FISCALITATEA, UN RĂU NECESAR?

Aș dori să analizez în acest eseu de ce în unele țări fiscalitatea face trecere de la acel rău
necesar la un adevarat rău simțit de către contribuabilii acelei țări. Pentru a susține ipoteza mea că
în unele țări acest rău necesar al fiscalității devine un rău de sine stătător voi aduce două argumente:
în primul rând voi expune că nivelul presiunii fiscale nu are legătură cu presiunea fiscală pe care
o resimt contribualilii din diferite țări, în al doilea rând voi expune cauzele care provoacă această
percepție.

Conform teoriei, fiscalitatea reprezintă sistemul prin care o țară își strange resursele de care
are nevoie pentru a acoperi nevoile colective prin redistribuirea acestor venituri. După cum bine
știm fiscalitatea este considerată un rău necesar deoarece pentru contribuabili aceasta reprezintă
răul în privința mărimii veniturilor lor, veniturile se diminuează deoarece trebuie să contribuie la
formarea veniturilor publice. Necesitatea fiscalității reiese din nevoia de a avea un buget public
bine constituit și bine alimentat. În fiecare țară sunt contribubili buni platnici care își achită
obligațiile fiscale, fenomenul se schimbă atunci când această categorie de contribuabili resimt o
povară prea mare și apelează la tot felul de metode prin care să se eschiveze de la plata impozitului.

Pentru a evidenția că presiunea fiscală nu are legătură cu ce resimte contribuabilul din

diferite țări vom alege două țări pe care le vom compara din prisma presiunii fiscale. Ca și țări vom
alege România și Danemarca, după ce am consultat statisticile OECD am observat că presiunea
fiscală în România se situează la un nivel de circa 28% pe anul 2015 iar Danemarca având un nivel
al presiunii fiscale de 47,6% ca procent din PIB.

Ceea ce e interesant din această comparație se datorează faptului că populația din România
resimte această presiune fiscală la un nivel mult mai mare decât contribuabilii din Danemarca.
Atunci ne punem întrebarea de ce este această anomalie până la urmă care vine în contradicție cu
nivelul presiunii fiscale din aceste două țări. Este posibil ca cetățenii din Danemarca să fi înteles
utilitatea colectării veniturilor la un nivel așa de mare și cetățenii din România să ignore această
utilitate a fiscalității pană la urmă? Din punctul meu de vedere nu cred că întrebarea de mai sus
punctează exact miezul problemei dar este plină de substrat.

1
 La al doilea argument aduc în discuție posibilele cauze a inversproporționalității problemei:
voi începe cu sistemul de sănătate din Danemarca, în această țară toată populația daneză
beneficiază în mod gratuit de asistență medicală. Spitalele sunt bine dotate atât cu aparatură cât și
cu materiale cosumabile, nu au un deficit de medicamente și nici de resursă umană. La polul opus
România care are deficit pe toate părțile sistemului medical, iar contribuabilii din România nu
numai că nu beneficiază de servicii medicale de un nivel decent în sistemul public dar și clădirile
în care sunt amplasate spitatele sunt adevărate focare de infecție, ceea ce reprezintă un adevăr trist
pe care aproximativ toți contribuabilii din România îl resimt.

Consider că și renumerația medicilor este un factor care influențează nivelul calității

serviciilor medicale, în România nivelul salariilor se situează undeva între 373 euro și 874 euro iar
în Danemarca nivelul salarial este situat între 8,333 euro și 13,333 euro, de asemenea consider că
cifrele vorbesc de la sine.

Atunci când aducem în discuție sistemul de educație deja este un aspect cunoscut că în
Danemarca tinerii merg de plăcere la școală și că sistemul de educație este unul foarte efient. Acest
sistem beneficiază de fonduri publice substanțiale fiind și domeniul care are prioritate, nu putem
afirma acest lucru și despre România care are un procent de finanțare a sistemului educațional sub
media Uniunii Europene.

Am dat aceste două exemple deoarece considerăm că la baza unei societăți cu principii
solide stă sistemul de educație și sistemul de sănatate.

Al doilea argument adus, din punctul meu de vedere se îmbină armonios cu creșterea
calității vieții din statele Uniunii Europene. După cum bine știm dezvoltatea calității vieții are la
baza economia care este într-o relație direct proporțională cu fiscalitatea. În orice stat fiscalitatea
are puterea de a își pune amprenta pe aspectele economiei, și ține și de politica de prelevare a
veniturilor ce finanțează bugetul de stat dar și de modelul de structurare a cheltuielilor de sunt
finanțate din acest buget. În funcție de ce tip de stat avem unul intervenționist care are în vedere
problemele economice și folosește fiscalitatea ca pe o pârghie de a influența demersul economiei
fie ca e un stat ce nu se implică în mod direct ci doar gândește un cadru de desfășurare și urmărește
punerea lui în practică, în ambele sensuri calitatea populație poate crește dacă principiile de la baza
lor nu au caracter politic.

2
 De asemenea e importat să se aibă în vedere toate resursele prețioase atât pentru generația
actuală cât și pentru generația viitoare. De aceea se vorbește tot mai mult despre dezvoltarea
durabilă și cum prin politici fiscal-bugetare se poate ajunge la a asigura o creștere tot mai mare a
calității vieții populației.

Din punctul meu de vedere, fiecare țară din Uniunea Europeană și nu numai ar trebuie să
aibă inclus în politicile fiscale prevederi care au în vedere diminuarea poluării. Cu toate că unele
taxe și impozite pot avea un impact negativ asupra percepției contribuabililor atunci când acestea
vizează strict problemele de protecția mediului, cred că dacă la aceste taxe și impozite cu scop
precis s-ar adăuga și o informare alături de o educare a populației, aceasta ar avea o viziune mai
amplă înțelegând că este important să ne gândim și la generațiile viitoare.

Observăm din hexagonul politicii economice actuale că pe langă preocupările de tipul:

ocupării forței de muncă; de stabilitatea balanței de plăți; de asigurarea unei distribuții echitabile
de asigurarea stabilității prețurilor apare și preocupări care privesc protecția mediului.

Ca și opinie personală eu văd că un rău necesar ca fiscalitatea să aibă în vedere aspectele

acestea pentru ca cetățenii, poate nu astăzi dar peste vreo 20 de ani să înteleagă că un sacrificiu ce
azi poate părea apăsător, deoarece avem nevoi și dorințe nelimitate, care doar cu bani se pot obține
atunci va fi un pas enorm care face diferența între o populație destinată eșecului și mizeriei și
chinului din toate punctele de vedere, unei societăți moderne cu principii solide și oameni capabili
să furnizeze servicii colective de calitate. După cum spuneam în ideea de mai sus ce azi poate
părea apăsător din punct de vedere financiar, peste 20 de ani poate însemna un trai mai bun și o
calitate a vieții mult mai bună, iar fiscalitatea și folosirea ei cu cap poate să ajute considerabil la
acest progres.

În concluzie, pentru a răspunde la întrebarea ”Este fiscalitatea un rău necesar?”, răspunsul

evident este că da. Fiscalitatea ne ajută să progresăm, asta dacă este folosită corect pe raționamente
oneste fără să fie implicate rațiuni de polică pură. După cum am vazut mai sus nivelul unui grad
mare al fiscalității nu reprezintă un motiv pentru care contribuabilii din diferite țări resimt un grad
mare a fiscalității ce îi apasă, am evidențiat acest aspect aducând pentru comaparție Danemarca și
România al cărei grad de fiscalitate este 47,6% respectiv 28%. Am continuat în a evidenția două
posibile cauze ce stau la baza percepției contribuabilor danezi dar și a celor de origine română cu
privire la nivelul presiunii fiscale și am evidențiat că serviciile din sistemul medical dar și gradul

3
de educație sunt cauze importante ce susțin cele prezentate mai sus. Ca și completare a cauzelor
evidențiate vin problemele ce vizează fiscalitatea cu privire la dezvoltarea durabilă, creșterea
calității vieții și protecția mediului, și susținem că prin fiscalitate care reprezintă un rău necesar în
esența lui se poate ajunge la a pune bazele unei societăți a carei calitate a vieții se ridică la cele
mai înalte standarde.