Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana

Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

Capitolul 2. Formele integrării economice

Aşa cum noţiunea de integrare economică interstatală este una complexă, reflectând
multitudinea de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care îşi conjugă eforturile
spre atingerea unui obiectiv comun, tot aşa şi formele pe care le îmbracă aceasta sunt
determinate în funcţie de complexitatea acestor relaţii.
In literatura de specialitate, bogată în delimitări ale conceptului de integrare, autori de prestigiu
în domeniu au distins, în funcţie de o serie de criterii economice, politice, geografice, structurale,
etc. următoarele forme/grade ale integrării economice corespunzătoare unei tendinţe mai intense
sau mai restrânse de egalizare a coordonatelor economice, sociale şi politice:

A. Colaborarea economică – cuprinde totalitatea raporturilor economice dintre state,

stabilite în plan bi şi multilateral, regional şi global, pe toate direcţiile principale ale relaţiilor
economice internaţionale.

B. Cooperarea economică considerată, în sens general, drept o formă primară, preliminară

de armonizare a intereselor şi de ajutor între doi sau mai mulţi participanţi la o acţiune
economică.
Între cooperare şi integrare există atât deosebiri de fond cât şi de formă, diferenţieri de natură
cantitativă şi calitativă. În timp ce cooperarea include acţiuni care au drept scop diminuarea
discriminărilor pornind de la complementaritatea şi convergenţa intereselor, integrarea
economică conţine măsuri care au drept rezultat eliminarea unor forme de discriminare în
relaţiile dintre entităţile integrate şi crearea şi aplicarea unui set de discriminări în relaţiile cu
terţii. Din acest punct de vedere, acordurile de cooperare economică internaţionale pot fi
considerate forme ale cooperării internaţionale, în în timp ce eliminarea barierelor tarifare sau
non-tarifare în schimburile comerciale reprezintă un act de integrare economică.

C. Clubul de comerţ preferenţial format din două sau mai multe ţări care îşi reduc taxele la
importul reciproc al tuturor bunurilor, deci practic atunci când realizează un schimb de preferinţe
tarifare între ele. Ţările membre îşi păstrează tarifele vamale iniţiale faţă de ţările terţe.
Exemplul clasic de club de comerţ prefenţial îl constituie Sistemul de Preferinţe al
Commonwealthului, creat în anul 1932, între Marea Britanie şi 48 de ţări asociate din
Commonwealth.
 Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana
Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

D. Zona de comerţ liber reprezintă acea formă a integrării prin care două sau mai multe ţări
convin să înlăture barierele tarifare şi netarifare dintre ele, pe baza unui acord prefenţial de
comerţ, dar fiecare ţară îşi menţine propriile bariere comerciale în comerţul cu ţările nemembre.
Unii autori consideră zonele de comerţ liber ca fiind o etapă de bază, în mod obligatoriu
premergătoare creării uniunilor vamale.
În spaţiul european s-au format, de-a lungul timpului, o serie de forme integrative simple
de tipul zonei de comerţ liber dintre care cea mai cunoscută este Asociaţia Economică a Liberului
Schimb. Aceasta a luat naştere pe baza Convenţiei de la Stockholm din 21 iulie 1959 încheiată
între Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Marea Britanie, cărora li s-au
alăturat în timp şi alte state europene care nu făceau parte din celelate structuri integrative aflate
în Europa în perioada respectivă. În prezent AELS-ul este format din Islanda,
Lichtenstein, Norvegia şi Elveţia. Cu excepţia Elveţiei, toate celelate state membre ale AELS
sunt şi componente ale Spaţiului Unic European.

Alte forme reprezentative de zone de liber schimb sunt NAFTA (North Atlantic Free Trade
Area) formată din Statele Unite, Canada şi Mexic în spaţiul nord american, CEFTA (Central
European Free Trade Area) în spaţiul est european, MERCOSUR (format din Argentina,
Brazilia, Uruguay şi Paraguay) în spaţiul Americii Centrale şi ASEAN (Association of South
East Asian Nations) în spaţiul asiatic.

E. Uniunea vamală este forma de integrare prin care ţările membre înlătură toate
barierele în comerţul desfăşurat între ele şi adoptă un tarif vamal extern comun faţă de terţi.
Prima uniune vamală (Zollverein) a fost înfiinţată în anul 1834, prin ridicarea barierelor vamale,
iniţial între 18 state prusace a căror număr a fost extins ulterior la 25. În timp, uniunea vamală s-a
transformat într-o comunitate economică confederativă care, alături de transformările de natură
politică a condus la formarea, în 1871 a statului german. După unii autori formele uniunii vamale
sunt următoarele:
- uniune vamală perfectă – o uniune teritorială între ale cărei ţări vama este
suprimată, iar schimburile cu terţe ţări se fac pe baza unui tariff şi a unei
legislaţii vamale commune;
- uniune vamală imperfectă – ţările componente îşi păstrează independenţa lor
tarifară, dar, îşi acordă totuşi pentru schimburi importante, avantaje diverse.
Există însă bariere vamale exterioare comune, la graniţele faţă de terţi;
- uniune vamală cu tarife preferenţiale – instituirea unui regim reciproc de
preferinţe pentru anumite produse în cadrul uniunii.
Formarea unei uniuni vamale va modifica preţurile relative ale bunurilor de pe pieţele
interne ale statelor membre, cu repercursiuni asupra fluxurilor de comerţ, producţiei şi
consumului.
Efectelor participării unui stat la o uniune vamală au fost introduse în analiza economică
de către economistul Jacob Viner. Lucrarea acestuia « Teoria Uniunii Vamale » (1950) constituie
 Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana
Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

punctul de plecare în analiza efectelor integrării economice. Instrumentele introduse de autor sunt
efectele de creare şi respective de deturnare de comerţ.

F. Piaţa comună, care reprezintă o uniune vamală în cadrul căreia, liberalizarea

mişcării bunurilor şi a serviciilor este acompaniată de liberalizarea mişcării fluxurilor de factori
între ţările membre. O serie de dezvoltări de natură instituţională completează măsurile de
integrare pozitivă, conducând la crearea unui spaţiu economic în interiorul căruia are loc o
tendinţă de relativă apropiere a nivelului preţurilor bunurilor şi a factorilor. O piaţă comună se
poate forma numai între economii de acelaşi tip. Un prim exemplu de piaţă comună îl constituie
etapa a treia în cadrul dezvoltării Comunităţilor Economice Europene (între 1969-1986) când
liberalizarea fluxurilor de bunuri finite a fost acompaniată de liberalizarea mişcării factorilor de
producţie. Evoluţia favorabilă a formei integrative numită Piaţa Comună a condus în timp la
formarea pieţei interne unice.
Un al doilea exemplu de piaţă comună, de data aceasta între economii de comandă, este
dat de CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc).

G. Piaţa unică, presupune, în afara realizării unei pieţe comune pentru libera
circulaţie a bunurilor şi serviciilor, aplicarea unor măsuri comune privind liberalizarea
achiziţiilor guvernamentale, armonizarea şi recunoaşterea mutuală a standardelor tehnice din
producţia şi distribuţia bunurilor, eliminarea controlului asupra mişcării capitalurilor, etc.

H. Uniunea economică şi monetară, care se formează, pornind de la piaţa unică, în

cadrul căreia are loc creşterea gradului de armonizare a politicilor economice naţionale, în
special a celor vizând sfera monetar financiară, până la adoptarea unei monede unice şi a unor
instituţii comune de gestionare a chestiunilor monetar financiare la nivel comunitar.

I. Integrarea economică completă (sau totală) reprezintă stadiul ultim al

integrării în cadrul căruia unificarea politicilor economice este întregită prin stabilirea unei
unităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre.
Integrarea economică completă presupune parcurgerea tuturor etapelor descrise anterior, spaţiul
integrat căpătând trăsături apropiate de cele ale unei economii naţionale: instituţii comune care
guvernează cu ajutorul unei legislaţii comune, utilizând un buget comun şi adresându-se unei
pieţe de producţie şi de desfacere comună; utilizarea unei monede unice şi a unui sistem bancar
omogen, a politicilor interne şi externe comune.
Până în prezent, nu se poate vorbi despre existenţa unor forme de integrare totală (completă), aşa
cum au fost ele descrise anterior, decât la nivel naţional. În cadrul Uniunii Europene, considerată
drept cea mai complexă şi mai avansată formă de integrare economică regională înfăptuită până
în prezent sunt îngemănate elemente ale federalismului, cum ar fi divizarea responsabilităţilor
între instituţiile supranaţionale şi cele naţionale corespondente sau aplicarea principiului egalităţii
în luarea deciziilor şi garantarea drepturilor individuale, cu cele ale funcţionalismului, în anumite
 Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana
Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

limite care nu permit integrarea completă. Divergenţele de opinii cu privire la viitorul Uniunii, pe
fondul procesului dublu de intensificare, de adâncire a integrării şi de extindere care va conduce
în mod inevitabil la diluarea intensităţii formei integrative pun sub semnul întrebării capacitatea
acesteia de a parcurge cu succes calea spre integrarea totală.
P. Maillet a propus etapele posibile pe calea integrării: a). construirea zonelor economice şia
uniunilor vamale libere; b). piaţa comună care adaugă uniunii vamale, libera circulaţie a
factorilor de producţie; c). Uniunea Economică şi Monetară şi d).uniunea politică. Acelaşi autor
afirma că atunci când în domeniul monedei, bugetului şi relaţiilor internaţionale care sunt
atribute ale suveranităţii naţionale se înregistrează o reducere a tributelor naţionale vom asista la
o răspândire a organizării politice a continentului.