Sunteți pe pagina 1din 67

Suport curs Asigurari si Reasigurari

CAPITOLUL 1 - RISCUL ŞI ASIGURAREA

1.1. Noţiunea de risc

În fiecare zi se pot observa, în jurul nostru, diferite evenimente care demonstrează existenţa unor
riscuri de diferite tipuri, de multe ori cu un impact foarte ridicat. Accidente teribile, dezastre
naturale, crize economice – toate presupun grade diferite de risc şi toate aduc cu sine pierderi
importante pentru cei implicaţi, fie de natură fizică, fie emoţională sau financiară.
Conducătorii auto implicaţi in accidente suferă vătămări corporale sau chiar mor; proprietarii de case
işi pot pierde casele sau proprietatea personală din cauza unor evenimente cum ar fi incendii,
inundaţii, furtuni sau cutremure. Unii oameni pot fi afectaţi de pierderea veniturilor din cauza unor
boli cardiovasculare, cancer sau altele asemănătoare care îi impiedică să-şi continue activitatea.
Din păcate, de cele mai multe ori, riscurile nu pot fi prevăzute şi de aceea au un impact important
asupra vieţii, proprietaţii şi poziţiei financiare a oamenilor. În ciuda studiilor, analizelor şi a
soluţiilor găsite, riscurile continuă să reprezinte un factor semnificativ de stres şi să ameninţe
siguranţa financiara a oamenilor.
Nu există o singură definiţie a riscului; fiecare categorie de activitate şi-a definit propria definţie a
conceptului de risc. Totuşi, riscul a fost definit în mod tradiţional în termeni ce ţin mai ales de
incertitudine. Pe baza acestui concept, riscul este definit ca incertitudinea (probabilitatea) de
apariţie a unei pierderi. Unii autori consideră riscul a fi o variaţie aleatorie a rezultatelor posibile în
legătură cu un eveniment sau posibilitatea ca pierderile să fie mai mari decât nivelul normal,
anticipat sau obişnuit. De exemplu, riscul de a fi ucis într-un accident auto există pentru că există o
incertitudine în acest sens. Riscul de îmbolnavire de cancer la plămâni pentru fumători există pentru
că există incertitudine.
Deşi riscul este definit ca şi incertitudine, industria asigurarilor utilizează deseori acest termen pentru
a se referi la proprietatea sau viaţa asigurată. Astfel, în industria asigurărilor, se pot auzi deseori
expresii de genul ,, acea maşină reprezintă un risc inacceptabil” sau ,,acea persoană reprezintă un
risc redus”.
Un eveniment poate genera o multitudine de riscuri, unele dintre ele asigurabile. De exemplu,
deţinerea unui autovehicul poate expune proprietarul la o serie de riscuri, cum ar fi:
furtul autovehiculului;
accident rutier cu sau fără victime;
rănirea pietonilor sau al altor conducători auto ca urmare a accidentului sau;
daune materiale cauzate autovehiculului de către alt şofer etc.

Riscul obiectiv şi riscul subiectiv

Referindu-se la risc ca şi incertitudine, unii autori de specialitate fac distincţie între riscul obiectiv şi
riscul subiectiv.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 1


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Riscul obiectiv este definit ca variaţia relativă a pierderii de la valoarea medie. De exemplu, să
presupunem că un asigurator de proprietaţi are in portofoliu 1000 de case asigurate pe termen lung şi
că, în medie, 1 procent sau un număr de 10 case ard anual. Totuşi nu se poate intâmpla ca exact 10
case să ardă în fiecare an; în unii ani, s-ar putea să arda 9 case, în alţi ani, s-ar putea să ardă 11; adică
o variaţie de1 casă de la valoarea medie. Această variaţie de 10 % este cunoscută drept risc obiectiv.
Riscul obiectiv se reduce odată cu creşterea numărului de expuneri. Mai mult, riscul obiectiv variază
în mod invers cu rădăcina pătrată a numărului de cazuri aflate în observare. Riscul obiectiv poate fi
cuantificat statistic cu ajutorul dispersiei, a deviaţiei standard sau a coeficientului de variaţie.
Cuantificarea riscului obiectiv este foarte folositoare pentru un asigurator sau pentru un manager de
risc.
Pe măsură ce numărul de expuneri se măreşte, un asigurator poate anticipa viitoarele pierderi cu un
grad mai mare de acurateţe, întrucât se poate baza pe legea numerelor mari. Această lege susţine că
pe măsură ce numărul de expuneri devine mai mare, gradul de acurateţe al previzionării numărului
de pierderi este mai mare. De exemplu, pe măsură ce numărul de case ţinute sub observaţie se
măreşte, previziunile asiguratorului se vor apropia de valorile reale ale pierderilor.
De exemplu, dacă aruncăm o monedă în aer, probabilitatea a priori de a cădea cu stema în sus este de
50 %. Dacă aruncăm moneda doar de 10 ori, s-ar putea să cadă cu stema in jos în opt cazuri. Deşi
probabilitatea observată este de 80 %, probabilitatea reală rămâne 50 %. Dacă moneda ar fi aruncată
de 1 milion de ori, numărul de cazuri în care s-ar obţine stema ar tinde spre 500000. Adică, odată cu
creşterea numărului de încercări, rezultatele obţinute se apropie de cele prognozate.
Un exemplu practic al legii numerelor mari este anticiparea numărului de accidente auto de către
Consiliul Naţional de Siguranţă din SUA pe parcursul unui sfarşit de săptămână. Din cauza
numărului mare de vehicule de pe drumuri (milioane), Consiliul Naţional de Siguranţă a putut să
anticipeze cu un grad ridicat de acurateţe numărul de conducători care pot deceda pe parcursul unui
sfarşit de săptămână obişnuit din preajma zilei de 4 iulie. Astfel, autorii studiului afirmă că, în
medie, se pot înregistra între 500 şi 700 de cazuri de deces în urma accidentelor auto. Deşi
conducătorii nu pot fi identificaţi individual, numărul real de decese pentru un grup poate fi estimat
cu oarecare acurateţe.
Totuşi, pentru multe produse de asigurare, actuarii ştiu foarte rar probabilitatea reală şi severitatea
pierderii. Estimări ale frecvenţei şi ale severităţii se fac pe baza experienţei existente, iar în cazul
unui număr mai mare de unităţi de expunere, pierderile din trecut pot fi punctul de pornire în
anticiparea pierderilor viitoare. Anticiparea corectă a pierderilor viitoare este importantă întrucât
asiguratorul trebuie să stabilească un anumit nivel al primei care să fie adecvat pentru acoperirea
pierderilor şi a cheltuielilor pe perioada poliţei. Dacă riscul obiectiv este redus, asiguratorul este
sigur de faptul că prima va fi suficientă pentru a acoperi cheltuielile şi marja de profit. Totuşi
actuarul trebuie să fie atent ca nivelul primei să nu fie prea ridicat, riscând astfel să piardă clienţii în
favoarea competitorilor. Pentru a determina nivelele de pierdere şi deviaţia de la valoarea medie,
actuarii apelează la analiza statistică şi la ştiinţa probabilităţilor.
Probabilitatea de producere a unui eveniment se referă la frecvenţa relativă pe termen lung de
apariţie a acelui eveniment, în condiţiiile unui număr infinit de cazuri şi a unor factori constanţi. O
modalitate de rezumare a evenimentelor şi a probabilităţilor corespunzătoare este distribuţia de
probabilităţi. Distribuţiile pot fi eterogene, ceea ce înseamnă că se pot obţine o varietate de
evenimente dintr-o mulţime bine stabilită.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 2


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Distribuţiile de probabilităţi sunt caracterizate prin două elemente: tendinţa centrală şi dispersia.
Dintre indicatorii pentru tendinţa centrală, doi sunt mai utilizaţi: valoarea medie sau valoarea
prognozată (VP) şi valoarea estimată (VE). În ceea ce priveşte dispersia (variaţia rezultatelor de la
valoarea medie), se utilizează deseori variaţia şi deviaţia standard. Care este semnificaţia acestor
indicatori? Cu cât deviaţia standard este mai mare, faţă de valoarea medie, cu atât incertitudinea este
mai mare, adică riscul este mai mare. Nivelele scăzute ale deviaţiei standard sunt asociate unor
nivele scăzute ale riscului.
Chiar dacă caracteristicile unei populaţii sunt cunoscute perfect, majoritatea asiguratorilor se
orientează asupra unor eşantioane din populaţii. Bineînteles că relaţia dintre parametrii populaţiei şi
cei ai eşantionului (valoare medie şi deviaţie standard) este importantă, din moment ce situaţia reală
poate varia semnificativ faţă de parametrii populaţiei. Caracteristicile distribuţiei unui eşantion sunt
utile pentru a ilustra legea numerelor mari.
Riscul subiectiv este definit ca incertitudine bazată pe condiţia mentală sau starea mentală a unei
persoane. De exemplu, o persoană care a consumat cantitaţi mari de băuturi alcoolice se poate
aventura să-şi conducă maşina spre casă. Conducătorul nu poate fi sigur că va ajunge acasă în
sigurantă sau că nu va fi prins de poliţie. Această incertitudine mentală reprezintă un risc subiectiv.
Impactul riscului subiectiv variază de la individ. Două persoane aflate în aceeaşi situaţie pot avea o
percepţie diferită asupra riscului iar comportamentul lor poate fi modificat în mod corespunzător.
Dacă o persoană experimenteză o stare de incertitudine mentală semnificativă atunci când apare o
pierdere, comportamentul acelei persoane poate fi afectat. Un risc subiectiv ridicat poate duce la
comportament conservativ şi prudent, în timp ce un risc subiectiv scăzut va duce la un comportament
mai puţin conservativ. De exemplu, un conducător auto, care are deja câteva amenzi pentru condus
sub influenţa alcoolului şi care a consumat o cantitate mare de alcool poate reduce incertitudinea
mentală şi, implicit, riscul subiectiv, apelând la un taxi. Un alt conducător auto poate considera riscul
de a fi prins de poliţie redus şi ca urmare poate decide să urce la volan – un risc subiectiv redus duce
la un comportament mai puţin prudent.

1.2 Atitudinea faţă de risc

Atitudinea faţă de risc diferă de la o persoană la alta. De aceea, noi toţi răspundem la efectele unor
evenimente în moduri diferite. Unele persoane sunt de acord să reţină riscurile şi să le accepte,
abordându-le într-o manieră proprie – aceştia sunt cunoscuţi sub numele de riscofili/consumatori de
risc – în timp ce alţii preferă să fie mai reţinuţi, să încerce să minimizeze efectele riscurilor la care se
expun având o aversiune faţă de risc – sunt cunoscuţi sub numele de riscofobi.

1.3. Categorii de risc

În asigurări, există şi riscuri care sunt refuzate de către asiguratori – riscuri care nu pot fi asigurate.
Pentru a înţelege caracteristicile riscurilor asigurabile, putem să ţinem cont de principalele categorii
de riscuri cunoscute în domeniu:
riscuri financiare şi non-financiare;

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 3


Suport curs Asigurari si Reasigurari

riscuri pure şi speculative;


riscuri particulare şi fundamentale;

1.3.1. Riscuri financiare şi non-financiare

Unele riscuri cu care ne confruntăm nu pot fi cuantificate din punct de vedere financiar – acestea se
numesc riscuri non-financiare. De exemplu, valoarea pe care o atribuim unei bijuterii de familie
poate depăşi cu mult valoarea sa intrinsecă sau valoarea de pe piaţă. Asigurarea nu se aplică în astfel
de cazuri la valoarea pe care o estimăm noi, prin prisma valorii sentimentale – bijuteria poate fi
asigurată doar la valoarea sa intrinsecă.
Pentru ca un risc să fie asigurat, efectele evenimentului neplăcut trebuie să fie cuantificabile. O
excepţie de la acest caz o fac poliţele de accidente şi boli – întrucât nu se pot evalua concret, din
punct de vedere financiar, efectele pierderii vieţii sau al vătămărilor corporale – poliţele de accidente
sau cele medicale prevăd o sumă agreată în prealabil cu asiguratul pentru acoperirea cazurilor
respective.
Exemple de riscuri financiare includ:
riscul de neplată a unor mărfuri livrate sau servicii prestate;
nerambursarea unui credit;
furt de bunuri;
pierdere a profitului ca urmare a unui incendiu;
pagube materiale cauzate proprietăţii altor persoane;

1.3.2. Riscuri pure şi speculative

Riscul pur este generat de o situaţie/eveniment pentru care există posibilitatea pierderii dar
niciodată a câştigului – în cel mai bun caz, se poate înregistra o situaţie de echilibru. Călătoria cu
maşina spre casă este un exemplu elocvent. În cel mai bun caz, putem spera să ajungem acasă fără să
avem niciun eveniment. Totuşi, există şi posibilitatea de a suferi un accident, de a răni pe altcineva
sau de produce pagube. Exemple de riscuri pure:
riscul de deces;
riscul de accidentare la locul de muncă;
riscul de producere de daune materiale cauzate de incendiu, trăznet sau cutremur de pământ.
Principalele categorii de riscuri pure care pot cauza incertitudine financiară se referă la riscuri
personale, riscuri de proprietate şi riscuri de răspundere.
Riscurile personale sunt riscuri care afectează direct un individ; ele implică posibilitatea unei
pierderi totale sau reducerea venitului caştigat, apariţia unor cheltuieli suplimentare care, uneori, se
pot suprapune şi cu înstrăinarea unor active financiare. Principalele patru riscuri personale sunt:

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 4


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Riscul decesului prematur - definit ca decesul susţinătorului financiar al unei familii cu


obligaţii. Aceste obligaţii se pot referi la sprijin financiar, al unui terţ, ipotecă, cheltuieli cu
studiile copiilor etc. Dacă membrii familiei primesc o sumă insuficientă care nu poate să
înlocuiască veniturile care erau aduse de capul familiei sau dacă nu au bunuri suficiente
pentru a înlocui venitul pierdut, aceştia se vor găsi într-o situaţie de incertitudine financiară.
Riscul venitului insuficient pe perioada pensionării - În majoritatea ţărilor, pensionarea are
loc până la vârsta de 70 de ani. Acest moment este foarte important în viaţa unei persoane,
întrucât, începând cu acel moment, se pierde o mare parte din venitul cu care aceasta era
obişnuită. Dacă nu are suficiente bunuri de valoare sau rezerve pe care să se poată bizui, cum
ar fi o pensie privată sau ocupaţională, pe lângă pensia socială, persoana respectivă va fi
expusă din punct de vedere financiar.
Riscul unei sănătăţi precare, care determină o capacitate de muncă scăzută sau întreruperea
serviciului pe anumite perioade, cu consecinţe directe asupra nivelului veniturilor.
Riscul şomajului - poate fi cauzat de încetiniri ale ritmului de activitate la nivel de industrie,
schimbări de natură structurală şi/sau tehnologică în economie, factori sezonieri,
imperfecţiuni sau perturbări pe piaţa locurilor de muncă.

Riscurile de proprietate apar atunci cand proprietatea personală şi activele imobiliare pot fi afectate
sau chiar distruse în cazul unui incendiu, trăznet, tornade, furtuni şi a altor cauze. În general se pot
distinge două tipuri de pierderi asociate cu distrugerea sau furtul proprietăţii:
pierderi directe – o pierdere financiară care rezultă dintr-o pagubă fizică, distrugere sau
furt al proprietăţii. De exemplu, dacă cineva deţine un restaurant care este afectat de
incendiu, paguba fizică la restaurant este considerată pierdere directă.
pierderi indirecte (consecinţă) – pierdere financiară rezultată indirect din apariţia unei
pagube fizice directe sau a furtului proprietăţii. Astfel, în exemplul anterior, pe lângă paguba
fizică directă restaurantul trebuie închis pentru renovare. Pierderea profitului pe perioada de
reparaţii va fi considerată o pierdere indirectă.
Riscurile de răspundere reprezintă un alt tip de riscuri pure pe care mulţi oameni le suportă. Potrivit
legii, orice persoană poate fi considerată răspunzătoare pentru rănirile sau pagubele aduse
proprietăţii cu influenţe negative asupra vieţii altei persoane. În urma unor astfel de acţiuni, un
judecător poate obliga pe vinovat la plata unor despăgubiri.
Din acest punct de vedere, SUA reprezintă societatea cu cele mai multe procese. Conducătorii auto
sunt consideraţi răspunzatori pentru modul în care îşi folosesc vehiculele; operatorii de bărci pot fi
daţi în judecată pentru raniri aduse pasagerilor, a inotatorilor sau a schiorilor din apa. Proprietarii de
animale care pun în pericol viaţa copiilor (câini de pază , serpi, crocodili) sunt predispuşi la procese
civile cu despăgubiri uriaşe.
Companiile pot fi considerate răspunzătoare pentru produsele defecte care pot răni clienţii; medicii,
contabilii, avocaţii sau inginerii pot fi daţi in judecată de către pacienţi respectiv clienţi pentru
greşeli de diagnostic sau de consultanţă.
Riscurile de răspundere au o importanţă deosebită pentru asiguraţi şi asiguratori. În primul rând, nu
există limită maximă privind suma de bani acordată. Orice persoană poate fi dată în judecată pentru

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 5


Suport curs Asigurari si Reasigurari

orice sumă de bani. Spre deosebire de acest tip de daună, în cazul unei proprietăţi limita maximă este
strict stabilită.

Riscul speculativ este generat de o situaţie în care este posibilă obţinerea unui profit. Cele mai
evidente exemple de riscuri speculative se referă la pariuri, loterie, jocurile de noroc, pronosticuri
sportive, jocul pe bursă, etc. Fiecare dintre aceste situaţii are ca scop final obţinerea unui câştig dar
aduc cu sine şi posibilitatea de eşec sau de lipsă a unui profit.
Este important să se facă distincţia între riscurile pure şi speculative întrucât asigurătorii iau în
considerare riscurile pure. Cu anumite excepţii, riscurile speculative nu sunt considerate asigurabile,
iar în aceste cazuri, se apelează la alte tehnici de protecţie împotriva riscurilor (de exemplu, pentru
acoperirea pierderilor, se poate apela la contracte de împrumut bancar, contracte de hedging etc.)
Nu în ultimul rând, societatea poate beneficia de pe urma unui risc speculativ. Spre deosebire de
această situaţie, în cazul apariţiei unui risc pur, societatea va suferi numai pierderi. De exemplu, o
firmă poate dezvolta un produs susţinut, mult mai ieftin. Ca rezultat al acestui eveniment, unii
competitori vor fi forţaţi să intre în stare de faliment, chiar dacă societatea va beneficia de pe urma
introducerii unui astfel de produs pe piaţă. În cazul apariţiei unui risc pur, de exemplu o inundaţie
sau un cutremur de pământ, societatea în ansamblul ei va avea numai de suferit.

1.3.3. Riscuri fundamentale şi particulare

Un risc fundamental este un risc care afectează întreaga economie sau grupuri. Exemple de astfel
de riscuri cuprind inflaţia, şomajul ciclic, foametea, recesiunea economică, războiul - toate afectează
un număr mare de persoane. Putem identifica riscuri fundamentale cauzate de aspecte sociale,
economice, politice sau catastrofele naturale care afectează la scară largă, creând premisele unei
incapacităţi de acoperire din partea companiilor de asigurare care refuză în aceste cazuri să preia
riscul aferent acestor tipuri de fenomene.
Există şi excepţii de riscuri fundamentale care sunt preluate în asigurare:
riscul de terorism acoperit pentru World Trade Center;
riscul de război acoperit de clauze suplimentare la poliţele de asigurare de cargo maritim;
riscul de cutremur acoperit în California.
Riscul unor dezastre naturale reprezintă un alt exemplu de risc fundamental. Uragane, tornade,
cutremure de pămănt, inundaţii si incendii de păduri pot duce la pierderi de milioane de dolari şi la
decese. De exemplu în anul 1992 uraganul Andrew a cauzat pierderi asigurate de 15.5 miliarde
dolari, situându-se pe locul întâi în topul catastrofelor naturale din SUA. Istoria uraganelor din SUA
a continuat în 1998 cu uraganul George (2.8 miliarde dolari) şi în 1999 cu uraganul Floyd (2
miliarde de dolari). Alte exemple de dezastre naturale includ: în Japonia, în 1991, taifunul Mireille
care a produs pagube asigurate de 7 miliarde de dolari şi apoi în 1999, un alt taifun Bart cu pagube
asigurate de 4.1 miliarde de dolari. Şi anul 2000 a fost anul unor dezastre naturale: în Japonia,
inundaţii şi alunecări de teren (990 milioane dolari), în Europa de apus, inundaţtii după furtuna
Oraţia (747 milioane dolari), în SUA, furtuni de zăpadă (1.07 miliarde dolari în trei luni de zile).

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 6


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Un alt risc fundamental este riscul de terorism. Multe ţări se confruntă în ultima vreme cu o creştere
semnificativă a terorismului care cauzează daune proprietarilor şi pierderi de vieţi omeneşti. Cel mai
important atac din istoria omenirii rămâne cel din 11 septembrie 2001 când 4 avioane comerciale au
fost folosite în scopuri teroriste, efectele fiind distrugerea celor două turnuri ale complexului World
Trade Center, afectarea serioasă a clădirii Pentagonului respectiv moartea a peste 5000 de oameni.
Pierderile asigurate s-au situat la nivelul a 120 miliarde de dolari iar efectele s-au propagat în
întreaga industrie a asigurărilor şi nu numai. Şi alte ţări se confruntă cu acest timp de risc: în anul
1998, în Irlanda de Nord şi Marea Britanie, o maşină bombă a cauzat moartea a peste 300 de oameni,
în 1999 şi 2003, în Rusia, atacuri ale teroriştilor ceceni au dus la pierderi de multe vieţi omeneşti; în
2002 în Yemen, atacat de o barcă de viteză cu bombe la bord a atacat un petrolier şi a cauzat pierderi
de 85 milioane dolari.
Spre deosebire de riscurile fundamentale, un risc particular este un risc care poate fi
localizat/identificat, prin cauza sau efectele sale, la nivel de indivizi/persoane. Chiar dacă cauza
poate fi identificată la o scară largă (de exemplu, o furtună ce afectează o întreagă regiune), efectele
sunt identificate sau relaţionate cu fiecare persoană afectată – nu toate proprietăţile din regiune vor fi
afectate.
Ca exemple se pot menţiona:
furt auto;
jafuri la bănci;
incendiu în locuinţă;
accidente auto sau de muncă etc.
Distincţia dintre un risc fundamental şi unul particular este importantă întrucât în cazul unui
risc fundamental, întrucât asigurarea nu este disponibilă, guvernul ţării afectate poate acorda
asistenţă celor afectaţi. Asigurarea socială şi programele de asigurare guvernamentală, subvenţiile şi
garanţiile guvernamentale pot fi utile în protecţia împotriva unor astfel de riscuri.

1.4 Centralizarea riscurilor şi a resurselor

Orice persoană care trăieşte într-o societate organizată este afectată de riscuri într-un fel sau altul.
Riscul este definit ca ceva viitor şi nesigur, care dacă se va produce va duce la o pierdere. Persoanele
fizice, societăţile comerciale şi alte organizaţii se întâlnesc cu riscul în activitatea lor, iar asigurările
îi ajută să se protejeze împotriva riscurilor.
Pe măsura evoluţiei relaţiilor economice, oamenii, confruntaţi destul de frecvent cu pericole ce le
pun în primejdie viaţa şi proprietatea, au descoperit necesitatea de a apela la asigurare ca modalitatea
cea mai simplă de a se proteja pe ei şi bunurile ce le aparţin.
Cele mai importante consecinţe ale riscului în societate sunt următoarele:
Îngrijorare: evenimentele riscante tind să creeze o stare de incertitudine şi să provoace
oamenilor agitaţie. Efectul îngrijorării este alocarea ineficientă a resurselor.
Oportunităţi pierdute: dacă riscul este cel care consumă resursele companiei, atunci firma
nu le mai poate folosi în scopuri financiare. Aceste oprtunităţi pierdute reduc beneficiile

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 7


Suport curs Asigurari si Reasigurari

pentru investitori.
Costuri de finanţare a riscului: atunci când riscurile duc la pierdere, companiile pot să
aleagă între reţinere şi transfer al riscului către o altă parte (de exemplu, o societate de
asigurari). Aceste costuri de finanţare a riscului pot folosi aproape tot bugetul companiilor.
Inabilitatea de a plănui: atunci când există informaţii imperfecte şi incertitudini în ceea ce
priveşte rezultatele sau variaţii de la rezultatele anticipate, managerii nu pot crea planuri de
afacei realiste.
Speculaţie: ,,Fără efort, nu există câştig, fără risc, nu există beneficii”. Stabilirea unui nivel
controlabil de risc în anumite momente poate duce la obţinerea nivelului dorit de beneficii.
Lipsa unei iniţiative va proteja persoana de anumite expuneri dar în acelaşi timp nu-i va
aduce niciun beneficiu.

1.5. Caracteristicile riscului asigurabil

Este important să înţelegem că nu toate riscurile pot fi asigurabile. Pentru a fi asigurabil, dincolo de
a fi un risc pur, financiar şi particular, un risc trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele
condiţii:
evenimentul este neprevăzut şi fortuit – evenimentul trebuie să fie accidental şi evitabil.
Producerea evenimentului trebuie să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului.
există interes asigurabil – adică cel care se confruntă cu un eveniment (risc) să fie afectat, să
sufere o pierdere. Ne putem asigura împotriva riscului de furt al propriului autovehicul,
întrucât dacă acesta va fi furat, vom suferi o pierdere.
asigurarea lui nu contravine interesului public – de aceea, de exemplu nu se poate asigura
riscul de a primi amenzi contravenţionale;
riscul afectează grupuri mari omogene – un număr suficient de mare de expuneri la riscuri
similare, cu istorice asemănătoare vor permite asigurătorilor să stabilească tendinţe în
frecvenţa şi severitatea pierderilor viitoare.
efectele evenimentului sunt măsurabile şi pot fi cuantificate din punct de vedere financiar.
Diferenţele principale între riscurile asigurabile şi riscurile neasigurabile sunt centralizate în
următorul tabel:
Risc asigurabil Risc neasigurabil
Financiar Non-financiar
Pur Speculativ
Particular Fundamental
Eveniment fortuit Act intenţionat
Interes asigurabil Lipseşte interesul asigurabil
Moral şi legal Imoral şi ilegal

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 8


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Expuneri omogene Expunderi eterogene

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 9


Suport curs Asigurari si Reasigurari

CAPITOLUL 2 MANAGEMENTULUI RISCULUI ÎN ASIGURĂRI

Este evident că riscul poate afecta pe oricine, oriunde, oricând şi de aceea trebuie găsite metode de
tratare a acestuia.
Managementul riscului este un proces prin care sunt identificate expunerile de pierdere cu care se
poate confrunta o persoană juridică sau fizică şi prin care se aleg tehnicile cele mai potrivite în
înlăturarea acestor expuneri. În trecut, managerii de risc considerau că organizaţiile se confruntă
doar cu riscuri pure (riscul pur presupune una din următoarele situaţii: pierdere sau lipsa pierderii).
Noile forme de management al riscului iau în considerare şi anumite riscuri speculative.
Managementul riscului nu trebuie confundat cu managementul asigurării. Managementul riscului
este un concept mult mai larg şi include toate acele tehnici care înlătură expunerile la pierdere, pe
lângă metoda clasică de asigurare a pierderilor.
Managementul riscului este un proces care urmăreşte două tipuri de obiective. Un tip de obiective se
referă la obiectivele ante-pierdere. Organizaţia trebuie să se pregătească pentru pierderi potenţiale în
cel mai economic mod, printr-o analiză de cost a programelor de siguranţă, a primelor de asigurare
plătite şi a costurilor determinate de alte metode de tratare a pierderilor. Managementul riscului
încearcă să reducă temerile din cadrul organizaţiei, mai ales la nivel de management mediu şi
superior ( de exemplu, riscul de a fi chemaţi în justiţie ca urmare a fabricării şi comercializării unui
produs defect).
Cel de-al doilea tip de obiectiv al procesului de managementul riscului se referă la obiectivele post-
pierdere. Supravieţuirea organizaţiei după apariţia unei pierderi este un exemplu de astfel de
obiectiv, impunând reluarea, cel puţin parţială, a activităţilor într-o perioadă de timp rezonabilă.
Menţinerea veniturilor după apariţia pierderii este un alt prerogativ al conducerii superioare a
oricărei organizaţii – chiar dacă nu se poate realiza o stabilitate perfectă a acestora.
Programul de managementul riscului implică cinci etape :
1. dezvoltarea programului ;
2. analiza riscurilor ;
3. analiza soluţiilor ;
4. luarea deciziei ;
5. administrarea programului.

Etapa întâi : Dezvoltarea programului


Fără îndoială, această etapă este cea mai importantă parte a managementului riscului. Acest pas
iniţial stabileşte direcţia şi oferă indicaţii pentru întregul program de management al riscului. Mai
întâi, managerul de risc stabileşte obiectivele programului, care trebuie să fie corelate cu obiectivele
generale ale organizaţiei. Mai apoi, managerul de risc stabileşte echipa care se va ocupa de
desfăşurarea acestui program – este imperativ ca managerul de risc să obţină sprijinul şi cooperarea
celorlalte departamente din cadrul organizaţiei. Pentru a asigura comunicarea cu celelalte
departamente, managerul de risc trebuie să scrie un raport care să detalieze procedurile standard.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 10


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Acest raport va reprezenta baza de comparaţie pentru stabilirea gradului de succes al programului ce
urmează a fi implementat.

Etapa a doua : Analiza riscurilor


După ce stabileşte o direcţie şi un scop final, managerul de risc va trece la identificarea, cuantificarea
şi evaluarea riscurilor multiple care restricţionează organizaţia în atingerea obiectivelor generale.
Nici un risc nu poate fi tratat corespunzător dacă nu este identificat în prealabil. Managerii de risc
apelează la o serie de instrumente pentru a crea o listă de priorităţi privind expunerile de risc
indiferent de severitatea lor. Pe astfel de listă sunt incluse expuneri de tipul : expuneri ale proprietăţii
(clădiri, fabrici, echipamente, date electronice, stocuri de materiale etc.), expuneri de răspundere
(produse defecte, poluare, discriminare între salariaţi etc.), expuneri ale veniturilor ( cheltuieli de
reluare a activităţii, pierderi contingente ale organizaţiei etc.), expuneri ale resurselor umane
(handicap, deces, pensionare sau şomaj, boli şi accidente profesionale etc.) etc. Pentru a crea această
listă de expuneri, managerii de risc apelează la chestionare de analiza riscurilor, inspecţii la faţa
locului, grafice, documente financiare, date statistice etc. Totodată, managerii de risc trebuie să ţină
cont de tendinţele industriei şi de schimbările de pe piaţă care pot determina noi tipuri de expuneri
cauzatoare de temeri pentru organizaţie. Principalele preocupări recente ale managementului riscului
se referă la creşterea costurilor de compensare a lucrătorilor, efectele fuziunilor şi consolidărilor
dintre asigurători şi brokeri, creşterea costurilor de litigii, finanţarea riscurilor prin pieţele de capital
etc.
In asigurări se spune că: „Dacă poţi cuantifica un risc, îl poţi înlătura”. Managerii de risc apelează la
metode statistice sofisticate pentru a cuantifica riscurile, cum ar fi analiza tendinţei centrale sau
distribuţii (Poisson, normală, binomială, binomială negativă). Procesul de cuantificare al riscului este
cunoscut drept „ cartografierea riscurilor” sau „profilul riscurilor”.
După ce fiecare risc a fost identificat şi cuantificat, managerul de risc poate să evalueze gradul în
care organizaţia va fi afectată în activitatea sa de apariţia unui astfel de risc. Întrucât organizaţia
dispune de resurse limitate, managerul de risc trebuie să se concentreze asupra priorităţilor. Odată ce
managerul de risc a estimat cele două caracteristici ale unui risc – frecvenţă şi severitate -,
expunerile vor fi ordonate ţinând cont de importanţa lor relativă.

Etapa a treia: Analiza soluţiilor


La această etapă, managerul de risc va căuta să aleagă combinaţia aproape perfectă de instrumente
care vor permite organizaţiei să înlăture efectele riscurilor identificate fără costuri ridicate.
În primul rând, managerul de risc va trebui să se asigure că a identificat toate soluţiile posibile pentru
fiecare expunere – acest proces de brainstorming va reduce la zero posibilitatea ca vreo opţiune de
control sau finanţare a riscului să fie trecută cu vederea.
Una din tehnicile utilizate la această etapă este arborele de soluţii din managementul riscului.
(figura 1)

FIGURA 1 – Arborele de soluţii din managementul riscului

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 11


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Identifică riscul

EVITA NU EVITA

CONTROL Fara CONTROL

Prevenire Reducere

FINANTAREA RISCULUI

Reţinere Transfer

Soluţiile de înlăturare a efectelor riscurilor pot fi clasificate ca metode de control a riscului şi metode
de finanţare a riscului. Controlul riscului se referă la tehnici care reduc frecvenţa şi/sau severitatea
riscului. Finanţarea riscului se referă la tehnici care vor oferi fondurile necesare pentru acoperirea
pierderilor apărute ca urmare a riscului.
Cele mai cunoscute tehnici de control al riscului sunt următoarele:
Evitarea - o anumită expunere este înlăturată definitiv. De exemplu,
pierderile cauzate de inundaţii pot evitate prin schimbarea zonei în care acestea se produc.
Avantajul acestei tehnici este că frecvenţa riscului este redusă la zero. Dar, din păcate, există
şi dezavantaje: organizaţia nu poate evita toate expunerile sau o astfel de alternativă este
nefezabilă.
Prevenirea pierderii – frecvenţa riscului este redusă. De exemplu, măsuri de
prevenire a litigiilor ca urmare a comercializării de produse defecte presupune inscripţionarea
produselor cu mesaje de atenţionare, instituirea unor puncte de control în procesul de
producţie etc.
Reducerea pierderii – măsuri de diminuare a severităţii pierderii după
producerea riscului. De exemplu, reabilitarea lucrătorilor care au suferit accidente de muncă,
limitarea numerarului în casierii etc.
În ceea ce priveşte finanţarea riscului, se pot menţiona următoarele tehnici:
Reţinerea – organizaţia reţine o parte sau întreaga pierdere care rezultă în
urma apariţiei riscului. Reţinerea poate fi activă sau pasivă. Atunci când organizaţia este
conştientă de expuneri şi planifică reţinerea pierderii, reţinerea este considerată activă. În

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 12


Suport curs Asigurari si Reasigurari

cazul reţinerii pasive, fie managerul de risc nu a identificat expunerea, fie nu a luat nici o
măsură de control sau a omis să ia vreo măsură. Cu ajutorul reţinerii, organizaţia va putea
economisi fondurile pe termen lung, va avea cheltuieli mai mici şi va încuraja astfel aplicarea
unor măsuri de prevenire a pierderii. Totuşi, adoptând această tehnică, organizaţia se poate
confrunta cu pierderi mai mari, cu taxe mai mari etc.
Transferuri, altele decât asigurarea – metode prin care riscurile pure şi
consecinţele financiare sunt transferate unei alte părţi. Exemple de astfel de transferuri includ
contractele în general prin care se transferă riscurile, contractele de leasign, înţelegerile de
exonerare a responsabilităţii etc. Astfel, un manager de risc va avea posibilitatea să transfere
riscuri care nu sunt acceptate în asigurare sau să obţină costuri mai reduse decât primele de
asigurare estimate pentru acoperirea unui risc. Totuşi, transferul unor pierderi poate eşua
dacă contractul este ambiguu sau în cazul în care partea ce preia pierderea nu-şi poate
îndeplini obligaţiile, responsabilă rămânând organizaţia iniţială.
Asigurarea – poate fi utilizată în combinaţie cu reţinerea. Organizaţia urmează
să reţină doar o mică parte din pierderea maximă posibilă care ar putea apărea. În cazul în
care recurge la o astfel de tehnică de finanţare a riscului, organizaţia va primi o indemnizaţie
după apariţia pierderii, îşi va reduce temerile şi îşi va lărgi orizontul de planificare al
activităţii. Pe de altă parte, organizaţia va fi confruntată cu nivele ridicate de cost de transfer,
va fi nevoită să aloce timp şi efort pentru negocierea contractului de asigurare.

În determinarea celei sau celor mai bune metode pentru tratarea expunerilor, managerul de risc va
apela la o matrice pentru a le clasifica în funcţie de frecvenţă şi severitate(figura 2).

FIGURA 2 – Matricea managementului riscului


Tipul de Frecvenţa Severitatea Tehnică de managementul
pierdere pierderii pierderii riscului
1 Redusă Redusă Reţinere
2 Ridicată Redusă Controlul riscului şi reţinere
3 Redusă Ridicată Asigurare
4 Ridicată Ridicată Evitare

Primul tip de pierdere este caracterizat de frecvenţă şi severitate reduse. Un exemplu de o astfel de
pierdere poate fi furtul unui dicţionar de pe biroul unei secretare. Acest tip de expunere poate fi tratat
prin reţinere, întrucât pierderea apare mult prea rar şi, atunci când apare, produce daune reduse.
Al doilea tip de expunere este mai serios. Pierderile apar frecvent, dar severitatea este relativ redusă.
Exemple de astfel de expuneri includ daune materiale la automobile, cereri de compensare a
lucrătorilor, furt în magazine etc. Controlul riscului poate fi utilizat în aceste cazuri pentru a reduce
frecvenţa pierderilor. În plus, întrucât pierderile apar în mod regulat şi sunt previzibile, tehnica
reţinerii poate fi şi ea utilizată.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 13


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Al treilea tip de expunere poate fi înlăturat cu ajutorul asigurării. Asigurarea este potrivită pentru
acele cazuri cu o frecvenţă redusă dar de o severitate semnificativă. Severitatea semnificativă
presupune existenţa unui potenţial catastrofic, în timp ce o probabilitate redusă indică caracterul
fezabil al achiziţionării poliţei de asigurare. Exemple de astfel de expuneri includ incendiile,
exploziile, dezastrele naturale etc. Managerul de risc poate apela la o combinaţie între reţinere şi
asigurare pentru a face faţă acestor expuneri.
Al patrulea tip şi cel mai serios de expunere este cel caracterizat prin frecvenţă şi severitate ridicate.
În acest caz, managerul de risc va apela la evitare. De exemplu, un conducător auto cu o serie de
condamnări pentru conducere în stare de ebrietate nu va fi angajat de o organizaţie pe acest post,
întrucât organizaţia poate fi expusă riscului de a fi dată în judecată de terţe părţi care vor suferi
daune cauzate de respectivul conducător auto.
După alegerea soluţiilor de tratare a riscurilor, managerul de risc va cuantifica aceste soluţii în
termeni de bani, timp şi resurse umane necesare aplicării lor.
Totodată, managerul va realiza o analiză calitativă a soluţiilor găsite, luând în considerare impactul
adoptării unui astfel de program asupra strategiilor organizaţiei şi asupra acţionarilor.

Etapa a patra: Luarea deciziei


După ce managerul de risc a stabilit o listă de soluţii posibile, începe etapa cea mai grea. Cum
resursele organizaţiei sunt limitate, managerul trebuie să aleagă cu atenţie dintre acestea soluţia cea
mai potrivită. Pentru aceasta, managerul de risc trebuie să fie familiarizat cu diferite modele de luare
a deciziilor – financiar, etic, benchmarking, judecată profesională. O combinaţie care poate fi de
folos este modelul ierarhic de atribute multiple care oferă posibilitatea analizării unei soluţii din
perspective multiple.

Modele financiare (analiza valorii nete prezente)


+ Benchmarking
+ Modelare subiectivă de probabilităţi (scenarii)
+ Judecăţi profesionale (Matricea managementului riscului, Preţul asigurării =
Valoare estimată a pierderii + Prima de asigurare + Cheltuieli indirecte + Profit)
+ Modele etice (Egoism – “daca este bine pentru tine, ar trebui să acţionezi”;
Relativism social – “dacă este bine pentru grup, este bine şi pentru tine”; Utilitarianism – “ar
trebui să votăm”; Optimalism Pareto – “niciodată nu trebuie făcut ceva care ar putea răni pe
altcineva”)
____________________________________________
= Modelul Ierarhic de Atribute Multiple

Managerul de risc nu va lua decizia finală fără a cere sfatul şi sprijinul altor persoane interesate.
Totuşi, fără a fi implementat, programul, cât ar fi el de bun, nu va aduce nici un beneficiu
organizaţiei. Implementarea programului înseamnă comunicarea declaraţiei de management al
riscului tuturor departamentelor din cadrul organizaţiei în care sunt prevăzute obiectivele

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 14


Suport curs Asigurari si Reasigurari

programului. Pe lângă declaraţie, managerul de risc va elabora şi un manual de managementul


riscului pentru a fi utilizat în aplicarea programului. Manualul descrie în detaliu programul şi poate
fi un instrument foarte util în instruirea noilor angajaţi care vor fi implicaţi în program. Manualul
precizează şi responsabilităţile, obiectivele şi tehnicile disponibile managerului de risc. Pe lângă
managerul de risc, la elaborarea şi comunicarea programului, a manualului şi a declaraţiei de
managementul riscului vor participa şi alte departamente interesate în tratarea diferitelor expuneri ale
organizaţiei, cum ar fi: contabilitatea, financiarul, marketingul, producţia etc.

Etapa a cincea: Administrarea sistemului


Dupa ce soluţia a fost implementată, este esenţială obţinerea unui feed-back asupra succesului
programului. Pentru aceasta, managerul va utiliza sisteme de informare din managementul riscului –
baze de date care permit managerului să stocheze şi să analizeze date de managementul riscului şi să
utilizeze aceste date în previziunea de pierderi viitoare. Programul trebuie revizuit periodic pentru a
evalua în ce măsură obiectivele acestuia sunt atinse, în special secţiunile referitoare la costuri,
proceduri de siguranţă, proceduri de prevenire a pierderilor. Înregistrarea datelor referitoare la
pierderi va permite detectarea oricăror variaţii în frecvenţă şi severitate a acestora.
În final, managerul trebuie să determine dacă politicile de management al riscului corespund
obiectivelor şi strategiilor generale ale organizaţiei. Este dificil de evaluat succesul unui program,
întrucât depinde cum este definit „succesul”. De obicei, managerul de risc va apela la două tehnici.
Prima este de evaluare pe baza rezultatelor, dar principalul dezavantaj al acestei tehnici constă în
faptul că există mult prea multe variabile care sunt în afara controlului managerului de risc. De
aceea, managerul de risc aplică şi metoda evaluării pe baza activităţii. Această metodă permite
variaţii de la rezultatele estimate în cazuri de forţă majoră. Întrucât metoda este mult mai „gentilă”
cu managerii de risc, soluţia optimă pentru caracterizarea succesului unui program implementat
rămâne aplicarea unei combinaţii de cele două tehnici.
Implementarea necorespunzătoare a programelor de managementul riscului sau ignorarea acestora
stau la baza recentelor dezastre financiare. Astăzi, investitori din lumea întreagă încep să impună ca
obligatorie, la nivelul managementului de nivel superior al marilor corporaţii, aplicarea unor
concepte precum managementul riscului pentru a se putea astfel calcula riscurile în ansamblul lor. În
pofida costurilor ridicate ale implementării sistemului de managementul riscului, companiile au
înţeles marile oportunităţi pe care le determină implementarea acestuia.
În anii ce urmează, se previzionează o dezvoltare intensivă a domeniului menţionat, care va deveni
pentru companiile de asigurare- reasigurare o prioritate şi care va face, poate, diferenţa între succes
şi faliment.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 15


Suport curs Asigurari si Reasigurari

CAPITOLUL 3 - CONCEPTE TEHNICE ÎN ASIGURĂRI

Specificul activităţii de asigurări derivă şi din utilizarea unor termeni speciali, a căror înţelegere
poate sprijini agentul de asigurare sau asistentul de brokeraj în oferirea unor servicii de calitate
pentru consumatorul final – asiguratul. De regulă, contractul de asigurare se încheie între două părţi
– asigurat şi asigurător. In contract pot fi menţionate mai multe persoane: contractantul, beneficiarul.

3.1 Concepte tehnice

Asiguratul este o persoană fizică sau juridică, care în schimbul primei de asigurare plătite
asiguratorului, îşi asigură bunurile impotriva unor calamităţi naturale sau accidente, împotriva unor
evenimente ce pot afecta viaţa sau stare de sănătate.

Asigurătorul este compania specializată (companie de asigurări) care are obiect de activitate
acoperirea riscurilor înregistrate de asiguraţi şi care, în schimbul unei sume de bani plătită de
asigurat, se obligă să plătească anumite sume de bani (despăgubire de asigurare) în condiţiile în care
asiguratul suferă pierderi materiale la producerea evenimentului asigurat.

Beneficiarul asigurării este desemnat în caz de daună să încaseze indemnizaţia de asigurare la


producerea evenimentului asigurat prevăzut în contract.

Contractantul asigurării este persoana care semnează poliţa în nume propriu, obligându-se faţă de
asigurător să plătească primele de asigurare. Contractantul se mai numeşte şi stipulant al asigurării.
Aceeaşi persoană poate să fie asigurat, contractant şi beneficiar. Există şi situaţii în care asiguratul
poate fi diferit de beneficiar – astfel, în cazul asigurărilor de viaţă pe termen limitat, beneficiarul este
o persoană distinctă, nominalizată de asigurat, pentru a primi despăgubirea în cazul producerii
riscului asigurat (decesul asiguratului). În cazul asigurărilor de răspundere civilă auto, asiguratul este
cel care plăteşte prima de asigurare iar beneficiarul este terţa persoană păgubită de asigurat în urma
producerii unui accident auto din vina asiguratului. Asiguratul poate fi diferit şi de contractant.
Astfel, în cazul asigurărilor de sănătate pentru angajaţi, contractantul este compania angajatoare care
se obligă să plătească primele de asigurare iar asiguratul este angajatul a cărui stare de sănătate este
asigurată.

Obiectul asigurării se referă la bunurile deţinute de o persoană, viaţa sau starea de sănătate a unei
persoane şi răspunderea unei persoane faţă de terţe persoane. În cazul asigurărilor de bunuri,
contractul de asigurare oferă despăgubire asiguratului în cazul în care bunurile sunt distruse total sau
parţial ca urmare a unui risc asigurat (furt, incendiu, cutremur etc.). În cazul asigurărilor de persoane,
asigurarea oferă o indemnizaţie convenită pentru prejudiciile suferite ca urmare a unor riscuri
asigurate (deces, boală, invaliditate etc.). în cazul asigurărilor de răspundere, compania de asigurări
oferă despăgubiri terţelor care au fost păgubite de către asigurat ( vătămare corporală, distrugerea
bunurilor etc.)

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 16


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Riscul asigurat este evenimentul sau grupul de evenimente care odată produs(e), datorită efectelor
sale obligă pe asigurător să plătească asiguratului despăgubirea asigurată. Riscul asigurat
îndeplineşte anumite condiţii :
1) Producerea fenomenului pentru care se încheie asigurarea să fie posibilă.
2) Fenomenul (evenimentul) trebuie să aibă în toate cazurile un caracter întâmplător (să aibe o
frecvenţă redusă de apariţie)
3) Este necesar ca acţiunea fenomenului să poată fi înregistrată în evidenţa statistică ( să existe date
despre producerea în trecut a acestui fenomen)
4) Producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului asigurării
(aceştia să nu o poată influenţa)

Evaluarea în vederea asigurării este operaţiunea prin care se stabileşte valoarea bunurilor în vederea
cuprinderii lor în asigurare. Evaluarea poate avea ca rezultat:
• Supraevaluarea bunurilor  slăbirea preocupării asiguraţilor pentru prevenirea pagubelor şi
în plus o primă de asigurare mai mare
• Subevaluarea bunurilor  în caz de pagubă despăgubirea nu-i permite asiguratului să poată
compensa în intregime pierderea suferită.

Suma asigurată reprezintă partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă
răspunderea în cazul producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Fiind unul din
elementele care stau la baza calculării primei de asigurare, suma asigurată reprezintă limita maximă
a răspunderii asigurătorului. Stabilirea sumei asigurate se realizează în mod diferit în funcţie de tipul
de asigurare:
În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată se stabileşte prin evaluare şi poate fi mai
mică sau cel mult egală cu preţul de vânzare al bunului respectiv, practicat pentru acel bun pe
piaţă, în momentul încheierii asigurării.
În cazul asigurărilor de persoane, suma asigurată nu este limitată printr-o evaluare, ci se
stabileşte ţinând cont de posibilităţile de plată a asiguratului şi de gradul de risc al
asiguratului (istoric medical, stare de sănătate, hobbyuri, ocupaţie, etc.).
În cazul asigurărilor de răspundere, suma asigurată se stabileşte prin convenţie sau prin
reglementări (exemplu, asigurarea de răspundere civilă auto).

Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilită pe care asiguratul o plăteşte
asigurătorului. Nivelul acesteia depinde de mai mulţi factori cum ar fi : natura bunului asigurat,
dimensiunea riscurilor, numărul şi tipul riscurilor, intensitatea riscurilor, mărimea posibilă a
daunelor, gradul de dispersie a riscului, suma asigurată, durata contractului, nivelul franşizei,
întinderea geografică a acoperirii, istoricul daunelor etc. Prima de asigurare brută reprezintă preţul
protecţiei oferite de asigurător pentru acele riscuri transferate de către asigurat. Prima brută include
prima netă (pură, teoretică) - destinată acoperirii despăgubirilor şi sumelor asigurate - şi adaosul de
primă (suplimentul sau încărcătura primei) – acoperă cheltuielile generale de achiziţie şi
administrare ale asigurătorului

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 17


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Norma de asigurare se referă la suma asigurată stabilită pe unitatea de obiect asigurat, (bucată,
metru pătrat, tonă etc.) Este întâlnită numai în cazul asigurărilor de bunuri, (obligatorii).

Paguba sau dauna reprezintă pierderea, în expresie bănească, intervenită la un bun asigurat, ca
urmare a producerii evenimentului împotriva căruia sa încheiat asigurarea. Din punct de vedere al
gradului de extindere a pagubei, aceasta poate fi pagubă totală - bunul a fost distrus în întregime –
sau pagubă parţială - pierderea intervenită este mai mică decât valoarea bunului.

Prin durata asigurării (perioada de asigurare) se înţelege perioada de timp în care rămân valabile
raporturile de asigurare între asigurat si asigurător, exact cum au fost stabilite în contract. Pe tot
parcursul ei cele două părţi care intervin în asigurare trebuie să respecte obligaţiile ce le revin din
contractul de asigurare.

Despăgubirea (indemnizaţia) de asigurare reprezintă suma de bani pe care asigurătorul o datorează


asiguratului în vederea compensării pagubei produse de riscul asigurat. Poate fi în limita sumei
asigurate - egală sau mai mică decât paguba, în funcţie de principiul de răspundere al asigurătorului
aplicat pentru acoperirea pagubei. Pentru stabilirea mărimii despăgubirii în raport cu paguba, se
folosesc trei principii: principiul acoperirii (răspunderii) proporţionale, principiul răspunderii pe baza
primului risc şi principiul răspunderii limitate.
Principiul răspunderii proporţionale - despăgubirea se stabileşte în acelaşi raport cu
paguba, în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat, după formula:
d/p = s/v sau d = p * s/v
unde :
d = despăgubirea de asigurare
p = paguba
s = suma asigurată
v = valoarea bunului asigurat
Mărimea despăgubirii este influenţată de mărimea pagubei şi de raportul între suma asigurată
şi valoarea reală a bunului asigurat.Despăgubirea va fi egală cu paguba numai când suma
asigurată este egală cu valoarea bunului.
Atunci când se aplică principiul acoperirii pe baza primului risc, despăgubirea este
egală cu paguba, fără însă a depăşi suma asigurată. În acest sistem, mărimea despăgubirii
depinde deci numai de cea a pagubei, respectiv a sumei asigurate, fără a fi influenţată de
raportul între suma asigurată şi valoarea bunului.
Potrivit principiului acoperirii limitate, asiguratul suportă o parte din pagubă.
Asigurătorul acoperă numai acea parte din daună care depăşeşte o limită dinainte stabilită
şi înscrisă în contract, numită franşiză.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 18


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Franşiza este partea din valoarea pagubei – exprimată în sumă absolută sau în mărime relativă –
care va fi acoperită de asigurat. Franşiza poate fi de două tipuri:
Franşiza atinsă – în acest caz, asigurătorul acoperă în întregime paguba, până la nivelul
sumei asigurate dacă paguba este mai mare decât franşiza.
Franşiza deductibilă – asigurătorul este responsabil pentru partea de pagubă ce depăşeşte
nivelul franşizei.
3.2 Clasificarea asigurărilor

În multitudinea tipurilor de asigurări dezvoltate pe parcursul anilor, o clasificare simplă a


asigurărilor este aceea după tipul de risc pe care îl acoperă, cum ar fi: asigurarea de incendiu,
asigurarea de accidente, asigurările de răspundere civilă, asigurarea mărfurilor pe timpul
transportului, etc.

1. Ţinând cont de forma de asigurare, asigurările se împart în:


Asigurări obligatorii – condiţiile contractului de asigurare sunt unitare, stabilite de
autoritatea în domeniu, pentru toţi subiecţii ce se încadrează în caracteristicile stabilite de
lege;
Asigurări facultative – acordul privind protecţia la risc prin asigurare se face între
asigurător şi asigurat, pe baza acceptării condiţiilor stabilite de compania de asigurări şi
agreate de asigurat.
Asigurări obligatorii Asigurări facultative
sunt cuprinse toate bunurile de acelaşi fel – cuprinde doar o parte din bunurile de
asigurare totală; acelaşi fel;
exclude posibilitatea selecţiei riscurilor din permite selecţia riscurilor, dar tarifarea este
partea asigurătorilor permiţând o dispersie mai mare decât la asigurările obligatorii;
largă a acestora;
suma asigurată este stabilită prin lege sub suma asigurată se stabileşte de comun
forma unor norme de asigurare – asigurare acord între părţi, însă ea nu poate depăşi
normată; valoarea reală a bunului asigurat din
momentul încheierii poliţei;

2. Din punct de vedere al domeniului asigurării, asigurările sunt clasificate în următoarele


grupe:
Asigurări de bunuri – au ca obiect anumite bunuri (autovehicule, construcţii, animale,
culturi agricole, etc.) care sunt expuse anumitor riscuri provocatoare de pagube;

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 19


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Asigurări de răspundere civilă (asigurare de responsabilitate) – obiectul asigurării constă


într-o valoare patrimonială egală cu prejudiciul ce ar urma să-l plătească asiguratul unei terţe
persoane pentru care răspunde conform legii sau a unui contract;
Asigurări de persoane – au ca obiect persoana fizică, viaţa şi integritatea acesteia supuse
ameninţării unor evenimente care pot provoca boala, invaliditatea sau decesul;
Asigurarea de risc financiar – unii specialişti o tratează ca făcând parte din asigurarea de
bunuri, constă în asigurarea riscului de neplată din partea debitorului (fie risc comercial, fie
risc bancar).
Asigurările de bunuri şi de răspundere civilă sunt asigurările contra pagubelor fiind denumite şi
asigurările de daune având drept scop repararea prejudiciului care ameninţă patrimoniul
asiguratului.
Întrucât asigurările de persoane garantează plata sumelor fixate prin contract, independent de
existenţa sau importanţa prejudiciului pe care producerea riscului le-ar putea provoca asiguratului,
acestea se mai numesc şi asigurări ale sumelor de bani.

3. Un alt criteriu de clasificare al asigurărilor este riscul asigurat. Pe baza acestui element, sunt
cunoscute următoarele clase de asigurări:
Riscuri determinate de calamităţile naturale (trăsnet, cutremur, inundaţie, uragan);
Riscuri din accidente (caderi de corpuri, coliziuni, răsturnări, etc.);
Riscuri ale animalelor (diferite boli, epizotii, accidente);
Evenimente ce pot surveni în viaţa oamenilor (decesul, supravieţuirea, invaliditate, boala,
căsătoria);
Prejudicii cauzate terţilor (asigurarea de răspundere civilă, asigurări de răspundere
profesională).

4. Ţinând cont de criteriul privind raportul de asigurare, asigurările se împart în:


Asigurări directe – raporturile de asigurare se stabilesc de fiecare dată nemijlocit între
asigurat şi asigurător, fie în baza legii, fie în baza contractului de asigurare. În această
categorie se încadrează şi coasigurarea care presupune mai mulţi asigurători şi un singur
asigurat;
Asigurări indirecte (reasigurări) – apare ca un raport care se stabileşte de fiecare dată între
două societăţi de asigurare dintre care una are calitatea de reasigurat şi cealaltă de
reasigurător. Aceasta are la bază contractul de reasigurare prin care reasiguratul cedează
reasigurătorului o parte din riscurile asumate prin contractele de asigurare directă.
Reasigurătorul se obligă ca la producerea evenimentelor preluate să contribuie la acoperirea
despăgubirilor în limitele convenite prin contract.

5. Dacă ne referim la sfera de întindere teritorială, asigurările sunt:

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 20


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Asigurări interne – se caracterizează prin faptul că părţile contractante, obiectul asigurat şi


riscurile cuprinse în asigurare se află sau se produc pe treitoriul aceluiaşi stat. Stabilirea
sumei asigurate şi plata primelor şi despăgubirilor de asigurare se realizează în moneda
statului pe teritoriul căruia se află bunurile;
Asigurări externe – se caracterizează prin faptul că fie părţile contractante, fie obiectul
asigurat, fie riscurile asigurate se află sau se produc pe teritoriul altui stat. În această
categorie sunt incluse: asigurarea mărfurilor pe parcursul transportului extern, asigurarea
navelor maritime şi fluviale ce parcurg rute internaţionale, asigurarea de călătorie şi altele.

6. Nu în ultimul rând, dacă ţinem cont de prevederile legislative specifice asigurărilor, conform
Anexei nr. 1 la Legea nr. 403/2004 pentru modificarea si completarea Legii nr. 32/2000 privind
societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, în România se practică următoarele tipuri de
asigurări:
A. Asigurări de viaţă:
1. Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare;
2. Asigurări de căsătorie, asigurări de naştere;
3. Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de investiţii;
4. Asigurări permanente de sănătate.
B. Asigurări generale:
1. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă şi bolile profesionale), pentru
care se acordă: despăgubiri financiare; despăgubiri în natură; despăgubiri mixte
(financiare şi în natură); despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane
în timpul transportului;
2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă: despăgubiri financiare; despăgubiri în
natură; despăgubiri mixte (financiare şi în natură);
3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare), care acoperă
daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor; daune survenite la
mijloacele de transport terestru, altele decât cele cu motor;
4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă daune survenite la
mijloacele de transport feroviar care se deplasează sau transportă mărfuri ori
persoane;
5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă daune survenite la mijloacele
de transport aerian;
6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă daune
survenite la mijloace de transport maritim respectiv lacustru sau fluvial;
7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă daune suferite de mărfuri, bagaje şi alte
bunuri, pe timpul transportului;
8. Asigurări de incendiu şi alte calamităţi naturale, care acoperă daune suferite de
proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 si 7), cauzate

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 21


Suport curs Asigurari si Reasigurari

de incendiu; explozie; furtună; alte fenomene naturale în afara furtunii; energie


nucleară; surpare de teren;
9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele
decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 si 7), atunci când aceste daune sunt
cauzate de grindină sau îngheţ, furt, altele decât cele prevăzute la pct. 8;
10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care acoperă daune care rezultă
din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea transportatorului);
11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care acoperă
daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport aerian (inclusiv răspunderea
transportatorului);
12. Asigurări de răspundere civila pentru mijloace de transport maritim, lacustru şi
fluvial, care acoperă daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport maritim,
lacustru şi fluvial (inclusiv răspunderea transportatorului);
13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă daune din prejudicii produse
terţilor, altele decât cele menţionate la pct. 10, 11 şi 12;
14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri: insolvabilitate, credite de
export, vânzare în rate, credite ipotecare, credite agricole;
15. Asigurări de garanţii pentru garanţii directe, garanţii indirecte;
16. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă riscuri de şomaj; insuficienţa
veniturilor; pierderi datorate condiţiilor meteorologice nefavorabile; nerealizarea
beneficiilor; riscurile aferente cheltuielilor curente; cheltuielile comerciale
neprevăzute; deprecierea valorii de piaţă; pierderile de rentă sau alte venituri
similare; pierderile comerciale indirecte, altele decât cele menţionate anterior;
pierderile financiare necomerciale; alte pierderi financiare, conform clauzelor
contractului de asigurare;
17. Asigurări de protecţie juridică, care acoperă cheltuielile cu procedura judiciară şi alte
cheltuieli, cum ar fi: recuperarea pagubei suferite de asigurat printr-o procedură civilă
sau penală, apărarea ori reprezentarea asiguratului într-o procedură penală,
administrativă sau împotriva unei reclamaţii îndreptate împotriva acestuia;
18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor sau
absenţelor de la domiciliu ori de la locul de resedinţă permanentă.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 22


Suport curs Asigurari si Reasigurari

CAPITOLUL 4 - CONTRACTUL DE ASIGURARE

4.1 Principiile care stau la baza asigurărilor

Asigurările se bazează pe o serie de principii, ce derivă din specificitatea activităţii. Astfel,


principiile de bază ale asigurării sunt:

1. Interesul asigurabil = dreptul legal de a se asigura impotriva unor riscuri ce pot afecta viata,
proprietatea sau actiunile personale fata de terte persoane. Principiul permite stabilirea prin asigurare
a unei relatii juridice recunoscute, care da dreptul cuiva de a incheia o asigurare valida.

2. Buna credinta (maxima) = obligatia ambelor parti in cadrul unui contract de asigurare sa-si
dezvaluie una alteia toate faptele materiale, indiferent daca li s-a cerut acest lucru in mod expres sau
nu. Prin fapt material înţelegem orice fapt care poate modifica o decizie cu privire la acceptarea
conditiilor contractului care se propune. În ce priveşte obligaţia de dezvăluire, este necesar de reţinut
următoarele aspecte:
– durata: pana la intrarea in vigoare a contractului
– reactivarea obligatiei: la reinnoire sau in momentul modificarii conditiilor materiale pe
perioada politei
– intermediarii – trebuie sa declare toate faptele materiale de care au cunostinta,
identificandu-se cu entitatea pe care o reprezinta

3. Despagubirea (indemnizatia) = o compensatie financiara precisa stabilita de asigurat tinand cont


de nivelul pagubei aparute. Principiul se referă la faptul ca prin asigurare, se incearcă readucerea
unui asigurat, in urma unei pierderi, la aceeasi pozitie financiara pe care o avea inaintea pierderii

4. Subrogarea = dreptul unui asigurator care acorda o despagubire de a-si recupera platile efectuate,
pe baza unor obligatii pe care le au tertii fata de asigurat in cazul respectiv. Cu alte cuvinte,
asiguratorul uzeaza de drepturile asiguratului pentru a-si recupera banii.

5. Contributia = doi sau mai multi asiguratori participa impreuna la acelasi contract de despagubire.
Fără o informare prealabilă a tuturor asigurătorilor, asigurarea va fi dublata ducând la aparitia unui
câştig pentru asigurat, ceea ce contravine principiului de indemnizatie.

6. Cauza proxima = cauza care a determinat efectul, motivul efectiv al unei daune. Cauza proxima
reprezintă cauza care produce o dauna sau care se afla la originea unei serii de evenimente care
produc dauna (daca acele riscuri au fost incluse in asigurare)

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 23


Suport curs Asigurari si Reasigurari

4.2 Elemente ale contractului de asigurare

4.2.1 Definitie si caractere juridice

Contractul de asigurare este actul juridic incheiat intre asigurat si asigurator care reglementeaza
drepturile si obligatiile lor reciproce in functie de felul asigurarii facultative.
Aşa cum se poate observa din definiţia dată de către lege contractului de asigurare, acesta este un
contract consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, aleatoriu, contract generator de drepturi de
creanta, cu existenţa de sine stătătoare, de adeziune.
• Contractul de asigurare este un contract consensual deoarece pentru formarea şi existenţa sa
valabilă este necesară simpla exprimare a voinţei juridice a părţilor, neînsoţită de vreo formă de
publicitate juridică. Forma scrisă, ce se înţelege în mod obligatoriu (art. 10 din Lege), reprezintă
forma contractului, nu şi o condiţie pentru existenţa sa.
• Contractul de asigurare este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece esenţială în
componenţă este reciprocitatea drepturilor şi obligaţiilor, inclusiv interdependenţa acestora. Astfel,
obligaţiei asiguratului de a plăti prima de asigurare îi corespunde obligaţia asiguratorului de a plăti
indemnizaţia de asigurare pentru pierderea ce a înregistrat-o asiguratul ca urmare a producerii
evenimentului asigurat, după cum şi sub aspectul drepturilor, se constată că asiguratul care a plătit
prima de asigurare este îndreptăţit să fie indemnizat de asigurator pentru pierderea suferită în urma
producerii riscului asigurat. La rândul său, asiguratorul nu este ţinut de obligaţia de a plăti vreo
indemnizaţie până la plata primei de asigurare aferente riscului şi este în drept de a o pretinde de la
asigurat.
• Contractul de asigurare este un contract cu titlu oneros, deoarece, în esenţă, fiecare parte îşi
doreşte obtinerea unui avantaj. Caracterul oneros este evident la contractul de asigurare prin
reciprocitatea prestaţiilor, respectiv, la asigurat, plata primei de asigurare cu scopul de a obţine
protecţie şi în final indemnizarea pentru pierderea înregistrată ca urmare a producerii evenimentului
asigurat, respectiv, pentru asigurator, primirea de prime de asigurare în schimbul protecţiei acordate
asiguratului şi a plăţii indemnizaţiei de asigurare. Criteriul cel mai acceptat pentru determinarea
caracterului oneros al contractului în general şi al contractului de asigurare în mod special, rezultă
din analiza cauzei contractului şi nu din interdependenţa drepturilor şi obligaţiilor.
• Contractul de asigurare este un contract de tip aleatoriu, deoarece existenţa sau întinderea
prestaţiei părţilor depinde de un eveniment incert. Aşadar, la încheierea contractului de asigurare nu
se poate calcula întinderea prestaţiilor, nu se poate cuantifica câştigul sau pierderea şi uneori nu se
ştie nici măcar dacă va exista un câştig sau o pierdere.
• Contractul de asigurare este un contract afectat de modalităţi, atât de termen cât şi de condiţie.
Modalitatea termenului se materializează în sensul că un contract de asigurare este întotdeauna
marcat de o dată de începere a răspunderii asiguratorului pentru consecinţele producerii riscului
subscris iar în ceea ce priveşte materializarea condiţiei, acesta începe să producă efecte numai odată
cu îndeplinirea condiţiei producerii riscului asigurat.
• Sub aspectul efectelor produse, contractul de asigurare este un contract generator de drepturi
de creanţă, deoarece acesta este constituit din drepturi şi obligaţii reciproce materializate în bani.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 24


Suport curs Asigurari si Reasigurari

• Contractul de asigurare este un contract de adeziune deoarece se încheie pe bazele contractuale


oferite de asigurator. Asiguraţii pot accepta oferta unui asigurator de protecţie împotriva riscurilor
sau o pot respinge. Dacă o acceptă, aceştia aderă pur şi simplu la condiţiile oferite de asigurator.

Contractul de asigurare conţine elemente esenţiale, care prin efectele juridice ce le produc, pot afecta
chiar existenţa contractului sau clauze obişnuite, ce nu afectează contractul sub aspectul existenţei
sale.
Clauzele esenţiale ale contractului de asigurare menţionate la art. 10 din Legea nr. 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările din Romania:
1. numele complet, domiciliul şi/sau sediul părţilor contractante, calitatea în care se află ca
părţi la contractul respectiv;
2. obiectul contractului de asigurare, de bunuri, de persoane sau de răspundere civilă;
3. riscul sau riscurile ce se acoperă prin contractul de asigurare;
4. evenimentul asigurat;
5. momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asiguratorului;
6. prima de plată şi modul de plată al acesteia;
7. sumele asigurate;
8. alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.

4.2.2 Elementele contractului de asigurare

Elementele principale ale contractului de asigurare sunt:


interesul asigurarii – prezinta particularitati in raport cu formele concrete ale asigurarii: de
bunuri, de persoane si de raspundere civila.
riscul asigurarii – este un element central al contractului de asigurare. Riscul reprezinta insasi
cauza asigurarii.
suma asigurata – reprezinta suma pana la concurenta careia asiguratorul raspunde fata de
asigurat, in cazul producerii evenimentului acoperit prin asigurare (ea serveste ca baza si pentru
calcularea primei).
prima – constituie obligatia asiguratului si reprezinta suma de bani pe care o primeste
asiguratorul in schimbul prestatiei promise: despagubirea sau suma asigurata. Prima este pretul
pentru ca asiguratorul sa ia asupra sa riscul.

4.2.3 Incheierea contractului de asigurare

In conformitate cu prevederile art.10 din Legea nr.136/1995, cu modificarile si completarile


ulterioare, contractul de asigurare se incheie in forma scrisa.
Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 25
Suport curs Asigurari si Reasigurari

Incheierea si derularea asigurarilor de catre asigurator impune parcurgerea mai multor faze sau etape
care conduc, in ultima instanta la intocmirea contractului (politei) de asigurare.
intocmirea declaratiei (cererii) de asigurare – consta in raspunsurile asiguratului, in scris, la
intrebarile formulate de asigurator si prin care se manifesta vointa de a incheia contractul1.
evaluarea nivelului de risc – prezinta pentru asigurator o importanta deosebita, deoarece, in
functie de acest element esential al contractului, se apreciaza daca se poate accepta riscul si
dimensiunile primei de asigurare aferente.
momentul intocmirii contractului – de regula, contractul de asigurare se considera incheiat la
plata primelor de asigurare si emiterea politei de asigurare si este valabil exclusiv pentru
bunurile si riscurile specifice in polita.
continutul contractului (politei) de asigurare - in principiu, contractul de asigurare cuprinde
doua parti: clauzele imprimate (sub forma unor extrase din conditiile generale care
reglementeaza raporturile dintre asigurat si asigurator, menite sa atraga atentia asiguratului
asupra drepturilor si obligatiilor sale) si partile neimprimate ale documentatiei (care se refera,
in principal, la indicarea partilor contractante, denumirea riscurilor, suma asigurata si durata
contractului cu indicarea datei intrarii in vigoare).
durata contractului – reprezinta perioada de timp la care se refera drepturile si obligatiile
partilor.
proba contractului – consimtamantul valabil al partilor se cere a fi exprimat in scris. El nu
poate fi dovedit cu martori, chiar daca exista un inceput de dovada scrisa.
interpretarea contractului – principiul care se aplica in materie de asigurari este cel al
interpretarii stricte a conditiilor contractului. Intelesul termenilor din polita de asigurare, ca si
cel al expresiilor curente, se vor interpreta in sensul lor de baza, folosit de persoane obisnuite.

4.2.4 Efectele contractului de asigurare

Ca orice contract sinalagmatic, contractul de asigurare presupune drepturi si obligatii


corelative intre parti ce pot fi delimitate in doua perioade: pana la ivirea evenimentului asigurat si
dupa producerea evenimentului asigurat.

 Drepturile si obligatiile asiguratului pana la producerea evenimentului asigurat se refera


la urmatoarele:
– dreptul de a modifica contractul;
– dreptul de a incheia asigurari suplimentare;
– dreptul de rascumparare;
– obligatia asiguratului privind plata primei de asigurare;

1
art.13 din Legea nr.136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in Romania, cu modificarile si completarile ulterioare.
Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 26
Suport curs Asigurari si Reasigurari

– obligatia de a informa asiguratorul in privinta modificarii circumstantelor care agraveaza


riscul;
– obligatia de intretinere a bunului asigurat in bune conditii conform dispozitiilor legale in
vigoare.

 Drepturile si obligatiile asiguratului dupa producerea evenimentului asigurat se refera la


urmatoarele:
– de a incasa indemnizatia de asigurare;
– combaterea efectiva a calamitatilor pentru limitarea pagubei si salvarea bunurilor asigurate;
– pastrarea si paza bunurilor ramase pentru prevenirea degradarilor ulterioare;
– avizarea asiguratorului, in termenele prevazute in conditiile de asigurare, cu privire la
producerea evenimentului asigurat;
– participarea la constatarea cazului asigurat produs si a pagubei rezultate;
– furnizarea de date si acte referitoare la evenimentul asigurat.

 Drepturile si obligatiile asiguratorului pana la producerea evenimentului asigurat se


refera la urmatoarele:
– dreptul de a verifica existenta bunului asigurat si a modului in care acesta este intretinut;
– dreptul de a aplica sanctiuni legale cand asiguratul a incalcat obligatiile privind intretinerea,
folosirea si paza bunurilor asigurate;
– obligatia de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de asigurare, daca asiguratul l-a
pierdut pe cel original.

 Drepturile si obligatiile asiguratorului dupa producerea evenimentului asigurat se refera


la urmatoarele:
– achitarea indemnizatiei catre asigurat;
– constatarea procedurii evenimentului asigurat si evaluarea pagubelor;
– stabilirea cauzele daunelor si imprejurarile in care acestea s-au produs pentru determinarea
obligatiei sale de plata si a marimii indemnizatiei. Pentru aceasta este necesar sa se verifice:
daca asigurarea era in vigoare la data producerii riscului;
daca primele de asigurare au fost platite si perioada de timp pentru care au fost achitate;
daca bunurile in cauza sunt cuprinse in asigurare;
daca evenimentul producator de daune este datorat unui risc impotriva caruia s-a incheiat
asigurarea.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 27


Suport curs Asigurari si Reasigurari

4.2.5 Incetarea contractului de asigurare

De regula, contractul de asigurare cu durata determinata inceteaza prin ajungerea la termen, adica
odata cu expirarea perioadei pentru care a fost incheiat.
Un alt mod de incetare a contractului il constituie producerea evenimentului asigurat. Dupa plata
sumei asigurate, obligatiile asiguratorului fata de asigurat se sting, ceea ce echivaleaza cu incetarea
automata a contractului. Aceasta situatie se intalneste la asigurarea de viata si de accidente a
persoanelor, cand survine cazul asigurat. Pentru asigurarea de bunuri contractul inceteaza numai
daca prin relizarea riscului bunul asigurat a fost distrus in totalitate. Daca distrugerea a fost partiala
contractul poate continua sa-si produca efectele, in principiu pentru o suma asigurata redusa. In cazul
asigurarii de raspundere civila daca suma asigurata nu se epuizeaza prin achitarea despagubirii
tertului prejudiciat prin fapta asiguratului, asiguratorul va raspunde in continuare pana la concurenta
sumai contractate.
Constituie alte moduri de incetare a contractului de asigurare:
 denuntarea – este o modalitate de incetare a contractului care consta in exercitarea acestuia in
mod unilateral, din cauze autorizate de lege;
 rezilierea – inseamna desfacerea acestuia pentru viitor, datorita neexecutarii obligatiei uneia
dintre parti din cauze care-i sunt imputabile.
 nulitatea contractului - poate rezulta din declaratiile neexacte sau necomplete facute de asigurat
cu prilejul contractarii asigurarii, ca urmare a incetarii prevederilor cuprinse in conditiile de
asigurare, sau din lipsa de interes la bunurile asigurate, in momentul contractarii asigurarii.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 28


Suport curs Asigurari si Reasigurari

CAPITOLUL 5 - ACTIVITĂŢILE UNEI COMPANII DE


ASIGURĂRI

Cele mai importante activităţi pe care le realizează o companie de asigurări sunt următoarele:

Tarifarea
Subscrierea
Producţie
Lichidarea de daune
Reasigurare
Investiţii

5.1 Tarifarea poliţelor

Tarifarea se referă la stabilirea preţurilor de asigurare. Tarifarea în asigurări diferă în mod


considerabil de stabilirea preţurilor la alte produse. Când alte produse sunt vândute, societatea, în
general, ştie în avans ce costurile de producţie sunt, astfel că un preţ poate fi stabilit pentru a acoperi
toate costurile şi adaosul de profit. Cu toate acestea, compania de asigurari nu ştie în avans ce
costurile reale vor fi. Asigurătorul speră că primele plătite în avans vor fi suficiente pentru a plăti
toate cererile de despăgubire şi a acoperi cheltuielile de operare şi profitul dorit.
Persoana care determină tarifele este cunoscut ca actuar. Un actuar este un matematician de înaltă
calificare, care este implicat în toate fazele activităţii de asigurare, inclusiv de planificare, de
stabilire a preţurilor, şi de cercetare. În asigurări de viaţă, actuarul studiază date statistice pe naşteri,
decese, căsătorii, boala, ocuparea forţei de muncă, şi accidente. Pe baza acestor informaţii, actuarul
stabileşte tarifele pentru poliţele de asigurare de viaţă şi de sănătate. Obiectivele sunt de a calcula
primele care vor face afaceri profitabile, să îi permită să concureze eficient cu al alti asigurători.
În asigurările de bunuri şi răspundere, actuarii determina, de asemenea, tarifele pentru diferite
produse de asigurare. Tarifele sunt bazate pe experienţa companiei privind pierderile trecute şi
statistici din industrie. Statisticile privind uragane, tornade, incendii, boli, rata criminalitatii,
accidentele de circulaţie sunt, de asemenea, analizate cu atenţie.

5.1.1 Tarifarea în asigurări de viaţă

Există în principal două metode de a ratei de a face în asigurări de viaţă:


• prima neta unica
• prima netă anuală nivel

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 29


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Prima neta unica


Politele de asigurare de viaţă pot fi achiziţionate cu o primă unică, sau cu prime anuale, semianuale,
trimestrial, sau lunar. Deşi cele mai multe politici nu sunt cumpărate cu o primă unică, prima netă
unică reprezintă baza de calcul a tuturor primelor de asigurare de viaţă.Prima netă unică poate fi
definită ca fiind valoarea actualizată a indemnizaţiei viitoare. La calcularea primei nete unice, numai
mortalitate şi veniturile din investiţii sunt luate în considerare.

Asigurarea la termen
Prima netă unică pentru asigurarea la termen poate fi uşor de calculat. Perioada de protecţie este doar
pentru o perioadă determinată sau la o vârstă a declarat. Valoarea nominală este plătită dacă
asiguratul moare în termenul prevăzut, dar nu este plătită dacă asiguratul moare după perioada de
protecţie a expira.Costul de asigurare în fiecare an este determinată prin înmulţirea probabilitatea de
deces cu suma de asigurare înmulţit cu valoarea actualizată a 1m.u. pentru perioada de timp fondului
sunt deţinute.

5.1.2.Tarifarea în asigurări de bunuri şi răspundere

Există trei metode de tarifare în asigurările de bunuri şi de răspundere- experienţă, clasa şi merite.

Tarifarea pe experienţă
Tarifarea pe experienţă înseamnă că fiecare expunere este evaluată individual, iar rata este
determinată în mare măsură de experienţa subscriitorului. Aceasta metoda este folosita atunci când
expunerile sunt atât de variate că tarifarea pe clase nu poate fi utilizată, sau, atunci când statisticile
nu sunt credibile. Tarifarea pe experienta este utilizat pe scară largă în asigurări maritime. Deoarece
sunt o multitudine de nave maritime, porturi de destinaţie, mărfuri transportate, tarifele în asigurările
maritime sunt determinate pe baza experienţei.

Tarifarea pe clasă
Cele mai multe tarife utilizate astăzi sunt stabilite ţinând cont de clasă. Tarifarea pe clasă înseamnă
expuneri cu caracteristici similare, sunt plasate în aceeaşi clasă de subscriere, şi fiecare se plăteşte în
acelaşi ritm. Tarifarea de clasă se bazează pe presupunerea că pierderile viitoare de a asiguraţilor vor
fi determinate în mare măsură de acelaşi set de factori. De exemplu, principalii factori de clasificare
în asigurări de viaţă includ varsta, sex, sănătate, şi dacă solicitantul fumează sau este nefumător. În
consecinţă, persoanele sănătoase, care sunt de aceeaşi vârstă şi sex şi nefumători sunt amplasate în
aceeaşi clasă de subscriere şi plătesc aceeaşi primă pentru asigurările de viaţă. Fumatorii sunt plasaţi
într-o clasă diferită de subscriere şi plătesc rate mai mari.
Avantajul major al tarifării pe clase este uşurinţa în aplicare. De asemenea, cotele de prime pot fi
obţinute rapid. Tarifarea pe clase este, de asemenea, numit şi tarifare manuala, deoarece cotele sunt

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 30


Suport curs Asigurari si Reasigurari

sunt publicate într-un manual de tarifare. Tarifarea pe calse este utilizata pe scară largă în cazul
asigurarilor de locuinţă, accidente şi de viaţă.

Tarifarea pe merit
Tarifarea pe merite este un plan de evaluare prin care tarifele de clasă sunt ajustate în sus sau în jos
bazate pe experienţa pierderilor individuale. Tarifarea pe merit se bazează pe presupunerea că
experienta de pierdere a unui asigurat va diferi substanţial de experienţa de pierdere a altor asiguraţi.

5.2 Subscrierea riscurilor (Underwriting)

Subscrierea se referă la procesul de selecţie şi clasificare a solicitanţilor de asigurare. Underwriterul


(subscriitorul de risc) este persoana care decide dacă să accepte sau să respingă o cerere de asigurare.
Subscriitorul se străduieşte în mod constant pentru a selecta anumite tipuri de solicitanţi şi de a
respinge alţii, astfel încât să obţină un portofoliu profitabil de riscuri asigurabile.
Pentru a atinge obiectivul de subscriere anumite principii sunt respectate. Trei principii sunt
importante:
• selectarea asiguraţilor în conformitate cu standardele de subscriere ale companiei
• echilibru în stabilirea tarifelor in cadrul fiecarei clase de asigurare
• egalitate intre asigurati

Primul principiu este acela că subscriitorul trebuie să selecteze asiguraţii potenţiali în conformitate
cu standardele de subscriere ale companiei. Acest lucru înseamnă că subscriptorii ar trebui să
selecteze numai acei asiguraţi a căror experienţă de pierdere nu va depăşi experienţa pierderii
asumate în structura de tarifare. De exemplu, o companie ar putea dori sa asigure numai secţiile
performante şi se aşteaptă ca pierderile reale sa fie mult sub medie. Standardele de subscriere sunt
stabilite pornind de la aceste secţii, şi un tarif este stabilit pe baza unui raport al pierderilor relativ
scăzut. Să presupunem că rata daunelor estimate este stabilita la 30 la sută, iar tariful este stabilit în
consecinţă. Subscriitorii ar trebui să asigure numai acele secţii de producţie care pot să atingă
standardele stricte de subscriere, astfel încât rata reală a daunei pentru compania client sa nu
depăşeasca 30 la sută.

5.2.1 Etape în subscriere

După ce politica asigurătorului de subscriere este stabilita, aceasta trebuie să fie comunicata fortei de
vanzari. Subscriere iniţiala începe cu agentul aflat pe teren.
Acest prim pas este adesea numit subscriere pe teren. Agentulului i se spune ce tipuri de solicitanţi
sunt acceptabile, limitati sau interzişi. De exemplu, în domeniul asigurărilor auto, unui agent i se
poate spune să nu accepte aplicaţii care au fost condamnati pentru conducere în stare de ebrietate,
care sunt necasatoriti si au sub 21 de ani, sau care detin masini sport de mare putere. În asigurările de

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 31


Suport curs Asigurari si Reasigurari

bunuri, anumite expuneri, cum ar fi piste de bowling şi restaurante, ar putea fi prezentate la un


underwriter superior pentru aprobare.
În asigurările de bunuri şi răspundere, agentul are adesea autoritatea de a angaja societatea imediat,
sub rezerva refuzului ulterior ale cererii şi anularea de un underwriter superior. Astfel, este important
ca agentul sa urmeze politica companiei când inregistreaza solicitarea aplicatintilor de asigurare.
În asigurările de viaţă, agentul trebuie să solicite, de asemenea, aplicantilor elemente în conformitate
cu politica de subscriere a companiei. Agentul poate fi pus să nu accepte solicitanţii care sunt
dependenţi de droguri, alcoolicii activi, sau persoanele care lucrează în meserii periculoase.
Subscriitorul necesită anumite tipuri de informaţii pentru a decide dacă să accepte sau să respingă un
aplicant de asigurare. Tipul de informaţii variază în funcţie de tipul de asigurare. În asigurarea de
bunuri, atât caracteristicile fizice ale proprietăţii cat şi caracteristicile personale ale solicitantului
trebuie să fie luate în considerare. Caracteristicile fizice includ tipul de construcţie, gradul de
ocupare a clădirii, calitatea protecţiei, sistemul de alimentare cu apă, expunerea de la clădirile din
jur.
În ceea ce priveşte caracteristicile personale ale solicitantului, informaţiile care indică prezenţa
hazardului moral este deosebit de importantă. Underwriterul vrea să excluda aplicantii care ar putea
provoca în mod deliberat o pierdere sau o cerere ridicol de mare, dincolo de valoarea sa reală. Astfel,
starea financiară, istoricul pierderilor, obiceiurile de viaţă, şi caracterul moral sunt deosebit de
importante în procesul de subscriere.
Informaţii pentru subscriere pot fi obţinute dintr-o mare varietate de surse. Cele mai importante surse
includ următoarele:
• Cererea;
• Raportul agentului;
• Raportul de inspecţie;
• Inspecţie fizică;
• Examenul fizic şi raportul medicul ce a asistat examenul;

Cererea este o sursă de informaţii de bază pentru subscriere. Aceasta diferă în funcţie de tipul de
asigurare. De exemplu, la asigurarea de viaţă, cererea va include vârsta individului, sexul, greutatea,
ocupaţia, istoricul de sănătate personală şi familială, precum şi orice hobby-uri periculoase, cum ar fi
săriturile cu paraşuta.
Raportul agentului este o altă sursă de informaţii. Majoritatea companiilor cer agentului realizarea
unei evaluări a viitorului asigurat. De exemplu, în asigurările de viaţă, agentul poate fi solicitat să
menţioneze cât timp el sau ea l-a cunoscut pe solicitant, pentru a estima veniturile solicitantului
anuale şi valoarea netă a acestuia, pentru a decide dacă solicitantul intenţionează să renunţe la
asigurarea de viaţă existenta, şi să determine dacă cererea este rezultatul solicitării agentului.
Un raport de inspecţie poate fi necesar, în special în cazul în care subscriitorul suspectează
hazardul moral. O firmă din afară investighează solicitantul şi face un raport detaliat către
companie. Raportul poate include starea financiară actuală a solicitantului, obiceiurile de consum,
starea civilă, suma datoriilor restante, facturi neachitate, istoria poliţei, condamnările penale, şi alte
informaţii suplimentare, cum ar fi dacă solicitantul a mai declarat faliment.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 32


Suport curs Asigurari si Reasigurari

O inspecţie fizică poate fi de asemenea necesară înainte ca cererea pentru o asigurarea de bunuri sau
de răspundere civilă să fie aprobată. Agentul sau reprezentantul companiei poate inspecta fizic
clădirile sau fabricile care urmează să fie asigurate şi să prezinte apoi un raport subscriitorului. De
exemplu, în asigurarea de accidente, o inspecţie poate dezvălui condiţiile nesigure de muncă, cum ar
fi maşini periculoase; încălcarea normelor de siguranţă, cum ar fi nepurtarea ochelarilor de protecţie
atunci când este utilizată o maşină de şlefuire; şi o fabrică excesiv de plină de praf sau substanţe
toxice.
Deosebit de important pentru asigurările de viaţă, un examen fizic va dezvălui dacă solicitantul este
supraponderal, are hipertensiune arterială, sau are anomalii cardiace sau ael sistemului respirator, ale
aparatului urinar sau în alte părţi ale corpului. Un raport al medicul ce asistă examinarea poate fi,
de asemenea, necesară, acesta fiind un raport al medicului care a tratat reclamantul în trecut.
Asigurătorii caută continuu noi surse de informaţii care permit subscriitorilor să verifice solicitanţii
cu mai multă atenţie. Una dintre întrebările cele mai controversate astăzi este dacă asigurătorii ar
trebui să poată să utilizeze testele genetice în realizarea procesului de subscriere.

5.2.2 Luarea deciziei de subscriere

După ce subscriitorul evaluează informaţiile, trebuie luată o decizie de subscriere. Există trei decizii
de de subscriere pornind de la o solicitare iniţială de asigurare:
• Acceptarea cererii;
• Acceptarea obiectului cererii asupra căreia se vor opera un anumit număr de restricţii sau
modificări;
• Respingerea cererii.
În primul rând, subscriitorul poate accepta cererea şi recomandă ca poliţa să fie emisă. O a
doua opţiune este de a accepta obiectul cererii asupra căreia se vor opera un anumit număr de
restricţii sau modificări. Înainte ca o poliţă de asigurare de valori să fie emisă, solicitantul poate fi
obligat să instaleze bare de fier la ferestre sau un sistem central de alarmă antifurt; solicitantului îi
poate fi refuzată o poliţă de asigurare a locuinţei şi i se poate oferi o poliţă mai limitată de habitat;
poate fi introdusă o mare reducere într-o poliţă de asigurare a bunurilor; sau poate fi percepută o
primă mai mare pentru asigurarea de viaţă în cazul în care solicitantul este considerat a avea o stare
medie de sanatate. În cazul în care solicitantul este de acord cu modificările sau restricţiile
respective, poliţa este apoi emisă.
A treia decizie este de respingerea a cererii. Cu toate acestea, respingerea excesivă şi
nejustificată a cererilor reduce profitabilitatea asigurătorului şi îndepărtează agenţii care au solicitat
afacerea. Dacă o cerere este respinsă, respingerea trebuie să se bazeze pe o încălcare clară a atingerii
standardelor de subscriere ale asigurătorului.
Mulţi asigurători folosesc acum metode de subscriere informatizate pentru anumite produse de
asigurare care pot fi standardizate, precum cele auto şi asigurarea locuinţei. Ca urmare, deciziile de
subscriere pot fi luate rapid.

5.3 Producţie

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 33


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Termenul de producţie se referă la vânzări şi activităţi de marketing ale asiguratorilor. Asigurările de


viaţă se vând prin agenţii sau departament propriu de vânzări. Acest departament este responsabil
pentru recrutarea şi formarea noilor agenţi şi pentru supravegherea agenţilor general, managerii de
sucursale, şi agenţi locali.
În plus faţă de dezvoltarea unei forţe de vânzări eficiente, o societate de asigurări se angajează într-o
varietate largă de activităţi de marketing. Aceste activităţi includ dezvoltarea unei filozofii de
marketing şi percepţia companiei de rolul său în piaţă, identificarea obiectivelor pe termen scurt şi pe
termen lung de producere; de cercetare de marketing, dezvoltarea de noi produse pentru a răspunde
nevoilor în schimbare ale consumatorilor; dezvoltarea de noi strategii de marketing, şi publicitatea
produselor asigurătorului.
Comercializarea asigurarilor a fost caracterizata printr-o tendinţă distinctă de subliniere a
profesionalismului în ultimii ani. Acest lucru înseamnă că agentul modern ar trebui să fie un
profesionist competent care are un grad ridicat de cunostinte tehnice in asigurari si care pune accent
pe nevoile clientului. Agentul profesional identifică potenţiali asiguraţi, analizează nevoile lor de
asigurare, şi recomandă cea mai bună soluţie pentru problema. După vânzare, agentul are
responsabilitatea de a furniza servicii de follow-up pentru clienti pentru a menţine relatia stabilita in
timpul procesului de vanzare.

5. 4 Lichidarea daunelor

Fiecare societate de asigurări are o divizie de lichidare a daunelor sau un departament pentru
soluţionarea cererilor de despăgubire. Din punctul de vedere al asigurătorului, există mai multe
obiective de bază în lichidarea daunelor:
• Verificarea unei daune asigurate;
• Plata corectă şi promptă a creanţelor;
• Asistenţă personală a asiguraţilor.
Primul obiectiv în soluţionarea cererilor de despăgubire este acela de a verifica faptul că o daună
asigurată a avut loc. Acest pas presupune a stabili dacă o anumită persoană sau proprietate este
asigurat în termenii poliţiei, dar şi gradul de acoperire.
Al doilea obiectiv este plata corectă şi promptă a cererilor de despăgubire. În cazul în care o cerere
valabilă este respinsă, scopul fundamental social şi contractual al protecţiei asiguratului nu este atins.
De asemenea, reputaţia asigurătorul poate fi lezată, iar vânzările de noi poliţe pot fi afectate în mod
negativ. Plata corectă face referire la faptul că asigurătorul trebuie să evite lichidări de daune
excesive şi ar trebui să reziste la despăgubirea cererilor frauduloase, deoarece acestea vor duce în
cele din urmă la prime mai mari. În cazul în care asigurătorul urmează o politica de despăgubire
liberală, toţi deţinătorii poliţei vor suferi pentru că va deveni necesar o creştere a tarifelor pentru toti
asiguratii.
Un al treilea obiectiv este de a oferi asistenţă personală asiguraţilor, după apariţia unei daunei
asigurate. În afară de toate obligaţiile contractuale, asigurătorul ar trebui să ofere şi asistenţă, după
ce apare o daună. De exemplu, ajustorul de daune ar putea asista agentul în a ajuta o familie să
găsească o locuinţă temporară după apariţia unui incendiu.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 34


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Paşi în soluţionarea unei cereri de despăgubire


Există mai multe etape în soluţionarea unei cereri de despăgubire:
• Depunerea cererii de daună;
• Investigarea daunei;
• Dovedirea daunei;
• Luarea deciziei privind plata.

Depunerea cererii de daună


Primul pas constă în înştiinţarea asigurătorului despre dauna apărută. O dispoziţie în ceea ce priveşte
cererea de daună este, de obicei, precizat în poliţă. O prevedere tipică impune asiguratului
notificarea imediată sau cât mai curând posibilă după realizarea daunei. De exemplu, poliţa de
asigurare a locuinţei implică notificarea imediată din partea asiguratului; o poliţă de sanatate poate
solicita asiguratului notificarea în termen de 30 de zile de la apariţia unei daune, sau cât mai curând
posibil după aceea; iar poliţa de raspundere auto necesită că asigurătorul să fie notificat prompt
despre cum, când şi unde s-a întâmplat accidentul sau dauna. Anunţul trebuie să includă, de
asemenea, numele şi adresele tuturor persoanelor vătămate şi ale martorilor.

Investigarea daunei
După primirea notificării, următorul pas este de a investiga dauna. Un ajustor trebuie să determine
apariţia unei daune asigurate precum şi valoarea acestei daune. Trebuie răspuns la o serie de întrebări
înainte ca solicitarea de despăgubire să fie aprobată. Printre întrebările cele mai importante se află şi
următoarele:
• Dauna a apărut în timp ce poliţa era în vigoare?
• Pericolul care a cauzat dauna este acoperit de poliţa?
• Proprietatea distrusă sau deteriorată este acoperită de poliţa?
• Solicitantul are dreptul de a primi despăgubirea?
• Dauna s-a întâmplat într-o locaţie asigurată?
• Este acoperit tipul de daună?
• Este frauduloasă dauna?

Ultima întrebare care se axează pe solicitările de despăgubire frauduloase este deosebit de


importantă. Frauda în asigurări este larg răspândită, în special în asigurările auto şi de sănătate.
Oamenii necinstiţi prezintă frecvent solicitări de despăgubire pentru vătămări corporale pe care nu
le-au suferit defapt.

Dovedirea daunei
Dovedirea unei daune poate fi cerută înainte ca solicitarea de despăgubire să fie plătită. O dovadă a
pagubei suferite se refera la o declaraţie sub jurământ din partea asiguratului pe care se
fundamentează cererea de dauna. De exemplu, în cadrul poliţei de asigurare a locuinţei, asiguratul
poate fi obligat să depună o dovadă daunei care indică momentul şi cauza ce a produs dauna,
Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 35
Suport curs Asigurari si Reasigurari

interesul asiguratului şi al altor persoane în bunurilor deteriorate, alte asigurări care pot acoperi
pierderile, precum şi orice schimbare de proprietate sau de ocupare a proprietăţii pe durata a poliţei.

Decizia privind efectuarea plăţii


După ce cererea de despagubire este investigată, ajustorul trebuie să ia o decizie cu privire la
realizarea plăţii. Există trei decizii posibile.
1. Cererea de despăgubire poate fi plătită. În majoritatea cazurilor, despăgubirea este
plătită prompt în conformitate cu termenii poliţei.
2. Cererea de despăgubire poate fi respinsă. Ajustorul crede că poliţa nu acoperă dauna
sau că cererea de despăgubire este frauduloasă.
3. Cererea de despăgubire poate fi validă, dar ar putea exista un litigiu între asigurat şi
asigurător în ceea ce priveşte suma de bani care trebuie plătită. De exemplu, în cazul
în care apare un litigiu privind o poliţa de asigurare a locuinţei, atât asiguratul cât şi
asigurătorul aleg fiecare un evaluator competent. Cei doi evaluatori aleg un arbitru. În
cazul în care evaluatorii nu pot conveni asupra alegerii unui arbitru, o instanţă de
judecată va numi unul. Odata atins un acord între oricare două dintre cele trei părţi,
atunci acesta devine obligatoriu pentru toate părţile implicate.

5.5 Reasigurarea

Reasigurare este o altă funcţie important a companiilor de asigurare. Reasigurare reprezintă


transferul unei părţi sau a întregii capacitate asigurată iniţial acceptată de un asigurător către un alt
asigurător. Asigurătorul care subscrie iniţial se numeşte cedent. Asigurătorul care acceptă o parte sau
întreaga poliţă de la compania cedentă este numit reasigurător. Suma din asigurare reţinută de
societate cedentă se numeşte reţinerea netă sau limita de retenţie. Suma din asigurare cedată către
reasigurător este cunoscut sub numele de cesiune. Reasigurătorul la rândul lor poate obţine o
reasigurare de la un alt asigurător. Acest lucru este cunoscut drept proces de retrocesiune.
Reasigurarea este utilizată în mai multe cazuri, cum ar fi:
• Sporirea capacităţii de subscriere - Reasigurarea poate fi utilizata pentru a mări capacitatea
companiei de asigurare de subscriere pentru a scrie noi poliţe. Companiei i se poate cere să-şi asume
răspunderea pentru pierderi care depăşesc limitele sale de retenţie. Fără reasigurare, agentul ar trebui
să plaseze sume mari de asigurare la mai multe societăţi de asigurare sau nu accepte riscul.
• Stabilizarea profiturilor - Reasigurarea poate fi folosita pentru a stabiliza profiturile. Un
asigurător poate intenţiona să se evite fluctuaţiile mari în rezultatele financiare anuale. Pierderile pot
fluctua pe scară largă din cauza condiţiilor sociale şi economice, dezastre naturale.
• Asigurarea unei protecţii împotriva unei pierderi catastrofale - Reasigurarea oferă de
asemenea protecţie financiară împotriva unei pierderi catastrofale. Asigurători experienţă pierderi
catastrofale din cauza dezastrelor naturale, explozii industriale, dezastre aeriene comerciale şi alte
evenimente similare. Reasigurarea poate oferi o protecţie considerabilă a societăţii cedente care
prezintă o pierdere catastrofică. Reasigurătorului plăteşte o parte sau toate pierderile care depăşesc
de limita de reţinere a companiei cedente.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 36


Suport curs Asigurari si Reasigurari

5.6 Investiţii

Funcţia de investiţii este o funcţie extrem de importantă în operaţiunile unei companii de asigurări.
Intrucat primele sunt plătite în avans, acestea pot fi investite până la momentul la care devin
necesare pentru plata creanţelor şi a cheltuielilor.

Investiţii pentru asigurarea de viaţă


In cazul asigurarilor de viaţă, investiţiile au un impact important economic şi social asupra pieţei. În
primul rând, contractele de asigurare de viaţă sunt pe termen lung în mod normal, şi datoriile
companiilor de asigurări de viaţă se extind pe perioade lungi de timp, cum ar fi 50 sau 60 de ani.
Cele mai multe investiţii de asigurare de viaţă sunt, prin urmare, pe termen lung, şi obiectivul primar
este siguranţa principalului. Astfel, majoritatea fondurilor sunt investite în obligaţiuni corporative şi
guvernamentale. Doar o mică parte este investit în acţiuni, care fluctueaza foarte mult ca valoare.
Restul este investit în credite ipotecare, imobiliare şi diverse bunuri.
Veniturile obţinute din investiţii sunt extrem de importante în reducerea costurilor de asigurare a
asiguraţilor, deoarece primele pot fi investite şi câştiga dobândă. Dobânda câştigata din investiţii se
reflectă în plata dividendelor catre asigurati, ceea ce duce la reducerea costului de asigurare de viaţă.
Primele de asigurare de viaţă, de asemenea, sunt o sursă importantă de fonduri de capital în
economie. Aceste fonduri sunt investite in centre comerciale, locuinţe, clădiri de birouri, spitale,
instalaţiile noi şi alte asociaţii economice şi sociale.

Investiţii in asigurari de bunuri si de răspundere


Chiar dacă in cazul asigurarilor de bunuri si raspundere, investiţiile sunt mai mici în valoare decât
investiţiile în asigurarile de viata, cele mai multe din aceste fonduri sunt investite în titluri de
valoare, care pot fi rapid vândute pentru a plăti creanţele în cazul în care se produce o catastrofă
majoră - în primul rând actiuni si obligatiuni, mai degrabă decât in imobiliare.
Primele sunt de obicei plătite în avans, astfel încât să poată fi investite până la momentul la care
devin necesare pentru acoperirea cererilor de despăgubire şi a cheltuielilor.
Două aspecte importante trebuie subliniate atunci când analizam decizia investiţionala a
asigurătorilor de bunuri si răspundere. În primul rând, spre deosebire de asigurările de viaţă,
contractele de asigurare de bunuri sau răspundere sunt pe termen scurt prin natura lor. Perioada de
valabilitate în majoritatea contractelor este de un an sau mai puţin, şi cererile de despagubire sunt de
obicei lichidate. De asemenea, spre deosebire de asigurarea de viaţă unde indemnizatiile sunt în
general fixate în valoare, cererile de despagubire in asigurarile de bunuri si raspundere depind în
funcţie de pierderi catastrofale, inflaţie, costurile medicale, costurile de construcţie, costurile de
reparatii auto, condiţiile economice. Din aceste motive, obiectivul investitional este de a asigura un
anumit nivel de lichiditate.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 37


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 38


Suport curs Asigurari si Reasigurari

CAPITOLUL 6 – PIAŢA ASIGURĂRILOR

Piaţa asigurărilor este locul unde se întâlneşte cererea cu oferta de asigurări.Cererea de asigurare
constă în contracte de asigurare, după ce aceasta s-a confruntat şi respectiv s-a armonizat cu oferta.
Nu toate solicitările şi ofertele de asigurare se concretizează în contracte. Aceasta se datorează fie
neacceptării condiţiilor ofertanţilor/solicitanţilor de către solicitanţi/ofertanţi fie faptului că
solicitanţii nu găsesc convenabile ofertele primite.
Cererea de asigurare vine din partea persoanelor fizice şi/sau persoanelor juridice şi are în vedere
nevoi şi scopuri diferite. Cererea de asigurare de viaţă, bunuri şi răspundere civilă vine din partea
persoanelor fizice ce doresc încheierea unor contracte de asigurare pentru protecţia lor şi a familiilor
lor, dar şi din partea persoanelor juridice (angajatori care doresc să ofere securitate angajaţilor în caz
de accidente sau boli profesionale).
Cererea de asigurări de bunuri şi răspundere civilă vine din partea persoanelor juridice(întreprinderi
de tot felul, instituţii publice, organizaţii fără scop lucrativ etc), interesate în protejarea activelor de
care dispun împotriva pericolelor care le ameninţă şi a răspunderilor civile legale faţă de terţi.
Oferta de asigurare vine din partea societăţilor comerciale de asigurare, cu capital privat, de stat sau
mixt, din partea asociaţiilor / companiilor de asigurare de tip mutual.
Caracteristici ale pieţei asigurărilor:
a) Dimensiunea pieţei;
b) Cadrul organizaţional;
c) Operatori.

6.1. Dimensiunea pieţei asigurărilor

Dimensiunea pieţei asigurărilor depinde de mărimea cererii de asigurare. Mărimea cererii de


asigurare este influenţată de puterea economică a persoanelor fizice şi juridice asigurabile. Mărimea
cererii depinde de asemenea, de convingerea participanţilor cu privire la necesitatea serviciilor
furnizate de ofertanţi.
Cererea produselor de asigurare poate fi stimulată prin programe de educare a pieţei şi prin
publicitate. Onestitatea ofertanţilor, transparenţa, profesionalismul, promptitudinea în rezolvarea
daunelor, serviciile post-vânzare, abordarea corectă a potenţialilor clienţi contribuie la creşterea /
scăderea cererii de asigurare. Evident, un argument important în procesul de vânzare – cumpărare îl
reprezintă şi resursele financiare ale solicitanţilor, nivelul de dezvoltare economică al societăţii.
Mărimea pieţei de asigurare este exprimată prin intermediul unor indicatori precum:
numărul contractelor încheiate în perioada de referinţă;
numărul poliţelor active;
cuantumul sumelor asigurate în perioada de referinţă;
volumul primelor brute subscrise pe o perioadă de timp;

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 39


Suport curs Asigurari si Reasigurari

valoarea anuală a primelor de asigurare;


gradul de penetrare a asigurărilor;
densitatea asigurărilor;
gradul de concentrare al pieţei.
Evoluţia volumului de prime brute subscrise în ultimii cinci ani pe piaţa românească e redată mai
jos.

Dinamica primelor brute subscrise in perioada 2005 - 2009

10,000 milioane lei


9,000
8,000
7,000
6,000
5,000
4,000
3,000
2,000
1,000
-
2005 2006 2007 2008 2009

Asigurări de Viaţă Asigurări generale Total

Sursa: date CSA


Pentru comparabilitatea pieţei interne de asigurări cu pieţele externe, există indicatori specifici ca
gradul de penetrare al asigurărilor2 şi densitatea asigurărilor3, gradul de concentrare al pieţei etc.
Indicatorii enunţaţi în paragraful anterior, analizaţi comparativ cu pieţele similare din zonă, permit o
analiză a potenţialului pieţei şi a gradului de dezvoltare a acesteia.
Evoluţia în România a gradului de penetrare a asigurărilor şi a densităţii asigurărilor (cumulat pe
asigurări de viaţă şi asigurări non viaţă):

2
Gradul de penetrare al asigurărilor – reprezintă raportul între volumul primelor brute subscrise şi produsul intern brut.
3
Densitatea asigurărilor – este determinată prin raportarea volumului de prime brute subscrise la numărul populaţiei.
Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 40
Suport curs Asigurari si Reasigurari

Dinamica gradului de penetrare a asigurărilor în PIB(%) şi a densităţii asigurărilor


700
(lei/locuitor) în perioada 2005 - 2009
415.62 413.27
600 5
332.47

500 4
265.7

400 204
3

300
1.8 2
1.77 1.77
200 1.54 1.67

1
100

0
0
2005 2006 2007 2008 2009

Gradul de penetrare a asigurărilor în PIB (%) Densitatea asigurărilor (lei/locuitor)

Sursa: date CSA

6.2. Cadrul organizaţional

Piaţa asigurărilor funcţionează, ca orice alt domeniu, într-un cadru organizat, reglementat şi
supravegheat.
În România, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) este autoritatea administrativă
autonomă de specialitate, cu personalitate juridică, al cărei scop principal este apărarea
drepturilor asiguraţilor şi promovarea stabilităţii activităţii de asigurare în România.
CSA este condusă de un Consiliu al Comisiei compus din şapte persoane, din care un preşedinte,
2 vicepreşedinţi, şi patru membri numiţi de Parlament, în şedinţa comună a celor două Camere şi se
află sub controlul direct al Parlamentului României.
Toate activităţile Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în domeniul asigurărilor, au ca bază
legală Legea nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu
modificările şi completările ulterioare, precum şi toate normele şi hotărârile date în aplicarea acestei
legi de către Comisie. Prin Ordonanţa de Urgenţă nr.201/2005, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr.113/2006, titlul Legii nr.32/2000 a fost modificat, devenind „Legea nr.32/2000
privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor”.
Activitatea de asigurare în România poate fi desfăşurată numai de către societăţile care deţin o
autorizaţie de funcţionare emisă de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
De la data aderării ţării noastre la Uniunea Europeană, pot desfăşura activitate de asigurare pe
teritoriul României şi societăţile autorizate în alte state ale Uniunii Europene, conform principiilor
europene privind libera circulaţie a serviciilor şi dreptul de stabilire, dar cu notificarea prealabilă a
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 41


Suport curs Asigurari si Reasigurari

6.3. Operatori

Conform autorizaţiilor de funcţionare si avizelor date de CSA, în funcţie de provenienţa


acţionariatului, în acest moment în România operează:
Societăţi şi intermediari de asigurare autorizaţi în România;
Societăţi de asigurare care şi-au extins activitatea în Uniunea Europeană conform liberei
circulaţii a serviciilor.
Societăţile de asigurare sunt:
Societăţi al căror obiect de activitate este reprezentat de asigurările generale;
Societăţi al căror obiect de activitate este reprezentat de asigurările de viaţă;
Societăţi compozite, care oferă atât asigurări de viaţă cât şi asigurări generale.

Societăţi al căror obiect de activitate este reprezentat de asigurările de viaţă.


Oferta acestor societăţi este formată din:
1. Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare
2. Asigurări de căsătorie, asigurări de naştere
3. Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de investiţii
4. Asigurări de sănătate
5. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă si bolile profesionale)
6. Asigurări permanente de sănătate

Societăţi al căror obiect de activitate este reprezentat de asigurările generale


Oferta acestor societăţi este formată din:
1. Asigurări de accidente şi boală
2. Asigurări de sănătate
3. Asigurări de mijloace de transport terestru, altele decât cele feroviare
4. Asigurări de mijloace de transport feroviar
5. Asigurări de mijloace de transport aeriene
6. Asigurări de mijloace de transport navale
7. Asigurări de bunuri în tranzit, inclusiv mărfuri transportate, bagaje şi orice alte bunuri
8. Asigurări de incendiu şi calamităţi naturale
9. Asigurări de daune la proprietăţi
10. Asigurări de răspundere civilă a autovehiculelor

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 42


Suport curs Asigurari si Reasigurari

11. Asigurări de răspundere civilă a mijloacelor de transport aerian


12. Asigurări de răspundere civilă a mijloacelor de transport naval
13. Asigurări de răspundere civilă generală
14. Asigurări de credite
15. Asigurări de garanţii
16. Asigurări de pierderi financiare
17. Asigurări de protecţie juridică
18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate

Societăţi compozite, care ofertează atât asigurări de viaţă cât şi asigurări generale4.

Intermediari în asigurări - persoanele fizice sau juridice, denumite broker de asigurare, asistent în
brokeraj, agent de asigurare, subagent sau agent de asigurare subordonat, care desfăşoară activitate
de intermediere în asigurări, în schimbul unui/unei comision/remuneraţii, autorizat sau înregistrat în
condiţiile stabilite de lege, precum şi intermediarii din statele membre care desfăşoară activităţi de
intermediere în asigurări, pe teritoriul României conform dreptului de stabilire şi libertăţii de a presta
servicii, după caz.

1. Agentul de asigurare

Agentul de asigurare poate fi persoană fizică sau juridică.


Asigurătorii sunt obligaţi să deschidă şi să menţină un registru, denumit Registrul agenţilor de
asigurare, în sistem computerizat şi cu arhivarea obligatorie a tuturor modificărilor, care face parte
din Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor şi intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări.
După înregistrare asigurătorii eliberează intermediarilor în asigurări, persoane juridice, un certificat
de înregistrare, iar intermediarilor în asigurări, persoane fizice, o legitimaţie.
Agenţii de asigurare, persoane fizice, au dreptul să se înregistreze la camera de muncă în a cărei rază
teritorială domiciliază, pentru a beneficia de dispoziţiile legale privind vechimea în muncă, fondurile
de pensii şi de asigurări sociale.
Un agent de asigurare persoană fizică sau juridică nu poate intermedia aceleaşi clase de asigurări
decât pentru un singur asigurător. Dacă un asigurat a încheiat o asigurare printr-un agent de
asigurare, asigurătorul în numele căruia acţionează agentul este răspunzător faţă de asigurat pentru
toate actele sau omisiunile agentului de asigurare.
Agenţii de asigurare, persoane fizice şi juridice, şi subagenţii sunt obligaţi să includă în toate
documentele emise, altele decât cele ale asigurătorilor de la care au mandat, inclusiv în
corespondenţa proprie cu terţii, codul unic alocat prin Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor şi
4
Precizare: începând cu 1 ianuarie 2007, nu se mai pot înfiinţa/autoriza societăţi de asigurare care să desfăşoare
activitate compozită.
Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 43
Suport curs Asigurari si Reasigurari

intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări, precum şi următorul înscris: «Înregistrat la Comisia


de Supraveghere a Asigurărilor».
Agenţii de asigurare şi agenţii de asigurare subordonaţi, persoane fizice şi juridice, precum şi
subagenţii sunt obligaţi să scrie pe toate documentele primite de la asigurătorii de la care au mandat
codul unic alocat prin Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor şi intermediarilor în asigurări şi/sau
în reasigurări.
De la 01.01.2007, data aderării României la UE, agenţii de asigurare sau de reasigurare, persoane
fizice ori juridice, care doresc să desfăşoare activitatea de intermediere în asigurări sau în reasigurări
pe teritoriul altor state membre trebuie să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere
civilă valabil pe întreg teritoriul Uniunii Europene şi al statelor aparţinând Spaţiului Economic
European, de aceeaşi valoare cu cea prevăzută pentru brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare.

2. Brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare

O persoană juridică poate desfăşura activitate de intermediere în asigurări şi/sau în reasigurări, în


calitate de broker de asigurare şi/sau de reasigurare, dacă are o autorizaţie din partea Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor.
Brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare autorizaţi sunt obligaţi să includă în toate documentele
emise, inclusiv în corespondenţa cu terţii, codul unic alocat prin Registrul asigurătorilor,
reasigurătorilor şi intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări, precum şi următorul înscris:
«Autorizat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor».
Brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare sunt obligaţi să scrie pe toate documentele primite de la
asigurători sau reasigurători codul unic alocat prin Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor şi
intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări.

Orice broker de asigurare şi/sau reasigurare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:


a) să fie persoană juridică, în a cărei denumire să fie cuprinsă obligatoriu sintagma: broker de asigurare,
broker de asigurare-reasigurare sau broker de reasigurare, după caz, sau într-un limbaj uzual pentru
activitatea de asigurare;
b) să aibă un capital social vărsat în formă bănească, a cărui valoare nu poate fi mai mică de 25.000 lei;
această valoare fiind actualizată periodic prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor;
c) să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă, a cărui valoare trebuie să fie în
concordanţă cu prevederile normelor emise în aplicarea legii, care, după data dobândirii de către
România a statutului de stat membru, să fie valabil pe întreg teritoriul Uniunii Europene şi al statelor
aparţinând Spaţiului Economic European;
d) să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de broker de asigurare şi/sau de reasigurare;
e) să păstreze şi să pună la dispoziţie Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, la cerere, registrele şi
înregistrările contabile care să evidenţieze şi să explice operaţiunile efectuate în timpul desfăşurării
activităţii, incluzând informaţii asupra contractelor de asigurare şi/sau de reasigurare încheiate şi
asupra înţelegerilor cu asigurătorii şi/sau cu reasigurătorii;
f) să se conformeze solicitărilor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în ceea ce priveşte raportările,
precum şi activităţile pe care le desfăşoară, astfel cum vor fi stabilite prin norme;

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 44


Suport curs Asigurari si Reasigurari

g) să nu fi fost declarat anterior în faliment şi să nu facă obiectul unei proceduri de reorganizare


judiciară şi/sau de faliment la data solicitării autorizării;
h) să aibă personal angajat care să corespundă criteriilor de calificare şi pregătire profesională conform
normelor privind cerinţele profesionale pentru intermediarii în asigurări şi/sau în reasigurări;
i) să deschidă şi să menţină Jurnalul asistenţilor în brokeraj, ale cărui regim, formă şi conţinut vor fi
stabilite prin norme emise în aplicarea legii.
Un broker de asigurare şi/sau de reasigurare nu poate fi acţionar, direct sau indirect, ori administrator
la un asigurător, reasigurător, agent de asigurare sau de reasigurare ori la un agent de asigurare
subordonat.
Un asigurător, reasigurător, agent de asigurare sau de reasigurare, persoană fizică ori juridică, sau un
agent de asigurare subordonat, persoană fizică ori juridică, nu poate fi acţionar, direct sau indirect,
ori administrator al unui broker de asigurare şi/sau de reasigurare.
Brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare nu îşi pot desfăşura activitatea prin agenţi de asigurare,
persoane fizice sau juridice, subagenţi ori agenţi de asigurare subordonaţi, ci numai prin personal
propriu şi/sau prin asistenţi în brokeraj.
Înainte de a încheia mandatul de brokeraj cu clientul, brokerul trebuie să îi solicite un înscris din care
să rezulte că acesta nu a semnat, anterior, cu unul sau mai mulţi brokeri un mandat cu acelaşi obiect.
Personalul propriu al brokerului de asigurare şi/sau de reasigurare, care are ca principală atribuţie de
serviciu intermedierea contractelor de asigurare şi/sau de reasigurare, va fi înscris în Registrul
asigurătorilor, reasigurătorilor şi intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări. Asistenţii în
brokeraj vor fi înscrişi în Jurnalul asistenţilor în brokeraj.
Brokerii de asigurare şi/sau de reasigurare sunt obligaţi să prezinte Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor situaţiile financiare anuale, precum şi alte documente, rapoarte ori informaţii cerute de
aceasta, la termenele şi în formele stabilite prin norme emise în aplicarea prezentei legi sau prin
avize, decizii ori circulare.

3. Asigurătorii

Asigurătorii sunt obligaţi să înregistreze în Registrul agentilor de asigurare, atât agenţii de asigurare,
persoane fizice şi juridice, cu care au încheiat contracte de agent, cât şi subagenţii şi agenţii de
asigurare subordonaţi; asigurătorii vor actualiza periodic toate datele din acest registru.
Datele înscrise în registrul agenţilor se transmit în sistem computerizat atât Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor, cât şi asociaţiei sau uniunii profesionale din care face parte
asigurătorul, acestea fiind permanent accesibile publicului la sediu şi pe site-ul Internet al
asigurătorului, autorităţii de supraveghere şi asociaţiei sau uniunii profesionale sus-menţionate;
aceste date se verifică periodic de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Asigurătorii au obligaţia de a transmite în format electronic Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor
modificările primite de la agenţii de asigurare persoane juridice, precum şi modificările survenite în
evidenţa proprie a agenţilor de asigurare persoane fizice, în termen de 10 zile lucrătoare de la data
primirii modificărilor de la persoanele juridice, respectiv de la data când acestea au fost operate în
evidenţa proprie.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 45


Suport curs Asigurari si Reasigurari

La deschiderea registrului de către asigurător, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va aloca


fiecărui intermediar în asigurări un cod unic, reprezentând o combinaţie alfanumerică în care literele
au următoarele semnificaţii:
a) RAF – codificare pentru agentul de asigurare persoană fizică şi conducătorul/conducerea executivă a
agentului de asigurare persoană juridică, pentru subagentul de asigurare, pentru asistentul în brokeraj
persoană fizică şi, respectiv, pentru personalul propriu al brokerului de asigurare şi/sau reasigurare;
b) RAJ – codificare pentru agentul de asigurare persoană juridică, agentul de asigurare subordonat
persoană juridică şi, respectiv, asistentul în brokeraj persoană juridică.
Asigurătorul va prelua aceste coduri din registrul deschis şi menţinut de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor. Asigurătorul va comunica codurile unice ale subagenţilor agentului de asigurare
persoană juridică, în vederea emiterii legitimaţiilor
Fiecare asigurător are obligaţia de a face public pe pagina de internet a societăţii registrul agenţilor
de asigurare persoane fizice şi juridice, precum şi al agenţilor de asigurare subordonaţi care
desfăşoară activitate de intermediere în numele şi în contul lui.
Nici o faptă sau omisiune a asigurătorului ori a agentului său, constând în încălcarea oricărei
prevederi a Legii 32/2000 cu modificarile si completarile ulterioare, a legii aplicabile contractului de
asigurare şi a condiţiilor sau a cuantumului primelor de asigurare, precum şi a altor elemente privind
încheierea contractului de asigurare, nu poate fi invocată de asigurător pentru anularea unui contract
de asigurare.

Societăţi de asigurare care şi-au extins activitatea în Uniunea Europeană conform liberei circulaţii
a serviciilor.În baza dreptului de stabilire, societăţile de asigurare din ţările membre ale Uniunii
Europene, interesate, pot deschide sucursale pe teritoriul României în vederea desfăşurării activităţii
de asigurare.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 46


Suport curs Asigurari si Reasigurari

CAPITOLUL 7 – ASIGURĂRI DE PERSOANE

7. 1. Asigurări de viaţă – descriere generală

Asigurările de viaţă se încadrează în categoria mai generală a asigurărilor de persoane, care au ca


scop protecţia vieţii şi sănătăţii individului. Criteriul care stă la baza acestei clasificări îl reprezintă
riscul acoperit prin componenta principală (de bază) a produsului.
Asigurări de viaţă Asigurări de persoane, altele decât
cele de viaţă
Risc acoperit decesul integritatea corporală (sănătatea)
Riscuri secundare sănătatea persoanei -
Excludere principală - riscul de deces
Clasa asigurări de viaţă asigurări generale

Ca definiţie generală, asigurarea de viaţă este contractul încheiat între deţinătorul asigurării şi
asigurător (compania de asigurări), prin care asigurătorul se obligă să plătească o sumă de bani la
decesul asiguratului (beneficiu la deces). Deţinătorul poliţei, la rândul său, se obligă să plătească în
cadrul acestui contract o sumă stabilită, la anumite intervale, numită primă de asigurare. La
producerea evenimentului asigurat (deces, deces din accident), asigurătorul plăteşte o indemnizaţie
beneficiarului desemnat în poliţă. Anumite asigurări de viaţă pot include (prin clauze adiţionale)
printre evenimentele asigurate şi diagnosticarea unor boli critice, invaliditatea din îmbolnăvire,
invaliditatea totală şi permanentă.
Suma asigurată se stabileşte în mod forfetar de către asigurat, în funcţie de nevoile şi posibilităţile
sale financiare. Asiguratul poate să încheie mai multe contracte de asigurare împotriva aceluiaşi
eveniment şi pentru sume diferite, fără să fie împiedicat de lege sau de asigurător să facă acest lucru.
La producerea riscului asigurat, asiguratul sau beneficiarul asigurării poate încasa drepturile de
asigurare de la toţi asigurătorii deoarece aici nu mai este vorba de daună ca la asigurările de bunuri.
Valoarea capitalizată este un fond care se acumulează pe întreaga perioadă de viaţă a poliţei şi la
care deţinătorul de poliţă poate avea acces în mai multe moduri: poate face împrumuturi, poate opta
pentru cumpărarea unei poliţe de asigurare de viaţă cu plata integral, sau poate răscumpăra poliţa.
Indemnizaţia de asigurare reprezintă suma de bani pe care asigurătorul o achită asiguratului în
cazul producerii riscului asigurat.

7.1.1. Tipuri de asigurări de viaţă

Asigurările de viaţă cuprind două clase mari:


1. la termen şi

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 47


Suport curs Asigurari si Reasigurari

2. cu economisire: asigurare pe termen nelimitat (whole life), mixtă (endowment life


insurance), de studii, de zestre, unit-linked, anuităţi.
Pe lângă aceste tipuri mari există şi alte produse de asigurare de viaţă care uneori constituie poliţe
separate (de exemplu, asigurarea de accident), alteori apar sub formă de clauze ataşabile tipurilor
enumerate anterior, sau produc beneficii pentru un număr mai mare de persoane (asigurarea de viaţă
comună, asigurarea de grup).

Asigurările la termen oferă protecţia vieţii pentru o perioadă determinată, de obicei scurtă, contra
unei prime specificate. În acest caz nu se acumulează capital, iar protecţia se referă în principal la
acoperirea riscului de deces. Primele de asigurare pentru acest tip de poliţe sunt în general mici,
deoarece se consideră că probabilitatea decesului asiguratului în perioada contractuală este relativ
redusă. În cazul asigurărilor la termen suma asigurată poate rămâne constantă de-a lungul
contractului sau se poate micşora, primele rămân constante sau cresc, iar durata de contract este în
general de câţiva ani. Când poliţele sunt emise pe o perioadă de cel puţin cinci ani, se pot opera
diverse schimbări: opţiunea de reînnoire cu încă cinci ani fără dovada stării de sănătate a
asiguartului, opţiunea de creştere a sumei asigurate cu 50%, sau opţiunea de conversie într-o poliţă
cu acumulare de capital. Dacă pe parcursul contractului asiguratul decedează, beneficiarul desemnat
în poliţa încasează beneficiul la deces. Dacă asiguratul nu decedează în perioada contractuală,
beneficiarul nu încasează nimic, iar poliţa încetează fără alte obligaţii din partea asigurătorului.
Decesul ca urmare a sinuciderii asiguratului este acoperit doar după primii doi ani contractuali.

Asigurările cu economisire se încheie de obicei pe perioade mai mari sau pot rămâne în vigoare
până la maturitate şi nu încetează decât dacă deţinătorul renunţă să mai plătească primele aferente.
Acest tip de asigurări presupune depunerea constantă a unor sume care, în timp, reduc riscul pe care
şi-l asumă asiguratorii de a plăti despăgubiri la producerea evenimentului asigurat. Deţinătorul poate
avea acces la bani, prin diferite tipuri de retrageri sau răscumpărări.
Există mai multe subtipuri de asigurări cu economisire: pe termen nelimitat, mixtă, mixtă redusă, de
studii, de zestre, unit linked, anuităţi.
Asigurarea pe termen nelimitat acoperă riscul de deces pe o perioadă mai lungă decât cele la
termen (de exemplu, până la 95 de ani). De obicei, condiţia este ca primele să fie plătite până
la momentul pensionării. Dacă asiguratul decedează pe perioada contractului, beneficiarul
încasează suma asigurată; dacă asiguratul atinge vârsta specificată în contract, primeşte el
însuşi suma asigurată actualizată. Avantajele principale ale acestui tip de asigurări sunt
garantarea beneficiului la deces şi garantarea unei sume la supravieţuire. Pe de altă parte,
primele sunt inflexibile, mai mari decât la asigurarea la termen, iar suma la supravieţuire nu
oferă un câştig propriu-zis, ci este suma asigurată indexată la inflaţie.
Asigurarea mixtă de viaţă permite capitalizarea, acoperind astfel nu numai riscul de deces dar
şi supravieţuirea. Partea de protecţie a poliţei garantează o sumă asigurată plătibilă
beneficiarului numit în contract, la decesul asiguratului. Pe de altă parte, dacă asiguratul
supravieţuieşte maturităţii contractului, primeşte suma asigurată. Capitalizarea oferă
posibilitatea de a economisi primele de asigurare. Acestea sunt investite de către compania de
asigurări şi produc profit, la sfârşitul perioadei contractuale. Astfel, asiguratul care
supravieţuieşte maturităţii contractului încasează atât suma asigurată, cât şi profitul oferit de
către asigurator din investirea primelor. Contractul se încheie pe o perioadă între 3-5 şi 60-65

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 48


Suport curs Asigurari si Reasigurari

ani, fără ca asiguratul să depăşească vârsta de 75 de ani la finalul contractului. Asiguratul


(deţinător) poate retrage sumele depuse şi înainte de data maturităţii contractului, la nivelul
valorii de răscumparare a poliţei. Dacă se încasează valoarea de răscumparare însă, relaţia
contractuală (poliţa) se încheie iar asiguratul renunţă la dreptul de a mai încasa suma
asigurată.
Asigurarea mixtă redusă oferă asiguratului (deţinătorului) posibilitatea de a retrage acea parte
din primele plătite care nu a fost utilizată de către asigurator pentru a acoperi riscul de deces.
În cazul decesului asiguratului pe parcursul contractului, beneficiarul încasează totalul
primelor plătite până în acel moment plus o cotă de participare la profit. Această cotă este
obţinută ca urmare a investiţiei realizate de asigurător dintr-o parte a rezervei matematice
(r.m.= prima încasată + dobânda aferentă – cheltuieli aferente riscului asigurat). Dacă
asiguratul supravieţuieşte maturităţii poliţei, primeşte suma asigurată precizată în contract.
Atât asigurarea mixtă de viaţă cât şi asigurarea mixtă redusă permit stabilirea unui nivel
nelimitat al sumei asigurate, care va determina, evident, mărimea primei de asigurare.
Asigurarea de studii (tip student) are drept scop acumularea unor fonduri pentru educaţia
universitară. În acest caz asiguratul este de obicei părintele sau tutorele copilului, iar
beneficiar este copilul ajuns la momentul studiilor universitare. Asiguratul plăteşte primele
de asigurare până la începerea studiilor, iar compania de asigurări începe să plătească
beneficiarului (copilului) o rentă la data specificată în contract. Plata sumei de către
companie se realizează sub forma rentelor pe 4 sau 5 ani. Dacă asiguratul doreşte ca suma să
se încaseze integral într-o tranşă unică, asiguratorul reţine un comision din totalul sumei de
plată datorită faptului că nu mai poate capitaliza acei bani pe parcursul a 4 sau 5 ani cum era
convenit iniţial. Rentele sunt plătite de către companie beneficiarului şi atunci când
asiguratul decedează pe parcursul contractului. Dacă decedează beneficiarul pe perioada
contractului, poliţa se transformă într-o asigurare mixtă de viaţă, iar dacă decesul are loc în
perioada plăţii rentelor, suma este încasată de asigurat. Durata contractuală depinde de
numărul de ani de rentă (4/5) şi este de minim 9/10 ani.
Asigurarea de zestre este un produs similar celui pentru studii, constituit pentru a acumula o
sumă pentru copil, accesibilă în momentul căsătoriei şi care să ofere un sprijin pentru o viaţă
independentă. Prin acest tip de contract părintele se asigură că în cazul decesului sau, copilul
(beneficiar) va primi suma asigurată la momentul căsătoriei sau la împlinirea unei anumite
vârste (20, 25 sau 27 de ani). Suma plătită de companie are forma unei tranşe unice. Dacă
decedează beneficiarul, poliţa se transformă într-o asigurare mixtă de viaţă.
Asigurarea unit linked (UL) este un produs relativ nou ce acoperă partea de protecţie a vieţii,
dar oferă şi posibilitatea investiţiei pe termen mediu şi lung. Astfel, asiguratul îşi protejează
familia în eventualitatea decesului său, dar are şi oportunitatea de a obţine un câştig la ceea
ce se economiseşte şi poate primi un surplus faţă de ceea ce depune. O parte a primei de
asigurare este folosită pentru a acoperi costurile legate de preluarea riscului de deces al
asiguratului, iar cea mai mare parte este investită în unităţi (unituri) ale programelor de
investiţii ale asigurătorului, conform deciziei asiguratului (deţinătorului). Investiţia respectivă
se acumulează într-un cont de unităţi. La semnarea poliţei asiguratul alege tipul programului
de investiţii în care se vor investi primele, dar pe parcursul contractului poate schimba
programul sau programele alese. Componenta de protecţie presupune existenţa unei sume
asigurate garantate de asigurator de-a lungul duratei de contract, pentru situaţia în care
intervine decesul asiguratului. Avantajul oferit de investiţia prin intermediul unei asigurări
UL este dat de faptul ca fiind realizată pe termen mediu şi lung, clientul poate obţine un
câştig rezonabil. Accesul la aceste programe de investiţii se realizează exclusiv prin
Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 49
Suport curs Asigurari si Reasigurari

intermediul asigurării UL, ele fiind administrate de către companie exclusiv în scopul
asigurării.
Anuităţile nu reprezintă o asigurare de viaţă propriu-zisă, ci o modalitate prin care o persoană
îşi poate utiliza capitalul acumulat deja, de-a lungul unei perioade mai mari de timp, de
regulă după ce a încetat să mai producă alte venituri (la vârsta pensionării). Anuitatea se
plăteşte de către companie periodic anuitantului (persoana primitoare a unei anuităţi).
Această plată poate fi făcută pe perioada vieţii anuitantului sau pe o perioadă mai scurtă
convenită. Pentru constituirea dreptului de a primi anuitatea, clientul depune bani fie printr-o
primă unică, fie sub forma primelor eşalonate. Anuităţile pot fi de mai multe tipuri:
anuitate pe viaţă – plata către anuitant se face până la decesul acestuia;
anuitate certă – se plăteşte pe o perioadă determinată, indiferent dacă survine decesul
anuitantului sau nu;
anuitate garantată – în funcţie de opţiunea anuitantului, plata este garantată fie până
la decesul acestuia, fie pe o durată stabilită, fie până la returnarea sumei depuse,
indiferent de numărul de ani;
anuitate imediată – se depune de către anuitant printr-o primă unică şi se încasează la
sfârşitul unui interval (semestrial, trimestrial) convenit;
anuitate pe viaţă comună – include două sau mai multe persoane şi se plăteşte la
momentul primului deces;
anuitate comună de viaţă şi de supravieţuitor – cuprinde două sau mai multe
persoane, dar plăţile continuă până la decesul ultimului supravieţuitor;
anuitate datorată – în care compania efectuează plăţile la începutul unui interval
stabilit;
anuitate îmbunătăţită – oferă o rată preferenţială persoanelor cu riscuri de deces mai
mari decât media populaţiei (datorită mediului, meseriei, etc);
anuitate pentru probleme de sănătate – utilizează o rată preferenţială pentru
persoanele cu probleme de sănătate care sporesc riscul de deces (cancer, diabet,
tensiune arterială);
Principalele avantaje ale anuităţilor constau din faptul că oferă o siguranţă în
menţinerea nivelului de trai prin sumele plătite periodic de companii, permit crearea unei
stabilităţi financiare pentru întreaga familie, se pot constitui în fonduri pentru acoperirea
cheltuielilor la deces şi în fonduri pentru urmaşi.

7.2. Asigurări de sănătate

Asigurările voluntare de sănătate reprezintă un sistem facultativ prin care un asigurător constituie, pe
principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi expuşi la
producerea riscului de îmbolnăvire, şi îi indemnizează, în conformitate cu clauzele stipulate în
contractul de asigurare, pe cei care suferă un prejudiciu, din fondul alcătuit din primele încasate,
precum şi din celelalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate de asigurător, şi fac parte

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 50


Suport curs Asigurari si Reasigurari

din gama asigurărilor facultative conform Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în
România, cu modificările şi completările ulterioare.
Asigurările private de sănătate pot fi de tip:
complementar – suportă total sau parţial plata serviciilor neacoperite parţial din
pachetul de servicii medicale de bază, coplăţi;
suplimentar – suportă total sau parţial plata pentru orice tip de servicii necuprinse în
pachetul de servicii medicale de bază, opţiunea pentru un anumit personal medical,
solicitarea unei a doua opinii medicale, condiţii hoteliere superioare, alte servicii
medicale specificate în poliţa de asigurare;
substitutiv – poate deconta total sau parţial orice tip de servicii medicale, inclusiv cele
acoperite prin asigurarea socială de sănătate, conform prevederilor legale.
O serie de diferenţe se pot stabili între asigurările private de sănătate şi abonamentele medicale.
Asigurări de sănătate Abonamente medicale
Caracteristici comune Standardele ridicate ale serviciilor de îngrijire a sănătăţii;
Calitatea, profesionalismul, mentalitatea şi atitudinea
personalului medical;
Instalaţii, echipamente şi proceduri moderne;
Lipsa necesităţii „atenţiilor informale”.
Evaluare risc de regulă cu evaluare de risc; fără evaluare de risc;
calcul actuarial al produselor calculul produselor – bazat
bazat, printre altele, pe pe costuri + marja de
probabilitatea survenirii profit dorită.
anumitor riscuri.

Reţele Posibilitatea realizării unei În cele mai multe cazuri de


acoperiri optime a unei dimensiuni mai reduse
anumite arii geografice; decât ale asigurătorilor;
Capacitatea atragerii Cuprinzând, în general,
furnizorilor de calibru; clinici mici şi mijlocii;
Exploatarea crescândă a Managementul reţelei – de
posibilităţilor de management cele mai multe ori – absent
profesionist al reţelelor. sau minimal.
Tratamentul Deductibile în limita În principiu, nedeductibile
fiscal echivalentului a 200 Euro / din punct de vedere fiscal
angajat / an la calculul (dar practic deductibile în
impozitului pe profit al mod nelimitat în cazul
angajatorului (şi considerate includerii în contractele de
venit impozabil pentru medicină a muncii).
angajat).

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 51


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Asigurarea de sănătate în sistem privat acoperă cheltuielile cu servicii medicale ambulatorii şi de


spitalizare în caz de accident sau îmbolnăvire. Serviciile medicale de spitalizare presupun spitalizare
în regim normal şi de urgenţă, spitalizarea în caz de maternitate, cazarea unui părinte în cazul
spitalizării copilului minor, chirurgie plastică şi dentară reparatorii în caz de accident, intervenţii
chirurgicale majore în străinătate, consumabile medicale de calitate şi medicamente.
Poliţa de asigurare se încheie pe un an întreg de asigurare (12 luni de la momentul emiterii poliţei).
Acoperirea riscului încetează pentru un asigurat în momentul în care acesta îşi pierde calitatea de
angajat al contractantului sau în momentul împlinirii vârstei de 75 de ani.
Prima de asigurare se stabileşte în funcţie de categoria ocupaţională, vârsta, dimensiunile grupului de
persoane asigurate.

7.2.1. Tipuri de acoperire

Acoperirea serviciilor medicale efectuate în ambulatoriu


consultaţii medic generalist;
consultaţii medic specialist (pot fi acoperite numai anumite specialităţi sau orice specialitate
medicală, cu/fără trimitere de la alt medic/de la centrul de alarmă a asigurătorului);
investigaţii medicale în vederea diagnosticării;
tratament medical.
Acoperirea costurilor de spitalizare
componentă cazare;
consultaţii, investigaţii, proceduri de tratament, intervenţii chirurgicale, medicamente şi
consumabile etc.
Acoperirea costurilor serviciilor stomatologice
toată gama de servicii stomatologice;
numai cele reparatorii.
Serviciile medicale pot fi acoperite
Integral;
Parţial (coplată).
Acoperirea poate fi realizată
prin rambursarea cheltuielilor către asigurat;
prin plata serviciilor direct către furnizorii de servicii medicale;
prin plata de indemnizaţii fixe indiferent de costul real al serviciilor.

7.2.2. Soluţionarea daunelor

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 52


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Soluţionarea daunelor se referă la reconcilierea daunelor cu datele referitoare la riscul individual dar
şi la serviciile aprobate şi înregistrate în sistem.
Dosarul de daună va cuprinde toate documentele doveditoare pentru oportunitatea/corectitudinea
prestării serviciului de îngrijire a sănătăţii: fişe de diagnostic, rezultate investigaţii, recomandări de
la medici agreaţi de către asigurător, procese-verbale de constatare (pentru accidente), alte
documente doveditoare/de constatare. Asigurătorul va putea solicita furnizorilor şi prezentarea
detaliată a procedurilor/tratamentelor/intervenţiilor.
O evidenţă exactă a daunelor/produselor şi categorie de asiguraţi va permite optimizarea calculării
produselor viitoare/efectuarea unor ajustări corecte a primelor de asigurare şi rezervelor.
Avizarea daunei şi constituirea dosarului de daună
Avizarea daunei constituie momentul deschiderii şi înregistrării dosarului de daună;
Solicitarea documentelor prevăzute în contractul de asigurare şi relevante pentru faza de
evaluare a daunei şi a riscului produs;
Constituirea rezervei de daună (suma estimată şi posibilă a fi plătită de asigurător pentru
indemnizarea riscului produs şi avizat.
Starea dosarului de daună
 respins
evenimentul produs nu se încadrează în evenimentele acoperite de poliţă;
data producerii evenimentului nu se încadrează în perioada de valabilitate a poliţei;
evenimentul produs se încadrează în acoperirile poliţei dar riscul asigurat nu s-a
produs (ex. accidentul suferit de asigurat nu a produs nici unul din riscurile asigurate
– deces, invaliditate etc.).
 acceptat
evenimentul produs se încadrează în evenimentele acoperite de poliţă;
data producerii se încadrează în perioada de valabilitate a poliţei;
riscul asigurat s-a produs (deces, invaliditate etc.);
se acceptă plata indemnizaţiilor.
 în aşteptare
s-au solicitat documente adiţionale sau lipsesc documente;
se aşteaptă rezultatul unor expertize medicale sau legale (ex. stabilire grad de
invaliditate sau raport poliţie).
Stabilirea indemnizaţiilor
stabilirea riscului produs (deces, invaliditate etc.);
necesitatea expertizei externe – medicale sau legale;
stabilirea categoriilor de indemnizaţii;
Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 53
Suport curs Asigurari si Reasigurari

plata indemnizaţiilor.
Fluxul documentelor
Între asigurător şi asigurat/beneficiar/moştenitor legal:
– documente medicale;
– acte de identitate;
– documente care atestă calitatea de moştenitor legal:
 document notarial ce atestă calitatea de moştenitor legal;
 certificat de moştenitor.
Între asigurător şi contractant:
– documente legate de calitatea de angajat;
– documente legate de producerea evenimentului asigurat;
– avizări de daună;
– documente legate de veniturile asiguratului (când suma asigurată s-a stabilit la
numărul de salarii);
– documente legate de plăţi făcute de contractant (angajatorul către angajatul asigurat).
Între asigurător şi terţi (instituţii şi autorităţi publice, instituţii medicale):
– documente legate de expertiza legală;
– documente legate de expertiza medicală sau eliberarea de documente medicale:
 foi de observaţie;
 fişe medicale;
 adeverinţe medicale;
 rapoarte de expertiză.

7.3. Asigurări de accidente

Asigurările de accidente se încadrează conform Anexei nr. 1 la Legea nr. 403/2004 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea
asigurărilor în clasa B 1 - asigurări generale: asigurări de accidente şi boală, inclusiv accidente de
muncă şi boli profesionale, pentru care se pot acorda atât despăgubiri financiare, în natură sau
mixte (financiare şi în natură), cât şi despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în
timpul transportului.
Riscurile acoperite: Vătămări corporale inclusiv deces, suferite de persoane ca urmare a
accidentelor inclusiv accidente de muncă şi boli profesionale.
Contractant: Persoana fizică sau juridică ce încheie cu Asigurătorul un contract de asigurare pentru
care se obligă să plătească o primă de asigurare.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 54


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Persoana asigurată: Persoana fizică a cărei viaţă sau sănătate sunt asigurate prin acest tip de
asigurare şi care trebuie să îndeplinească condiţiile de eligibilitate solicitate(vârsta minimă sau
maximă, stare de sănătate, etc). În anumite situaţii acesta poate avea şi calitatea de Contractant
obligându-se să plătească o primă de asigurare stabilită în cadrul contractului de asigurare sau/și de
Beneficiar fiind îndreptăţită să solicite asigurătorului plata sumei asigurate, în cazul producerii
evenimentului asigurat.
Beneficiar: Persoană deteminată distinct prin contractul de asigurare indreptățită să încaseze în cazul
producerii evenimentului asigurat, suma asigurată stabilită conform contractului.
În cazul asigurărilor suplimentare privind invaliditatea totală permanentă din accident,
invaliditatea totală temporară din accident, invaliditatea parţială ca urmare a unui accident, fracturile,
arsurile şi intervenţiile chirurgicale ca urmare a unui accident, beneficiar al poliţei de asigurare este
chiar persoana asigurată, păstrându-se şi în acest caz principiul interesului asigurabil.
Între asigurările de viaţă şi cele de accidente ale persoanelor există o serie de diferenţe majore care
duc la încadrarea acestora în categoria asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă.
Asigurări de viaţă Asigurări de accidente
Riscul de deces este acoperit ca urmare a este acoperit ca urmare a apariţiei
producerii unui accident unei boli sau a unui accident
Procesul de evaluare laborios în unele cazuri este chiar inexistent
medicală
Durata unui contract de mai mică decât durata unui mai mică decât durata unui contract
asigurare contract de asigurare de accidente de asigurare de viaţă

7.3.1. Acoperire

Asigurarea de accidente de persone poate fi încheiată atât la nivel individual cât şi la nivel de grup,
oferind două tipuri de acoperiri:
Acoperire de bază
o Deces ca urmare a unui accident.
Acoperiri suplimentare
o Invaliditate Totală Permanentă ca urmare a unui accident;
o Invaliditate Totală Parţială ca urmare a unui accident;
o Invaliditate Totală Temporară ca urmare a unui accident;
o Spitalizare şi convalescenţă ca urmare a unui accident;
o Intervenţii chirurgicale/ Fracturi/Arsuri ca urmare a unui accident;
Acoperirea poate fi numai pe teritoriul unei anumite ţări sau în întreaga lume. Pot exista însă unele
excepţii de la acoperirea teritorială globală, făcându-se referire aici la anumite ţări cu potenţial de
ridicat de risc. Acoperirea temporală poate fi de 24 ore/24 de ore sau doar pentru o perioadă

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 55


Suport curs Asigurari si Reasigurari

deteminată a zilei – spre exemplu pe parcursul programului de lucru – acest tip de asigurare este
foarte des întâlnit la persoanele juridice ce încheie o asigurare de accidente pentru angajaţi săi.

7.3.2. Indemnizaţia de asigurare

Nivelul indemnizaţiei de asigurare diferă de la un tip de asigurare la altul, astfel că, în caz de:
Deces: suma asigurată stabilită în cadrul poliţei de asigurare.
Invaliditate Totală Permanentă: suma asigurată stabilită în cadrul poliţei de asigurare.
Invaliditate Totală Parţială: procent din suma asigurată pentru Invaliditatea Totală
Permanentă, procent corespunzător gradului de invaliditate permanentă parţială stabilită
definitiv.
Invaliditate Totală Temporară: procent din suma asigurată stabilită în cadrul poliţei de
asigurare, aferent perioadei de invaliditate totală temporară.
Spitalizare şi convalescenţă: suma asigurată/zi de spitalizare stabilită în cadrul poliţei de
asigurare. În cazul convalescenţei, suma asigurată poate fi aceeaşi cu suma asigurată pentru
spitalizare (dublându-se pratic zilele de spitalizare) sau un procent din aceasta(ex. 50%).
Intervenţii Chirurgicale/Fracturi/Arsuri: procent din suma asigurată stabilită în cadrul poliţei
de asigurare, aferent fiecărui tip de Intervenţie Chirurgicală/Fractură sau Arsură în parte.
Fiecare tip de intervenţie chirurgicală/fractură/arsură în parte este definit ca procent de
indemnizare în cadrul termenilor şi condiţiilor poliţei.
Atât in cazul Invalidităţii Totale Temporare cât şi în cazul asigurării privind spitalizarea şi
convalescenţa poate exista o franşiză, stabilită ca număr de zile.

7.3.3. Primele de asigurare

Sunt calculate luându-se în considerare o serie de factori:


Activitatea de bază şi activităţile conexe ale persoanei/persoanelor asigurate – cel mai
important factor.
Vârsta persoanelor asigurate. În cazul în care această asigurare este destinată unui grup de
persoane, se poate lua în considerare o vârstă medie a membrilor grupului respectiv.
Sexul persoanei asigurate. Ca şi în cazul vârstei, pentru asigurarea de accidente destinată unui
grup de persoane, acest element poate fi exclus, considerându-se o primă medie indiferent de
sexul persoanelor asigurate.
În cazul asigurărilor de accidente oferite unor grupuri de persoane se va ţine cont de numărul
de persoane membre ale grupului respectiv.
Calculele statistice privind impactul accidentelor, cauzele accidentelor, consecinţele
accidentelor, numărul de zile de spitalizare/convalescenţă, etc.

7.3.4. Excluderi

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 56


Suport curs Asigurari si Reasigurari

În cazul asigurării împotriva accidentelor există o serie de riscuri care au dus la producerea acestora
excluse prin termenii şi condiţiile poliţei de asigurare, printre acestea pot fi:
a) Existenţa unor boli sau afecţiuni mintale (tulburări psihotice, tulburări de personalitate-
borderline, tulburări schizotipice, tulburări obsesiv-compulsive, fobii sociale);
b) Consumul abuziv de alcool, consumul de medicamente sau droguri, altele decât cele
prescrise de un cadru medical calificat;
c) Ca rezultat al prestării serviciului militar, terestru, naval sau aerian, indiferent de grad;
d) Orice fel de vătămare provocată:
ca rezultat al zborului cu, sau al coborârii din orice avion care nu execută zboruri pe rute
recunoscute, iar Asiguratul nu călătoreşte în calitate de simplu pasager;
ca rezultat al operaţiunilor subacvatice;
în timpul comiterii, încercării de a comite sau provocării unui atac sau a unei infracţiuni;
în timpul oricărei revolte, mişcări sociale, insurecţii sau război (declarat sau nu);
ca rezultat al antrenamentului sau participării la orice sporturi sau competiţii periculoase.
În cazul unor acoperiri suplimentare se mai pot adăuga în cadrul poliţei de asigurare o serie de
excluderi specifice fiecarei acoperiri în parte.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 57


Suport curs Asigurari si Reasigurari

CAPITOLUL 8 – ASIGURĂRI MARITIME

81. Conceptul de asigurare

Asigurarea maritimă este prima formă de asigurare, începutul ei datând înca din antichitate. Apariţia
ei, ca primă formă de asigurare, este explicată prin legătura strânsă: comerţ – navigaţie maritimă,
descoperindu-se că navele, mărfurile şi vieţile omeneşti erau expuse riscurilor marii.
De-a lungul unei perioade îndelungate de timp, proprietarii navelor au fost aceiaşi cu proprietarii
mărfurilor şi, ca urmare, exista o singură poliţă de asigurare, care acoperea atât mărfurile, cât şi
nava. Acest lucru era posibil pentru ca interesul aparţinea aceleiaşi persoane. Ulterior, s-a trecut la o
specializare determinată, preponderent, de evoluţia comertului, apărând o diferenţiere între
persoanele interesate în proprietatea asupra mărfurilor şi a navelor şi, deci, două forme de asigurare,
două tipuri de contracte de asigurare, în funcţie de acelaşi interes:
asigurarea navelor – CASCO;
asigurarea mărfurilor – CARGO.

8.2. Conceptul de avarie

Una din modalităţile de asigurare maritimă din România denumită „CASCO” cuprinde navele
comerciale, navele de pescuit şi navele colectoare, precum şi alte ambarcaţiuni, instalaţii şi utilaje
plutitoare asimilate navelor cum sunt remorcherele, macaralele plutitoare, şalupele, şlepurile, etc.
Unii autori consideră că asigurarea navei este esenţialmente o asigurare de lucruri. În termeni juridici
este contractul prin care o persoană, proprietarul sau armatorul navei, având interes în păstrarea
navei, stipulează cu un terţ că pe baza plăţii unei prime, acesta să plătească o indemnizaţie sau
despăgubire, dacă nava se va pierde sau se va detereora.
Asigurarea maritimă, ca ramură a asigurării de bunuri, protejează navele maritime şi fluviale,
celelalte ambarcaţiuni şi instalaţiile folosite în porturi, precum şi încărcăturile acestora, contra unei
multitudini de riscuri.
Este vorba de o multitudine de riscuri care pot surveni în timpul încărcării, descărcării şi
transbordării, precum şi în timpul transportului, respectiv al staţionărilor intermediare. Riscurile la
care ne referim pot fi provocate de forţă majoră: uragan, furtună, incendiu ş.a.; aici intră, de
asemenea, naufragiul navei dintr-un motiv sau altul; eşuarea navei; ciocnirea dintre două nave
(abordaj), precum şi ciocnirea navei cu un corp fix plutitor, altul decât o navă (coliziune). De
exemplu, în timpul navigaţiei, o navă care, în drumul său, se ciocneşte cu un gheţar, suferă avarii.
Alt exemplu: o ambarcaţiune fluvială, lacustră sau maritimă, navigând pe timp de ceaţă, se poate lovi
de un mol, de un dig, de o epavă etc., şi se poate avaria. La bordul navei pot să intervină explozii la
maşini sau poate să survină un incendiu, care să provoace pagube navei şi încărcăturii de pe aceasta.
În sfârşit, pot surveni pagube care sunt determinate de persoane străine de nava respectivă. În urma
acestor întâmplări sau riscuri ale transportului, se înregistrează anumite pagube (pierderi), denumite
într-un cuvant avarii.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 58


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Prin avarie se înţelege o pagubă materială sau o degradare a unui obiect, indiferent de mărimea şi de
cauza acesteia. Pierderea obiectului considerat poate să fie:
totală, ca în cazul scufundării unei nave sau în cel al aruncării în mare a încărcăturii;
parţială, ca în cazul deteriorării unor instalaţii de pe navă, al luării de valuri a unor obiecte
aflate la bord, al deteriorării unor produse făcând parte din încărcătură, ca urmare a
pătrunderii apei de mare în cală sau a izbucnirii unui incendiu pe navă etc.
În noţiunea de avarie, se includ şi cheltuielile excepţional făcute pentru salvarea navei şi a
încărcăturii. Aşadar, se disting avarii – pagube (pierderi) şi avarii – cheltuieli. Din punctul de vedere
al asigurărilor, se face deosebire între avaria particulară şi avaria comună sau generală.
Avaria particulară se caracterizează prin aceea că paguba materială adusă unor bunuri este
consecinţa directă a forţei majore (furtună, incendiu, eşuare etc.), a unei greşeli de navigaţie
(abordaj, coliziune, etc.), a viciilor proprii bunurilor respective (autoaprindere, degradare în anumite
condiţii, etc.). Pagubele şi cheltuielile care se încadrează în avaria particulară privesc interesul uneia
dintre părţile care participă la expediţia maritimă, adică fie numai interesul navei, fie numai pe cel al
încărcăturii. Avaria particulară are un caracter accidental, iar nu deliberat şi este efectul unor riscuri
produse în afara voinţei oamenilor.
Avaria comună sau generală se caracterizează prin aceea că paguba (sacrificiul) sau cheltuiala –
extraordinară a fost făcută de comandant în mod intenţionat şi raţional pentru salvarea de la pericolul
care le ameninţa a intereselor tuturor celor care participau la expediţia maritimă. Pentru ca o pagubă
sau o cheltuială să fie acceptată ca avarie comună, ea trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii:
a. paguba (sacrificiul) sau cheltuiala extraordinară să fie rezultatul unei acţiuni întreprinse cu
intenţie de către comandant, iar măsura luată să fie raţională;
b. acţiunea să aiba drept scop salvarea de la o primejdie comună a navei, a încărcăturii acesteia,
precum şi a navlului (când este cazul). Sacrificiul să fie neaparat necesar, prin el urmărindu-
se salvarea de la pericol a proprietăţii aflate în primejdie;
c. sacrificiul să fie real, adică să nu fie vorba de aruncarea peste bord a unor obiecte considerate
ca pierdute şi lipsite de valoare;
d. acţiunea să aibă loc într-o situaţie excepţională, nu în condiţii normale de navigabilitate.

8.3. Tipuri de riscuri maritime

Riscurile maritime au ca obiect anumite daune, a căror probabilitate este, mai mult sau mai puţin,
cunoscută dar, în nici un caz, nu se apropie de certitudine.
Scopul asigurării maritime constă în asigurarea contra acelor evenimente care se pot produce şi nu
contra evenimentelor care trebuie să se producă. Din această cauză, în literatura de specialitate şi în
practica internaţională a asigurărilor, întâlnim, frecvent, două mari categorii de riscuri:
riscuri asigurabile;
riscuri excluse.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 59


Suport curs Asigurari si Reasigurari

Din categoria riscurilor asigurabile fac parte:


riscurile obişnuite sau generale;
riscurile speciale.
1. Din grupa riscurilor obişnuite, asociate transportului pe apă, fac parte aşa-numitele riscuri ale
mării. Prin acestea se înţelege orice accident sau întâmplare fortuite, survenite în timpul transportului
maritim, indiferent dacă ele sunt sau nu rezultatul direct al acţiunilor vânturilor, valurilor. Cele mai
importante riscuri ale mării sunt:
furtuna – care poate provoca: scufundarea navei sau avarierea bunurilor transportate prin
pătrunderea apei în hambarele navei;
naufragiul – scufundarea navei din diferite cauze;
eşuarea – punerea pe uscat a navei, împotmolirea ei pe fundul mării;
coliziunea – ciocnirea a două nave între ele;
abordajul – ciocnirea navei cu orice alt obiect fix sau plutitor;
aruncarea unei părţi din încărcătură peste bord, în cazul avariei comune;
furtul;
jaful;
capturarea şi sechestrarea de către duşmani, etc.

2. Riscurile speciale se datorează unor cauze deosebite şi se asigură separat, la cererea expresă a
asiguratului, contra unor prime speciale de asigurare. Din această categorie fac parte riscurile
determinate de proprietăţile intriseci ale mărfurilor, cum sunt:
scurgerea lichidelor;
spargerea materialelor casante;
încingerea cerealelor, etc.
Tot din categoria riscurilor speciale fac parte şi riscurile de război, inclusiv războiul civil,
precum şi riscurile de grevă, răscoale, mişcări civile.
În grupa riscurilor de război intră:
capturarea mărfii;
blocade;
sechestrul;
prohibirea comercială;
represaliile, etc.

3. Riscurile excluse sunt acele riscuri pentru care societatea de asigurare nu poartă nici o răspundere
în cazul în care ele ar interveni în timpul unui transport de mărfuri asigurat.
Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 60
Suport curs Asigurari si Reasigurari

Evaporarea lichidelor, uscarea cerealelor, moartea naturală a vietăţilor, sunt evenimente


inevitabile, specifice naturii obiectului asigurat. Tocmai din această cauză ele nu fac obiectul
acoperirii prin asigurare. De asemenea, nu se acordă drept de asigurare pagubelor datorate:
întârzierii sosirii mărfurilor la destinaţie;
lipsei unui ambalaj corespunzător;
majorităţii taxelor vamale dn ţara importatoare, etc.

8.4. Asigurarea bunurilor in timpul transportului

Asigurare maritimă denumită „CARGO” cuprinde bunurile care fac obiectul transportului extern şi
se încheie pentru valoarea bunurilor respective, inclusiv cheltuieli de transport, normale şi alte
cheltuieli asemănătoare. Asigurarea „CARGO” se încheie pentru despăgubirea daunelor produse ca
urmare directă a riscurilor întâmplătoare ale transportului.
Poliţele de asigurare CARGO pot fi: poliţe de abonament care dau dreptul asigurătorului ca într-o
anumită perioadă de timp stabilită să expedieze toate mărfurile cu condiţia de a comunica
asigurătorului toate transporturile acoperite de poliţe şi implicit plata taxelor de asigurare; poliţe de
asigurare flotante ce au caracteristic faptul că asigurătorul stabileşte un plafon valoric pentru care
expediţiile de mărfuri se asigură în mod automat, valoarea acestuia diminuându-se pe măsura
efectuării transporturilor.
Asigurarea poate fi încheiată în una din condiţiile de asigurare A, B, C (conform Institute Time
Clauses Hulls), precum şi prin Condiţii Suplimentare.
Pentru asigurarea navelor sunt urmărite cateva elemente: nume, pavilion, an de construcţie, felul şi
tipul navei, descrierea corpului şi motorizării, şantierul naval constructor, precum şi dotările
suplimentare.
Acest tip de asigurare se adresează companiilor ce deţin nave maritime sau utilaje plutitoare,
precum: regii autonome, asociaţii ale transportatorilor, companii de turism, şantiere navale, companii
petroliere, etc.
Suma asigurată poate fi formată din:
valoarea bunului potrivit facturii sau, în lipsa acesteia,valoarea pe piaţă a bunului la locul de
expediere în momentul încheierii asigurării;
costul transportului, al asigurării, precum şi alte costuri legate de transportul bunului şi
necuprinse în valoarea facturii;
cheltuieli şi taxe vamale; o supraasigurare de 10% din valoarea bunului pentru acoperirea
acelor cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
Nava se asigură pentru suma declarată de asigurat şi agreată de asigurător şi care nu trebuie să fie
inferioară valorii de înlocuire sau să depăşească valoarea din nou a unei nave similare la data
încheierii asigurării; suplimentar, la suma asigurată a navei, se poate asigura până la 25% din
valoarea navei pentru:
cazul de pierdere totală;

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 61


Suport curs Asigurari si Reasigurari

acoperirea diferenţelor ce ar putea rezulta prin aplicarea raportului dintre


suma asigurată şi valoarea navei, stabilită pentru cazurile de salvare sau
contribuţie la avaria comună.

Asigurarea de transport a încărcăturii nu are o limită de timp, ci operează potrivit clauzelor


internaţionale pe principiul duratei transportului de la depozit la depozit. Aceasta înseamnă că
mărfurile sunt asigurate din momentul în care au părăsit depozitul sau magazia din localitatea de
expediţie menţionată în contract, şi continuă pe toată durata transportului, inclusiv a transbordărilor
obişnuite, până când au fost descărcate de pe navă în portul de destinaţie.

8.5. Asigurarea navelor maritime şi fluviale

Obiectul asigurăгii. Această asigurare, denumită „CASCO”, cuprinde navele comierciale,


navele de pescuit si navele colectoare, precum si alte ambarcatiuni, instalatii si utilaje plutitoare
asimilate navelor, cum sunt remorcherele, macaralele plutitoare, salupele, slepurile s.a.
Asigurarea se poate incheia in una din urmatoarele conditii:
a. pierdere totala, avarii si raspundere pentru coliziuni ofera cea mai larga protectie
asiguratului, ea acoperind: pierderea total, pierderile si avariile la nave; contributia la
cheltuielile de avarie comuna si de salvare, raspunderea pentru daunele rezultind din
coliziunea navei asigurate cu alte nave, instalatii portuare sau alte obiecte fixe ori plutitoare
si cheltuielile decurgind din acestea.;
b. pierdere totala, avarie comuna si raspundere pentru coliziuni ofera o protectie ceva mai
limitata decit in cazul anterior, ea acoperind: pierderea totala a navei, contributia la
cheltuielile de avarie comuna si de salvare, raspunderea pentru daunele rezultind din
coliziunea navei asigurate cu alte nave, instalatii portuare sau alte obiecte fixe ori plutitoare
si cheltuielile decurgind din acestea.;
c. pierdere totala acopera pierderea totala a navei, cheltuielile de salvare si alte cheltuieli
decurgind din aceasta;
d. pierdere totala si avarii acopera pierderea totala, pierderile si avariile la nava, precum si
contributia la cheltuielile de avarie comuna si salvare.;
e. pierdere totala si avarie comuna;
f. asigurarea navelor aflate in constructie in santiere navale.

Despagubirea. In baza asigurarii incheiate in una din conditiile de mai sus, asiguratorul acorda
despagubiri pentru:
a. pagubele produse navei de urmatoarele riscuri:
pericole ale marilor, fluviilor, lacurilor sau ale altor cai navigabile;
incendiu, explozie;
furt comis de catre persoane din afara navei;
Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 62
Suport curs Asigurari si Reasigurari

aruncare peste bord si luare de valuri;


piraterie;
coliziune cu nava, avion sau alte obiecte similare ori obiecte ce cad din acestea, mijloc
de transport terestru, echipamente sau instalatii de doc ori portuare;
coliziune cu cheu, doc uscat sau de alt fel, cale de constructie, cale de lansare, suport de
carenaj, ponton, mol, dig, platforma, gemandura, cablu telegrafic sau orice alt obiect fix sau
plutitor, inclusiv cu gheata plutitoare;
cutremur de pamint, eruptie vulcanica sau trasnet;
accidente la incarcarea, descarcarea sau miscarea incarcaturii ori combustibilului;
spargerea caldarilor sau a instalatiilor si orice avarie provocata de un defect latent la
masini sau la corpul navei;
masuri de salvare a navei;
masuri ce se iau de autoritгti pentru prevenirea sau micsorarea pericolului de poluare sau al
amenintarii cu poluarea rezultand direct din avaria la nava;
eroare de navigatie;
neglijenta comandantului, a ofiterilor, a echipajului sau a pilotilor;
neglijenta reparatorilor sau a navlositorilor, cu conditia ca acestia sa nu fie asiguratul;
barateria comandantului, a ofiterilor sau a echipajului, cu conditia ca paguba sa nu fie
rezultatul lipsei de diligenta a asiguratului, a armatorului sau a administratorului navei.

b. cheltuielile necesare si economico ase pentru prevenirea pagubei, micsorarea


pagubei produse, stabilirea imprejurarilor, cauzelor, efectelor, realitarii daunei si intinderea
acesteia;
c. retributiile de salvare sau asistenta acordata navei, inclusiv cheltuielile cu expertii, avocatii
de judecata sau de arbitraj si altele asemanatoare pentru stabilirea acesteia;
d. cheltuielile reprezentind contributia navei la avaria comuna, inclusiv cele cu expertii,
avocatii de judecata sau de arbitraj pentru stabilirea contributiei;
e. sumele ce cad in sarcina asiguratului cand, ca urmare a coliziunii navei asigurate cu alte
nave, instalatii portuare, alte obiecte fixe sau plutitoare, acesta este raspunzator pentru:
pierdere sau avarie la alta nava sau bun de pe aceasta, instalatie portuara ori alt obiect fix
sau plutitor;
intirziere sau pierdere de folosinta a altei nave sau bun de pe aceasta, instalatie portuara
ori alt obiect fix sau plutitor;
avarie comuna, remorcaj sau salvare in baza unui contract, a altei nave sau bun de
pe aceasta, instalatie portuara ori alt obiect fix sau plutitor.
De asemenea, asiguratorul nu acorda despagubiri pentru pagubele produse navei de: razboi,
razboi civil, revolutie, greve etc, decit daca acestea au fost prevazute in mod expres in contract.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 63


Suport curs Asigurari si Reasigurari

In caz de pierdere totala reala, efectiva sau constructiva, ori de disparitie a navei, drept
despagubire se plateste suma asigurata a acesteia si suma asigurata suplimentar. Se considera pierdere
totalг constructiva a navei, atunci cind costul repunerii navei in stare de folosintг depaseste mai mult
de 3/4 din suma asigurata a acesteia. Nava se considera disparuta, in situatia in care timp de 180 de
zile de la data ultimei stiri primite de la aceasta, nu s-a mai reusit a se obtine vreo informatie cu
privire la existenta ei.
In caz de avarie, drept despagubire se plateste cuantumul pagubei, fara scaderea uzurii.
Cuantumul pagubei este egal cu costul reparatiilor partilor sau al pieselor avariate ori cu costul de
inlocuire al acestora, din care se scade valoarea eventualelor parti sau piese recuperate ori deseuri.
Avariile provocate de uzura normala, deteriorarea treptata si defectele ascunse ale corpului navei, ale
masinilor (motoarelor) sau ale celorlalte parti componente ale navei ori de defectarea sau incetarea
functionarii partii electrice sau mecanice se despagubesc, cu exceptia valorii de inlocuire sau a
cheltuielilor de reparare a pieselor sau a altor parti componente, defecte sau uzate, care au provocat
avaria.
La stabilirea despagubirilor datorate de asigurator, se tine seama de fransiza, in sensul ca avariile
navei se despagubesc numai in cazul in care cuantumul pagubei depaseste fransiza deductibila pe
eveniment.
Fransiza nu se aplica in cazuri de avarie comuna si de avarie comuna si de coliziune cu alte
nave,instalatii portuare ori alte obiecte fixe sau plutitoare.

8.6. Clubul de protectie si indemnizare(despagubire)

In procesul de exploatare a navelor maritime şi fluviale, acestea pot suferi diverse pagube, pentru
acoperirea cărora armatorii apelează la asigurarea casco. La rândul lor, aceste nave pot provoca
pagube altora, ceea ce angajează răspunderea armatorilor, care trebuie să dezdăuneze pe cei păgubiţi
sau vătămaţi ori să suporte anumite amenzi, penalităţi după caz.
Aceste riscuri pot forma obiectul unei asigurări maritime distincte, care se realizează prin intermdiul
Cluburilor de protecpe şi indemnizare (despăgubire) (în engleză: Protection and Indemnity Club; în
franceză: Club de protection et indemnité). Riscurile legate de raspunderea armatorului fac parte din
"Protecţie", iar cele rezultând din exploatarea navei fac parte din Indemnizare ("Despăgubire").
Intre protecţia oferită de cluburile P & I şi cea realizată prin intermediul societăţilor de asigurare
există mai multe deosebiri:
o Astfel, protecţia oferită de un asemenea club este mutuală, adică membrii clubului - diverşi
armatori - sunt în acelaşi timp şi asigurători şi asiguraţi. Fiecare armator, devenit membru al
unui club P & I, contribuie la acoperirea daunelor suferite de alti membri ai clubului si, la
rândul său, beneficiază de contribuţiile celorlalţi membri la acoperirea propriilor daune. Un
armator care încheie un contract de asigurare cu o societate comercială de asigurare devine
asigurat, iar relaţiile dintre el şi societate sunt cele existente între asigurat şi asigurător.
o Nivelul primelor de asigurare datorate de asiguraţi societăţilor de asigurări se stabileşte, de
regulă, pe piaţa asigurărilor şi, o dată prevăzut Tn contract, el nu se mai corectează, chiar
dacă pe parcurs s-a dovedit a fi neacoperitor pentru societatea de asigurări. în cazul cluburilor

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 64


Suport curs Asigurari si Reasigurari

P & I, contribuţia iniţială a membrilor asociaţi este revizuibilă; la finele anului, dacă ea s-a
dovedit subdimensionată, membrii clubului achită o.contribuţie suplimentară.
o În prima brută plătită de asigurat societăţii de asigurări se include şi profitul asigurătorului,
ceea ce nu se întâmplă în cazul cluburilor P & I. Acestea din urmă folosesc veniturile
realizate (din cotizaţii, plasamente şi din reasigurări acceptate) pentru acoperirea cheltuielilor
lor (pentru despăgubiri, cedări în reasigurare, cheltuieli de administraţie).
o Protecţia oferită de societăţile de asigurări este limitată ca valoare, în timp ce protecţia oferită
de cluburile P & I este, de regulă, nelimitată. (Acestea din urmă limitează numai acoperirea
pe care o oferă pentru răspunderea în caz de poluare cu ţiţei la 500 mii. de dolari S.U.A.);
o Membrii clubului formează un colectiv de armatori independenţi sau de societăţi comerciale
având aceleaşi Interese.
o Un club P & 1 acoperă în general riscurile pe care nu le acceptă societăţile de asigurări
("despăgubire"), şi anume: lipsuri şi avarii constatate la descărcarea mărfurilor de pe navă;
contribuţia mărfii la avaria comună, când aceasta nu s-a putut încasa de la proprietarii
mărfurilor, din cauză că nava nu era în stare de navigabilitate; amenzi aplicate navei pentru
infracţiuni la legile vamale sau la cele ale imigraţiei; daunele cauzate altei nave sau danelor,
cheiurilor, geamandurilor şi altor obiecte portuare fixe sau plutitoare; cheltuieli pe care
armatorul este obligat să le efectueze pentru ridicarea epavei; accidente de muncă, spitalizare,
decese şi funeralii ale personalului navei sau ale muncitorilor folosiţi de navă; cheltuieli de
carantină; franşizele avariilor particulare rămase în sarcina armatorului, contaminarea
mărfurilor etc.
o Pe linie de "protecţie",'Clubul face anchete pentru elucidarea împrejurărilor în care s-a
produs evenimentul, în care este implicată răspunderea membrilor săi, ajută în procesele
privind încasarea de navlu, contrastalii, remuneraţii de salvare, reparaţii necorespunzătoare,
furnizare de combustibil de calitate inferioară, abuzuri săvârşite de autorităţile portuare etc.
Obiectivul unui Club P & I este de a furniza fiecărui membru al său acoperirea pe care acesta o
doreşte şi un serviciu competent consultativ de informaţii şi dimensionare a daunelor, la un preţ
rezonabil. Problema principală a unui asemenea club este fixarea corectă a contribuţiei datorate,
deoarece nu poate exista o primă fixă, aceasta constituind o antiteză a mutualităţii. Fiecare membru
al clubului plăteşte pentru daunele Iul proprii obişnuite şi de asemenea suportă partea sa din daunele
excepţionale ale sale şi ale fiecărui alt membru. în consecinţă, fiecare membru va plăti "cotizaţii în
avans", pentru acoperirea daunelor obişnuite,si cotizaţii suplimentare", pentru acoperirea daunelor
excepţionale, cotizaţii ce sunt stabilite în funcţie de felul navei, diferenţiat pentru tancuri, nave
pentru transportul mărfurilor în vrac, nave de pasageri etc.
Deşi la baza activităţii Cluburilor P & I stă principiul mutualităţii absolute, totuşi unele cluburi
acceptă, în mod excepţional şi numai pentru unele flote proprietate de stat, acoperirea pe bază de
primă fixă.
Stabilirea împrejurărilor şi a cauzelor întâmplărilor care sunt în răspunderea armatorilor se face prin
corespondenţii cluburilor, uneori ajutaţi de experţi. Aceştia stabilesc stadiul şi aspectul legal al
problemei, făcând investigaţiile necesare printre membrii echipajelor sau alte persoane care pot fi
interesate. Dacă este necesar, se pot lua depoziţii echipajelor sau altor persoane, prin organele
oficiale (notar plublic), pentru a putea fi folosite în acţiunile judecătoreşti ulterioare.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 65


Suport curs Asigurari si Reasigurari

CAPITOLUL 9 – ASIGURĂRI AVIATICE

Piața asigurărilor de aviație din România este destul de restrânsă datorită numărului redus de
companii de transport aerian. Datorită răspunderilor foarte mari, se practică sistemul de reasigurare
în cele mai multe cazuri reasigurătorul fiind o companie internațională.
Cumpărătorii acestor polițe de asigurare pot fi persoane juridice sau fizice reprezentând companii de
transport aerian, cluburi aeronautice sau pur și simplu proprietari de avioane.
Tipuri de aparate de zbor: aeronave ale liniilor de transport aeriene; aeronave proprietate personală;
aeronave de zbor aflate in proprietatea corporațiilor; aeronavele de închiriat; aeronavele speciale.
La fiecare contract de asigurare se examinează: calitățile pilotului, tipul aparatului de zbor, dotarea
electronică de la bord, aspectele geografice ale zborurilor, scopul folosirii aparatului de zbor

9.1 Istoric

Asigurarea de aviaţie a fost introdusă pentru prima oară în primii ani ai secolului 20. Prima polita de
asigurare de aviaţie a fost scrisă de către Lloyd's din Londra în 1911. Compania a oprit din scris
politicile de aviaţie în 1912, după ce vremea rea şi accidentele dese au cauzat pierderi importante.

Se crede că primele poliţe de aviaţie au fost subscrise de către comunitatea maritimă de subscriere de
asigurări.

În 1929, Convenţia de la Varşovia a fost semnată. Convenţia reprezintă un punct de plecare pentru a
stabili termenii, condiţiile şi limitările de răspundere pentru transportul aerian - aceasta a fost prima
recunoaştere a industriei aeriene aşa cum o ştim astăzi.

Până în 1933 Uniunea Internaţională de asigurare maritimă (IUMI) înfiinţează o comisie de aviaţie,
iar in 1934 opt companii europene de asigurare de aviaţie au pus bazele în mod oficial a Uniunii
Internaţionale a Asiguratorilor Aviatici (IUAI).

Piaţa de asigurări din Londra este în continuare cel mai mare centru unic de asigurare de aviaţie.
Piaţa este alcătuită din tradiţionale sindicate Lloyd's din Londra şi numeroase alte pieţe tradiţionale
de asigurare. Tot restul lumii există pieţe naţionale stabilite în diferite ţări, acest lucru depinde de
activitatea de aviaţie în cadrul fiecărei ţări, SUA are un procent mare din flota mondială de aviaţia
generală şi are o mare piaţă stabilită .

Nici un singur asigurător are resurse pentru a păstra un risc de mărimea unei companii aeriene
importante, sau chiar o proporţie substanţială de un astfel de risc. Natura catastrofala a asigurarării
de aviaţie poate fi măsurată în numărul de pierderi care costa asiguratorii sute de milioane de dolari.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 66


Suport curs Asigurari si Reasigurari

9.2 Tipuri de poliţe

Principalele tipuri de asigurare aviatică :


Asigurarea aeronavei – se asigură aeronava pentru pierdere totală sau parțială și pentru
avarii la corpul aeronavei, părți componente și echipamente. Datorită caracterului
internațional al asigurărilor și reasigurărilor de aviație, există o practica relativ uniformă,
neexistând mari diferențieri între ofertele și acoperirile asigurătorilor.
Asigurarea de răspundere față de terți se poate încheia la sumele declarate de asigurat
pentru pasageri, bagaje, marfa transportată precum și pagube provocate terților. In categoria
de „terți” sunt incluse persoane aflate la sol, ocupanții, bagajele, marfa altei aeronave cu care
a interferat cea a asiguratului. Excluși din aceasta categorie sunt angajații asiguratului și
subcontractanții acestuia aflați în exercitarea serviciului, ocupanții aeronavei asigurate și
daunele asupra bunurilor aparținând asiguratului.
Asigurarea de accident de aviație – acoperă riscurile de accident și cheltuielile de judecată
legate de acesta în limitele stabilite în polița. Accidentul este definit de obicei în polița de
asigurare drept un eveniment neașteptat, neobișnuit și având o sursă exterioară pasagerului.
Acesta trebuie să se petreacă între momentul îmbarcării pe aeronava și cel al debarcării.
Asigurarea de răspundere a producătorului – se referă atât la aeronava ca întreg cât și la
părțile componente produse și încorporate. Excluderile tipice se referă la răspunderea față de
personalul angajat, răspundere contractuală, pierderi sau distrugeri de bunuri aflate sub
custodia asiguratului.
Asigurarea de răspundere pentru pasageri și bagajele acestora – este reglementată prin
Convenția pentru unificarea unor reguli cu privire la transportul aerian internațional de la
Varșovia (12 oct. 1929 ). În urma acesteia limita despăgubiri pentru pasageri este stabilită în
biletul de călătorie.
Asigurarea pentru pierderea licenței – se poate încheia pentru profesioniștii care prin
domeniul lor de activitate au nevoie de licență (piloți, instructori de zbor, controlori de trafic
aerian). Există riscul ca din motive medicale sau de altă natură, aceasta licență să nu fie
reînnoită, să fie suspendată sau retrasă, astfel polița individuală încheiată pe o perioadă de
timp determinată va stabili o sumă plătibilă în cazul evenimentului asigurat.

Valoarea contractului de asigurare este determinată în funcție de tipul aparatului de zbor și de


numărul de persoane care pot zbura în calitate de pasageri sau membri ai echipajului.De regulă
polițele se încheie acoperind „toate riscurile” cu anumite restricții specificate în contract, o poliță
completă cuprinzând:
asigurarea aeronavei;
răspunderea față de pasageri;
răspunderea față de terți.

Badea Dumitru, Naghi Laura Elly Page 67