În anul 2017, Comisia Europeană va elabora un prim Raport privind implementarea – al 7-
lea Raport privind coeziunea economică, socială şi teritorială. Acest document va oferi o imagine
de ansamblu asupra progreselor înregistrate de statele membre şi de regiuni în ceea ce priveşte
atingerea obiectivelor stabilite în programele operaţionale, indicând totodată măsura în care sunt
obţinute rezultatele estimate. De asemenea, documentul va conţine şi coordonatele privind reforma
politicii de coeziune post-2020.

CAPITOLUL 8
PIAȚA UNICĂ A UE. PIAȚA UNICĂ DIGITALĂ

26
 Piața unică este una dintre cele mai mari realizări ale Europei, concepută pentru a permite
libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor. Ea oferă oportunități atât
întreprinderilor și profesioniștilor, cât şi consumatorilor. Concret, europenii au drepturi precum cel
de a locui, de a studia, de a lucra sau de a beneficia de pensie în altă țară din UE. De asemenea,
piaţa unică oferă consumatorilor acces la o gamă mai vastă de produse la prețuri competitive și le
permite să se bucure de o mai mare protecție când fac cumpărături acasă, în străinătate sau pe
internet, iar întreprinderile mari și mici pot efectua mai simplu și mai ieftin tranzacții comerciale în
afara granițelor naționale și pot concura la nivel mondial.
Aceste oportunități nu se materializează însă întotdeauna, deoarece normele privind piața
unică fie nu sunt suficient de bine cunoscute, fie nu au fost puse în aplicare fie sunt, pur și simplu,
blocate de diverse bariere nejustificate. Totodată, piața unică trebuie să se adapteze pentru a
reflecta realitățile prezentului, iar ideile inovatoare și noile modele de afaceri trebuie să-și găsească
și ele locul.
Criza economică și financiară a pus la încercare economiile statelor membre și a generat
costuri sociale imense. Rata șomajului rămâne în mod constant ridicată în întreaga Europă, mai
ales în rândul tinerilor, care ar trebui să fie motorul vitalității Europei. Nivelurile insuficiente ale
investițiilor și obstacolele de pe piețele de produse și de servicii au afectat productivitatea și
competitivitatea economiei europene, cu impact direct asupra ratei de creştere economică. Deseori,
întreprinderile se simt sufocate de reglementări depășite și excesiv de împovărătoare și nu reușesc
să obțină informațiile de care au nevoie.
În același timp, inovarea și lanțurile valorice globale generează noi oportunități.
Tehnologiile digitale transformă multe sectoare industriale, ducând la un sistem de producție mai
eficient și la noi modele de afaceri inovatoare. Din ce în ce mai mult, producția și serviciile sunt
integrate în cadrul unor oferte de afaceri inteligente și respectuoase față de mediu, care oferă o mai
mare valoare adăugată clienților. Dar, pe de altă parte, inovarea pune la îndoială modelele
tradiționale de afaceri și relațiile existente între consumatori și operatorii economici.
În vederea aprofundării pieţei unice, Comisia Europeană a dat publicităţii, la data de 28
octombrie 2015, Strategia europeană privind Piaţa Unică, cu titlul „Ameliorarea Pieţei unice:
mai multe oportunităţi pentru cetăţeni şi întreprinderi”. Strategia privind Piaţa Unică este
acompaniată de un document de lucru, care furnizează o analiză cuprinzătoare şi datele economice

27
care stau la baza măsurilor propuse, precum şi de Raportul privind integrarea pieţei unice şi
competitivitatea în UE şi în statele membre.
Strategia răspunde nevoii pieţei unice de a primi un nou impuls şi de a fi modernizată într-
un mod care să îmbunătăţească funcţionarea pieţelor de produse şi servicii şi să garanteze un nivel
adecvat de protecţie pentru cetăţeni, printr-o serie de acţiuni ambiţioase şi pragmatice, axate pe trei
direcţii mari de acţiune, astfel:
1. Crearea de oportunităţi pentru consumatori şi întreprinderi, prin încurajarea
dezvoltării economiei colaborative, susţinerea dezvoltării IMM-urilor şi a start-up-urilor,
abordarea restricţiilor nejustificate şi disproporţionate în domeniul serviciilor profesionale
şi a comerţului cu amănuntul precum şi prin prevenirea discriminării consumatorilor şi a
antreprenorilor, prin măsuri de combatere a restricţiilor pe criterii geografice la furnizarea
de produse şi servicii.
2. Încurajarea modernizării şi inovării, prin modernizarea sistemului de standardizare,
adoptarea unor măsuri de eficientizare a sistemului de achiziţii publice şi consolidarea
cadrului juridic de protecţie a proprietăţii intelectuale.
3. Asigurarea unei implementări reale a legislaţiei privind piaţa unică, prin crearea unei
veritabile culturi a respectării normelor în domeniu
Strategia se axează pe măsuri practice menite să sprijine dezvoltarea și extinderea
întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri) și a întreprinderilor nou-înființate, să promoveze
inovarea, să stimuleze investițiile și să ofere putere de decizie consumatorilor. Aceste măsuri
completează o serie de inițiative sectoriale, cum ar fi, de exemplu, inițiativele menite să
îmbunătățească funcționarea pieței unice pentru transportul rutier și asigurarea respectării
legislației în domeniu. Acestea se bazează pe date economice și se concentrează pe obstacolele cele
mai importante din punct de vedere economic.
Calendarul acţiunilor prevăzute de strategie vizează perioada 2016-2018, urmând ca la
mijlocul perioadei (sfârşitul anului 2017) să aibă loc o evaluare de etapă a progreselor înregistrate
în implementarea strategiei. Pe baza rezultatelor evaluării şi a unei analize economice
cuprinzătoare, Comisia Europeană va decide asupra necesităţii de a propune noi acţiuni in
domeniu.
Preşedinţia olandeză a Consiliului UE acordă o importanţă deosebită pieţei unice, ca
mecanism inovator şi creator de locuri de muncă, programul Preşedinţiei vizând avansarea

28
măsurilor prevăzute în strategie în vederea asigurării implementării adecvate a legislaţiei actuale în
toate statele membre, stimulării antreprenoriatului inovator, întăririi sectorului noilor servicii şi a
celor cu potenţial ridicat de creştere, în paralel cu investiţia în cercetare şi negocierea de acorduri
de comerţ cu state terţe.
Până în prezent, au mai fost demarate discuţii incipiente cu privire la Iniţiativa privind
introducerea unui paşaport pentru servicii în sectoare-cheie ale economiei, cum ar fi serviciile de
construcţii şi serviciile pentru întreprinderi. Iniţiativa ar urma să introducă o uniformizare a
formularelor de schimb de informaţii, scopul acestui exerciţiu fiind de transparentizare a cerinţelor
aplicabile în diferite state membre pe sectoarele ţintă. Totodată, se au în vedere măsuri legislative
care vor viza înlăturarea restricţiilor privind forma juridică de organizare, acţionariatul sau
restricţiile multidisciplinare pentru servicii profesionale esenţiale. Discuţiile din cadrul Consiliului
UE au vizat identificarea principalelor linii de poziţionare ale statelor membre pe subiect, în
perspectiva viitoarei propuneri a Comisiei Europene.
Totodată, demersurile cuprinse în Strategia privind Piaţa Unică trebuie considerate în
strânsă corelaţie cu cele cuprinse în Strategia privind Piaţa Unică Digitală, adoptată de Comisia
Europeană la 6 mai 2015, având ca scop stimularea creşterii economice şi impulsionarea creării de
locuri de muncă concomitent cu înlăturarea obstacolelor cu care se confruntă, în fiecare zi,
cetăţenii şi întreprinderile din UE, precum geo-blocarea sau ineficienţa în livrarea transfrontalieră a
coletelor, imposibilitatea conectării la o serie de servicii disponibile on-line sau limitarea
serviciilor digitale la frontierele naţionale.
Prin Strategia privind Piaţa Unică Digitală Comisia vizează, în special, înlăturarea
barierelor din mediul digital, reprezentate de fragmentarea generată de diferitele regimuri de
reglementare existente la nivelul statelor membre în domenii precum protecţia consumatorilor,
TVA, reglementări specifice unor produse şi tranzacţii de plată naţionale, fapt care se traduce în
numeroase piedici pentru întreprinderi (în special IMM-uri) cu activitate de comercializare
transfrontalieră.
Conform evaluărilor Comisiei Europene, definitivarea Pieţei Unice Digitale ar urma să
atragă un plus de 415 miliarde Euro pentru bugetul european şi ar putea conduce la crearea a peste
3,8 milioane de locuri de muncă şi la reducerea costurilor administraţiilor publice cu 15-20%.

29
 Strategia privind piaţa unică digitală stabileşte 16 acţiuni esenţiale, grupate în 3 piloni,
principalele domenii asupra cărora se va concentra activitatea Comisiei Europene în contextul
implementării strategiei globale privind piaţa unică digitală fiind următoarele:
 Asigurarea unui acces mai bun al consumatorilor şi al întreprinderilor la bunurile şi
serviciile digitale;
 Crearea condiţiilor adecvate şi a unor condiţii de concurenţă echitabile pentru dezvoltarea
reţelelor digitale şi a serviciilor;
 Valorificarea la maximum a potenţialului de creştere al economiei digitale.
O parte din acţiunile vizate de Strategia privind Piaţa Digitală Unică au fost deja lansate de
Comisia Europeană. Astfel, în contextul acţiunilor sale de punere în aplicare a Strategiei privind
Piaţa Unică Digitală, Comisia Europeană a publicat, în luna decembrie 2015, Propunerea de
Directivă privind anumite aspecte referitoare la contractele pentru furnizarea de conţinut digital şi
respectiv Propunerea de Directivă privind anumite aspecte referitoare la contractele de vânzare
online şi alte tipuri de vânzare la distanţă a bunurilor. Obiectivul general al propunerilor este de a
contribui la creşterea mai rapidă a pieţei unice digitale, atât în beneficiul consumatorilor, cât şi al
întreprinderilor. Prin eliminarea principalelor obstacole legate de dreptul contractelor care stau în
calea comerţului transfrontalier, normele prezentate în aceste propuneri vor reduce nesiguranţa cu
care se confruntă întreprinderile şi consumatorii din cauza complexităţii cadrului juridic, precum şi
costurile suportate de întreprinderi ca urmare a diferenţelor dintre statele membre în ceea ce
priveşte dreptul contractelor. Discuţiile în baza celor două propuneri sunt in stadiu incipient.
De asemenea, în contextul angajamentelor asumate privind modernizarea sistemului juridic
aferent dreptului de autor, în luna decembrie 2015, Comisia Europeană a publicat Propunerea de
Regulament pentru asigurarea portabilităţii transfrontaliere a serviciilor de conţinut online, în
cadrul Pieţei Interne şi Comunicarea Către un cadru modern, mai european, privind drepturile de
autor. Obiectivul propunerii de regulament constă în asigurarea accesului consumatorilor aflaţi
temporar în alt stat membru UE la conţinutul online achiziţionat în ţara de reşedinţă, fie că este
vorba de filme, muzică, servicii de radiodifuziune sau cărţi electronice. De asemenea, prin
publicarea Comunicării, Comisia doreşte să se asigure că cetăţenii europeni au acces la o ofertă
amplă şi legală de conţinut, garantând, în acelaşi timp, că autorii şi alţi deţinători ai drepturilor de
autor vor fi mai bine protejaţi şi remuneraţi în mod echitabil. În prezent, la nivel naţional, a fost
elaborată o poziţie preliminară privind propunerea de regulament.

30
 Din perspectiva României, aprofundarea pieţei interne, în mod special susţinerea IMM-
urilor şi a întreprinderilor nou-înfiinţate şi eliminarea în cât mai mare măsură a obstacolelor de pe
piaţa unică reprezintă obiective prioritare pentru susţinerea competitivităţii şi menţinerea forţei de
muncă. Totodată, realizarea pieţei unice digitale va contribui în mod semnificativ la creşterea
competitivităţii economiei europene, la îmbunătăţirea eficienţei în procesele industriale şi creşterea
productivităţii, la bunăstarea cetăţenilor europeni, asigurarea coeziunii sociale şi la economii
substanţiale pentru administraţiile publice.

31