Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În fiecare zi se pot observa, în jurul nostru, diferite evenimente care demonstrează existenţa unor riscuri de
diferite tipuri, de multe ori cu un impact foarte ridicat. Accidente teribile, dezastre naturale, crize economice -
toate presupun grade diferite de risc şi toate aduc cu sine pierderi importante pentru cei implicaţi, fie de natură
fizică, fie emoţională sau financiară.
Conducătorii auto implicaţi in accidente suferă vătămări corporale sau chiar mor; proprietarii de case işi pot
pierde casele sau proprietatea personală din cauza unor evenimente cum ar fi incendii, inundaţii, furtuni sau
cutremure. Unii oameni pot fi afectaţi de pierderea veniturilor din cauza unor boli cardiovasculare, cancer sau
altele asemănătoare care îi impiedică să-şi continue activitatea.
Din păcate, de cele mai multe ori, riscurile nu pot fi prevăzute şi de aceea au un impact important asupra
vieţii, proprietaţii şi poziţiei financiare a oamenilor. În ciuda studiilor, analizelor şi a soluţiilor găsite, riscurile
continuă să reprezinte un factor semnificativ de stres şi să ameninţe siguranţa financiara a oamenilor.
Nu există o singură definiţie a riscului; fiecare categorie de activitate şi-a definit propria definţie a conceptului
de risc. Totuşi, riscul a fost definit în mod tradiţional în termeni ce ţin mai ales de incertitudine. Pe baza
acestui concept, riscul este definit ca incertitudinea (probabilitatea) de apariţie a unei pierderi. Unii autori
consideră riscul a fi o variaţie aleatorie a rezultatelor posibile în legătură cu un eveniment sau posibilitatea
ca pierderile să fie mai mari decât nivelul normal, anticipat sau obişnuit. De exemplu, riscul de a fi ucis într-
un accident auto există pentru că există o incertitudine în acest sens. Riscul de îmbolnavire de cancer la
plămâni pentru fumători există pentru că există incertitudine.
Deşi riscul este definit ca şi incertitudine, industria asigurarilor utilizează deseori acest termen pentru a se
referi la proprietatea sau viaţa asigurată. Astfel, în industria asigurărilor, se pot auzi deseori expresii de
genul ,, acea maşină reprezintă un risc inacceptabil" sau ,,acea persoană reprezintă un risc redus".
Un eveniment poate genera o multitudine de riscuri, unele dintre ele asigurabile. De exemplu, deţinerea unui
autovehicul poate expune proprietarul la o serie de riscuri, cum ar fi:
furtul autovehiculului;
accident rutier cu sau fără victime;
rănirea pietonilor sau al altor conducători auto ca urmare a accidentului sau; daune
materiale cauzate autovehiculului de către alt şofer etc.
Referindu-se la risc ca şi incertitudine, unii autori de specialitate fac distincţie între riscul obiectiv şi riscul
subiectiv.
Riscul obiectiv este definit ca variaţia relativă a pierderii de la valoarea medie. De exemplu, să presupunem
că un asigurator de proprietaţi are in portofoliu 1000 de case asigurate pe termen lung şi că, în medie, 1
procent sau un număr de 10 case ard anual. Totuşi nu se poate intâmpla ca exact 10 case să ardă în fiecare an;
în unii ani, s-ar putea să arda 9 case, în alţi ani, s-ar putea să ardă 11; adică o variaţie de1 casă de la valoarea
medie. Această variaţie de 10 % este cunoscută drept risc obiectiv.
Riscul obiectiv se reduce odată cu creşterea numărului de expuneri. Mai mult, riscul obiectiv variază în mod
invers cu rădăcina pătrată a numărului de cazuri aflate în observare. Riscul obiectiv poate fi cuantificat
statistic cu ajutorul dispersiei, a deviaţiei standard sau a coeficientului de variaţie. Cuantificarea riscului
obiectiv este foarte folositoare pentru un asigurator sau pentru un manager de risc.
Pe măsură ce numărul de expuneri se măreşte, un asigurator poate anticipa viitoarele pierderi cu un grad mai
mare de acurateţe, întrucât se poate baza pe legea numerelor mari. Această lege susţine că pe măsură ce
numărul de expuneri devine mai mare, gradul de acurateţe al previzionării numărului de pierderi este mai
mare. De exemplu, pe măsură ce numărul de case ţinute sub observaţie se măreşte, previziunile asiguratorului
se vor apropia de valorile reale ale pierderilor.
De exemplu, dacă aruncăm o monedă în aer, probabilitatea a priori de a cădea cu stema în sus este de 50 %.
Dacă aruncăm moneda doar de 10 ori, s-ar putea să cadă cu stema in jos în opt cazuri. Deşi probabilitatea
observată este de 80 %, probabilitatea reală rămâne 50 %. Dacă moneda ar fi aruncată de 1 milion de ori,
numărul de cazuri în care s-ar obţine stema ar tinde spre 500000. Adică, odată cu creşterea numărului de
încercări, rezultatele obţinute se apropie de cele prognozate.
Un exemplu practic al legii numerelor mari este anticiparea numărului de accidente auto de către Consiliul
Naţional de Siguranţă din SUA pe parcursul unui sfarşit de săptămână. Din cauza numărului mare de vehicule
de pe drumuri (milioane), Consiliul Naţional de Siguranţă a putut să anticipeze cu un grad ridicat de acurateţe
numărul de conducători care pot deceda pe parcursul unui sfarşit de săptămână obişnuit din preajma zilei de 4
iulie. Astfel, autorii studiului afirmă că, în medie, se pot înregistra între 500 şi 700 de cazuri de deces în urma
accidentelor auto. Deşi conducătorii nu pot fi identificaţi individual, numărul real de decese pentru un grup
poate fi estimat cu oarecare acurateţe.
Totuşi, pentru multe produse de asigurare, actuarii ştiu foarte rar probabilitatea reală şi severitatea pierderii.
Estimări ale frecvenţei şi ale severităţii se fac pe baza experienţei existente, iar în cazul unui număr mai mare
de unităţi de expunere, pierderile din trecut pot fi punctul de pornire în anticiparea pierderilor viitoare.
Anticiparea corectă a pierderilor viitoare este importantă întrucât asiguratorul trebuie să stabilească un anumit
nivel al primei care să fie adecvat pentru acoperirea pierderilor şi a cheltuielilor pe perioada poliţei. Dacă
riscul obiectiv este redus, asiguratorul este sigur de faptul că prima va fi suficientă pentru a acoperi
cheltuielile şi marja de profit. Totuşi actuarul trebuie să fie atent ca nivelul primei să nu fie prea ridicat,
riscând astfel să piardă clienţii în favoarea competitorilor. Pentru a determina nivelele de pierdere şi deviaţia
de la valoarea medie, actuarii apelează la analiza statistică şi la ştiinţa probabilităţilor.
Probabilitatea de producere a unui eveniment se referă la frecvenţa relativă pe termen lung de apariţie a acelui
eveniment, în condiţiiile unui număr infinit de cazuri şi a unor factori constanţi. O modalitate de rezumare a
evenimentelor şi a probabilităţilor corespunzătoare este distribuţia de probabilităţi. Distribuţiile pot fi
eterogene, ceea ce înseamnă că se pot obţine o varietate de evenimente dintr-o mulţime bine stabilită.
Distribuţiile de probabilităţi sunt caracterizate prin două elemente: tendinţa centrală şi dispersia. Dintre
indicatorii pentru tendinţa centrală, doi sunt mai utilizaţi: valoarea medie sau valoarea prognozată (VP) şi
valoarea estimată (VE). În ceea ce priveşte dispersia (variaţia rezultatelor de la valoarea medie), se utilizează
deseori variaţia şi deviaţia standard. Care este semnificaţia acestor indicatori? Cu cât deviaţia standard este
mai mare, faţă de valoarea medie, cu atât incertitudinea este mai mare, adică riscul este mai mare. Nivelele
scăzute ale deviaţiei standard sunt asociate unor nivele scăzute ale riscului.
Chiar dacă caracteristicile unei populaţii sunt cunoscute perfect, majoritatea asiguratorilor se orientează
asupra unor eşantioane din populaţii. Bineînteles că relaţia dintre parametrii populaţiei şi cei ai eşantionului
(valoare medie şi deviaţie standard) este importantă, din moment ce situaţia reală poate varia semnificativ faţă
de parametrii populaţiei. Caracteristicile distribuţiei unui eşantion sunt utile pentru a ilustra legea numerelor
mari.
Riscul subiectiv este definit ca incertitudine bazată pe condiţia mentală sau starea mentală a unei persoane.
De exemplu, o persoană care a consumat cantitaţi mari de băuturi alcoolice se poate aventura să-şi conducă
maşina spre casă. Conducătorul nu poate fi sigur că va ajunge acasă în sigurantă sau că nu va fi prins de
poliţie. Această incertitudine mentală reprezintă un risc subiectiv.
Impactul riscului subiectiv variază de la individ. Două persoane aflate în aceeaşi situaţie pot avea o percepţie
diferită asupra riscului iar comportamentul lor poate fi modificat în mod corespunzător. Dacă o persoană
experimenteză o stare de incertitudine mentală semnificativă atunci când apare o pierdere, comportamentul
acelei persoane poate fi afectat. Un risc subiectiv ridicat poate duce la comportament conservativ şi prudent,
în timp ce un risc subiectiv scăzut va duce la un comportament mai puţin conservativ. De exemplu, un
conducător auto, care are deja câteva amenzi pentru condus sub influenţa alcoolului şi care a consumat o
cantitate mare de alcool poate reduce incertitudinea mentală şi, implicit, riscul subiectiv, apelând la un taxi.
Un alt conducător auto poate considera riscul de a fi prins de poliţie redus şi ca urmare poate decide să urce la
volan - un risc subiectiv redus duce la un comportament mai puţin prudent.
Atitudinea faţă de risc diferă de la o persoană la alta. De aceea, noi toţi răspundem la efectele unor
evenimente în moduri diferite. Unele persoane sunt de acord să reţină riscurile şi să le accepte, abordându-le
într-o manieră proprie - aceştia sunt cunoscuţi sub numele de riscofili/consumatori de risc - în timp ce alţii
preferă să fie mai reţinuţi, să încerce să minimizeze efectele riscurilor la care se expun având o aversiune faţă
de risc - sunt cunoscuţi sub numele de riscofobi.
În asigurări, există şi riscuri care sunt refuzate de către asigurători - riscuri care nu pot fi asigurate. Pentru a
înţelege caracteristicile riscurilor asigurabile, putem să ţinem cont de principalele categorii de riscuri
cunoscute în domeniu:
riscuri financiare şi non-financiare;
Unele riscuri cu care ne confruntăm nu pot fi cuantificate din punct de vedere financiar - acestea se numesc
riscuri non-financiare. De exemplu, valoarea pe care o atribuim unei bijuterii de familie poate depăşi cu mult
valoarea sa intrinsecă sau valoarea de pe piaţă. Asigurarea nu se aplică în astfel de cazuri la valoarea pe care o
estimăm noi, prin prisma valorii sentimentale - bijuteria poate fi asigurată doar la valoarea sa intrinsecă.
Pentru ca un risc să fie asigurat, efectele evenimentului neplăcut trebuie să fie cuantificabile. O excepţie de la
acest caz o fac poliţele de accidente şi boli - întrucât nu se pot evalua concret, din punct de vedere financiar,
efectele pierderii vieţii sau al vătămărilor corporale - poliţele de accidente sau cele medicale prevăd o sumă
agreată în prealabil cu asiguratul pentru acoperirea cazurilor respective.
Exemple de riscuri financiare includ:
• riscul de neplată a unor mărfuri livrate sau servicii prestate;
nerambursarea unui credit; furt de bunuri;
pierdere a profitului ca urmare a unui incendiu; pagube
materiale cauzate proprietăţii altor persoane;
Riscul pur este generat de o situaţie/eveniment pentru care există posibilitatea pierderii dar niciodată a
câştigului - în cel mai bun caz, se poate înregistra o situaţie de echilibru. Călătoria cu maşina spre casă este
un exemplu elocvent. În cel mai bun caz, putem spera să ajungem acasă fără să avem niciun eveniment.
Totuşi, există şi posibilitatea de a suferi un accident, de a răni pe altcineva sau de produce pagube. Exemple
de riscuri pure:
riscul de deces;
• riscul de accidentare la locul de muncă;
• riscul de producere de daune materiale cauzate de incendiu, trăznet sau cutremur de pământ.
Principalele categorii de riscuri pure care pot cauza incertitudine financiară se referă la riscuri personale,
riscuri de proprietate şi riscuri de răspundere.
Riscurile personale sunt riscuri care afectează direct un individ; ele implică posibilitatea unei pierderi totale
sau reducerea venitului caştigat, apariţia unor cheltuieli suplimentare care, uneori, se pot suprapune şi cu
înstrăinarea unor active financiare. Principalele patru riscuri personale sunt:
Riscul decesului prematur - definit ca decesul susţinătorului financiar al unei familii cu obligaţii.
Aceste obligaţii se pot referi la sprijin financiar, al unui terţ, ipotecă, cheltuieli cu studiile copiilor etc.
Dacă membrii familiei primesc o sumă insuficientă care nu poate să înlocuiască veniturile care erau
aduse de capul familiei sau dacă nu au bunuri suficiente pentru a înlocui venitul pierdut, aceştia se
vor găsi într-o situaţie de incertitudine financiară.
Riscul venitului insuficient pe perioada pensionării - În majoritatea ţărilor, pensionarea are loc până la
vârsta de 70 de ani. Acest moment este foarte important în viaţa unei persoane, întrucât, începând cu
acel moment, se pierde o mare parte din venitul cu care aceasta era obişnuită. Dacă nu are suficiente
bunuri de valoare sau rezerve pe care să se poată bizui, cum ar fi o pensie privată sau ocupaţională, pe
lângă pensia socială, persoana respectivă va fi expusă din punct de vedere financiar.
Riscul unei sănătăţi precare, care determină o capacitate de muncă scăzută sau întreruperea
serviciului pe anumite perioade, cu consecinţe directe asupra nivelului veniturilor.
Riscul şomajului - poate fi cauzat de încetiniri ale ritmului de activitate la nivel de industrie,
schimbări de natură structurală şi/sau tehnologică în economie, factori sezonieri, imperfecţiuni sau
perturbări pe piaţa locurilor de muncă.
Riscurile de proprietate apar atunci cand proprietatea personală şi activele imobiliare pot fi afectate sau chiar
distruse în cazul unui incendiu, trăznet, tornade, furtuni şi a altor cauze. În general se pot distinge două tipuri
de pierderi asociate cu distrugerea sau furtul proprietăţii:
• pierderi directe - o pierdere financiară care rezultă dintr-o pagubă fizică, distrugere sau furt al
proprietăţii. De exemplu, dacă cineva deţine un restaurant care este afectat de incendiu, paguba fizică
la restaurant este considerată pierdere directă.
• pierderi indirecte (consecinţă) - pierdere financiară rezultată indirect din apariţia unei pagube
fizice directe sau a furtului proprietăţii. Astfel, în exemplul anterior, pe lângă paguba fizică directă
restaurantul trebuie închis pentru renovare. Pierderea profitului pe perioada de reparaţii va fi
considerată o pierdere indirectă.
Riscurile de răspundere reprezintă un alt tip de riscuri pure pe care mulţi oameni le suportă. Potrivit legii,
orice persoană poate fi considerată răspunzătoare pentru rănirile sau pagubele aduse proprietăţii cu influenţe
negative asupra vieţii altei persoane. În urma unor astfel de acţiuni, un judecător poate obliga pe vinovat la
plata unor despăgubiri.
Din acest punct de vedere, SUA reprezintă societatea cu cele mai multe procese. Conducătorii auto sunt
consideraţi răspunzatori pentru modul în care îşi folosesc vehiculele; operatorii de bărci pot fi daţi în judecată
pentru raniri aduse pasagerilor, a inotatorilor sau a schiorilor din apa. Proprietarii de animale care pun în
pericol viaţa copiilor (câini de pază , serpi, crocodili) sunt predispuşi la procese civile cu despăgubiri uriaşe.
Companiile pot fi considerate răspunzătoare pentru produsele defecte care pot răni clienţii; medicii, contabilii,
avocaţii sau inginerii pot fi daţi in judecată de către pacienţi respectiv clienţi pentru greşeli de diagnostic sau
de consultanţă.
Riscurile de răspundere au o importanţă deosebită pentru asiguraţi şi asiguratori. În primul rând, nu există
limită maximă privind suma de bani acordată. Orice persoană poate fi dată în judecată pentru orice sumă de
bani. Spre deosebire de acest tip de daună, în cazul unei proprietăţi limita maximă este strict stabilită.
Riscul speculativ este generat de o situaţie în care este posibilă obţinerea unui profit. Cele mai evidente
exemple de riscuri speculative se referă la pariuri, loterie, jocurile de noroc, pronosticuri sportive, jocul pe
bursă, etc. Fiecare dintre aceste situaţii are ca scop final obţinerea unui câştig dar aduc cu sine şi posibilitatea
de eşec sau de lipsă a unui profit.
Este important să se facă distincţia între riscurile pure şi speculative întrucât asigurătorii iau în considerare
riscurile pure. Cu anumite excepţii, riscurile speculative nu sunt considerate asigurabile, iar în aceste cazuri,
se apelează la alte tehnici de protecţie împotriva riscurilor (de exemplu, pentru acoperirea pierderilor, se poate
apela la contracte de împrumut bancar, contracte de hedging etc.)
Nu în ultimul rând, societatea poate beneficia de pe urma unui risc speculativ. Spre deosebire de această
situaţie, în cazul apariţiei unui risc pur, societatea va suferi numai pierderi. De exemplu, o firmă poate
dezvolta un produs susţinut, mult mai ieftin. Ca rezultat al acestui eveniment, unii competitori vor fi forţaţi să
intre în stare de faliment, chiar dacă societatea va beneficia de pe urma introducerii unui astfel de produs pe
piaţă. În cazul apariţiei unui risc pur, de exemplu o inundaţie sau un cutremur de pământ, societatea în
ansamblul ei va avea numai de suferit.
Un risc fundamental este un risc care afectează întreaga economie sau grupuri. Exemple de astfel de riscuri
cuprind inflaţia, şomajul ciclic, foametea, recesiunea economică, războiul - toate afectează un număr mare de
persoane. Putem identifica riscuri fundamentale cauzate de aspecte sociale, economice, politice sau
catastrofele naturale care afectează la scară largă, creând premisele unei incapacităţi de acoperire din partea
companiilor de asigurare care refuză în aceste cazuri să preia riscul aferent acestor tipuri de fenomene.
Există şi excepţii de riscuri fundamentale care sunt preluate în asigurare:
riscul de terorism acoperit pentru World Trade Center;
riscul de război acoperit de clauze suplimentare la poliţele de asigurare de cargo maritim;
riscul de cutremur acoperit în California.
Riscul unor dezastre naturale reprezintă un alt exemplu de risc fundamental. Uragane, tornade, cutremure de
pămănt, inundaţii si incendii de păduri pot duce la pierderi de milioane de dolari şi la decese. De exemplu în
anul 1992 uraganul Andrew a cauzat pierderi asigurate de 15.5 miliarde dolari, situându-se pe locul întâi în
topul catastrofelor naturale din SUA. Istoria uraganelor din SUA a continuat în 1998 cu uraganul George (2.8
miliarde dolari) şi în 1999 cu uraganul Floyd (2 miliarde de dolari). Alte exemple de dezastre naturale includ:
în Japonia, în 1991, taifunul Mireille care a produs pagube asigurate de 7 miliarde de dolari şi apoi în 1999,
un alt taifun Bart cu pagube asigurate de 4.1 miliarde de dolari. Şi anul 2000 a fost anul unor dezastre
naturale: în Japonia, inundaţii şi alunecări de teren (990 milioane dolari), în Europa de apus, inundaţtii după
furtuna Oraţia (747 milioane dolari), în SUA, furtuni de zăpadă (1.07 miliarde dolari în trei luni de zile).
Un alt risc fundamental este riscul de terorism. Multe ţări se confruntă în ultima vreme cu o creştere
semnificativă a terorismului care cauzează daune proprietarilor şi pierderi de vieţi omeneşti. Cel mai
important atac din istoria omenirii rămâne cel din 11 septembrie 2001 când 4 avioane comerciale au fost
folosite în scopuri teroriste, efectele fiind distrugerea celor două turnuri ale complexului World Trade Center,
afectarea serioasă a clădirii Pentagonului respectiv moartea a peste 5000 de oameni. Pierderile asigurate s-au
situat la nivelul a 120 miliarde de dolari iar efectele s-au propagat în întreaga industrie a asigurărilor şi nu
numai. Şi alte ţări se confruntă cu acest timp de risc: în anul 1998, în Irlanda de Nord şi Marea Britanie, o
maşină bombă a cauzat moartea a peste 300 de oameni, în 1999 şi 2003, în Rusia, atacuri ale teroriştilor
ceceni au dus la pierderi de multe vieţi omeneşti; în 2002 în Yemen, atacat de o barcă de viteză cu bombe la
bord a atacat un petrolier şi a cauzat pierderi de 85 milioane dolari.
Spre deosebire de riscurile fundamentale, un risc particular este un risc care poate fi localizat/identificat,
prin cauza sau efectele sale, la nivel de indivizi/persoane. Chiar dacă cauza poate fi identificată la o scară
largă (de exemplu, o furtună ce afectează o întreagă regiune), efectele sunt identificate sau relaţionate cu
fiecare persoană afectată - nu toate proprietăţile din regiune vor fi afectate.
Ca exemple se pot menţiona:
furt auto;
jafuri la bănci;
incendiu în locuinţă;
accidente auto sau de muncă etc.
Distincţia dintre un risc fundamental şi unul particular este importantă întrucât în cazul unui risc
fundamental, întrucât asigurarea nu este disponibilă, guvernul ţării afectate poate acorda asistenţă celor
afectaţi. Asigurarea socială şi programele de asigurare guvernamentală, subvenţiile şi garanţiile
guvernamentale pot fi utile în protecţia împotriva unor astfel de riscuri.
Orice persoană care trăieşte într-o societate organizată este afectată de riscuri într-un fel sau altul. Riscul este
definit ca ceva viitor şi nesigur, care dacă se va produce va duce la o pierdere. Persoanele fizice, societăţile
comerciale şi alte organizaţii se întâlnesc cu riscul în activitatea lor, iar asigurările îi ajută să se protejeze
împotriva riscurilor.
Pe măsura evoluţiei relaţiilor economice, oamenii, confruntaţi destul de frecvent cu pericole ce le pun în
primejdie viaţa şi proprietatea, au descoperit necesitatea de a apela la asigurare ca modalitatea cea mai simplă
de a se proteja pe ei şi bunurile ce le aparţin.
Cele mai importante consecinţe ale riscului în societate sunt următoarele:
Îngrijorare: evenimentele riscante tind să creeze o stare de incertitudine şi să provoace oamenilor
agitaţie. Efectul îngrijorării este alocarea ineficientă a resurselor.
• Oportunităţi pierdute: dacă riscul este cel care consumă resursele companiei, atunci firma nu le mai
poate folosi în scopuri financiare. Aceste oprtunităţi pierdute reduc beneficiile pentru investitori.
• Costuri de finanţare a riscului: atunci când riscurile duc la pierdere, companiile pot să aleagă între
reţinere şi transfer al riscului către o altă parte (de exemplu, o societate de asigurari). Aceste costuri
de finanţare a riscului pot folosi aproape tot bugetul companiilor.
• Inabilitatea de a plănui: atunci când există informaţii imperfecte şi incertitudini în ceea ce priveşte
rezultatele sau variaţii de la rezultatele anticipate, managerii nu pot crea planuri de afacei realiste.
• Speculaţie: ,,Fără efort, nu există câştig, fără risc, nu există beneficii". Stabilirea unui nivel
controlabil de risc în anumite momente poate duce la obţinerea nivelului dorit de beneficii. Lipsa unei
iniţiative va proteja persoana de anumite expuneri dar în acelaşi timp nu-i va aduce niciun beneficiu.
Este important să înţelegem că nu toate riscurile pot fi asigurabile. Pentru a fi asigurabil, dincolo de a fi un
risc pur, financiar şi particular, un risc trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:
evenimentul este neprevăzut şi fortuit - evenimentul trebuie să fie accidental şi evitabil. Producerea
evenimentului trebuie să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului.
există interes asigurabil - adică cel care se confruntă cu un eveniment (risc) să fie afectat, să sufere o
pierdere. Ne putem asigura împotriva riscului de furt al propriului autovehicul, întrucât dacă acesta va
fi furat, vom suferi o pierdere.
asigurarea lui nu contravine interesului public - de aceea, de exemplu nu se poate asigura riscul de a
primi amenzi contravenţionale;
riscul afectează grupuri mari omogene - un număr suficient de mare de expuneri la riscuri similare, cu
istorice asemănătoare vor permite asigurătorilor să stabilească tendinţe în frecvenţa şi severitatea
pierderilor viitoare.
efectele evenimentului sunt măsurabile şi pot fi cuantificate din punct de vedere financiar.
Diferenţele principale între riscurile asigurabile şi riscurile neasigurabile sunt centralizate în următorul tabel:
Risc asigurabil Risc neasigurabil
Financiar Non-financiar
Pur Speculativ
Particular Fundamental
Eveniment fortuit Act intenţionat
Interes asigurabil Lipseşte interesul asigurabil
Moral şi legal Imoral şi ilegal
Este evident că riscul poate afecta pe oricine, oriunde, oricând şi de aceea trebuie găsite metode de tratare
a acestuia.
Managementul riscului este un proces prin care sunt identificate expunerile de pierdere cu care se
poate confrunta o persoană juridică sau fizică şi prin care se aleg tehnicile cele mai potrivite în
înlăturarea acestor expuneri. În trecut, managerii de risc considerau că organizaţiile se confruntă doar cu
riscuri pure (riscul pur presupune una din următoarele situaţii: pierdere sau lipsa pierderii). Noile forme
de management al riscului iau în considerare şi anumite riscuri speculative.
Managementul riscului nu trebuie confundat cu managementul asigurării. Managementul riscului este un
concept mult mai larg şi include toate acele tehnici care înlătură expunerile la pierdere, pe lângă metoda
clasică de asigurare a pierderilor.
Managementul riscului este un proces care urmăreşte două tipuri de obiective. Un tip de obiective se
referă la obiectivele ante-pierdere. Organizaţia trebuie să se pregătească pentru pierderi potenţiale în cel
mai economic mod, printr-o analiză de cost a programelor de siguranţă, a primelor de asigurare plătite şi a
costurilor determinate de alte metode de tratare a pierderilor. Managementul riscului încearcă să reducă
temerile din cadrul organizaţiei, mai ales la nivel de management mediu şi superior ( de exemplu, riscul
de a fi chemaţi în justiţie ca urmare a fabricării şi comercializării unui produs defect).
Cel de-al doilea tip de obiectiv al procesului de managementul riscului se referă la obiectivele post-
pierdere. Supravieţuirea organizaţiei după apariţia unei pierderi este un exemplu de astfel de obiectiv,
impunând reluarea, cel puţin parţială, a activităţilor într-o perioadă de timp rezonabilă. Menţinerea
veniturilor după apariţia pierderii este un alt prerogativ al conducerii superioare a oricărei organizaţii -
chiar dacă nu se poate realiza o stabilitate perfectă a acestora.
Programul de managementul riscului implică cinci etape :
1. dezvoltarea programului ;
2. analiza riscurilor ;
3. analiza soluţiilor ;
4. luarea deciziei ;
5. administrarea programului.
poluare, discriminare între salariaţi etc.), expuneri ale veniturilor ( cheltuieli de reluare a activităţii,
pierderi contingente ale organizaţiei etc.), expuneri ale resurselor umane (handicap, deces, pensionare sau
şomaj, boli şi accidente profesionale etc.) etc. Pentru a crea această listă de expuneri, managerii de risc
apelează la chestionare de analiza riscurilor, inspecţii la faţa locului, grafice, documente financiare, date
statistice etc. Totodată, managerii de risc trebuie să ţină cont de tendinţele industriei şi de schimbările de
pe piaţă care pot determina noi tipuri de expuneri cauzatoare de temeri pentru organizaţie. Principalele
preocupări recente ale managementului riscului se referă la creşterea costurilor de compensare a
lucrătorilor, efectele fuziunilor şi consolidărilor dintre asigurători şi brokeri, creşterea costurilor de litigii,
finanţarea riscurilor prin pieţele de capital etc.
In asigurări se spune că: „Dacă poţi cuantifica un risc, îl poţi înlătura". Managerii de risc apelează la
metode statistice sofisticate pentru a cuantifica riscurile, cum ar fi analiza tendinţei centrale sau distribuţii
(Poisson, normală, binomială, binomială negativă). Procesul de cuantificare al riscului este cunoscut drept
„ cartografierea riscurilor" sau „profilul riscurilor".
După ce fiecare risc a fost identificat şi cuantificat, managerul de risc poate să evalueze gradul în care
organizaţia va fi afectată în activitatea sa de apariţia unui astfel de risc. Întrucât organizaţia dispune de
resurse limitate, managerul de risc trebuie să se concentreze asupra priorităţilor. Odată ce managerul de
risc a estimat cele două caracteristici ale unui risc - frecvenţă şi severitate expunerile vor fi ordonate
ţinând cont de importanţa lor relativă.
FINANTAREA RISCULUI
Soluţiile de înlăturare a efectelor riscurilor pot fi clasificate ca metode de control a riscului şi metode de
finanţare a riscului. Controlul riscului se referă la tehnici care reduc frecvenţa şi/sau severitatea riscului.
Finanţarea riscului se referă la tehnici care vor oferi fondurile necesare pentru acoperirea pierderilor
apărute ca urmare a riscului.
Cele mai cunoscute tehnici de control al riscului sunt următoarele:
• Evitarea - o anumită expunere este înlăturată definitiv. De exemplu, pierderile
cauzate de inundaţii pot evitate prin schimbarea zonei în care acestea se produc. Avantajul acestei
tehnici este că frecvenţa riscului este redusă la zero. Dar, din păcate, există şi dezavantaje:
organizaţia nu poate evita toate expunerile sau o astfel de alternativă este nefezabilă.
• Prevenirea pierderii - frecvenţa riscului este redusă. De exemplu, măsuri de
prevenire a litigiilor ca urmare a comercializării de produse defecte presupune inscripţionarea
produselor cu mesaje de atenţionare, instituirea unor puncte de control în procesul de producţie
etc.
Reducerea pierderii - măsuri de diminuare a severităţii pierderii după producerea
riscului. De exemplu, reabilitarea lucrătorilor care au suferit accidente de muncă, limitarea
numerarului în casierii etc.
În ceea ce priveşte finanţarea riscului, se pot menţiona următoarele tehnici:
• Reţinerea - organizaţia reţine o parte sau întreaga pierdere care rezultă în urma
apariţiei riscului. Reţinerea poate fi activă sau pasivă. Atunci când organizaţia este conştientă de
expuneri şi planifică reţinerea pierderii, reţinerea este considerată activă. În cazul reţinerii pasive,
fie managerul de risc nu a identificat expunerea, fie nu a luat nici o măsură de control sau a omis
să ia vreo măsură. Cu ajutorul reţinerii, organizaţia va putea economisi fondurile pe termen lung,
va avea cheltuieli mai mici şi va încuraja astfel aplicarea unor măsuri de prevenire a pierderii.
Totuşi, adoptând această tehnică, organizaţia se poate confrunta cu pierderi mai mari, cu taxe mai
mari etc.
• Transferuri, altele decât asigurarea - metode prin care riscurile pure şi
consecinţele financiare sunt transferate unei alte părţi. Exemple de astfel de transferuri includ
contractele în general prin care se transferă riscurile, contractele de leasign, înţelegerile de
exonerare a responsabilităţii etc. Astfel, un manager de risc va avea posibilitatea să transfere
riscuri care nu sunt acceptate în asigurare sau să obţină costuri mai reduse decât primele de
asigurare estimate pentru acoperirea unui risc. Totuşi, transferul unor pierderi poate eşua dacă
contractul este ambiguu sau în cazul în care partea ce preia pierderea nu-şi poate îndeplini
obligaţiile, responsabilă rămânând organizaţia iniţială.
• Asigurarea - poate fi utilizată în combinaţie cu reţinerea. Organizaţia urmează să
reţină doar o mică parte din pierderea maximă posibilă care ar putea apărea. În cazul în care
recurge la o astfel de tehnică de finanţare a riscului, organizaţia va primi o indemnizaţie după
apariţia pierderii, îşi va reduce temerile şi îşi va lărgi orizontul de planificare al activităţii. Pe de
altă parte, organizaţia va fi confruntată cu nivele ridicate de cost de transfer, va fi nevoită să aloce
timp şi efort pentru negocierea contractului de asigurare.
În determinarea celei sau celor mai bune metode pentru tratarea expunerilor, managerul de risc va apela la
o matrice pentru a le clasifica în funcţie de frecvenţă şi severitate(figura 2).
Primul tip de pierdere este caracterizat de frecvenţă şi severitate reduse. Un exemplu de o astfel de
pierdere poate fi furtul unui dicţionar de pe biroul unei secretare. Acest tip de expunere poate fi tratat prin
retinere, întrucât pierderea apare mult prea rar şi, atunci când apare, produce daune reduse.
Al doilea tip de expunere este mai serios. Pierderile apar frecvent, dar severitatea este relativ redusă.
Exemple de astfel de expuneri includ daune materiale la automobile, cereri de compensare a lucrătorilor,
furt în magazine etc. Controlul riscului poate fi utilizat în aceste cazuri pentru a reduce frecvenţa
pierderilor. În plus, întrucât pierderile apar în mod regulat şi sunt previzibile, tehnica retinerii poate fi şi
ea utilizată.
Al treilea tip de expunere poate fi înlăturat cu ajutorul asigurării. Asigurarea este potrivită pentru acele
cazuri cu o frecvenţă redusă dar de o severitate semnificativă. Severitatea semnificativă presupune
existenţa unui potenţial catastrofic, în timp ce o probabilitate redusă indică caracterul fezabil al
achiziţionării poliţei de asigurare. Exemple de astfel de expuneri includ incendiile, exploziile, dezastrele
naturale etc. Managerul de risc poate apela la o combinaţie între reţinere şi asigurare pentru a face faţă
acestor expuneri.
Al patrulea tip şi cel mai serios de expunere este cel caracterizat prin frecvenţă şi severitate ridicate. În
acest caz, managerul de risc va apela la evitare. De exemplu, un conducător auto cu o serie de
condamnări pentru conducere în stare de ebrietate nu va fi angajat de o organizaţie pe acest post, întrucât
organizaţia poate fi expusă riscului de a fi dată în judecată de terţe părţi care vor suferi daune cauzate de
respectivul conducător auto.
După alegerea soluţiilor de tratare a riscurilor, managerul de risc va cuantifica aceste soluţii în termeni de
bani, timp şi resurse umane necesare aplicării lor.
Totodată, managerul va realiza o analiză calitativă a soluţiilor găsite, luând în considerare impactul
adoptării unui astfel de program asupra strategiilor organizaţiei şi asupra acţionarilor.
Managerul de risc nu va lua decizia finală fără a cere sfatul şi sprijinul altor persoane interesate. Totuşi,
fără a fi implementat, programul, cât ar fi el de bun, nu va aduce nici un beneficiu organizaţiei.
Implementarea programului înseamnă comunicarea declaraţiei de management al riscului tuturor
departamentelor din cadrul organizaţiei în care sunt prevăzute obiectivele
Asigurările de bunuri se încadrează în clasele 8 şi 9 conform Anexei nr. 1 la Legea nr. 403/2004 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurăilor.
• Clasa 8 - Asigurări de incendiu şi calamităţi naturale, care acoperă orice daună parţială
sau totală cauzată proprietăţilor şi bunurilor, cauzată de incendiu, cutremur, inundaţie, alte
calamităţi naturale etc.
• Clasa 9 - Alte asigurări de daune la proprietăţi, asigurări care acoperă orice daună parţială
sau totală suferită de proprietăţi sau bunuri, cauzată de grindină sau îngheţ şi de alte evenimente.
Asigurări de bunuri pot încheia persoane fizice şi persoane juridice cu domiciliul, sediul sau reşedinţa în
România.
Interes asigurabil
O regulă generală în asigurarea de bunuri este aceea ca interesul patrimonial să existe atât în momentul
încheierii asigurării, cât şi în momentul producerii riscului asigurat.
În asigurarea de bunuri, interesul patrimonial decurge, de regulă, din statutul de proprietar al persoanei
care doreşte să se asigure. Există situaţii în care unele persoane, altele decât proprietarul, pot avea interes
faţă de un bun, cum ar fi:
• proprietate în comun - o persoană care deţine un bun în comun cu una sau mai multe persoane are
dreptul de a asigură bunul respectiv la întreaga valoare. Aceasta nu înseamnă că, în caz de
distrugere a bunului asigurat, această persoană va fi singura despăgubită, ci va beneficia de
despăgubire doar în limita dreptului ei de proprietate;
• proprietatea ipotecată - în caz de ipotecă, ambele părţi au un interes asigurabil: debitorul ipotecar
- în calitate de proprietar, iar societatea ipotecară - în calitate de creditor. În aceste situaţii se
încheie un contract de asigurare în numele ambelor părţi;
• proprietatea inchiriată - în cazul în care chiriaşul încheie un contract de asigurare, o face în
numele şi în folosul proprietarului, deci nu poate pretinde încasarea despăgubirii, ci numai
restituirea primelor de asigurare de la proprietar;
• proprietatea aflată în custodie - custodele are un interes asigurabil, în ceea ce priveşte bunul pe
care îl deţine în custodie, pentru că, din punct de vedere legal, este responsabil pentru orice daună
produsă bunului respectiv;
• persoanele din familia proprietarului - pot beneficia de utilizarea bunului asigurat, ceea ce
determină existenţa unui interes asigurabil al acestora faţă de bunul respectiv.
In concluzie, pot fi asigurate bunuri aparţinând persoanelor fizice şi persoanelor juridice, bunuri primite în
folosinţă sau aflate spre păstrare, reparare, prelucrare, vânzare sau pentru a fi expuse în cadrul muzeelor şi
expoziţiilor şi bunuri ce fac obiectul cantractului de închiriere sau locaţie de gestiune.
încetează asigurarea. Răspunderea asigurătorului mai încetează şi în cazul în care contractul de asigurare
este reziliat, situaţie ce apare în următoarele împrejurări:
prima de asigurare se plăteşte în rate, iar asiguratul nu a achitat o rată la termenul stabilit şi nici în
termenul de graţie oferit de asigurător;
• asiguratul a dat răspunsuri inexacte sau incomplete sau nu a comunicat asigurătorului schimbările
esenţiale la împrejurările privind riscurile;
• rezilierea contractului de asigurare la cererea contractantului.
Suma asigurată
tabilirea sumei asigurate se face după stabilirea valorii la care se asigură bunurile în cauză. Uzual se utilizează următoarele
valori:
• Valoarea reală a bunurilor (ex. locuintele de tip casă/vilă) - în cazul bunurilor se stabileşte în
funcţie de valoarea de nou din care se scade uzura corespunzătoare duratei de folosinţă deja
parcurse faţă de durata de utilizare normală.
• Valoarea de înlocuire a bunurilor - este valoarea la care bunurile pot fi înlocuite cu altele noi. In
cazul clădirilor valoarea de înlocuire reprezintă valoarea de piaţă. Valoarea de înlocuire se poate
stabili după actele de proprietate şi a documentelor de plată aferente achiziţiei sau construirii
locuintei. In cazul bunurilor, pe baza documentelor care atestă achiziţia bunurilor (contracte,
facturi, chitanţe, etc.).
• Valoarea de piaţă a bunurilor (ex. locuinţele tip apartament în bloc) - este suma estimată (cel mai
probabil preţ) pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluarii, între un cumpărător
decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de
marketing corespunzătoare (anunţată la vânzare într-un mod adecvat), în care părţile implicate au
acţionat în cunostinţă de cauză, prudent (informare despre natura şi caracteristicile proprietăţii,
utilizarea acesteia, situaţia pieţei la data evaluării) şi fără constrângere (motivare pentru
tranzacţie). Deşi definiţia este sofisticată, scopul valorii de piaţă este de a da posibilitatea unui
proprietar de apartament să cumpere un apartament similar într-o zona cotată asemănător, în cazul
unei daune totale. In consecinţă această valoare este utilizată în special pentru apartamente.
• Valoarea agreată a bunurilor - este valoarea stabilită prin acord între asigurat şi asigurător, de
regulă pe baza unei evaluări făcute de un expert.
Supra-asigurare şi sub-asigurare
Datorită faptului că stabilirea Sumei Asigurate este un proces destul de dificil în unele situaţii, pot apărea
frecvent la asigurările de bunuri cazuri de supra sau sub-asigurare. Ambele situaţii sunt dezavantajoase
atât pentru asigurat cât şi pentru asigurător prin consecinţele ce apar în caz de daună.
Supra-asigurarea apare în situaţia în care evaluarea bunului sau declaraţia asiguratului duc la stabilirea
unei Sume Asigurate mai mari decât valoarea corectă. Dezavantajul asigurătorului constă în pierderea
interesului asiguratului în a proteja bunul respectiv şi plata unei despăgubiri prea mari în cazul producerii
riscului. Pentru asigurat, supra-asigurarea duce la plata unei prime mai mari inutil, pentru că în caz de
daună, este posibil ca evaluarea să ducă la stabilirea unei despăgubiri conform cu valoarea corectă.
Sub-asigurarea este de regulă consecinţa dorinţei asiguratului de a plăti o primă de asigurare mai mică.
In această situaţie, în caz de daună totală, despăgubirea se va limita la Suma Asigurată chiar dacă valoarea
daunei este mai mare. Pentru daune parţiale, în urma evaluării, se va face o despăgubire proporţională,
conform cu raportul primei plătite faţă de prima corectă de asigurare.
Responsabilitatea stabilirii unor valori corecte şi a unei Sume Asigurate corespunzătoare aparţine atât
asiguratului cât şi asigurătorului. Totuşi este de datoria asigurătorului sau a reprezentantului acestuia, să
se asigure că asiguratul înţelege pericolul acestor situaţii şi să încerce să stabilească valori corecte.
Tipuri de asigurări
Dintre tipurile de asigurări de bunuri care sunt încheiate pe piaţa românească amintim:
1. Asigurarea obligatorie a locuinţei (PAD);
2. Asigurarea de incendiu;
3. Asigurarea complexă a locuinţei;
4. Asigurarea de avarii accidentale;
5. Asigurarea de construcţii - montaj;
6. Asigurarea echipamentelor electronice;
7. Asigurarea de întrerupere a afacerilor
2. Asigurarea de incendiu
Asigurarea de incendiu se referă la o categorie mai largă de clădiri din mai multe sectoare cum ar fi:
administrativ, comercial (servicii), social-cultural, industrial, agricol. Asigurările de incendiu pot fi
vândute în cadrul unor pachete de asigurări (avarii accidentale, echipamente electronice, întrerupere a
afacerilor, răspundere civilă, asigurări de persoane).
Obiectul asigurării îl constituie clădirile şi/sau bunurile conţinute în acestea (bunurile trebuie precizate
în mod expres în specificaţia poliţei şi să se afle la adresa menţionată).
Riscuri asigurate pe acest tip de asigurare sunt:
riscurile asigurate FLEXA (pachet de riscuri) respectiv:
o F (fire) - incendiu;
o L (lightening) - trăsnet;
o E X (explosion) - explozie;
o A (aircraft) - căderi de corpuri pe locuinţa asigurată;
Riscul de cutremur (distrugerile să aibă aceeaşi cauză sau aceeaşi locaţie);
Riscuri atmosferice (furtună, grindina, ploaie torentială, inundaţie, viitura, greutatea stratului de
zăpadă/gheaţă, avalanşa de zăpadă);
Boom sonic (acţiunea directă a presiunii generate de spargerea zidului sonic de către o aeronavă
în zbor).
Coliziunea cu alte autovehicule (lovirea locuinţei asigurate de către vehicule sau autovehicule);
• Grevă, revoltă, tulburările sociale (acţiunea persoanelor ori acţiunea oricărei autorităţi legal
constituite în suprimarea /limitarea consecinţelor);
Vandalismul;
• Apa de conductă şi scurgeri prin sprinklere;
• Alunecarea şi prăbuşirea de teren;
• Echipamente portabile utilizate în afara locaţiei asigurate;
Costuri suplimentare (ore suplimentare, lucru pe timp de noapte, zilele legale de odihnă şi
sărbătorile legale);
• Bunuri păstrate în incinte frigorifice;
• Furtul, prin efracţie sau tâlharie, al bunurilor conţinute în clădiri;
• Furtul elementelor de
construcţie; Bunuri casabile;
Onorarii profesionale; Autorităţi
publice;
• Asigurarea, amenajărilor şi îmbunătăţirilor;
• Clădiri
nefinalizate;
Terorism.
Pentru calculul sumei asigurate pot fi luate în considerare mai multe valori: valoarea reală a bunurilor,
valoarea de înlocuire a bunurilor (costul construirii, producerii sau achiziţionării bunului), valoarea
contabilă a bunurilor, valoarea agreată a bunurilor (evaluare întocmită de evaluator atestat). Suma
asigurată se micşorează în urma producerii sau apariţiei unui eveniment asigurat cu valoarea daunei
plătite - se poate reîntregi după daună cu acordul ambelor părţi (prima corespunzătoare). Suma asigurată
se poate actualiza pe parcursul perioadei de asigurare dar pot exista de la inceput situatii ca: subasigurarea
- caz în care se calculează o despagubire pe principiul proportionalitatii şi supraasigurarea - caz în care se
calculează o despagubire de până la limita sumei asigurate.
In cazul asigurărilor de incendiu, există bunuri excluse, care ţin de specificul produselor în cadrul
diferitelor societăţi şi riscuri excluse generale cum sunt: războiul, invazia, acţiunea unui duşman extern,
ostilităţi, război civil, grevă, grevă patronală, revoltă, tulburările civile, actele teroriste ori sabotajul,
reacţia nucleară, radiaţia nucleară, contaminări radioactive, prejudiciile produse, favorizate, agravate cu
intenţie de către asigurat.
La inspecţia de risc, se urmăresc principalele surse de risc, care pot influenţa nivelul primelor de
asigurare, cum ar fi:
zona în care este amplasat obiectivul asigurat;
tipul de sol pe care este amplasat obiectivul;
activitatea care are loc la locaţia asigurată;
accesul la locaţia asigurată şi la componentele acesteia;
tipul construcţiilor asigurate sau în care se află bunurile asigurate;
măsurile de prevenire sau limitare a evenimentelor asigurate;
vecinităţi;
nivelul de organizare a activităţilor şi nivelul de disciplină tehnologică; existenţa şi
eficienţa măsurilor de protecţie în trecut.
5. Asigurările de construcţii-montaj
Asigurările de construcţii-montaj (abreviere CAR-EAR) fac parte din categoria asigurărilor tehnice şi
sunt specifice mediului de contrucţii-montaj. Este o poliţă de tipul „toate riscurile".
Acest tip de poliţă se aplică lucrărilor de construcţii care pot fi:
• Organizare de şantier (baracamente, magazii, dormitoare);
• Fundaţii (terasamente, batere a piloţilor, îmbunătăţirea solului, izolaţii etc.);
• Clădiri (toate felurile de clădiri);
Poduri, viaducte;
Drumuri, căi ferate, şosele, piste de transport;
• Tunele, puţuri;
Conducte;
Pe uscat: ape uzate, apa curentă, magistrale;
Subacvatice: care traversează ape curgatoare, de coastă sau marine;
• Baraje;
Construcţii civile speciale (tratarea apei şi reţele de canalizare, rezervoare, turnuri etc);
Canale (irigaţii), îmbunatăţiri funciare (recuperare teren, asanări), lucrări generate pe râuri
(bariere contra revărsărilor, devierea cursurilor etc.);
Lucrări de coastă şi marine (sparge -valuri, pereţi marini, cheiuri şi debarcadere, docuri etc.);
Clasificarea clădirilor se face după mai multe criterii şi anume:
1. Din punct de vedere al destinaţiei: Rezidenţiale, Nerezidenţiale, Comerciale, Industriale,
Alte destinaţii;
2. Din punct de vedere al structurii de rezistenţă: Cu structură din zidărie portantă, Cadre de
beton armat, Panouri prefabricate, Metal, Lemn;
Prin poliţa de asigurare CASCO se pot asigura toate autovehiculele înmatriculate sau în curs de înmatriculare
în România, care sunt în stare de funcţionare, au o stare de întreţinere bună şi nu prezintă avarii ale caroseriei
şi ale pieselor casabile.
Prin autovehicule se înţelege vehiculele destinate transporturilor terestre, care sunt acţionate pe principiul
motorului:
Autovehiculele destinate transportului de persoane: autoturisme, autobuze (autocare), motocicluri
(motociclete, scutere, motorete);
Autovehicule destinate transportului de bunuri: autocamioane, autofurgonete (autodube),
autobasculante, autocisterne;
Autovehicule speciale (construite sau echipate pentru diverse destinaţii speciale): autostropitori,
automăturători, autovehicule pentru stingerea incendiului, autosanitare;
Remorci auto având unul sau mai multe axe care sunt trase de un vehicul.
Obligaţiile asiguratului sunt, printre altele: să întreţină vehiculul în bune condiţii; să permită asigurătorului
verificarea modului în care este întreţinut vehiculul; să comunice numărul de înmatriculare definitiv sau
modificarea acestuia; să avizeze în scris asigurătorul despre producerea riscului asigurat etc.
Asigurarea CARGO este de multe ori confundată cu cea CMR. Deşi ambele acoperă riscurile unei operaţiuni
de transport, este vorba de beneficii diferite.
CARGO CMR
Beneficiar proprietarul mărfii transportatorul în calitate de
cărăuş
Obiectul asigurării bunurile beneficiarului pe răspunderea pe timpul
timpul transportului. Opţional şi transportului
la cererea asiguratului se pot
asigura:
- cheltuielile de transport;
- cheltuielile vamale;
- precum şi alte cheltuieli
asemănătoare.
Prin asigurarea de tip Cargo se pot asigura bunurile aparţinând persoanelor fizice sau juridice transportate cu
orice mijloc de transport (rutier, feroviar, aerian, maritim, fluvial sau combinat).
Asigurarea se poate încheia atât pentru transporturile de bunuri efectuate pe teritoriul României cât şi pentru
transporturile internaţionale.
Pentru transporturile efectuate în interiorul ţării, indiferent de felul transportului, poliţa poate fi încheiată pe o
perioada de un an, pentru cele internaţionale se încheie de obicei pentru fiecare transport în parte.
Ce se poate asigura?
Se asigură pentru riscurile ce apar pe timpul transportului bunurile aflate în circuitul civil, dacă cel puţin una
din localităţile de expediţie, respectiv destinaţie, se află pe teritoriul României.
În cazul transporturilor de persoane sau marfă, se încheie următoarele forme de asigurare de răspundere:
1. asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule
RCA;
2. asigurarea de răspundere civilă pentru pagube provocate terţilor prin accidente de autovehicule,
excendent la limitele răspunderii la asigurarea obligatorie - RCA Excedent;
3. asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii prin accidente de autovehicule, în afara
teritoriului României - Carte Verde;
4. asigurarea transportatorului în calitate de cărăuş pentru mărfurile transportate cu autovehicule -
CMR
11.3.1. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule
(RCA)
Asigurarea RCA este o asigurare prin care terţii prejudiciaţi în urma unui accident auto, produs din vina
conducătorului auto asigurat, primesc despăgubiri pentru daunele materiale şi/sau decesul ori vătămările
corporale suferite.
Persoana vinovată de producerea accidentului nu poate beneficia de despăgubiri pentru vehiculul său în baza
propriei poliţe de asigurare RCA. Daunele produse propriului vehicul pot fi despăgubite în baza unei poliţe de
asigurare facultativă de avarii si furt tip CASCO.
Folosirea unui autovehicul care nu are încheiată o asigurare RCA sau nu este validată corespunzător, este
considerată o contravenţie pasibilă cu amenda şi reţinerea certificatului de înmatriculare (până la prezentarea
dovezii de încheiere a asigurării).
din ziua următoare celei în care expiră valabilitatea poliţei de asigurare anterioare, pentru asiguratul
care îşi îndeplineşte obligaţia încheierii asigurării cel mai târziu în ultima zi de valabilitate a acesteia;
din ziua următoare celei în care s-a încheiat documentul de asigurare, pentru persoanele care nu aveau
o asigurare obligatorie RCA valabilă la momentul încheierii asigurării;
din momentul eliberării documentului de asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a
autorizaţiei provizorii de circulaţie sau a înmatriculării/înregistrării vehiculului, pentru vehiculele
comercializate care urmează să fie înmatriculate/înregistrate.
• la ora 2400 a ultimei zile înscrise pe poliţă. Poliţa de asigurare trebuie reînnoită la expirare, prin plata
primei aferente perioadei următoare. Dacă se produce un accident în perioada în care asigurarea RCA
şi-a pierdut valabilitatea persoana este direct răspunzătore pentru consecinţele legale şi materiale
produse;
pentru vehiculele pentru care se transmite dreptul de proprietate noului proprietar în perioada de
asigurare ca urmare a încetării contractelor de leasing, asigurările obligatorii RCA rămân în vigoare
până la expirarea perioadei de valabilitate înscrise în documentele de asigurare, fără modificarea
primei de asigurare, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
o noii proprietari sunt utilizatorii prevăzuţi în documentele de asigurare şi
o asigurătorul a încasat integral prima de asigurare aferentă perioadei de valabilitate.
Neasigurat RCA
Dacă un proprietar de vehicul nu încheie asigurarea obligatorie RCA sau nu o menţine în valabilitate în mod
continuu, prin plata primelor de asigurare, săvârşeşte o contravenţie şi, prin urmare, este pasibil de amendă de
la 1000 lei la 2000 lei, reţinerea certificatului de înmatriculare şi plăcuţelor de înmatriculare/înregistrare, până
la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Această contravenţie se constată de către poliţie.
Situaţia de neasigurat RCA a unui proprietar de vehicule poate fi constatată prin intermediul bazei de date la
nivel naţional. În această situaţie acesta va primi o înştiinţare din partea organelor competente - Poliţia Rutieră
- prin care i se va aduce la cunoştinţă că este neasigurat şi, dacă în termenul prevăzut de reglementările în
vigoare, nu face dovada încheierii asigurării RCA, înmatricularea vehiculului pe care îl deţine va fi suspendată
din oficiu.
În plus, în situaţia în care provoacă un accident şi nu deţine o asigurare RCA valabilă, persoana pe care aţi
prejudiciat-o este îndreptăţită să solicite despăgubiri fie direct de la acesta (pe cale amiabilă sau urmare a unei
decizii judecătoreşti), fie indirect, începând din 2005, apelând la Fondul de protecţie a victimelor străzii
(care are dreptul să recupereze despăgubirea plătită terţului păgubit).
11.3.2. Asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii prin accidente de autovehicule, în afara
teritoriului României - Carte Verde începând cu data de 1 Ianuarie 2007 Asigurarea auto Carte Verde este
inclusă în poliţa RCA. Asigurarea auto Carte Verde ca şi asigurarea RCA este obligatorie, însă spre deosebire
de asigurarea de Răspundere Civilă Auto, care acoperă pagubele produse terţilor pe teritoriul României, acesta
acoperă pagubele produse terţilor în străinătate.
Se asigură autovehiculele înmatriculate în România.
Răspunderea asigurătorului
Asigurarea intră în vigoare şi expiră la datele prevăzute în documentele internaţionale „Carte Verde" eliberate
în baza poliţei de asigurare.
Răspunderea Asigurătorului începe din momentul ieşirii autovehiculului de pe teritoriul României şi încetează
în momentul reintrării acestuia pe teritoriul României, dar nu mai târziu de ora 24,00 a ultimei zile de
valabilitate înscrise în documentele „Carte Verde" eliberate în baza poliţei de asigurare.
Obligaţiile asiguratului: să înştiinţeze în cel mai scurt timp asigurătorul cu privire la producerea
evenimentului; să înştiinţeze Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din ţara unde s-a produs accidentul (verso-
ul documentului internaţional); să verifice corectitudinea datelor înscrise de asigurător în poliţa, să nu
modifice poliţa şi documentele de „Carte Verde".
Obiectul asigurării CMR îl constituie răspunderile ce îi revin transportatorului în calitate de cărăuş pentru
pagubele produse mărfurilor transportate cu autovehicule, potrivit prevederilor de la art. 17 şi 23 din
„Convenţia privind contractul pentru transportul internaţional de mărfuri pe şosele (C.M.R.) " , atât pe
teritoriul României, cat şi în afara acestuia.
Condiţie: Existenţa unui contract de transport rutier de marfă remunerat, cu autovehicule şi numai atunci când
locurile de primire la transport a mărfii şi locul prevăzut pentru predarea mărfii - ambele menţionate în
contract - se regăsesc pe teritoriul a două ţări diferite, din care cel puţin una este participantă la Convenţia
internaţională CMR.
transportatorul este răspunzător pentru pierderea totală sau parţială sau pentru avariere, produse
între momentul primirii mărfii şi cel al eliberării acesteia, cât şi pentru întârzierea în eliberare
dacă a avut drept cauză o culpă a persoanei care are dreptul să dispună de marfă, un ordin al
acesteia nerezultând dintr-o culpă a transportatorului, un viciu propriu al mărfii sau circumstanţe
pe care transportatorul nu putea sa le evite şi ale căror consecinţe nu le putea preveni;
transportatorul nu poate invoca, pentru a fi exonerat de răspundere, nici defecţiunea vehiculului
pe care-l foloseşte pentru efectuarea transportului, nici culpa persoanei de la care a fost închiriat
vehiculul sau a prepuşilor acestuia.
Excluderi generale
Asigurarea nu acoperă:
• pierderea, avaria, cheltuiala sau întârzierea provenita dintr-un caz fortuit sau din forţa majoră, din
chiar viciul propriu al bunurilor sau din natura lor, din cauze generate de expeditor sau de
destinatar;
• pierderea, avaria şi cheltuiala rezultând din sau provocate de:
o folosirea de vehicule descoperite, fără prelate, dacă aceasta folosire a fost convenită într-un mod
expres şi menţionată în scrisoarea de trăsură;
o lipsa sau pregătirea insuficientă ori defectuoasă a ambalajului (în acest sens termenul
„ambalare" se consideră că include stivuirea într-un container);
o manipularea, încărcarea, stivuirea sau descărcarea mărfii;
o scurgerea ordinară, pierderea uzuală în greutate sau volum, uzura normală, ruginirea,
deteriorarea internă şi spontană, ruperea sau crăparea ordinara a bunului asigurat;
o acţiunea insectelor sau a rozătoarelor; o
transportul de animale vii.
• pagube indirecte (de exemplu scăderea preturilor mărfurilor sau altele asemănătoare); pagube
datorate furtului bunurilor;
• pagube produse intenţionat de Asigurat ori de prepuşii acestuia, daca intenţia rezultă fără echivoc
din actele încheiate de organele în drept;
pagube produse când:
o persoana care conducea sau acţiona autovehiculul care a produs evenimentul asigurat avea în
sânge un procent de alcool ce depăşeşte limita stabilită legal, sau se afla sub influenţa
băuturilor alcoolice sau era în stare de ebrietate, sau s-a sustras de la recoltarea probelor
biologice în vederea determinării alcoolemiei;
o pagubele s-au produs în timpul comiterii unor infracţiuni săvârşite cu intenţie, ori în timpul în
care persoana care conducea sau acţiona autovehiculul care a produs evenimentul asigurat era
autoare a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie şi încerca să se sustragă de la urmărire;
o autovehiculul care a produs evenimentul asigurat nu avea certificat de înmatriculare valabil sau
alta autorizaţie de circulaţie valabilă.
CAPITOLUL 12 - ASIGURAREA
RISCURILOR FINANCIARE
Acest tip de asigurare face parte din sfera asigurărilor generale, fiind generată de cadrul relaţiilor economice şi
financiare care se derulează între agenţii economici pe plan intern şi, cu deosebire, pe plan internaţional, de
abilitatea debitorului de a face faţă sau nu obligaţiilor sale la scadenţa convenită în raport cu creanţa
creditorului.
Aceste riscuri pot fi structurate în:
1. riscuri comerciale se pot manifesta atât în tranzacţiile interne, cât şi în cele internaţionale, şi constau
în deteriorarea sistemului financiar al cumpărătorului astfel încât acesta ajunge în starea de
imposibilitate de plată a sumei datorate la scadenţă. Uneori, neonorarea obligaţiilor de plată poate
constitui rea credinţă din partea cumpărătorului.;
2. riscuri generate de forţa majoră şi provocate de calamităţi naturale sunt, în general, imprevizibile şi
se manifestă prin fenomene naturale sau cauzate de o forţa majoră care pun cumpărătorul în
imposibilitate de plată faţă de furnizor (cutremur, inundaţii);
3. riscuri politice constau în evenimentele social-politice, independente de voinţa şi solvabilitatea
cumpărătorului, care îl impiedică să-şi onoreze obligaţiile de plată faţă de furnizor (război, greve).
Sunt situaţii când împotriva ţării importatorului sunt instituite măsuri cu caracter politic de către terţe
ţări, cum este cazul embargo-ului.Riscurile politice pot constituite şi de diverse măsuri luate de
autorităţile publice ale statului în care se află partenerul, concretizate în efecte ca: restrângerea
importurilor, limitarea transferului valutar, sechestrarea sau rechiziţionarea unor bunuri aparţinând
agentului economic asigurat, s.a. Tot în această categorie se încadrează şi cazul neonorării plăţii la
termen de către importatorii publici
4. riscuri valutare se manifestă în cazul unor tranzacţii comerciale internaţionale. Pentru aceasta, în
contract se prevede posibilitatea plăţii în altă valută decât cea luată în vedere la încheierea
contractului, deoarece se poate modifica raportul de schimb pe parcursul perioadei dintre momentul
încheierii contractului şi momentul plăţii. Acest tip de riscuri are mai multe forme:
• riscul de schimb valutar;
• riscul creşterii costurilor de fabricaţie al mărfurilor contractate datorită inflaţiei; riscul
fluctuaţiei ratei dobânzii (dobânda are tendinţă de majorare, iar acest lucru
este în dezavantajul importatorului, creditorului).
Într-o poliţă de asigurare de credit, creditorul are calitatea de asigurat, contractant şi beneficiar al drepturilor
de despăgubire.
De regulă, asigurările de credite se încheie pentru acoperirea întregului portofoliu de credite de un anumit tip,
acordate de către asigurat.
Riscurile acoperite: neîncasarea creanţelor de la debitorii asiguratului, respectiv pierderile financiare ale
asiguratului în calitate de creditor provenite din nerespectarea de către debitor a obligaţiei contractuale de
plată a oricărei sume datorate.
Producerea riscului: Riscul se consideră a se fi produs atunci când debitorul Asiguratului înregistrează o
întârziere în plata oricărei sume datorate, conform contractului încheiat între debitor si creditor (asigurat), de
un anumit număr de zile prestabilit la încheierea Poliţei de Asigurare (ex.: 90 / 120 / 180 zile de întârziere).
Principalele produse de asigurare de credite sunt:
1. Asigurarea creditelor comerciale;
2. Asigurarea creditelor acordate de instituţiile de credit;
3. Asigurarea contractelor de leasing.
Obiectul asigurării în cazul asigurărilor creditelor comerciale il reprezinta acoperirea riscului de pierdere
financiară (totală sau parţială) aferentă creditului pe care Asiguratul îl acordă cumpărătorilor şi care rezultă
din activitatea de cumparăre şi livrare a unor mărfuri (vânzare cu plata ulterioară). Acoperirea de bază se
refera la neîncasarea creanţelor de la cumpărătorii mărfurilor (debitorii asiguratului) ca urmare a
insolvabilităţii cumpărătorului (debitorul). Ca si acoperiri suplimentare putem menţiona: plata întarziată,
respectiv situaţia în care debitorul asiguratului (cumpărătorul), nu îşi achită creditul până la expirarea
termenului de plată; riscul politic, prin care se acoperă situaţiile de neîncasare a contravalorii mărfurilor
vândute de către asigurat, ca urmare a apariţiei în ţara cumpărătorului a unor situaţii de instabilitate politică
sau datorită modificărilor făcute la nivel de politici de import sau de schimb valutar.
Asigurarea creditelor acordate de instituţiile de credit acoperă riscul de neplată (totală sau partială) a
sumelor datorate în baza contractelor de credit de un anumit tip, pe care asiguratul -creditor - îl acordă
persoanelor fizice sau juridice. Acoperirea de bază se refera la neplata creditului, ca urmare a neplăţii unui
număr de rate, conform obligaţiilor contractuale, contractul de credit se reziliază şi creditul nerambursat este
declarat scadent anticipat.
In cazul asigurarii contractelor de leasing, se asigura pierderile financiare produse asiguratului, prin
nerespectarea obligaţiilor de plată aferente contractelor de leasing, încheiate cu persoane fizice sau juridice.
Prin garanţie în general se înţelege o obligaţie sau un set de obligaţii pentru care o entitate îşi asumă
responsabilitatea în executarea unui contract. De regulă garantia se refera la o scrisoare de garanţie bancară,
care are un obiect/acţiune pentru care se garantează şi o sumă.
Într-o poliţă de asigurare de garanţie, furnizorul de bunuri sau prestatorul de servicii are calitatea de asigurat şi
contractant, iar beneficiarul bunurilor livrate sau serviciilor prestate are calitatea de beneficiar al drepturilor de
despăgubire. De regulă, asigurările de garanţii se încheie individual, pentru un anumit tip de obligaţie
contractuală, stipulată în contractul încheiat între furnizor / prestator şi beneficiar.
Tipuri de asigurare de garanţii:
• Asigurarea de Garanţii pentru participare la licitaţie (BidBonds sau Tender Bonds)
• Asigurarea de Garanţii de returnare a avansului (Advance Payment Bonds / Bank letter of
guarantee for eventual return of advance payment)
Asigurarea de Garanţii de bună execuţie (Performance Bonds)
Asigurarea de Garanţii de mentenanţă (sau a serviciului de întreţinere) (Maintenance Bonds)
Acoperirea este specifică fiecărui tip de asigurare de garanţie, respectiv:
• Asigurarea de Garanţii pentru participare la licitaţie se acoperă pierderile financiare ale
organizatorului licitaţiei, în cazul în care ofertantul fiind declarat câştigător refuză semnarea
contractului; pot fi acoperite şi cererile de despăgubire formulate de către organizatorul licitaţiei în
cazul retragerii ofertei în perioada de valabilitate, precum şi în situaţiile în care oferta este
modificată unilateral, de către participant dacă astfel de situaţii sunt menţionate în documentaţia
de participare la licitaţie (caietul de sarcini).
Asigurarea de Garanţii de restituire a avansului acoperă obligaţia contractuală a Asiguratului de
a restitui Beneficiarului suma primită cu titlu de avans, în situaţia în care Asiguratul nu îşi
îndeplineşte obligaţiile contactuale (livrarea mărfii, prestarea serviciilor).
Asigurarea de Garanţii de bună execuţie acoperă pierderile financiare ale beneficiarului ca
urmare a nerealizării criteriilor de performanţă aferente mărfurilor livrate sau serviciilor prestate
de către furnizor, acesta din urmă având calitatea de Asigurat.
Asigurarea de Garanţii de mentenanţă (sau a serviciului de întreţinere) acoperă pierderile
financiare cauzate de defecte apărute după finalizarea livrărilor / lucrărilor, într-o perioadă de
timp specificată în contractul dintre părţi.
În general, asigurările de pierderi financiare se încheie suplimentar unei alte forme de asigurare. Ca riscuri
acoperite, asigurarea de pierderi financiare acopera pierderile financiare înregistrate de asigurat generate de
producerea unui eveniment specificat în poliţa de asigurare.
Tipuri de asigurare de pierderi financiare:
1. Asigurarea de Pierderi Financiare din Întreruperea Activităţii (Business Interruption) - Polita
ofera protectia impotriva pierderilor financiare înregistrate de către asigurat, determinate de
întreruperea sau reducerea activităţii desfăşurate, ca urmare a unei daune provocate bunurilor
utilizate în scopul desfăşurării activităţii. Asigurarea de Pierderi Financiare din Întreruperea
Activităţii reprezinta o secţiune separată în cadrul unei poliţe de asigurare şi se încheie
suplimentar Secţiunii „A" -Pagube Materiale. Acoperirile de baza includ
• Pierderea Profitului Brut determinat de scăderea cifrei de afaceri datorată întreruperii sau
reducerii activităţii, ca urmare a unei daune provocate bunurilor (maşini, echipamente,
instalaţii, etc.) utilizate de Asigurat în scopul desfăşurării activităţii;
• Creşterea cheltuielilor de exploatare, care pot apărea în scopul menţinerii în parametrii a
activităţii după producerea unui eveniment;
Retribuţii/Salarii;
Alte cheltuieli fixe sau semi-variabile solicitate de Asigurat la emiterea poliţei.
2. Asigurarea de Pierdere a Veniturilor din Chirii (Loss of Rent) - Obiectul asigurării il reprezinta
acoperirea pierderilor financiare înregistrate de către Asigurat rezultate prin pierderea de venituri
din chirii ca urmare a unei daune provocate bunurilor ce fac obiectul unor contracte de închiriere.
Asigurarea de Pierdere a Veniturilor din Chirii este Secţiune separată în cadrul unei poliţe de
asigurare şi se încheie suplimentar Secţiunii „A"-Pagube Materiale
3. Asigurarea de Pierdere a Profitului în Avans (Advance Loss of Profit) -Polita ofera protectie
impotriva pierderilor financiare înregistrate de către Beneficiarul unei lucrări de construcţii
determinate de nefinalizarea aceteia în termen ca urmare a unei daune produse în timpul
construcţiei. Asigurarea de Pierdere a Profitului în Avans este Secţiune separată în cadrul unei
Piaţa românească oferă câteva tipuri de produse de asigurare de răspundere civilă, respectiv:
asigurarea de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, prin care se acoperă orice
răspundere rezultată din producerea unor prejudicii produse unor terţe persoane prin utilizarea
mijloacelor de transport aerian, inclusiv răspunderea transportatorului;
asigurarea de răspundere civilă pentru mijloace de transport naval, destinate acoperirii oricărei
răspunderi rezultate din producerea unor prejudicii produse unor terţe persoane prin utilizarea
mijloacelor de transport maritim, fluvial, lacustru sau pe canale navigabile, inclusiv răspunderea
transportatorului;
• asigurarea de răspundere civilă a transportatorului de valori;
• asigurarea de răspundere civilă a operatorilor de arhivă electronică;
• asigurarea de răspundere civilă pentru riscul de anulare a călătoriei;
• asigurarea de răspundere civilă a autorităţilor portuare;
• asigurarea de răspundere civilă de crewing (asigurarea riscului de neplată a salariilor personalului
navigan român ambarcat pe navele sub pavilion român ori străin);
• asigurarea de răspundere civilă a service-urilor auto;
• asigurarea de răspundere civilă a agenţiilor de turism;
• asigurarea de răspundere civilă a agenţiilor imobiliare;
• asigurarea de răspundere civilă a prestatorilor de servicii;
• asigurarea de răspundere civilă a saloanelor de igienă şi frumuseţe;
Prin această poliţă sunt acoperite evenimentele întâmplate în timpul perioadei de valabilitate a poliţei, precum
şi consecinţele directe ale acelor prejudicii, manifestate ulterior expirării acesteia, dar numai dacă au fost
cauzate în mod cert de acele evenimente petrecute în perioada de valabilitate a poliţei şi dacă terţa persoană îşi
valorifică pretenţiile de despăgubire în termenul de prescripţie.
Terţa persoană păgubită îşi poate valorifica drepturile împotriva asiguratului sau direct împotriva
asigurătorului în termenul general de prescripţie de trei ani, care curge de la data la care acesta a cunoscut sau
trebuia să cunoască atât despre producerea pagubei, cât şi despre persoana răspunzatoare de producerea ei.
Dacă asiguratul a plătit despăgubirea terţului păgubit, atunci dreptul la acţiune al asiguratului în vederea
obţinerii despăgubirilor de la asigurator se prescrie în termen de doi ani de la data plăţii despăgubirii către
terţul păgubit.
Pentru a se acorda despăgubiri este necesar:
să existe un prejudiciu cauzat unei terţe persoane printr-o faptă culpabilă a unei persoane ce se
afla sub acoperirea asigurării ori prin intermediul unui lucru aflat în paza unei asemenea persoane;
între fapta culpabilă şi prejudiciu să existe o legatură de cauzalitate ce poate fi dovedită;
prejudiciul să fie indemnizabil, adică să aibă un caracter cert, actual, să fie personal şi direct.
Suma asigurată se stabileşte la valoarea solicitată de asigurat şi agreată de societatea de asigurare, separat
pentru daune materiale şi separat pentru vătămări corporale sau deces. În cazul persoanelor juridice,
cuantumul acestei sume se determină în funcţie de cifra de afaceri anuală, estimată la încheierea contractului.
În cazul persoanelor fizice aceasta se poate determina în funcţie de averea personală prezentă şi viitoare sau
în funcţie de estimarea sentinţei judecatoreşti maxime pentru vătămare corporală şi deces.
O caracteristică a asigurărilor de răspundere civilă constă în stabilirea unei sume asigurate pe perioadă şi a
unei sume asigurate pe eveniment.
Evenimentul desemnează orice acţiune sau faptă a asiguratului care antrenează răspunderea civilă a acestuia
şi care este acoperită prin poliţa de asigurare. Indiferent de valoarea prejudiciului generat de asigurat,
societatea de asigurări nu va plăti despăgubiri mai mari decât valoarea sumei asigurate pe eveniment. De
asemenea, indiferent de numărul evenimentelor produse în perioada asigurată, asigurătorul nu va acorda
despăgubiri mai mari decât Suma asigurată pe perioadă.
Asiguratul nu are răspundere civilă legală, şi deci nu sunt întrunite condiţiile pentru plata despăgubirii, dacă
prejudiciul a fost produs: dintr-un caz de forţă majoră (împrejurare externă, imprevizibilă, extraordinară şi
invincibilă, fără relaţie cu lucrul care a cauzat paguba sau cu însuşirile sale naturale) ca de exemplu: trăsnet,
inundaţie, avalanşă, uragan, etc; • din culpa exclusivă a persoanei păgubite;
din culpa exclusivă a unei terţe persoane, pentru care asiguratul nu are răspundere în baza legii.
Asigurarea se încheie în baza Legii 441/2006 de modificare a Legii 31/1990 a Societăţilor Comerciale şi se
adresează persoanelor fizice române sau străine, având calitatea de Administrator, Director General, Director
Executiv sau o funcţie echivalentă. La art.153, alin. 4 se arată că persoana numită în funcţia de administrator,
respectiv membru al directoratului sau al consiliului de supraveghere trebuie să încheie o asigurare pentru
răspundere profesională. Asigurarea acoperă prejudiciile Administratorului/Directorului provocate ca urmare
a faptelor culpabile.
Legea nr. 31/1990 prevede ca administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru:
a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;
b) existenţa reală a dividendelor plătite;
c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;
d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun. Asigurarea se poate
încheia de către:
Persoana fizică care îndeplineşte funcţia de Administrator/Director;
O alta categorie de asigurări de răspundere foarte importantă este categoria asigurărilor de răspundere civilă
profesională. Acestea au rolul de a proteja asiguratul, persoană fizică sau juridică, împotriva prejudiciilor
(corporale, materiale, financiare, etc.) pe care acesta le poate provoca unor terţe persoane.
În România, legislaţia în domeniul asigurărilor, ca şi în multe alte domenii de activitate se situează mult sub
standardele europene, singurele profesii a căror practicare este condiţionată de încheierea unei asigurări de
răspundere civilă profesională sunt:
• experţi contabili;
• contabili autorizaţi;
• evaluatori;
• experţi tehnici;
• brokeri de asigurări; medici.
Prin această asigurare, este oferită protecţia asiguratului împotriva pierderilor, cheltuielilor referitoare la
stabilirea de compensaţii în ceea ce priveşte leziunile, bolile determinate de neglijenţa angajatorului. Ca o
regulă, deteriorarea de haine nu este acoperită, chiar dacă angajatorul este răspunzător de acest lucru. În unele
ţări, legislaţia include, de asemenea, răspunderea faţă de persoanele aflate în întreţinere, în caz de deces al
angajatorului.
Prin măsurile de gestionare a riscurilor pentru acest tip de asigurare, impuse de societatea de asigurare, sunt:
• dotarea cu echipamente şi asigurarea unui loc de muncă adecvat,
• formarea profesională care este necesară pentru utilizarea maşinilor şi instalaţiilor, supravegherea
permanentă a locului de muncă.
Terţul poate fi un angajat sau un fost angajat care suferă vătămări corporale sau se îmbolnăveşte din cauza
neglijenţei, erorii, omisiunii sau disfuncţionalităţiie angajatorului. În multe ţări, răspunderea civilă a
angajatorilor este obligatorie.
Răspunderea civilă a producatorilor a apărut şi este în practică, în prezent, datorită produselor vândute pentru
care producătorii sunt responsabili faţă de cei care le utilizează sau le consumă. Prin utilizarea lor, pot să
apară unele leziuni corporale, îmbolnăviri, deces sau vătămare corporala sau pierderile materiale.
Răspunderea civilă pentru produse se face prin intermediul unor poliţe separate, limitate ca sumă pentru
fiecare perioadă de asigurare.
Răspunderea civilă a producatorilor urmeaza cu atenţie prevederile legislative din fiecare ţară. În ţările
dezvoltate, reglementările protejează puternic consumatorii, iar limitele de răspundere au un nivel ridicat şi, de
adesea, instanţele oferă câştig de cauză consumatorilor. Din acest motiv, primele de asigurare au valori
semnificative, corespund limitelor de răspundere şi experienţelor din trecut.
În unele ţări ca Marea Britanie, există această răspundere, chiar dacă bunurile sunt vândute într-o altă ţară. În
SUA, primele de asigurare sunt cu atât mai mari cu cât răspunderea ajunge la sume uriaşe din cauza
reglementărilor stricte în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor.
Practica de asigurare presupune folosirea poliţei de asigurare de răspundere civilă prin care este acoperită, în
secţiuni separate, răspunderea angajatorului, răspunderea publică şi răspunderea a producatorului.
Această asigurare constă în oferirea de sume compensatoare fată de terţi - în calitate de public -în caz de
vătămare corporală sau pagube materiale, produse prin neglijenţa asiguratului sau a angajaţilor lui. Astfel
de răspunderi pot fi de la podele alunecoase, suprafeţe neregulate de pavaj, scări, lifturi sau scări rulante,
defectele vitrinelor de magazin, marfă căzută de pe rafturi sau vitrine, mărci agăţate, uşi-capcană, parcuri,
muzee şi aşa mai departe. Se obişnuieşte să se asigure ascensoare şi scări rulante în conformitate cu politica de
construire, asamblare şi inginerie, care asigură o întreţinerea şi controlul, ca fiind asigurarea de răspundere
civilă legală. În afară de asta, pot apărea de asemenea unele aspecte legate de poluare.
În conformitate cu această asigurare, asigurătorii nu plătesc pentru defectele de fabricatie; în cazul în care
lucrările nu au fost realizate cu acurateţe si apar daune, asiguratorii nu vor fi răspunzători pentru cheltuielile
legate de repararea lor, dar ei vor plăti toate cerinţele părţii terţe prejudiciate ca urmare a acestor defecte. În
acest caz, există dificultăţi, deoarece nu este întotdeauna posibilă o delimitare clară între defectele de
fabricaţie şi răspunderea civilă.
Poliţele exclud răspunderea pentru produsele defecte, care pot fi asigurate pe baza unui contract de asigurare
de raspundere a producătorului. Separat, se pot încheia poliţe pentru neglijenţa profesională.
CAPITOLUL 14 - REASIGURĂRI
Reasigurările au apărut din necesitatea obiectivă a acoperirii riscurilor pe care asigurătorul direct trebuie să le
suporte, aceasta(activitatea) având ca efect "pulverizarea riscului". O primă formă în care se realizau
reasigurările a fost cea a reasigurarilor facultative adică o reasigurare a unor riscuri individuale oferite altei
companii de asigurari care era liberă sa accepte sau sa respinga oferta propusa.
In timp, din nevoia de a acoperi mai multe riscuri, ca urmare a creşterii volumului asigurarilor directe, au
reapărut metode de asigurare care să ofere mai multă certitudine asigurătorilor originari precum şi unele
facilităţi din partea reasiguratorilor. Astfel a aparut reasigurarea contractuală care a devenit un mijloc prin care
asiguratorii directi pot cere o acoperire obligatorie pe o baza solidă, certă.
In ultimii ani, reasigurarile ocupă un rol foarte important în viaţa economică datorită cererii crescute de
asigurări directe, a volumului şi capacităţii industriale pentru care se cer acoperiri de riscuri. In afara creşterii
cantitative a numărului tranzactiilor, au loc si substantiale imbunatatiri calitative privind natura si
caracteristicile reasigurarilor, aspectele tehnice, precum si sistemul de comunicatii intre asiguratorii directi,
reasiguratori si brokeri de asigurari.
Rolul tehnic al reasigurarilor este de a proteja pe asiguratorii direcţi in faţa pericolului insolvabilităţii sau a
reducerii capacităţilor financiare conferind asiguratorilor o mai mare stabilitate.
Reasigurarea reprezinta un acord incheiat intre doua parti numite companie cedenta
(reasigurat sau asigurator direct) si reasiguratorul prin care prima consimte sa cedeze iar cea de-a doua sa
preia o anumita parte a riscului, uneori intregul risc conform conditiilor stabilite in acord, in schimbul platii
de catre compania cedenta a unei sume denumita prima de asigurare ce reprezinta o cota din prima initiala
de asigurare.
Tratatele de asigurări extind definiţia: „reasigurarea constituie un mijloc de egalizare, prin divizare, a
răspunderilor între mai mulţi asigurători, dispersaţi pe arii geografice cât mai întinse, de menţinere a unui
echilibru rezonabil între primele încasate şi despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte".
Contractul de reasigurare se incheie numai intre doua companii specializate in asigurari si reasigurari, numai
intre doua persoane juridice; in practica cele mai multe reasigurari prevad numai compensari partiale,
reasiguratorul suportand el insusi o parte a oricarei pierderi; reasigurarea este prin natura sa o activitate
internationala.
Reasigurarea ajută asiguratorul direct să obţină un anumit grad de stabilitate a ratei pierderilor prin dispersarea
pierderilor mai mari pe o perioada mai indelungata de cativa ani prin contractele de protectie contra
catastrofelor.
Se realizeaza o dispersare mare a riscurilor si prin practica reciprocitatii prin care asiguratorii primari isi
plaseaza contractul de reasigurare pe o baza reciproca unul altuia astfel incat compania cedenta va oferi o
parte dintr-un contract al sau unui reasigurator capabil sa-i ofere altul in schimb. Astfel fiecare asigurator isi
mareste numarul de riscuri pe care le asigura.
Creşte flexibilitatea asiguratorilor privind dimensiunile şi tipurile de riscuri precum şi volumul activitatii pe
care acestia le pot subscrie.
Reasigurarea sprijina finantarea operatiunilor de asigurari pentru compania cedenta facand posibil in acelasi
timp ca aceasta sa-si poata creste volumul activitatii mai rapid decat ar fi posibil fara o crestere
corespunzatoare a capitalului de baza.
Reasigurarea permite societatii cedente sa se retraga dintr-o categorie de afaceri sau o zona geografica pentru
o anumita perioada de timp prin cedarea integrala a riscului in reasigurare.
Reasigurarea permite companiei cedente sa intre intr-o categorie de afaceri sau o noua zona geografice prin
infiintarea unei reprezentante si dezvoltarea unui anumit volum al afacerilor sau prin negocierea si preluarea
unor contracte de asigurare de la companiile ce actioneaza deja in acea categorie de afaceri sau zona
geografica.
Prin reasigurare se ofera posibilitatea companiilor cedente de a obtine o gama larga de servicii si de a
beneficia de consultanta in administrarea afacerilor, in stabilirea daunelor, a procedeelor de plata si in
pregatirea personalului si consultanta din partea marilor companii de reasigurari si a brokerilor de reasigurari.
Este documentul ce exprima acordul de vointa al partilor in legatura cu cedarea de riscuri in asigurare.
Caracteristicile contractului :
acest contract este conditionat de existenta unui contract de asigurare incheiat intre asigurat si
asigurător; • contractul de reasigurare si cel de asigurare exista in acelasi timp;
contractul de reasigurare este separat incheiat intre reasigurator si reasiguratul sau, iar asiguratul
originar nu este parte la contract. In cazul producerii riscului asigurat, reasiguratorul este
raspunzator pentru partea sa de risc numai in fata companiei cedente nu si in fata asiguratului care
primeste despagubirea de la asiguratorul sau.
Principiile care stau la baza contractului de reasigurare
1. Principiul obligativitatii existentei interesului asigurabil;
2. Principiul celei mai mari bune-credinte;
3. Principiul despagubirii;
4. Principiul obiligativitatii existentei in momentul incheierii contractului de reasigurare al unui
subiect al reasigurarii.
5. Principiul bunei credinte
Informatiile pe care partile le ofera reciproc sunt luate ca atare si considerate adevarate pe toata durata
contractului iar in cazul in care se dovedesc nereale, partea vatamata poate cere despagubiri si anularea
contractului.
Forma uzuala a contractului nu este cea a unei polite, ci aceea de contract nestandardizat ale carui clauze sunt
diverse in functie de interesele partilor si specificul obiectului contract.
Indiferent de tipul si forma contractului, el va cuprinde urmatoarele date :
Acest tip de contract reprezintă cea mai simplă formă de reasigurare prin care reasigurătorul consimte să preia
în reasigurare o anumită proporţie din fiecare risc acceptat de compania cedentă prin contractul iniţial de
asigurare, suportând proporţional toate daunele în schimbul aceleiaşi proporţii din toate primele directe, mai
puţin comisionul de reasigurare.
Caracteristicile contractului cotă-parte sunt:
1. Contractul cotă-parte presupune o identitate de interese a celor doi parteneri. Rata daunei este
aceeaşi la ambii, întrucât ei acoperă într-o anumită proporţie toate riscurile subscrise în contul
respectiv, iar rezuitatele sunt aceleaşi în mărime relativă, dar diferite în mărime absoluta (in
funcţie de cota procentuală acceptată).
2. Prin contractul Q/S, compania cedentă are posibilitatea de a subscrie riscuri de valori mai mari
decât îi permite capacitatea financiară proprie, reţinand pe contul său numai cota pe care o poate
suporta, iar diferenţa o cedează in reasigurare unuia sau mai multor reasigurători.
3. Societatea cedentă nu are posibilitatea selecţiei riscurilor subscrise in detrimentul reasigurătorului
şi, de aceea, comisionul solicitat este mai mare.
4. Faţă de toate celelalte tipuri de contracte, modul de administrare este mult mai simplu şi, prin
urmare, cheltuielile administrative sunt mai reduse.
5. Contractul Q/S se reinnoieşte in mod automat de la o perioadă la alta, fiind un contract de tip
continuu; rezilierea sa trebuie notificată in timp util (de obicei 3 sau 6 luni).
6. Este considerat a fi cel mai profitabil tip de contract pentru ambii parteneri, motiv pentru care este
mult utllizat.
Se poate constata uşor că prin contractul Q/S se obţine o securitate maximă pentru reasigurator şi că, datorită
simplitetii sale deosebite, administrarea şi gestionarea sa este uşoară şi nu necesită muncă multă.
Totodată, compania cedentă poate subscrie şi alte riscuri deoarece reasigurarea se face automat, iar
reasigurătorul primeşte o cotă din fiecare risc, echilibrându-şi portofoliul de afaceri.
Contractul cotă-parte il dezavantajează pe asigurătorul original deoarece nu-i permite selecţionarea riscurilor,
el având obligaţia de a ceda o anumită proporţie din toate riscurile. El obţine o protecţie excesivă in unele
cazuri şi insuficientă in altele. De multe ori chiar, asigurătorul este obligat să cedeze o parte din riscurile mici
pe care capacitatea sa financiară i-ar permite să le reţină in intregime pe contul său. Deseori, compania
cedentă preferă să cedeze o cotă mai mare din anumite riscuri şi o cotă mai mică din altele.
Contractul "excedent de sumă" este considerat a fi cea mai obişnuită şi mai utilizată formă de reasigurare
prin care reasigurătorul consimte să preia o parte dintr-un risc peste o anumita limita denumită „plin". Cu alte
cuvinte, compania cedentă reasigură numai acele sume pe care nu doreşte să le reţina pe contul său. Este un
contract de tip proporţional, deoarece prima aferentă fiecărui risc este cedată reasigurătorilor in aceeaşi
proporţie in care este cedată în reasigurare suma asigurată a riscului respectiv, iar daunele se recuperează de la
reasigurător pe baza aceluiaşi calcul procentual.
Trăsăturile acestui tip de contract sunt următoarele:
1. Este structurat in „plinuri" (lines), capacitatea contractuală exprimându-se intr-un
multiplu de "plinuri"
2. Compania cedentă are posibilitatea de a selecta riscurile, dezavantajând reasigurătorii, şi,
din acest motiv, comisionul perceput de cedentă este mai mic decât in cazul contractului
Q/S, acesta fiind unul dintre puţinele avantaje ale reasigurătorilor
3. Modul de administrare este mai laborios şi cheltuielile de administrare a contractului sunt
mai mari decât pentru compania cedentă, cât şi pentru reasigurători.
4. Prin acest tip de contract asigurătorul direct beneficiază de toate avantajele protecţiei
automate de reasigurare. Răspunderea reasigurătorului incepe automat şi simultan cu cea
a societaţii cedente imediat ce este depăşita reţinerea sa proprie.
Deosebirea principala dintre contractul cotă-parte şi cel de excedent de sumă constă in faptul că in acesta din
urmă compania cedentă reasigură numai acea parte din orice risc ce depaşeşte nivelul propriei reţineri, acesta
depinzând şi capacitatea companiei cedente, de gradul riscului, de calitatea şi situaţia riscurilor subscrise, de
componenţa portofoliului, de frecvenţa şi intensitatea sinistrelor şi de natura obiectului asigurat. In stabilirea
limitei reţinerii se vor avea in vedere aceiaşi factori pe care se bazează calcularea primei.
Aşadar, din punct de vedere al cedentei, contractul "excedent de sumă" este forma ideală, in timp ce din punct
de vedere al reasigurătorului, echilibrul portofoliului este contestabil.
Un contract de reasigurare "surplus" este impărţit in mai multe "plinuri" ('lines") egale ca valoare, din care
primul plin constituie reţinerea proprie a companiei cedente, iar celelalte se reasigură.
Dimensiunea plinurilor se stabileşte de către compania cedentă, iar numărul lor poate varia de la 2-3 plinuri, in
mod excepţional, la 200; raportul dintre reţinerea acesteia şi suma reasigurată trebuie să fie rezonabil şi
acceptat de reasigurători, influenţându-le decizia.
De obicei, companiile mari de asigurări cu capacitate mare de absorbţie se limitează la un număr mai mic de
plinuri (in medie 5), in timp ce companiile mici au tendinţa de a impărţi contractele in mai multe plinuri (20-
60). Numărul lor depinde şi de tipul de risc asigurat. De exemplu, pentru reasigurarea de accidente, conform
uzanţelor internaţionale, numărul plinurilor este cuprins intre 9 şi 14, pentru reasigurarea de incendiu intre 20
şi 60 etc.
Conform contractului "excedent de sumă", compania cedentă işi poate reţine pe cont propriu toate primele
pentru riscurile subscrise aflate sub limita reţinerii. Prin cedarea sumelor ce depăşesc nivelul reţinerii,
compania cedentă reduce gama daunelor posibile ce o pot afecta, acestea transferându-se asupra
reasigurătorilor.
14.5.3 Contractul de reasigurare „EXCEDENT DE DAUNA " (EXCESS OF LOSS; XOL SA U X/L)
În contract, compania cedentă stabileşte o limită monetară în sumă absolută, prin care se creează o zonă de
răspundere ce reprezintă reţinerea sa proprie, denumitd „prioritate" („layer") sau „franşiză", („franchise").
Reasigurarea se va face numai pentru valoarea ce depăşeşte prioritatea pentru caz de daune, reasigurătorul va
despăgubi compania cedentă. Zonele de răspundere în care se împarte excedentul de daună se numesc
„layere".
Caracteristicile acestui contract sunt:
1. asigurătorul direct şi reasigurătorul nu au legătură cu sumele asigurate acceptate, ci cu mărimea
daunelor suferite, răspunderea reasigurătorului survenind după atingerea limitei prestabilite la încheierea
contractului de reasigurare;
2. din punct de vedere al rezultatelor înregistrate reasigurătorul, nu urmează, soarta reasiguratului;
3. prin încheierea contractului XOL, reasiguratul cedează un volum relativ redus din primele
subscrise, constituindu-şi o protecţie substanţială;
4. prin contractul XOL- se asigură de fapt, o protecţie pentru reasigurat şi un mod de impărţire a
riscurilor;
5. în funcţie de dimensiunea priorităţii stabilite, contractele XOL pot fi:
• „cu limită pentru prioritate redusă" („working covers"), prin care reasigurătorul acceptă
riscul ce implică o daunalitate regulată, iar reţinerea de bază, a companiei cedente este astfel
stabilită încât la apariţia unor daune să fie afectaţi şi reasigurătorii; scopul acestei acoperiri
este de a reduce sau de a înlocui reasigurarea proporţională obişnuită; este o metodă mult
folosită de Lloyd's;
„cu limită pentru prioritate ridicată" sau „acoperiri catastrofă" („catastrophe covers"), prin
care compania cedentă se protejează de cumulul daunelor aflate în afara controlului normal al
subscrierilor. Acoperirile catastrofă oferă protecţie reasiguratului împotriva unor daune
catastrofale (cutremur, inundaţii, cicloane, tornade) apărute pe bază de întâmplare
(occurrence);
6. costurile de administrare a contractului XOL sunt reduse pentru ambii parteneri;
7. contractul se structurează şi se plasează, pe „layere", protejând de regulă un cont de
subscrieri şi, mai rar, riscuri nominalizate (facultative);
8. fluxul monetar este redus şi, de aceea, efectul de finanţare este modest;
9. contractul XOL se poate încheia:
• pe bază de risc - „risk basis", caz în care reasigurătorul suportă daunele pentru un risc
individual sau în excesul unei sume predeterminate;
pe bază de întâmplare - „occurrence basis", când reasigurătorul plăteşte numai dacă daunele
în fiecare întâmplare depşesc o reţinere predeterminată.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
• Badea D., Tudor B, Novac L - „Manualul agentului de asigurari", ed. Economica, Bucureşti, 2008
• Badea Dumitru - "Insurance and reinsurance", ed. Economica, Bucureşti, 2004
• Bennet, C., "Dicţionar de Asigurări, 3rdEd. " , 2002.
• Black, Kenneth, "Life and Health Insurance, 13th Ed." Upper Saddle River, N.J.: Prentice Hall, 2000.
• Ciurel V. -""Asigurari si reasigurari: abordari teoretice si practice internaţionale", ed. All
Beck,Bucureşti, 2000
• Constantinescu D.A., „Asigurări şi reasigurări", Editura Tehnică, Bucureşti, 1998;
rd
programului. Pe lângă declaraţie, managerul de risc va elabora şi un manual de managementul riscului pentru
a fi utilizat în aplicarea programului. Manualul descrie în detaliu programul şi poate fi un instrument foarte
util în instruirea noilor angajaţi care vor fi implicaţi în program. Manualul precizează şi responsabilităţile,
obiectivele şi tehnicile disponibile managerului de risc. Pe lângă managerul de risc, la elaborarea şi
comunicarea programului, a manualului şi a declaraţiei de managementul riscului vor participa şi alte
departamente interesate în tratarea diferitelor expuneri ale organizaţiei, cum ar fi: contabilitatea, financiarul,
marketingul, producţia etc.
Specificul activităţii de asigurări derivă şi din utilizarea unor termeni speciali, a căror înţelegere poate sprijini
agentul de asigurare sau asistentul de brokeraj în oferirea unor servicii de calitate pentru consumatorul final -
asiguratul. De regulă, contractul de asigurare se încheie între două părţi - asigurat şi asigurător. In contract pot
fi menţionate mai multe persoane: contractantul, beneficiarul.
Asiguratul este o persoană fizică sau juridică, care în schimbul primei de asigurare plătite asiguratorului, îşi
asigură bunurile impotriva unor calamităţi naturale sau accidente, împotriva unor evenimente ce pot afecta
viaţa sau stare de sănătate.
Asigurătorul este compania specializată (companie de asigurări) care are obiect de activitate acoperirea
riscurilor înregistrate de asiguraţi şi care, în schimbul unei sume de bani plătită de asigurat, se obligă să
plătească anumite sume de bani (despăgubire de asigurare) în condiţiile în care asiguratul suferă pierderi
materiale la producerea evenimentului asigurat.
Beneficiarul asigurării este desemnat în caz de daună să încaseze indemnizaţia de asigurare la producerea
evenimentului asigurat prevăzut în contract.
Contractantul asigurării este persoana care semnează poliţa în nume propriu, obligându-se faţă de asigurător
să plătească primele de asigurare. Contractantul se mai numeşte şi stipulant al asigurării.
Aceeaşi persoană poate să fie asigurat, contractant şi beneficiar. Există şi situaţii în care asiguratul poate fi
diferit de beneficiar - astfel, în cazul asigurărilor de viaţă pe termen limitat, beneficiarul este o persoană
distinctă, nominalizată de asigurat, pentru a primi despăgubirea în cazul producerii riscului asigurat (decesul
asiguratului). În cazul asigurărilor de răspundere civilă auto, asiguratul este cel care plăteşte prima de
asigurare iar beneficiarul este terţa persoană păgubită de asigurat în urma producerii unui accident auto din
vina asiguratului. Asiguratul poate fi diferit şi de contractant. Astfel, în cazul asigurărilor de sănătate pentru
angajaţi, contractantul este compania angajatoare care se obligă să plătească primele de asigurare iar
asiguratul este angajatul a cărui stare de sănătate este asigurată.
Obiectul asigurării se referă la bunurile deţinute de o persoană, viaţa sau starea de sănătate a unei persoane şi
răspunderea unei persoane faţă de terţe persoane. În cazul asigurărilor de bunuri, contractul de asigurare oferă
despăgubire asiguratului în cazul în care bunurile sunt distruse total sau parţial ca urmare a unui risc asigurat
(furt, incendiu, cutremur etc.). În cazul asigurărilor de persoane, asigurarea oferă o indemnizaţie convenită
pentru prejudiciile suferite ca urmare a unor riscuri asigurate (deces, boală, invaliditate etc.). în cazul
asigurărilor de răspundere, compania de asigurări oferă despăgubiri terţelor care au fost păgubite de către
asigurat ( vătămare corporală, distrugerea bunurilor etc.)
Riscul asigurat este evenimentul sau grupul de evenimente care odată produs(e), datorită efectelor sale obligă
pe asigurător să plătească asiguratului despăgubirea asigurată. Riscul asigurat îndeplineşte anumite condiţii :
1) Producerea fenomenului pentru care se încheie asigurarea să fie posibilă.
2) Fenomenul (evenimentul) trebuie să aibă în toate cazurile un caracter întâmplător (să aibe o frecvenţă
redusă de apariţie)
3) Este necesar ca acţiunea fenomenului să poată fi înregistrată în evidenţa statistică ( să existe date despre
producerea în trecut a acestui fenomen)
4) Producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului asigurării (aceştia să nu o
poată influenţa)
Evaluarea în vederea asigurării este operaţiunea prin care se stabileşte valoarea bunurilor în vederea
cuprinderii lor în asigurare. Evaluarea poate avea ca rezultat:
• Supraevaluarea bunurilor ^ slăbirea preocupării asiguraţilor pentru prevenirea pagubelor şi în plus o
primă de asigurare mai mare
• Subevaluarea bunurilor ^ în caz de pagubă despăgubirea nu-i permite asiguratului să poată compensa
în intregime pierderea suferită.
Suma asigurată reprezintă partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în
cazul producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Fiind unul din elementele care stau la baza
calculării primei de asigurare, suma asigurată reprezintă limita maximă a răspunderii asigurătorului. Stabilirea
sumei asigurate se realizează în mod diferit în funcţie de tipul de asigurare:
În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată se stabileşte prin evaluare şi poate fi mai mică sau cel
mult egală cu preţul de vânzare al bunului respectiv, practicat pentru acel bun pe piaţă, în momentul
încheierii asigurării.
În cazul asigurărilor de persoane, suma asigurată nu este limitată printr-o evaluare, ci se stabileşte
ţinând cont de posibilităţile de plată a asiguratului şi de gradul de risc al asiguratului (istoric
medical, stare de sănătate, hobbyuri, ocupaţie, etc). În cazul asigurărilor de răspundere, suma
asigurată se stabileşte prin convenţie sau prin reglementări (exemplu, asigurarea de răspundere civilă
auto).
Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilită pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului.
Nivelul acesteia depinde de mai mulţi factori cum ar fi : natura bunului asigurat, dimensiunea riscurilor,
numărul şi tipul riscurilor, intensitatea riscurilor, mărimea posibilă a daunelor, gradul de dispersie a riscului,
suma asigurată, durata contractului, nivelul franşizei, întinderea geografică a acoperirii, istoricul daunelor etc.
Prima de asigurare brută reprezintă preţul protecţiei oferite de asigurător pentru acele riscuri transferate de
către asigurat. Prima brută include prima netă (pură, teoretică) - destinată acoperirii despăgubirilor şi sumelor
asigurate - şi adaosul de primă (suplimentul sau încărcătura primei) - acoperă cheltuielile generale de achiziţie
şi administrare ale asigurătorului
Norma de asigurare se referă la suma asigurată stabilită pe unitatea de obiect asigurat, (bucată, metru pătrat,
tonă etc.) Este întâlnită numai în cazul asigurărilor de bunuri, (obligatorii).
Paguba sau dauna reprezintă pierderea, în expresie bănească, intervenită la un bun asigurat, ca urmare a
producerii evenimentului împotriva căruia sa încheiat asigurarea. Din punct de vedere al gradului de extindere
a pagubei, aceasta poate fi pagubă totală - bunul a fost distrus în întregime -sau pagubă parţială - pierderea
intervenită este mai mică decât valoarea bunului.
Prin durata asigurării (perioada de asigurare) se înţelege perioada de timp în care rămân valabile raporturile
de asigurare între asigurat si asigurător, exact cum au fost stabilite în contract. Pe tot parcursul ei cele două
părţi care intervin în asigurare trebuie să respecte obligaţiile ce le revin din contractul de asigurare.
In multitudinea tipurilor de asigurări dezvoltate pe parcursul anilor, o clasificare simplă a asigurărilor este
aceea după tipul de risc pe care îl acoperă, cum ar fi: asigurarea de incendiu, asigurarea de accidente,
asigurările de răspundere civilă, asigurarea mărfurilor pe timpul transportului, etc.
2. Din punct de vedere al domeniului asigurării, asigurările sunt clasificate în următoarele grupe:
• Asigurări de bunuri - au ca obiect anumite bunuri (autovehicule, construcţii, animale, culturi agricole,
etc.) care sunt expuse anumitor riscuri provocatoare de pagube;
• Asigurări de răspundere civilă (asigurare de responsabilitate) - obiectul asigurării constă într-o valoare
patrimonială egală cu prejudiciul ce ar urma să-l plătească asiguratul unei terţe persoane pentru care
răspunde conform legii sau a unui contract;
Asigurări de persoane - au ca obiect persoana fizică, viaţa şi integritatea acesteia supuse ameninţării
unor evenimente care pot provoca boala, invaliditatea sau decesul;
Asigurarea de risc financiar - unii specialişti o tratează ca făcând parte din asigurarea de bunuri,
constă în asigurarea riscului de neplată din partea debitorului (fie risc comercial, fie risc bancar).
Asigurările de bunuri şi de răspundere civilă sunt asigurările contra pagubelor fiind denumite şi asigurările
de daune având drept scop repararea prejudiciului care ameninţă patrimoniul asiguratului.
Întrucât asigurările de persoane garantează plata sumelor fixate prin contract, independent de existenţa sau
importanţa prejudiciului pe care producerea riscului le-ar putea provoca asiguratului, acestea se mai numesc şi
asigurări ale sumelor de bani.
3. Un alt criteriu de clasificare al asigurărilor este riscul asigurat. Pe baza acestui element, sunt cunoscute
următoarele clase de asigurări:
• Riscuri determinate de calamităţile naturale (trăsnet, cutremur, inundaţie, uragan);
• Riscuri din accidente (caderi de corpuri, coliziuni, răsturnări, etc.); Riscuri
ale animalelor (diferite boli, epizotii, accidente);
• Evenimente ce pot surveni în viaţa oamenilor (decesul, supravieţuirea, invaliditate, boala,
căsătoria);
• Prejudicii cauzate terţilor (asigurarea de răspundere civilă, asigurări de răspundere profesională).
6. Nu în ultimul rând, dacă ţinem cont de prevederile legislative specifice asigurărilor, conform Anexei
nr. 1 la Legea nr. 403/2004 pentru modificarea si completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de
asigurare şi supravegherea asigurărilor, în România se practică următoarele tipuri de asigurări:
A. Asigurări de viaţă:
1. Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare;
2. Asigurări de căsătorie, asigurări de naştere;
3. Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de investiţii;
4. Asigurări permanente de sănătate.
B. Asigurări generale:
1. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă şi bolile profesionale), pentru care se
acordă: despăgubiri financiare; despăgubiri în natură; despăgubiri mixte (financiare şi în
natură); despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului;
2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă: despăgubiri financiare; despăgubiri în natură;
despăgubiri mixte (financiare şi în natură);
3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare), care acoperă daune
survenite la mijloacele de transport terestru cu motor; daune survenite la mijloacele de
transport terestru, altele decât cele cu motor;
4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă daune survenite la mijloacele de
transport feroviar care se deplasează sau transportă mărfuri ori persoane;
5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă daune survenite la mijloacele de
transport aerian;
6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă daune survenite
la mijloace de transport maritim respectiv lacustru sau fluvial;
7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă daune suferite de mărfuri, bagaje şi alte bunuri, pe
timpul transportului;
8. Asigurări de incendiu şi alte calamităţi naturale, care acoperă daune suferite de proprietăţi şi
bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 si 7), cauzate
de incendiu; explozie; furtună; alte fenomene naturale în afara furtunii; energie nucleară;
surpare de teren;
9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât
bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 si 7), atunci când aceste daune sunt cauzate de grindină
sau îngheţ, furt, altele decât cele prevăzute la pct. 8;
10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care acoperă daune care rezultă din
folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea transportatorului);
11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care acoperă daune care
rezultă din folosirea mijloacelor de transport aerian (inclusiv răspunderea transportatorului);
12. Asigurări de răspundere civila pentru mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care
acoperă daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport maritim, lacustru şi fluvial
(inclusiv răspunderea transportatorului);
13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă daune din prejudicii produse terţilor,
altele decât cele menţionate la pct. 10, 11 şi 12;
14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri: insolvabilitate, credite de export,
vânzare în rate, credite ipotecare, credite agricole;
15. Asigurări de garanţii pentru garanţii directe, garanţii indirecte;
16. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă riscuri de şomaj; insuficienţa veniturilor;
pierderi datorate condiţiilor meteorologice nefavorabile; nerealizarea beneficiilor; riscurile
aferente cheltuielilor curente; cheltuielile comerciale neprevăzute; deprecierea valorii de piaţă;
pierderile de rentă sau alte venituri similare; pierderile comerciale indirecte, altele decât cele
menţionate anterior; pierderile financiare necomerciale; alte pierderi financiare, conform
clauzelor contractului de asigurare;
17. Asigurări de protecţie juridică, care acoperă cheltuielile cu procedura judiciară şi alte
cheltuieli, cum ar fi: recuperarea pagubei suferite de asigurat printr-o procedură civilă sau
penală, apărarea ori reprezentarea asiguratului într-o procedură penală, administrativă sau
împotriva unei reclamaţii îndreptate împotriva acestuia;
18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor sau absenţelor
de la domiciliu ori de la locul de resedinţă permanentă.
Asigurările se bazează pe o serie de principii, ce derivă din specificitatea activităţii. Astfel, principiile de bază
ale asigurării sunt:
1. Interesul asigurabil = dreptul legal de a se asigura impotriva unor riscuri ce pot afecta viata, proprietatea
sau actiunile personale fata de terte persoane. Principiul permite stabilirea prin asigurare a unei relatii juridice
recunoscute, care da dreptul cuiva de a incheia o asigurare valida.
2. Buna credinta (maxima) = obligatia ambelor parti in cadrul unui contract de asigurare sa-si dezvaluie una
alteia toate faptele materiale, indiferent daca li s-a cerut acest lucru in mod expres sau nu. Prin fapt material
înţelegem orice fapt care poate modifica o decizie cu privire la acceptarea conditiilor contractului care se
propune. In ce priveşte obligaţia de dezvăluire, este necesar de reţinut următoarele aspecte:
- durata: pana la intrarea in vigoare a contractului
- reactivarea obligatiei: la reinnoire sau in momentul modificarii conditiilor materiale pe perioada
politei
- intermediarii - trebuie sa declare toate faptele materiale de care au cunostinta, identificandu-se cu
entitatea pe care o reprezinta
4. Subrogarea = dreptul unui asigurator care acorda o despagubire de a-si recupera platile efectuate, pe baza
unor obligatii pe care le au tertii fata de asigurat in cazul respectiv. Cu alte cuvinte, asiguratorul uzeaza de
drepturile asiguratului pentru a-si recupera banii.
5. Contributia = doi sau mai multi asiguratori participa impreuna la acelasi contract de despagubire. Fără o
informare prealabilă a tuturor asigurătorilor, asigurarea va fi dublata ducând la aparitia unui câştig pentru
asigurat, ceea ce contravine principiului de indemnizatie.
6. Cauza proxima = cauza care a determinat efectul, motivul efectiv al unei daune. Cauza proxima reprezintă
cauza care produce o dauna sau care se afla la originea unei serii de evenimente care produc dauna (daca acele
riscuri au fost incluse in asigurare)
4.2 Elemente ale contractului de asigurare
Contractul de asigurare este actul juridic incheiat intre asigurat si asigurator care reglementeaza drepturile si
obligatiile lor reciproce in functie de felul asigurarii facultative.
Aşa cum se poate observa din definiţia dată de către lege contractului de asigurare, acesta este un contract
consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, aleatoriu, contract generator de drepturi de creanta, cu
existenţa de sine stătătoare, de adeziune.
• Contractul de asigurare este un contract consensual deoarece pentru formarea şi existenţa sa valabilă este
necesară simpla exprimare a voinţei juridice a părţilor, neînsoţită de vreo formă de publicitate juridică. Forma
scrisă, ce se înţelege în mod obligatoriu (art. 10 din Lege), reprezintă forma contractului, nu şi o condiţie
pentru existenţa sa.
• Contractul de asigurare este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece esenţială în componenţă este
reciprocitatea drepturilor şi obligaţiilor, inclusiv interdependenţa acestora. Astfel, obligaţiei asiguratului de a
plăti prima de asigurare îi corespunde obligaţia asiguratorului de a plăti indemnizaţia de asigurare pentru
pierderea ce a înregistrat-o asiguratul ca urmare a producerii evenimentului asigurat, după cum şi sub aspectul
drepturilor, se constată că asiguratul care a plătit prima de asigurare este îndreptăţit să fie indemnizat de
asigurator pentru pierderea suferită în urma producerii riscului asigurat. La rândul său, asiguratorul nu este
ţinut de obligaţia de a plăti vreo indemnizaţie până la plata primei de asigurare aferente riscului şi este în
drept de a o pretinde de la asigurat.
• Contractul de asigurare este un contract cu titlu oneros, deoarece, în esenţă, fiecare parte îşi doreşte
obtinerea unui avantaj. Caracterul oneros este evident la contractul de asigurare prin reciprocitatea
prestaţiilor, respectiv, la asigurat, plata primei de asigurare cu scopul de a obţine protecţie şi în final
indemnizarea pentru pierderea înregistrată ca urmare a producerii evenimentului asigurat, respectiv, pentru
asigurator, primirea de prime de asigurare în schimbul protecţiei acordate asiguratului şi a plăţii indemnizaţiei
de asigurare. Criteriul cel mai acceptat pentru determinarea caracterului oneros al contractului în general şi al
contractului de asigurare în mod special, rezultă din analiza cauzei contractului şi nu din interdependenţa
drepturilor şi obligaţiilor.
• Contractul de asigurare este un contract de tip aleatoriu, deoarece existenţa sau întinderea prestaţiei
părţilor depinde de un eveniment incert. Aşadar, la încheierea contractului de asigurare nu se poate calcula
întinderea prestaţiilor, nu se poate cuantifica câştigul sau pierderea şi uneori nu se ştie nici măcar dacă va
exista un câştig sau o pierdere.
• Contractul de asigurare este un contract afectat de modalităţi, atât de termen cât şi de condiţie.
Modalitatea termenului se materializează în sensul că un contract de asigurare este întotdeauna marcat de o
dată de începere a răspunderii asiguratorului pentru consecinţele producerii riscului subscris iar în ceea ce
priveşte materializarea condiţiei, acesta începe să producă efecte numai odată cu îndeplinirea condiţiei
producerii riscului asigurat.
• Sub aspectul efectelor produse, contractul de asigurare este un contract generator de drepturi de
creanţă, deoarece acesta este constituit din drepturi şi obligaţii reciproce materializate în bani.
• Contractul de asigurare este un contract de adeziune deoarece se încheie pe bazele contractuale oferite de
asigurator. Asiguraţii pot accepta oferta unui asigurator de protecţie împotriva riscurilor sau o pot respinge.
Dacă o acceptă, aceştia aderă pur şi simplu la condiţiile oferite de asigurator.
Contractul de asigurare conţine elemente esenţiale, care prin efectele juridice ce le produc, pot afecta chiar
existenţa contractului sau clauze obişnuite, ce nu afectează contractul sub aspectul existenţei sale.
Clauzele esenţiale ale contractului de asigurare menţionate la art. 10 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările
şi reasigurările din Romania:
1. numele complet, domiciliul şi/sau sediul părţilor contractante, calitatea în care se află ca părţi la
contractul respectiv;
2. obiectul contractului de asigurare, de bunuri, de persoane sau de răspundere civilă;
3. riscul sau riscurile ce se acoperă prin contractul de asigurare;
4. evenimentul asigurat;
5. momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asiguratorului;
6. prima de plată şi modul de plată al acesteia;
7. sumele asigurate;
8. alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.
Ca orice contract sinalagmatic, contractul de asigurare presupune drepturi si obligatii corelative intre
parti ce pot fi delimitate in doua perioade: pana la ivirea evenimentului asigurat si dupa producerea
evenimentului asigurat.
art.13 din Legea nr.136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in Romania, cu modificarile si completarile ulterioare.
- obligatia de a informa asiguratorul in privinta modificarii circumstantelor care agraveaza riscul;
- obligatia de intretinere a bunului asigurat in bune conditii conform dispozitiilor legale in vigoare.
De regula, contractul de asigurare cu durata determinata inceteaza prin ajungerea la termen, adica odata cu
expirarea perioadei pentru care a fost incheiat.
Un alt mod de incetare a contractului il constituie producerea evenimentului asigurat. Dupa plata sumei
asigurate, obligatiile asiguratorului fata de asigurat se sting, ceea ce echivaleaza cu incetarea automata a
contractului. Aceasta situatie se intalneste la asigurarea de viata si de accidente a persoanelor, cand survine
cazul asigurat. Pentru asigurarea de bunuri contractul inceteaza numai daca prin relizarea riscului bunul
asigurat a fost distrus in totalitate. Daca distrugerea a fost partiala contractul poate continua sa-si produca
efectele, in principiu pentru o suma asigurata redusa. In cazul asigurarii de raspundere civila daca suma
asigurata nu se epuizeaza prin achitarea despagubirii tertului prejudiciat prin fapta asiguratului, asiguratorul
va raspunde in continuare pana la concurenta sumai contractate.
Constituie alte moduri de incetare a contractului de asigurare:
■ denuntarea - este o modalitate de incetare a contractului care consta in exercitarea acestuia in mod
unilateral, din cauze autorizate de lege;
■ rezilierea - inseamna desfacerea acestuia pentru viitor, datorita neexecutarii obligatiei uneia dintre parti din
cauze care-i sunt imputabile.
■ nulitatea contractului - poate rezulta din declaratiile neexacte sau necomplete facute de asigurat cu
prilejul contractarii asigurarii, ca urmare a incetarii prevederilor cuprinse in conditiile de asigurare, sau din
lipsa de interes la bunurile asigurate, in momentul contractarii asigurarii.
Cele mai importante activităţi pe care le realizează o companie de asigurări sunt următoarele:
Tarifarea
Subscrierea
• Producţie Lichidarea de
daune Reasigurare
• Investiţii
Tarifarea se referă la stabilirea preţurilor de asigurare. Tarifarea în asigurări diferă în mod considerabil de
stabilirea preţurilor la alte produse. Când alte produse sunt vândute, societatea, în general, ştie în avans ce
costurile de producţie sunt, astfel că un preţ poate fi stabilit pentru a acoperi toate costurile şi adaosul de
profit. Cu toate acestea, compania de asigurari nu ştie în avans ce costurile reale vor fi. Asigurătorul speră că
primele plătite în avans vor fi suficiente pentru a plăti toate cererile de despăgubire şi a acoperi cheltuielile de
operare şi profitul dorit.
Persoana care determină tarifele este cunoscut ca actuar. Un actuar este un matematician de înaltă calificare,
care este implicat în toate fazele activităţii de asigurare, inclusiv de planificare, de stabilire a preţurilor, şi de
cercetare. In asigurări de viaţă, actuarul studiază date statistice pe naşteri, decese, căsătorii, boala, ocuparea
forţei de muncă, şi accidente. Pe baza acestor informaţii, actuarul stabileşte tarifele pentru poliţele de
asigurare de viaţă şi de sănătate. Obiectivele sunt de a calcula primele care vor face afaceri profitabile, să îi
permită să concureze eficient cu al alti asigurători.
In asigurările de bunuri şi răspundere, actuarii determina, de asemenea, tarifele pentru diferite produse de
asigurare. Tarifele sunt bazate pe experienţa companiei privind pierderile trecute şi statistici din industrie.
Statisticile privind uragane, tornade, incendii, boli, rata criminalitatii, accidentele de circulaţie sunt, de
asemenea, analizate cu atenţie.
Asigurarea la termen
Prima netă unică pentru asigurarea la termen poate fi uşor de calculat. Perioada de protecţie este doar pentru o
perioadă determinată sau la o vârstă a declarat. Valoarea nominală este plătită dacă asiguratul moare în
termenul prevăzut, dar nu este plătită dacă asiguratul moare după perioada de protecţie a expira.Costul de
asigurare în fiecare an este determinată prin înmulţirea probabilitatea de deces cu suma de asigurare înmulţit
cu valoarea actualizată a lm.u. pentru perioada de timp fondului sunt deţinute.
Există trei metode de tarifare în asigurările de bunuri şi de răspundere- experienţă, clasa şi merite.
Tarifarea pe experienţă
Tarifarea pe experienţă înseamnă că fiecare expunere este evaluată individual, iar rata este determinată în
mare măsură de experienţa subscriitorului. Aceasta metoda este folosita atunci când expunerile sunt atât de
variate că tarifarea pe clase nu poate fi utilizată, sau, atunci când statisticile nu sunt credibile. Tarifarea pe
experienta este utilizat pe scară largă în asigurări maritime. Deoarece sunt o multitudine de nave maritime,
porturi de destinaţie, mărfuri transportate, tarifele în asigurările maritime sunt determinate pe baza
experienţei.
Tarifarea pe clasă
Cele mai multe tarife utilizate astăzi sunt stabilite ţinând cont de clasă. Tarifarea pe clasă înseamnă expuneri
cu caracteristici similare, sunt plasate în aceeaşi clasă de subscriere, şi fiecare se plăteşte în acelaşi ritm.
Tarifarea de clasă se bazează pe presupunerea că pierderile viitoare de a asiguraţilor vor fi determinate în
mare măsură de acelaşi set de factori. De exemplu, principalii factori de clasificare în asigurări de viaţă includ
varsta, sex, sănătate, şi dacă solicitantul fumează sau este nefumător. In consecinţă, persoanele sănătoase, care
sunt de aceeaşi vârstă şi sex şi nefumători sunt amplasate în aceeaşi clasă de subscriere şi plătesc aceeaşi
primă pentru asigurările de viaţă. Fumatorii sunt plasaţi într-o clasă diferită de subscriere şi plătesc rate mai
mari.
Avantajul major al tarifării pe clase este uşurinţa în aplicare. De asemenea, cotele de prime pot fi obţinute
rapid. Tarifarea pe clase este, de asemenea, numit şi tarifare manuala, deoarece cotele sunt sunt publicate într-
un manual de tarifare. Tarifarea pe calse este utilizata pe scară largă în cazul asigurarilor de locuinţă,
accidente şi de viaţă.
Tarifarea pe merit
Tarifarea pe merite este un plan de evaluare prin care tarifele de clasă sunt ajustate în sus sau în jos bazate pe
experienţa pierderilor individuale. Tarifarea pe merit se bazează pe presupunerea că experienta de pierdere a
unui asigurat va diferi substanţial de experienţa de pierdere a altor asiguraţi.
Primul principiu este acela că subscriitorul trebuie să selecteze asiguraţii potenţiali în conformitate cu
standardele de subscriere ale companiei. Acest lucru înseamnă că subscriptorii ar trebui să selecteze numai
acei asiguraţi a căror experienţă de pierdere nu va depăşi experienţa pierderii asumate în structura de tarifare.
De exemplu, o companie ar putea dori sa asigure numai secţiile performante şi se aşteaptă ca pierderile reale
sa fie mult sub medie. Standardele de subscriere sunt stabilite pornind de la aceste secţii, şi un tarif este
stabilit pe baza unui raport al pierderilor relativ scăzut. Să presupunem că rata daunelor estimate este stabilita
la 30 la sută, iar tariful este stabilit în consecinţă. Subscriitorii ar trebui să asigure numai acele secţii de
producţie care pot să atingă standardele stricte de subscriere, astfel încât rata reală a daunei pentru compania
client sa nu depăşeasca 30 la sută.
După ce politica asigurătorului de subscriere este stabilita, aceasta trebuie să fie comunicata fortei de vanzari.
Subscriere iniţiala începe cu agentul aflat pe teren.
Acest prim pas este adesea numit subscriere pe teren. Agentulului i se spune ce tipuri de solicitanţi sunt
acceptabile, limitati sau interzişi. De exemplu, în domeniul asigurărilor auto, unui agent i se poate spune să nu
accepte aplicaţii care au fost condamnati pentru conducere în stare de ebrietate, care sunt necasatoriti si au sub
21 de ani, sau care detin masini sport de mare putere. In asigurările de bunuri, anumite expuneri, cum ar fi
piste de bowling şi restaurante, ar putea fi prezentate la un underwriter superior pentru aprobare.
În asigurările de bunuri şi răspundere, agentul are adesea autoritatea de a angaja societatea imediat, sub
rezerva refuzului ulterior ale cererii şi anularea de un underwriter superior. Astfel, este important ca agentul
sa urmeze politica companiei când inregistreaza solicitarea aplicatintilor de asigurare.
În asigurările de viaţă, agentul trebuie să solicite, de asemenea, aplicantilor elemente în conformitate cu
politica de subscriere a companiei. Agentul poate fi pus să nu accepte solicitanţii care sunt dependenţi de
droguri, alcoolicii activi, sau persoanele care lucrează în meserii periculoase.
Subscriitorul necesită anumite tipuri de informaţii pentru a decide dacă să accepte sau să respingă un aplicant
de asigurare. Tipul de informaţii variază în funcţie de tipul de asigurare. În asigurarea de bunuri, atât
caracteristicile fizice ale proprietăţii cat şi caracteristicile personale ale solicitantului trebuie să fie luate în
considerare. Caracteristicile fizice includ tipul de construcţie, gradul de ocupare a clădirii, calitatea protecţiei,
sistemul de alimentare cu apă, expunerea de la clădirile din
jur.
În ceea ce priveşte caracteristicile personale ale solicitantului, informaţiile care indică prezenţa hazardului
moral este deosebit de importantă. Underwriterul vrea să excluda aplicantii care ar putea provoca în mod
deliberat o pierdere sau o cerere ridicol de mare, dincolo de valoarea sa reală. Astfel, starea financiară,
istoricul pierderilor, obiceiurile de viaţă, şi caracterul moral sunt deosebit de importante în procesul de
subscriere.
Informaţii pentru subscriere pot fi obţinute dintr-o mare varietate de surse. Cele mai importante surse includ
următoarele:
• Cererea;
• Raportul agentului;
• Raportul de inspecţie;
• Inspecţie fizică;
• Examenul fizic şi raportul medicul ce a asistat examenul;
Cererea este o sursă de informaţii de bază pentru subscriere. Aceasta diferă în funcţie de tipul de asigurare.
De exemplu, la asigurarea de viaţă, cererea va include vârsta individului, sexul, greutatea, ocupaţia, istoricul
de sănătate personală şi familială, precum şi orice hobby-uri periculoase, cum ar fi săriturile cu paraşuta.
Raportul agentului este o altă sursă de informaţii. Majoritatea companiilor cer agentului realizarea unei
evaluări a viitorului asigurat. De exemplu, în asigurările de viaţă, agentul poate fi solicitat să menţioneze cât
timp el sau ea l-a cunoscut pe solicitant, pentru a estima veniturile solicitantului anuale şi valoarea netă a
acestuia, pentru a decide dacă solicitantul intenţionează să renunţe la asigurarea de viaţă existenta, şi să
determine dacă cererea este rezultatul solicitării agentului.
Un raport de inspecţie poate fi necesar, în special în cazul în care subscriitorul suspectează hazardul moral.
O firmă din afară investighează solicitantul şi face un raport detaliat către companie. Raportul poate include
starea financiară actuală a solicitantului, obiceiurile de consum, starea civilă, suma datoriilor restante, facturi
neachitate, istoria poliţei, condamnările penale, şi alte informaţii suplimentare, cum ar fi dacă solicitantul a
mai declarat faliment.
O inspecţie fizică poate fi de asemenea necesară înainte ca cererea pentru o asigurarea de bunuri sau de
răspundere civilă să fie aprobată. Agentul sau reprezentantul companiei poate inspecta fizic clădirile sau
fabricile care urmează să fie asigurate şi să prezinte apoi un raport subscriitorului. De exemplu, în asigurarea
de accidente, o inspecţie poate dezvălui condiţiile nesigure de muncă, cum ar fi maşini periculoase; încălcarea
normelor de siguranţă, cum ar fi nepurtarea ochelarilor de protecţie atunci când este utilizată o maşină de
şlefuire; şi o fabrică excesiv de plină de praf sau substanţe toxice.
Deosebit de important pentru asigurările de viaţă, un examen fizic va dezvălui dacă solicitantul este
supraponderal, are hipertensiune arterială, sau are anomalii cardiace sau ael sistemului respirator, ale
aparatului urinar sau în alte părţi ale corpului. Un raport al medicul ce asistă examinarea poate fi, de
asemenea, necesară, acesta fiind un raport al medicului care a tratat reclamantul în trecut.
Asigurătorii caută continuu noi surse de informaţii care permit subscriitorilor să verifice solicitanţii cu mai
multă atenţie. Una dintre întrebările cele mai controversate astăzi este dacă asigurătorii ar trebui să poată să
utilizeze testele genetice în realizarea procesului de subscriere.
După ce subscriitorul evaluează informaţiile, trebuie luată o decizie de subscriere. Există trei decizii de de
subscriere pornind de la o solicitare iniţială de asigurare:
• Acceptarea cererii;
• Acceptarea obiectului cererii asupra căreia se vor opera un anumit număr de restricţii sau modificări;
• Respingerea cererii.
In primul rând, subscriitorul poate accepta cererea şi recomandă ca poliţa să fie emisă. O a doua
opţiune este de a accepta obiectul cererii asupra căreia se vor opera un anumit număr de restricţii sau
modificări. Inainte ca o poliţă de asigurare de valori să fie emisă, solicitantul poate fi obligat să instaleze bare
de fier la ferestre sau un sistem central de alarmă antifurt; solicitantului îi poate fi refuzată o poliţă de
asigurare a locuinţei şi i se poate oferi o poliţă mai limitată de habitat; poate fi introdusă o mare reducere într-
o poliţă de asigurare a bunurilor; sau poate fi percepută o primă mai mare pentru asigurarea de viaţă în cazul
în care solicitantul este considerat a avea o stare medie de sanatate. În cazul în care solicitantul este de acord
cu modificările sau restricţiile respective, poliţa este apoi emisă.
A treia decizie este de respingerea a cererii. Cu toate acestea, respingerea excesivă şi nejustificată a
cererilor reduce profitabilitatea asigurătorului şi îndepărtează agenţii care au solicitat afacerea. Dacă o cerere
este respinsă, respingerea trebuie să se bazeze pe o încălcare clară a atingerii standardelor de subscriere ale
asigurătorului.
Mulţi asigurători folosesc acum metode de subscriere informatizate pentru anumite produse de asigurare care
pot fi standardizate, precum cele auto şi asigurarea locuinţei. Ca urmare, deciziile de subscriere pot fi luate
rapid.
5.3 Producţie
5
Termenul de producţie se referă la vânzări şi activităţi de marketing ale asiguratorilor. Asigurările de viaţă se
vând prin agenţii sau departament propriu de vânzări. Acest departament este responsabil pentru recrutarea şi
formarea noilor agenţi şi pentru supravegherea agenţilor general, managerii de sucursale, şi agenţi locali.
În plus faţă de dezvoltarea unei forţe de vânzări eficiente, o societate de asigurări se angajează într-o varietate
largă de activităţi de marketing. Aceste activităţi includ dezvoltarea unei filozofii de marketing şi percepţia
companiei de rolul său în piaţă, identificarea obiectivelor pe termen scurt şi pe termen lung de producere; de
cercetare de marketing, dezvoltarea de noi produse pentru a răspunde nevoilor în schimbare ale
consumatorilor; dezvoltarea de noi strategii de marketing, şi publicitatea produselor asigurătorului.
Comercializarea asigurarilor a fost caracterizata printr-o tendinţă distinctă de subliniere a profesionalismului
în ultimii ani. Acest lucru înseamnă că agentul modern ar trebui să fie un profesionist competent care are un
grad ridicat de cunostinte tehnice in asigurari si care pune accent pe nevoile clientului. Agentul profesional
identifică potenţiali asiguraţi, analizează nevoile lor de asigurare, şi recomandă cea mai bună soluţie pentru
problema. După vânzare, agentul are responsabilitatea de a furniza servicii de follow-up pentru clienti pentru
a menţine relatia stabilita in timpul procesului de vanzare.
5. 4 Lichidarea daunelor
Fiecare societate de asigurări are o divizie de lichidare a daunelor sau un departament pentru soluţionarea
cererilor de despăgubire. Din punctul de vedere al asigurătorului, există mai multe obiective de bază în
lichidarea daunelor:
• Verificarea unei daune asigurate;
• Plata corectă şi promptă a creanţelor;
• Asistenţă personală a asiguraţilor.
Primul obiectiv în soluţionarea cererilor de despăgubire este acela de a verifica faptul că o daună asigurată
a avut loc. Acest pas presupune a stabili dacă o anumită persoană sau proprietate este asigurat în termenii
poliţiei, dar şi gradul de acoperire.
Al doilea obiectiv este plata corectă şi promptă a cererilor de despăgubire. În cazul în care o cerere valabilă
este respinsă, scopul fundamental social şi contractual al protecţiei asiguratului nu este atins. De asemenea,
reputaţia asigurătorul poate fi lezată, iar vânzările de noi poliţe pot fi afectate în mod negativ. Plata corectă
face referire la faptul că asigurătorul trebuie să evite lichidări de daune excesive şi ar trebui să reziste la
despăgubirea cererilor frauduloase, deoarece acestea vor duce în cele din urmă la prime mai mari. În cazul în
care asigurătorul urmează o politica de despăgubire liberală, toţi deţinătorii poliţei vor suferi pentru că va
deveni necesar o creştere a tarifelor pentru toti asiguratii.
Un al treilea obiectiv este de a oferi asistenţă personală asiguraţilor, după apariţia unei daunei asigurate. În
afară de toate obligaţiile contractuale, asigurătorul ar trebui să ofere şi asistenţă, după ce apare o daună. De
exemplu, ajustorul de daune ar putea asista agentul în a ajuta o familie să găsească o locuinţă temporară după
apariţia unui incendiu.
Paşi în soluţionarea unei cereri de despăgubire
Investigarea daunei
După primirea notificării, următorul pas este de a investiga dauna. Un ajustor trebuie să determine apariţia
unei daune asigurate precum şi valoarea acestei daune. Trebuie răspuns la o serie de întrebări înainte ca
solicitarea de despăgubire să fie aprobată. Printre întrebările cele mai importante se află şi următoarele:
• Dauna a apărut în timp ce poliţa era în vigoare?
• Pericolul care a cauzat dauna este acoperit de poliţa?
• Proprietatea distrusă sau deteriorată este acoperită de poliţa?
• Solicitantul are dreptul de a primi despăgubirea?
• Dauna s-a întâmplat într-o locaţie asigurată?
• Este acoperit tipul de daună?
• Este frauduloasă dauna?
Ultima întrebare care se axează pe solicitările de despăgubire frauduloase este deosebit de importantă. Frauda
în asigurări este larg răspândită, în special în asigurările auto şi de sănătate. Oamenii necinstiţi prezintă
frecvent solicitări de despăgubire pentru vătămări corporale pe care nu le-au suferit defapt.
Dovedirea daunei
Dovedirea unei daune poate fi cerută înainte ca solicitarea de despăgubire să fie plătită. O dovadă a pagubei
suferite se refera la o declaraţie sub jurământ din partea asiguratului pe care se fundamentează cererea de
dauna. De exemplu, în cadrul poliţei de asigurare a locuinţei, asiguratul poate fi obligat să depună o dovadă
daunei care indică momentul şi cauza ce a produs dauna, interesul asiguratului şi al altor persoane în bunurilor
deteriorate, alte asigurări care pot acoperi pierderile, precum şi orice schimbare de proprietate sau de ocupare
a proprietăţii pe durata a poliţei.
5.5 Reasigurarea
Reasigurare este o altă funcţie important a companiilor de asigurare. Reasigurare reprezintă transferul unei
părţi sau a întregii capacitate asigurată iniţial acceptată de un asigurător către un alt asigurător. Asigurătorul
care subscrie iniţial se numeşte cedent. Asigurătorul care acceptă o parte sau întreaga poliţă de la compania
cedentă este numit reasigurător. Suma din asigurare reţinută de societate cedentă se numeşte reţinerea netă sau
limita de retenţie. Suma din asigurare cedată către reasigurător este cunoscut sub numele de cesiune.
Reasigurătorul la rândul lor poate obţine o reasigurare de la un alt asigurător. Acest lucru este cunoscut drept
proces de retrocesiune.
Reasigurarea este utilizată în mai multe cazuri, cum ar fi:
• Sporirea capacităţii de subscriere - Reasigurarea poate fi utilizata pentru a mări capacitatea
companiei de asigurare de subscriere pentru a scrie noi poliţe. Companiei i se poate cere să-şi asume
răspunderea pentru pierderi care depăşesc limitele sale de retenţie. Fără reasigurare, agentul ar trebui să
plaseze sume mari de asigurare la mai multe societăţi de asigurare sau nu accepte riscul.
• Stabilizarea profiturilor - Reasigurarea poate fi folosita pentru a stabiliza profiturile. Un asigurător
poate intenţiona să se evite fluctuaţiile mari în rezultatele financiare anuale. Pierderile pot fluctua pe scară
largă din cauza condiţiilor sociale şi economice, dezastre naturale.
• Asigurarea unei protecţii împotriva unei pierderi catastrofale - Reasigurarea oferă de asemenea
protecţie financiară împotriva unei pierderi catastrofale. Asigurători experienţă pierderi catastrofale din cauza
dezastrelor naturale, explozii industriale, dezastre aeriene comerciale şi alte evenimente similare.
Reasigurarea poate oferi o protecţie considerabilă a societăţii cedente care prezintă o pierdere catastrofică.
Reasigurătorului plăteşte o parte sau toate pierderile care depăşesc de limita de reţinere a companiei cedente.
5.6 Investiţii
5
Funcţia de investiţii este o funcţie extrem de importantă în operaţiunile unei companii de asigurări. Intrucat
primele sunt plătite în avans, acestea pot fi investite până la momentul la care devin necesare pentru plata
creanţelor şi a cheltuielilor.
Piaţa asigurărilor este locul unde se întâlneşte cererea cu oferta de asigurări.Cererea de asigurare constă în
contracte de asigurare, după ce aceasta s-a confruntat şi respectiv s-a armonizat cu oferta. Nu toate solicitările
şi ofertele de asigurare se concretizează în contracte. Aceasta se datorează fie neacceptării condiţiilor
ofertanţilor/solicitanţilor de către solicitanţi/ofertanţi fie faptului că solicitanţii nu găsesc convenabile ofertele
primite.
Cererea de asigurare vine din partea persoanelor fizice şi/sau persoanelor juridice şi are în vedere nevoi şi
scopuri diferite. Cererea de asigurare de viaţă, bunuri şi răspundere civilă vine din partea persoanelor fizice ce
doresc încheierea unor contracte de asigurare pentru protecţia lor şi a familiilor lor, dar şi din partea
persoanelor juridice (angajatori care doresc să ofere securitate angajaţilor în caz de accidente sau boli
profesionale).
Cererea de asigurări de bunuri şi răspundere civilă vine din partea persoanelor juridice(întreprinderi de tot
felul, instituţii publice, organizaţii fără scop lucrativ etc), interesate în protejarea activelor de care dispun
împotriva pericolelor care le ameninţă şi a răspunderilor civile legale faţă de terţi.
Oferta de asigurare vine din partea societăţilor comerciale de asigurare, cu capital privat, de stat sau mixt, din
partea asociaţiilor / companiilor de asigurare de tip mutual.
Caracteristici ale pieţei asigurărilor:
a) Dimensiunea pieţei;
b) Cadrul organizaţional;
c) Operatori.
Dimensiunea pieţei asigurărilor depinde de mărimea cererii de asigurare. Mărimea cererii de asigurare este
influenţată de puterea economică a persoanelor fizice şi juridice asigurabile. Mărimea cererii depinde de
asemenea, de convingerea participanţilor cu privire la necesitatea serviciilor furnizate de ofertanţi.
Cererea produselor de asigurare poate fi stimulată prin programe de educare a pieţei şi prin publicitate.
Onestitatea ofertanţilor, transparenţa, profesionalismul, promptitudinea în rezolvarea daunelor, serviciile post-
vânzare, abordarea corectă a potenţialilor clienţi contribuie la creşterea / scăderea cererii de asigurare.
Evident, un argument important în procesul de vânzare - cumpărare îl reprezintă şi resursele financiare ale
solicitanţilor, nivelul de dezvoltare economică al societăţii.
Mărimea pieţei de asigurare este exprimată prin intermediul unor indicatori precum:
numărul contractelor încheiate în perioada de referinţă;
numărul poliţelor active;
cuantumul sumelor asigurate în perioada de referinţă;
volumul primelor brute subscrise pe o perioadă de timp;
Evoluţia
jos.
Pentru comparabilitatea pieţei interne de asigurări cu pieţele externe, există indicatori specifici ca gradul de
penetrare al asigurărilor2 şi densitatea asigurărilor3, gradul de concentrare al pieţei etc. Indicatorii enunţaţi în
paragraful anterior, analizaţi comparativ cu pieţele similare din zonă, permit o analiză a potenţialului pieţei şi
a gradului de dezvoltare a acesteia.
Evoluţia în România a gradului de penetrare a asigurărilor şi a densităţii asigurărilor (cumulat pe asigurări de
viaţă şi asigurări non viaţă):
Gradul de penetrare al asigurărilor - reprezintă raportul între volumul primelor brute subscrise şi produsul intern brut. 1
Densitatea asigurărilor - este determinată prin raportarea volumului de prime brute subscrise la numărul populaţiei.
5GG 4
265
.7
4GG 2G4
3G
G
1.8 2
1.77 1.77
1.54 1.67
2GG
1
1G
G
G 0
2GG5
2GG6 2GG7 2GG8 2GG9
1. Agentul de asigurare
3. Asigurătorii
Societăţi de asigurare care şi-au extins activitatea în Uniunea Europeană conform liberei circulaţii a
serviciilor..În baza dreptului de stabilire, societăţile de asigurare din ţările membre ale Uniunii Europene,
interesate, pot deschide sucursale pe teritoriul României în vederea desfăşurării activităţii de asigurare.
Asigurările de viaţă se încadrează în categoria mai generală a asigurărilor de persoane, care au ca scop
protecţia vieţii şi sănătăţii individului. Criteriul care stă la baza acestei clasificări îl reprezintă riscul acoperit
prin componenta principală (de bază) a produsului.
Asigurări de viaţă Asigurări de persoane, altele decât cele
de viaţă
Risc acoperit decesul integritatea corporală (sănătatea)
Riscuri secundare sănătatea persoanei -
Excludere principală - riscul de deces
Clasa asigurări de viaţă asigurări generale
Ca definiţie generală, asigurarea de viaţă este contractul încheiat între deţinătorul asigurării şi asigurător
(compania de asigurări), prin care asigurătorul se obligă să plătească o sumă de bani la decesul asiguratului
(beneficiu la deces). Deţinătorul poliţei, la rândul său, se obligă să plătească în cadrul acestui contract o sumă
stabilită, la anumite intervale, numită primă de asigurare. La producerea evenimentului asigurat (deces, deces
din accident), asigurătorul plăteşte o indemnizaţie beneficiarului desemnat în poliţă. Anumite asigurări de viaţă
pot include (prin clauze adiţionale) printre evenimentele asigurate şi diagnosticarea unor boli critice,
invaliditatea din îmbolnăvire, invaliditatea totală şi permanentă.
Suma asigurată se stabileşte în mod forfetar de către asigurat, în funcţie de nevoile şi posibilităţile sale
financiare. Asiguratul poate să încheie mai multe contracte de asigurare împotriva aceluiaşi eveniment şi pentru
sume diferite, fără să fie împiedicat de lege sau de asigurător să facă acest lucru. La producerea riscului
asigurat, asiguratul sau beneficiarul asigurării poate încasa drepturile de asigurare de la toţi asigurătorii
deoarece aici nu mai este vorba de daună ca la asigurările de bunuri.
Valoarea capitalizată este un fond care se acumulează pe întreaga perioadă de viaţă a poliţei şi la care
deţinătorul de poliţă poate avea acces în mai multe moduri: poate face împrumuturi, poate opta pentru
cumpărarea unei poliţe de asigurare de viaţă cu plata integral, sau poate răscumpăra poliţa.
Indemnizaţia de asigurare reprezintă suma de bani pe care asigurătorul o achită asiguratului în cazul
producerii riscului asigurat.
Asigurările la termen oferă protecţia vieţii pentru o perioadă determinată, de obicei scurtă, contra unei prime
specificate. În acest caz nu se acumulează capital, iar protecţia se referă în principal la acoperirea riscului de
deces. Primele de asigurare pentru acest tip de poliţe sunt în general mici, deoarece se consideră că
probabilitatea decesului asiguratului în perioada contractuală este relativ redusă. În cazul asigurărilor la termen
suma asigurată poate rămâne constantă de-a lungul contractului sau se poate micşora, primele rămân constante
sau cresc, iar durata de contract este în general de câţiva ani. Când poliţele sunt emise pe o perioadă de cel
puţin cinci ani, se pot opera diverse schimbări: opţiunea de reînnoire cu încă cinci ani fără dovada stării de
sănătate a asiguartului, opţiunea de creştere a sumei asigurate cu 50%, sau opţiunea de conversie într-o poliţă
cu acumulare de capital. Dacă pe parcursul contractului asiguratul decedează, beneficiarul desemnat în poliţa
încasează beneficiul la deces. Dacă asiguratul nu decedează în perioada contractuală, beneficiarul nu încasează
nimic, iar poliţa încetează fără alte obligaţii din partea asigurătorului. Decesul ca urmare a sinuciderii
asiguratului este acoperit doar după primii doi ani contractuali.
Asigurările cu economisire se încheie de obicei pe perioade mai mari sau pot rămâne în vigoare până la
maturitate şi nu încetează decât dacă deţinătorul renunţă să mai plătească primele aferente. Acest tip de
asigurări presupune depunerea constantă a unor sume care, în timp, reduc riscul pe care şi-l asumă asiguratorii
de a plăti despăgubiri la producerea evenimentului asigurat. Deţinătorul poate avea acces la bani, prin diferite
tipuri de retrageri sau răscumpărări.
Există mai multe subtipuri de asigurări cu economisire: pe termen nelimitat, mixtă, mixtă redusă, de studii, de
zestre, unit linked, anuităţi.
• Asigurarea pe termen nelimitat acoperă riscul de deces pe o perioadă mai lungă decât cele la termen
(de exemplu, până la 95 de ani). De obicei, condiţia este ca primele să fie plătite până la momentul
pensionării. Dacă asiguratul decedează pe perioada contractului, beneficiarul încasează suma asigurată;
dacă asiguratul atinge vârsta specificată în contract, primeşte el însuşi suma asigurată actualizată.
Avantajele principale ale acestui tip de asigurări sunt garantarea beneficiului la deces şi garantarea unei
sume la supravieţuire. Pe de altă parte, primele sunt inflexibile, mai mari decât la asigurarea la termen,
iar suma la supravieţuire nu oferă un câştig propriu-zis, ci este suma asigurată indexată la inflaţie.
• Asigurarea mixtă de viaţă permite capitalizarea, acoperind astfel nu numai riscul de deces dar şi
supravieţuirea. Partea de protecţie a poliţei garantează o sumă asigurată plătibilă beneficiarului numit
în contract, la decesul asiguratului. Pe de altă parte, dacă asiguratul supravieţuieşte maturităţii
contractului, primeşte suma asigurată. Capitalizarea oferă posibilitatea de a economisi primele de
asigurare. Acestea sunt investite de către compania de asigurări şi produc profit, la sfârşitul perioadei
contractuale. Astfel, asiguratul care supravieţuieşte maturităţii contractului încasează atât suma
asigurată, cât şi profitul oferit de către asigurator din investirea primelor. Contractul se încheie pe o
perioadă între 3-5 şi 60-65 ani, fără ca asiguratul să depăşească vârsta de 75 de ani la finalul
contractului. Asiguratul (deţinător) poate retrage sumele depuse şi înainte de data maturităţii
contractului, la nivelul valorii de răscumparare a poliţei. Dacă se încasează valoarea de răscumparare
însă, relaţia contractuală (poliţa) se încheie iar asiguratul renunţă la dreptul de a mai încasa suma
asigurată.
• Asigurarea mixtă redusă oferă asiguratului (deţinătorului) posibilitatea de a retrage acea parte din
primele plătite care nu a fost utilizată de către asigurator pentru a acoperi riscul de deces. În cazul
decesului asiguratului pe parcursul contractului, beneficiarul încasează totalul primelor plătite până în
acel moment plus o cotă de participare la profit. Această cotă este obţinută ca urmare a investiţiei
realizate de asigurător dintr-o parte a rezervei matematice (r.m.= prima încasată + dobânda aferentă -
cheltuieli aferente riscului asigurat). Dacă asiguratul supravieţuieşte maturităţii poliţei, primeşte suma
asigurată precizată în contract. Atât asigurarea mixtă de viaţă cât şi asigurarea mixtă redusă permit
stabilirea unui nivel nelimitat al sumei asigurate, care va determina, evident, mărimea primei de
asigurare.
• Asigurarea de studii (tip student) are drept scop acumularea unor fonduri pentru educaţia universitară.
În acest caz asiguratul este de obicei părintele sau tutorele copilului, iar beneficiar este copilul ajuns la
momentul studiilor universitare. Asiguratul plăteşte primele de asigurare până la începerea studiilor, iar
compania de asigurări începe să plătească beneficiarului (copilului) o rentă la data specificată în
contract. Plata sumei de către companie se realizează sub forma rentelor pe 4 sau 5 ani. Dacă asiguratul
doreşte ca suma să se încaseze integral într-o tranşă unică, asiguratorul reţine un comision din totalul
sumei de plată datorită faptului că nu mai poate capitaliza acei bani pe parcursul a 4 sau 5 ani cum era
convenit iniţial. Rentele sunt plătite de către companie beneficiarului şi atunci când asiguratul
decedează pe parcursul contractului. Dacă decedează beneficiarul pe perioada contractului, poliţa se
transformă într-o asigurare mixtă de viaţă, iar dacă decesul are loc în perioada plăţii rentelor, suma este
încasată de asigurat. Durata contractuală depinde de numărul de ani de rentă (4/5) şi este de minim 9/10
ani.
• Asigurarea de zestre este un produs similar celui pentru studii, constituit pentru a acumula o sumă
pentru copil, accesibilă în momentul căsătoriei şi care să ofere un sprijin pentru o viaţă independentă.
Prin acest tip de contract părintele se asigură că în cazul decesului sau, copilul (beneficiar) va primi
suma asigurată la momentul căsătoriei sau la împlinirea unei anumite vârste (20, 25 sau 27 de ani).
Suma plătită de companie are forma unei tranşe unice. Dacă decedează beneficiarul, poliţa se
transformă într-o asigurare mixtă de viaţă.
• Asigurarea unit linked (UL) este un produs relativ nou ce acoperă partea de protecţie a vieţii, dar oferă
şi posibilitatea investiţiei pe termen mediu şi lung. Astfel, asiguratul îşi protejează familia în
eventualitatea decesului său, dar are şi oportunitatea de a obţine un câştig la ceea ce se economiseşte şi
poate primi un surplus faţă de ceea ce depune. O parte a primei de asigurare este folosită pentru a
acoperi costurile legate de preluarea riscului de deces al asiguratului, iar cea mai mare parte este
investită în unităţi (unituri) ale programelor de investiţii ale asigurătorului, conform deciziei
asiguratului (deţinătorului). Investiţia respectivă se acumulează într-un cont de unităţi. La semnarea
poliţei asiguratul alege tipul programului de investiţii în care se vor investi primele, dar pe parcursul
contractului poate schimba programul sau programele alese. Componenta de protecţie presupune
existenţa unei sume asigurate garantate de asigurator de-a lungul duratei de contract, pentru situaţia în
care intervine decesul asiguratului. Avantajul oferit de investiţia prin intermediul unei asigurări UL este
dat de faptul ca fiind realizată pe termen mediu şi lung, clientul poate obţine un câştig rezonabil.
Accesul la aceste programe de investiţii se realizează exclusiv prin intermediul asigurării UL, ele fiind
administrate de către companie exclusiv în scopul asigurării.
• Anuităţile nu reprezintă o asigurare de viaţă propriu-zisă, ci o modalitate prin care o persoană îşi poate
utiliza capitalul acumulat deja, de-a lungul unei perioade mai mari de timp, de regulă după ce a încetat
să mai producă alte venituri (la vârsta pensionării). Anuitatea se plăteşte de către companie periodic
anuitantului (persoana primitoare a unei anuităţi). Această plată poate fi făcută pe perioada vieţii
anuitantului sau pe o perioadă mai scurtă convenită. Pentru constituirea dreptului de a primi anuitatea,
clientul depune bani fie printr-o primă unică, fie sub forma primelor eşalonate. Anuităţile pot fi de mai
multe tipuri:
• anuitate pe viaţă - plata către anuitant se face până la decesul acestuia;
• anuitate certă - se plăteşte pe o perioadă determinată, indiferent dacă survine decesul
anuitantului sau nu;
anuitate garantată - în funcţie de opţiunea anuitantului, plata este garantată fie până la decesul
acestuia, fie pe o durată stabilită, fie până la returnarea sumei depuse, indiferent de numărul de
ani;
anuitate imediată - se depune de către anuitant printr-o primă unică şi se încasează la sfârşitul
unui interval (semestrial, trimestrial) convenit;
anuitate pe viaţă comună - include două sau mai multe persoane şi se plăteşte la momentul
primului deces;
anuitate comună de viaţă şi de supravieţuitor - cuprinde două sau mai multe persoane, dar
plăţile continuă până la decesul ultimului supravieţuitor;
anuitate datorată - în care compania efectuează plăţile la începutul unui interval stabilit;
anuitate îmbunătăţită - oferă o rată preferenţială persoanelor cu riscuri de deces mai mari decât
media populaţiei (datorită mediului, meseriei, etc);
anuitate pentru probleme de sănătate - utilizează o rată preferenţială pentru persoanele cu
probleme de sănătate care sporesc riscul de deces (cancer, diabet, tensiune arterială);
Principalele avantaje ale anuităţilor constau din faptul că oferă o siguranţă în menţinerea
nivelului de trai prin sumele plătite periodic de companii, permit crearea unei stabilităţi financiare
pentru întreaga familie, se pot constitui în fonduri pentru acoperirea cheltuielilor la deces şi în fonduri
pentru urmaşi.
Asigurările voluntare de sănătate reprezintă un sistem facultativ prin care un asigurător constituie, pe principiul
mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi expuşi la producerea riscului de
îmbolnăvire, şi îi indemnizează, în conformitate cu clauzele stipulate în contractul de asigurare, pe cei care
suferă un prejudiciu, din fondul alcătuit din primele încasate, precum şi din celelalte venituri rezultate ca
urmare a activităţii desfăşurate de asigurător, şi fac parte din gama asigurărilor facultative conform Legii nr.
136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare.
Asigurările private de sănătate pot fi de tip:
complementar - suportă total sau parţial plata serviciilor neacoperite parţial din pachetul de
servicii medicale de bază, coplăţi;
suplimentar - suportă total sau parţial plata pentru orice tip de servicii necuprinse în pachetul
de servicii medicale de bază, opţiunea pentru un anumit personal medical, solicitarea unei a
doua opinii medicale, condiţii hoteliere superioare, alte servicii medicale specificate în poliţa
de asigurare;
substitutiv - poate deconta total sau parţial orice tip de servicii medicale, inclusiv cele
acoperite prin asigurarea socială de sănătate, conform prevederilor legale.
O serie de diferenţe se pot stabili între asigurările private de sănătate şi abonamentele medicale.
Asigurarea de sănătate în sistem privat acoperă cheltuielile cu servicii medicale ambulatorii şi de spitalizare în
caz de accident sau îmbolnăvire. Serviciile medicale de spitalizare presupun spitalizare în regim normal şi de
urgenţă, spitalizarea în caz de maternitate, cazarea unui părinte în cazul spitalizării copilului minor, chirurgie
plastică şi dentară reparatorii în caz de accident, intervenţii chirurgicale majore în străinătate, consumabile
medicale de calitate şi medicamente.
Poliţa de asigurare se încheie pe un an întreg de asigurare (12 luni de la momentul emiterii poliţei). Acoperirea
riscului încetează pentru un asigurat în momentul în care acesta îşi pierde calitatea de angajat al contractantului
sau în momentul împlinirii vârstei de 75 de ani.
Prima de asigurare se stabileşte în funcţie de categoria ocupaţională, vârsta, dimensiunile grupului de persoane
asigurate.
plata indemnizaţiilor.
Fluxul documentelor
Între asigurător şi asigurat/beneficiar/moştenitor legal:
- documente medicale;
- acte de identitate;
- documente care atestă calitatea de moştenitor legal:
> document notarial ce atestă calitatea de moştenitor legal;
> certificat de moştenitor.
Între asigurător şi contractant:
- documente legate de calitatea de angajat;
- documente legate de producerea evenimentului asigurat;
- avizări de daună;
- documente legate de veniturile asiguratului (când suma asigurată s-a stabilit la numărul de
salarii);
- documente legate de plăţi făcute de contractant (angajatorul către angajatul asigurat). Între
asigurător şi terţi (instituţii şi autorităţi publice, instituţii medicale):
- documente legate de expertiza legală;
- documente legate de expertiza medicală sau eliberarea de documente medicale:
> foi de observaţie;
> fişe medicale;
> adeverinţe medicale;
> rapoarte de expertiză.
Asigurările de accidente se încadrează conform Anexei nr. 1 la Legea nr. 403/2004 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor în clasa B 1 -
asigurări generale: asigurări de accidente şi boală, inclusiv accidente de muncă şi boli profesionale, pentru
care se pot acorda atât despăgubiri financiare, în natură sau mixte (financiare şi în natură), cât şi despăgubiri
pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului.
Riscurile acoperite: Vătămări corporale inclusiv deces, suferite de persoane ca urmare a accidentelor inclusiv
accidente de muncă şi boli profesionale.
Contractant: Persoana fizică sau juridică ce încheie cu Asigurătorul un contract de asigurare pentru care se
obligă să plătească o primă de asigurare.
Persoana asigurată: Persoana fizică a cărei viaţă sau sănătate sunt asigurate prin acest tip de asigurare şi care
trebuie să îndeplinească condiţiile de eligibilitate solicitate(vârsta minimă sau maximă, stare de sănătate, etc).
În anumite situaţii acesta poate avea şi calitatea de Contractant obligându-se să plătească o primă de asigurare
stabilită în cadrul contractului de asigurare sau/şi de Beneficiar fiind îndreptăţită să solicite asigurătorului plata
sumei asigurate, în cazul producerii evenimentului asigurat.
Beneficiar: Persoană deteminată distinct prin contractul de asigurare indreptăţită să încaseze în cazul
producerii evenimentului asigurat, suma asigurată stabilită conform contractului.
În cazul asigurărilor suplimentare privind invaliditatea totală permanentă din accident, invaliditatea totală
temporară din accident, invaliditatea parţială ca urmare a unui accident, fracturile, arsurile şi intervenţiile
chirurgicale ca urmare a unui accident, beneficiar al poliţei de asigurare este chiar persoana asigurată,
păstrându-se şi în acest caz principiul interesului asigurabil.
Între asigurările de viaţă şi cele de accidente ale persoanelor există o serie de diferenţe majore care duc la
încadrarea acestora în categoria asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă.
——— Asigurări de viaţă Asigurări de accidente
Riscul de deces este acoperit ca urmare a producerii este acoperit ca urmare a apariţiei unei
unui accident boli sau a unui accident
Procesul de evaluare laborios în unele cazuri este chiar inexistent
medicală
Durata unui contract de mai mică decât durata unui contract de mai mică decât durata unui contract de
asigurare asigurare de accidente asigurare de viaţă
7.3.1. Acoperire
Asigurarea de accidente de persone poate fi încheiată atât la nivel individual cât şi la nivel de grup, oferind
două tipuri de acoperiri:
• Acoperire de bază
o Deces ca urmare a unui accident.
Acoperiri suplimentare
o Invaliditate Totală Permanentă ca urmare a unui accident;
o Invaliditate Totală Parţială ca urmare a unui accident;
o Invaliditate Totală Temporară ca urmare a unui accident;
o Spitalizare şi convalescenţă ca urmare a unui accident;
o Intervenţii chirurgicale/ Fracturi/Arsuri ca urmare a unui accident;
Acoperirea poate fi numai pe teritoriul unei anumite ţări sau în întreaga lume. Pot exista însă unele excepţii de
la acoperirea teritorială globală, făcându-se referire aici la anumite ţări cu potenţial de ridicat de risc.
Acoperirea temporală poate fi de 24 ore/24 de ore sau doar pentru o perioadă deteminată a zilei - spre exemplu
pe parcursul programului de lucru - acest tip de asigurare este foarte des întâlnit la persoanele juridice ce
încheie o asigurare de accidente pentru angajaţi săi.
Nivelul indemnizaţiei de asigurare diferă de la un tip de asigurare la altul, astfel că, în caz de:
• Deces: suma asigurată stabilită în cadrul poliţei de asigurare.
• Invaliditate Totală Permanentă: suma asigurată stabilită în cadrul poliţei de asigurare.
• Invaliditate Totală Parţială: procent din suma asigurată pentru Invaliditatea Totală Permanentă,
procent corespunzător gradului de invaliditate permanentă parţială stabilită definitiv.
• Invaliditate Totală Temporară: procent din suma asigurată stabilită în cadrul poliţei de asigurare,
aferent perioadei de invaliditate totală temporară.
• Spitalizare şi convalescenţă: suma asigurată/zi de spitalizare stabilită în cadrul poliţei de asigurare. În
cazul convalescenţei, suma asigurată poate fi aceeaşi cu suma asigurată pentru spitalizare (dublându-se
pratic zilele de spitalizare) sau un procent din aceasta(ex. 50%).
7.3.4. Excluderi
În cazul asigurării împotriva accidentelor există o serie de riscuri care au dus la producerea acestora excluse
prin termenii şi condiţiile poliţei de asigurare, printre acestea pot fi:
a) Existenţa unor boli sau afecţiuni mintale (tulburări psihotice, tulburări de personalitate-
borderline, tulburări schizotipice, tulburări obsesiv-compulsive, fobii sociale);
b) Consumul abuziv de alcool, consumul de medicamente sau droguri, altele decât cele prescrise de un
cadru medical calificat;
c) Ca rezultat al prestării serviciului militar, terestru, naval sau aerian, indiferent de grad;
d) Orice fel de vătămare provocată:
ca rezultat al zborului cu, sau al coborârii din orice avion care nu execută zboruri pe rute
recunoscute, iar Asiguratul nu călătoreşte în calitate de simplu pasager;
ca rezultat al operaţiunilor subacvatice;
în timpul comiterii, încercării de a comite sau provocării unui atac sau a unei infracţiuni;
în timpul oricărei revolte, mişcări sociale, insurecţii sau război (declarat sau nu);
ca rezultat al antrenamentului sau participării la orice sporturi sau competiţii periculoase.
În cazul unor acoperiri suplimentare se mai pot adăuga în cadrul poliţei de asigurare o serie de excluderi
specifice fiecarei acoperiri în parte.
Asigurarea maritimă este prima formă de asigurare, începutul ei datând înca din antichitate. Apariţia ei, ca
primă formă de asigurare, este explicată prin legătura strânsă: comerţ - navigaţie maritimă, descoperindu-se că
navele, mărfurile şi vieţile omeneşti erau expuse riscurilor marii.
De-a lungul unei perioade îndelungate de timp, proprietarii navelor au fost aceiaşi cu proprietarii mărfurilor
şi, ca urmare, exista o singură poliţă de asigurare, care acoperea atât mărfurile, cât şi nava. Acest lucru era
posibil pentru ca interesul aparţinea aceleiaşi persoane. Ulterior, s-a trecut la o specializare determinată,
preponderent, de evoluţia comertului, apărând o diferenţiere între persoanele interesate în proprietatea asupra
mărfurilor şi a navelor şi, deci, două forme de asigurare, două tipuri de contracte de asigurare, în funcţie de
acelaşi interes:
• asigurarea navelor - CASCO;
• asigurarea mărfurilor - CARGO.
Una din modalităţile de asigurare maritimă din România denumită „CASCO" cuprinde navele comerciale,
navele de pescuit şi navele colectoare, precum şi alte ambarcaţiuni, instalaţii şi utilaje plutitoare asimilate
navelor cum sunt remorcherele, macaralele plutitoare, şalupele, şlepurile, etc. Unii autori consideră că
asigurarea navei este esenţialmente o asigurare de lucruri. În termeni juridici este contractul prin care o
persoană, proprietarul sau armatorul navei, având interes în păstrarea navei, stipulează cu un terţ că pe baza
plăţii unei prime, acesta să plătească o indemnizaţie sau despăgubire, dacă nava se va pierde sau se va
detereora.
Asigurarea maritimă, ca ramură a asigurării de bunuri, protejează navele maritime şi fluviale, celelalte
ambarcaţiuni şi instalaţiile folosite în porturi, precum şi încărcăturile acestora, contra unei multitudini de
riscuri.
Este vorba de o multitudine de riscuri care pot surveni în timpul încărcării, descărcării şi transbordării,
precum şi în timpul transportului, respectiv al staţionărilor intermediare. Riscurile la care ne referim pot fi
provocate de forţă majoră: uragan, furtună, incendiu ş.a.; aici intră, de asemenea, naufragiul navei dintr-un
motiv sau altul; eşuarea navei; ciocnirea dintre două nave (abordaj), precum şi ciocnirea navei cu un corp fix
plutitor, altul decât o navă (coliziune). De exemplu, în timpul navigaţiei, o navă care, în drumul său, se
ciocneşte cu un gheţar, suferă avarii. Alt exemplu: o ambarcaţiune fluvială, lacustră sau maritimă, navigând
pe timp de ceaţă, se poate lovi de un mol, de un dig, de o epavă etc., şi se poate avaria. La bordul navei pot să
intervină explozii la maşini sau poate să survină un incendiu, care să provoace pagube navei şi încărcăturii de
pe aceasta.
În sfârşit, pot surveni pagube care sunt determinate de persoane străine de nava respectivă. În urma acestor
întâmplări sau riscuri ale transportului, se înregistrează anumite pagube (pierderi), denumite într-un cuvant
avarii.
Prin avarie se înţelege o pagubă materială sau o degradare a unui obiect, indiferent de mărimea şi de cauza
acesteia. Pierderea obiectului considerat poate să fie:
totală, ca în cazul scufundării unei nave sau în cel al aruncării în mare a încărcăturii;
parţială, ca în cazul deteriorării unor instalaţii de pe navă, al luării de valuri a unor obiecte aflate la
bord, al deteriorării unor produse făcând parte din încărcătură, ca urmare a pătrunderii apei de mare în
cală sau a izbucnirii unui incendiu pe navă etc.
În noţiunea de avarie, se includ şi cheltuielile excepţional făcute pentru salvarea navei şi a încărcăturii.
Aşadar, se disting avarii - pagube (pierderi) şi avarii - cheltuieli. Din punctul de vedere al asigurărilor, se face
deosebire între avaria particulară şi avaria comună sau generală.
Avaria particulară se caracterizează prin aceea că paguba materială adusă unor bunuri este consecinţa
directă a forţei majore (furtună, incendiu, eşuare etc.), a unei greşeli de navigaţie (abordaj, coliziune, etc.), a
viciilor proprii bunurilor respective (autoaprindere, degradare în anumite condiţii, etc.). Pagubele şi
cheltuielile care se încadrează în avaria particulară privesc interesul uneia dintre părţile care participă la
expediţia maritimă, adică fie numai interesul navei, fie numai pe cel al încărcăturii. Avaria particulară are un
caracter accidental, iar nu deliberat şi este efectul unor riscuri produse în afara voinţei oamenilor.
Avaria comună sau generală se caracterizează prin aceea că paguba (sacrificiul) sau cheltuiala -extraordinară
a fost făcută de comandant în mod intenţionat şi raţional pentru salvarea de la pericolul care le ameninţa a
intereselor tuturor celor care participau la expediţia maritimă. Pentru ca o pagubă sau o cheltuială să fie
acceptată ca avarie comună, ea trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
a. paguba (sacrificiul) sau cheltuiala extraordinară să fie rezultatul unei acţiuni întreprinse cu
intenţie de către comandant, iar măsura luată să fie raţională;
b. acţiunea să aiba drept scop salvarea de la o primejdie comună a navei, a încărcăturii acesteia,
precum şi a navlului (când este cazul). Sacrificiul să fie neaparat necesar, prin el urmărindu-
se salvarea de la pericol a proprietăţii aflate în primejdie;
c. sacrificiul să fie real, adică să nu fie vorba de aruncarea peste bord a unor obiecte considerate
ca pierdute şi lipsite de valoare;
d. acţiunea să aibă loc într-o situaţie excepţională, nu în condiţii normale de navigabilitate.
Riscurile maritime au ca obiect anumite daune, a căror probabilitate este, mai mult sau mai puţin, cunoscută
dar, în nici un caz, nu se apropie de certitudine.
Scopul asigurării maritime constă în asigurarea contra acelor evenimente care se pot produce şi nu contra
evenimentelor care trebuie să se producă. Din această cauză, în literatura de specialitate şi în practica
internaţională a asigurărilor, întâlnim, frecvent, două mari categorii de riscuri:
riscuri asigurabile;
riscuri excluse.
Din categoria riscurilor asigurabile fac parte:
riscurile obişnuite sau generale;
riscurile speciale.
1. Din grupa riscurilor obişnuite, asociate transportului pe apă, fac parte aşa-numitele riscuri ale
mării. Prin acestea se înţelege orice accident sau întâmplare fortuite, survenite în timpul transportului
maritim, indiferent dacă ele sunt sau nu rezultatul direct al acţiunilor vânturilor, valurilor. Cele mai
importante riscuri ale mării sunt:
- furtuna - care poate provoca: scufundarea navei sau avarierea bunurilor transportate prin pătrunderea
apei în hambarele navei;
naufragiul - scufundarea navei din diferite cauze;
eşuarea - punerea pe uscat a navei, împotmolirea ei pe fundul mării;
- coliziunea - ciocnirea a două nave între ele;
- abordajul - ciocnirea navei cu orice alt obiect fix sau plutitor;
- aruncarea unei părţi din încărcătură peste bord, în cazul avariei comune; furtul;
jaful;
- capturarea şi sechestrarea de către duşmani, etc.
2. Riscurile speciale se datorează unor cauze deosebite şi se asigură separat, la cererea expresă a
asiguratului, contra unor prime speciale de asigurare. Din această categorie fac parte riscurile
determinate de proprietăţile intriseci ale mărfurilor, cum sunt:
- scurgerea lichidelor;
- spargerea materialelor casante;
- încingerea cerealelor, etc.
Tot din categoria riscurilor speciale fac parte şi riscurile de război, inclusiv războiul civil, precum şi
riscurile de grevă, răscoale, mişcări civile.
În grupa riscurilor de război intră:
capturarea mărfii;
blocade;
sechestrul;
prohibirea comercială;
represaliile, etc.
3. Riscurile excluse sunt acele riscuri pentru care societatea de asigurare nu poartă nici o răspundere
în cazul în care ele ar interveni în timpul unui transport de mărfuri asigurat.
Evaporarea lichidelor, uscarea cerealelor, moartea naturală a vietăţilor, sunt evenimente inevitabile,
specifice naturii obiectului asigurat. Tocmai din această cauză ele nu fac obiectul acoperirii prin asigurare. De
asemenea, nu se acordă drept de asigurare pagubelor datorate:
întârzierii sosirii mărfurilor la destinaţie;
lipsei unui ambalaj corespunzător;
majorităţii taxelor vamale dn ţara importatoare, etc.
Asigurare maritimă denumită „CARGO" cuprinde bunurile care fac obiectul transportului extern şi se încheie
pentru valoarea bunurilor respective, inclusiv cheltuieli de transport, normale şi alte cheltuieli asemănătoare.
Asigurarea „CARGO" se încheie pentru despăgubirea daunelor produse ca urmare directă a riscurilor
întâmplătoare ale transportului.
Poliţele de asigurare CARGO pot fi: poliţe de abonament care dau dreptul asigurătorului ca într-o anumită
perioadă de timp stabilită să expedieze toate mărfurile cu condiţia de a comunica asigurătorului toate
transporturile acoperite de poliţe şi implicit plata taxelor de asigurare; poliţe de asigurare flotante ce au
caracteristic faptul că asigurătorul stabileşte un plafon valoric pentru care expediţiile de mărfuri se asigură în
mod automat, valoarea acestuia diminuându-se pe măsura efectuării transporturilor.
Asigurarea poate fi încheiată în una din condiţiile de asigurare A, B, C (conform Institute Time Clauses
Hulls), precum şi prin Condiţii Suplimentare.
Pentru asigurarea navelor sunt urmărite cateva elemente: nume, pavilion, an de construcţie, felul şi tipul
navei, descrierea corpului şi motorizării, şantierul naval constructor, precum şi dotările suplimentare.
Acest tip de asigurare se adresează companiilor ce deţin nave maritime sau utilaje plutitoare, precum: regii
autonome, asociaţii ale transportatorilor, companii de turism, şantiere navale, companii petroliere, etc.
Suma asigurată poate fi formată din:
valoarea bunului potrivit facturii sau, în lipsa acesteia,valoarea pe piaţă a bunului la locul de
expediere în momentul încheierii asigurării;
costul transportului, al asigurării, precum şi alte costuri legate de transportul bunului şi necuprinse în
valoarea facturii;
• cheltuieli şi taxe vamale; o supraasigurare de 10% din valoarea bunului pentru acoperirea acelor
cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
Nava se asigură pentru suma declarată de asigurat şi agreată de asigurător şi care nu trebuie să fie inferioară
valorii de înlocuire sau să depăşească valoarea din nou a unei nave similare la data încheierii asigurării;
suplimentar, la suma asigurată a navei, se poate asigura până la 25% din valoarea navei pentru:
cazul de pierdere totală;
acoperirea diferenţelor ce ar putea rezulta prin aplicarea raportului dintre suma asigurată şi valoarea
navei, stabilită pentru cazurile de salvare sau contribuţie la avaria comună.
Asigurarea de transport a încărcăturii nu are o limită de timp, ci operează potrivit clauzelor internaţionale pe
principiul duratei transportului de la depozit la depozit. Aceasta înseamnă că mărfurile sunt asigurate din
momentul în care au părăsit depozitul sau magazia din localitatea de expediţie menţionată în contract, şi
continuă pe toată durata transportului, inclusiv a transbordărilor obişnuite, până când au fost descărcate de pe
navă în portul de destinaţie.
Obiectul asigurării. Această asigurare, denumită „CASCO", cuprinde navele comierciale, navele de pescuit
si navele colectoare, precum si alte ambarcatiuni, instalatii si utilaje plutitoare asimilate navelor, cum sunt
remorcherele, macaralele plutitoare, salupele, slepurile s.a.
Asigurarea se poate incheia in una din urmatoarele conditii:
a. pierdere totala, avarii si raspundere pentru coliziuni ofera cea mai larga protectie
asiguratului, ea acoperind: pierderea total, pierderile si avariile la nave; contributia la
cheltuielile de avarie comuna si de salvare, raspunderea pentru daunele rezultind din
coliziunea navei asigurate cu alte nave, instalatii portuare sau alte obiecte fixe ori plutitoare
si cheltuielile decurgind din acestea. ;
b. pierdere totala, avarie comuna si raspundere pentru coliziuni ofera o protectie ceva mai
limitata decit in cazul anterior, ea acoperind: pierderea totala a navei, contributia la
cheltuielile de avarie comuna si de salvare, raspunderea pentru daunele rezultind din
coliziunea navei asigurate cu alte nave, instalatii portuare sau alte obiecte fixe ori plutitoare
si cheltuielile decurgind din acestea.;
c. pierdere totala acopera pierderea totala a navei, cheltuielile de salvare si alte cheltuieli
decurgind din aceasta;
d. pierdere totala si avarii acopera pierderea totala, pierderile si avariile la nava, precum si
contributia la cheltuielile de avarie comuna si salvare.;
e. pierdere totala si avarie comuna;
f. asigurarea navelor aflate in constructie in santiere navale.
Despagubirea. In baza asigurării incheiate in una din condiţiile de mai sus, asigurătorul acorda despăgubiri
pentru:
a. pagubele produse navei de urmatoarele riscuri:
• pericole ale marilor, fluviilor, lacurilor sau ale altor cai navigabile;
• incendiu, explozie;
furt comis de catre persoane din afara navei;
In procesul de exploatare a navelor maritime şi fluviale, acestea pot suferi diverse pagube, pentru acoperirea
cărora armatorii apelează la asigurarea casco. La rândul lor, aceste nave pot provoca pagube altora, ceea ce
angajează răspunderea armatorilor, care trebuie să dezdăuneze pe cei păgubiţi sau vătămaţi ori să suporte
anumite amenzi, penalităţi după caz.
Aceste riscuri pot forma obiectul unei asigurări maritime distincte, care se realizează prin intermdiul
Cluburilor de protecpe şi indemnizare (despăgubire) (în engleză: Protection and Indemnity Club; în franceză:
Club de protection et indemnité). Riscurile legate de raspunderea armatorului fac parte din "Protecţie", iar
cele rezultând din exploatarea navei fac parte din Indemnizare ("Despăgubire").
Intre protecţia oferită de cluburile P & I şi cea realizată prin intermediul societăţilor de asigurare există mai
multe deosebiri:
o Astfel, protecţia oferită de un asemenea club este mutuală, adică membrii clubului - diverşi armatori -
sunt în acelaşi timp şi asigurători şi asiguraţi. Fiecare armator, devenit membru al unui club P & I,
contribuie la acoperirea daunelor suferite de alti membri ai clubului si, la rândul său, beneficiază de
contribuţiile celorlalţi membri la acoperirea propriilor daune. Un armator care încheie un contract de
asigurare cu o societate comercială de asigurare devine asigurat, iar relaţiile dintre el şi societate sunt
cele existente între asigurat şi asigurător.
o Nivelul primelor de asigurare datorate de asiguraţi societăţilor de asigurări se stabileşte, de regulă, pe
piaţa asigurărilor şi, o dată prevăzut Tn contract, el nu se mai corectează, chiar dacă pe parcurs s-a
dovedit a fi neacoperitor pentru societatea de asigurări. în cazul cluburilor
P & I, contribuţia iniţială a membrilor asociaţi este revizuibilă; la finele anului, dacă ea s-a dovedit
subdimensionată, membrii clubului achită o.contribuţie suplimentară.
o În prima brută plătită de asigurat societăţii de asigurări se include şi profitul asigurătorului, ceea ce nu
se întâmplă în cazul cluburilor P & I. Acestea din urmă folosesc veniturile realizate (din cotizaţii,
plasamente şi din reasigurări acceptate) pentru acoperirea cheltuielilor lor (pentru despăgubiri, cedări
în reasigurare, cheltuieli de administraţie).
o Protecţia oferită de societăţile de asigurări este limitată ca valoare, în timp ce protecţia oferită de
cluburile P & I este, de regulă, nelimitată. (Acestea din urmă limitează numai acoperirea pe care o
oferă pentru răspunderea în caz de poluare cu ţiţei la 500 mii. de dolari S.U.A.);
o Membrii clubului formează un colectiv de armatori independenţi sau de societăţi comerciale având
aceleaşi Interese.
o Un club P & 1 acoperă în general riscurile pe care nu le acceptă societăţile de asigurări ("despăgubire"),
şi anume: lipsuri şi avarii constatate la descărcarea mărfurilor de pe navă; contribuţia mărfii la avaria
comună, când aceasta nu s-a putut încasa de la proprietarii mărfurilor, din cauză că nava nu era în
stare de navigabilitate; amenzi aplicate navei pentru infracţiuni la legile vamale sau la cele ale
imigraţiei; daunele cauzate altei nave sau danelor, cheiurilor, geamandurilor şi altor obiecte portuare
fixe sau plutitoare; cheltuieli pe care armatorul este obligat să le efectueze pentru ridicarea epavei;
accidente de muncă, spitalizare, decese şi funeralii ale personalului navei sau ale muncitorilor folosiţi
de navă; cheltuieli de carantină; franşizele avariilor particulare rămase în sarcina armatorului,
contaminarea mărfurilor etc.
o Pe linie de "protecţie",'Clubul face anchete pentru elucidarea împrejurărilor în care s-a produs
evenimentul, în care este implicată răspunderea membrilor săi, ajută în procesele privind încasarea de
navlu, contrastalii, remuneraţii de salvare, reparaţii necorespunzătoare, furnizare de combustibil de
calitate inferioară, abuzuri săvârşite de autorităţile portuare etc.
Obiectivul unui Club P & I este de a furniza fiecărui membru al său acoperirea pe care acesta o doreşte şi un
serviciu competent consultativ de informaţii şi dimensionare a daunelor, la un preţ rezonabil. Problema
principală a unui asemenea club este fixarea corectă a contribuţiei datorate, deoarece nu poate exista o primă
fixă, aceasta constituind o antiteză a mutualităţii. Fiecare membru al clubului plăteşte pentru daunele Iul
proprii obişnuite şi de asemenea suportă partea sa din daunele excepţionale ale sale şi ale fiecărui alt membru.
în consecinţă, fiecare membru va plăti "cotizaţii în avans", pentru acoperirea daunelor obişnuite,si cotizaţii
suplimentare", pentru acoperirea daunelor excepţionale, cotizaţii ce sunt stabilite în funcţie de felul navei,
diferenţiat pentru tancuri, nave pentru transportul mărfurilor în vrac, nave de pasageri etc.
Deşi la baza activităţii Cluburilor P & I stă principiul mutualităţii absolute, totuşi unele cluburi acceptă, în
mod excepţional şi numai pentru unele flote proprietate de stat, acoperirea pe bază de primă fixă.
Stabilirea împrejurărilor şi a cauzelor întâmplărilor care sunt în răspunderea armatorilor se face prin
corespondenţii cluburilor, uneori ajutaţi de experţi. Aceştia stabilesc stadiul şi aspectul legal al problemei,
făcând investigaţiile necesare printre membrii echipajelor sau alte persoane care pot fi interesate. Dacă este
necesar, se pot lua depoziţii echipajelor sau altor persoane, prin organele oficiale (notar plublic), pentru a
putea fi folosite în acţiunile judecătoreşti ulterioare.
CAPITOLUL 9 - ASIGURĂRI AVIATICE
Piaţa asigurărilor de aviaţie din România este destul de restrânsă datorită numărului redus de companii de
transport aerian. Datorită răspunderilor foarte mari, se practică sistemul de reasigurare în cele mai multe
cazuri reasigurătorul fiind o companie internaţională.
Cumpărătorii acestor poliţe de asigurare pot fi persoane juridice sau fizice reprezentând companii de transport
aerian, cluburi aeronautice sau pur şi simplu proprietari de avioane.
Tipuri de aparate de zbor: aeronave ale liniilor de transport aeriene; aeronave proprietate personală; aeronave
de zbor aflate in proprietatea corporaţiilor; aeronavele de închiriat; aeronavele speciale.
La fiecare contract de asigurare se examinează: calităţile pilotului, tipul aparatului de zbor, dotarea electronică
de la bord, aspectele geografice ale zborurilor, scopul folosirii aparatului de zbor
9.1 Istoric
Asigurarea de aviaţie a fost introdusă pentru prima oară în primii ani ai secolului 20. Prima polita de asigurare
de aviaţie a fost scrisă de către Lloyd's din Londra în 1911. Compania a oprit din scris politicile de aviaţie în
1912, după ce vremea rea şi accidentele dese au cauzat pierderi importante.
Se crede că primele poliţe de aviaţie au fost subscrise de către comunitatea maritimă de subscriere de
asigurări.
În 1929, Convenţia de la Varşovia a fost semnată. Convenţia reprezintă un punct de plecare pentru a stabili
termenii, condiţiile şi limitările de răspundere pentru transportul aerian - aceasta a fost prima recunoaştere a
industriei aeriene aşa cum o ştim astăzi.
Până în 1933 Uniunea Internaţională de asigurare maritimă (IUMI) înfiinţează o comisie de aviaţie, iar in
1934 opt companii europene de asigurare de aviaţie au pus bazele în mod oficial a Uniunii Internaţionale a
Asiguratorilor Aviatici (IUAI).
Piaţa de asigurări din Londra este în continuare cel mai mare centru unic de asigurare de aviaţie. Piaţa este
alcătuită din tradiţionale sindicate Lloyd's din Londra şi numeroase alte pieţe tradiţionale de asigurare. Tot
restul lumii există pieţe naţionale stabilite în diferite ţări, acest lucru depinde de activitatea de aviaţie în cadrul
fiecărei ţări, SUA are un procent mare din flota mondială de aviaţia generală şi are o mare piaţă stabilită .
Nici un singur asigurător are resurse pentru a păstra un risc de mărimea unei companii aeriene importante, sau
chiar o proporţie substanţială de un astfel de risc. Natura catastrofala a asigurarării de aviaţie poate fi
măsurată în numărul de pierderi care costa asiguratorii sute de milioane de dolari.
Valoarea contractului de asigurare este determinată în funcţie de tipul aparatului de zbor şi de numărul
de persoane care pot zbura în calitate de pasageri sau membri ai echipajului.De regulă poliţele se încheie
acoperind „toate riscurile" cu anumite restricţii specificate în contract, o poliţă completă cuprinzând:
asigurarea aeronavei;
răspunderea faţă de pasageri;
răspunderea faţă de terţi.
Asigurările de bunuri se încadrează în clasele 8 şi 9 conform Anexei nr. 1 la Legea nr. 403/2004 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurăilor.
• Clasa 8 - Asigurări de incendiu şi calamităţi naturale, care acoperă orice daună parţială
sau totală cauzată proprietăţilor şi bunurilor, cauzată de incendiu, cutremur, inundaţie, alte
calamităţi naturale etc.
• Clasa 9 - Alte asigurări de daune la proprietăţi, asigurări care acoperă orice daună parţială
sau totală suferită de proprietăţi sau bunuri, cauzată de grindină sau îngheţ şi de alte evenimente.
Asigurări de bunuri pot încheia persoane fizice şi persoane juridice cu domiciliul, sediul sau reşedinţa în
România.
Interes asigurabil
O regulă generală în asigurarea de bunuri este aceea ca interesul patrimonial să existe atât în momentul
încheierii asigurării, cât şi în momentul producerii riscului asigurat.
În asigurarea de bunuri, interesul patrimonial decurge, de regulă, din statutul de proprietar al persoanei
care doreşte să se asigure. Există situaţii în care unele persoane, altele decât proprietarul, pot avea interes
faţă de un bun, cum ar fi:
• proprietate în comun - o persoană care deţine un bun în comun cu una sau mai multe persoane are
dreptul de a asigură bunul respectiv la întreaga valoare. Aceasta nu înseamnă că, în caz de
distrugere a bunului asigurat, această persoană va fi singura despăgubită, ci va beneficia de
despăgubire doar în limita dreptului ei de proprietate;
• proprietatea ipotecată - în caz de ipotecă, ambele părţi au un interes asigurabil: debitorul ipotecar
- în calitate de proprietar, iar societatea ipotecară - în calitate de creditor. În aceste situaţii se
încheie un contract de asigurare în numele ambelor părţi;
• proprietatea inchiriată - în cazul în care chiriaşul încheie un contract de asigurare, o face în
numele şi în folosul proprietarului, deci nu poate pretinde încasarea despăgubirii, ci numai
restituirea primelor de asigurare de la proprietar;
• proprietatea aflată în custodie - custodele are un interes asigurabil, în ceea ce priveşte bunul pe
care îl deţine în custodie, pentru că, din punct de vedere legal, este responsabil pentru orice daună
produsă bunului respectiv;
• persoanele din familia proprietarului - pot beneficia de utilizarea bunului asigurat, ceea ce
determină existenţa unui interes asigurabil al acestora faţă de bunul respectiv.
In concluzie, pot fi asigurate bunuri aparţinând persoanelor fizice şi persoanelor juridice, bunuri primite în
folosinţă sau aflate spre păstrare, reparare, prelucrare, vânzare sau pentru a fi expuse în cadrul muzeelor şi
expoziţiilor şi bunuri ce fac obiectul cantractului de închiriere sau locaţie de gestiune.
Suma asigurată
tabilirea sumei asigurate se face după stabilirea valorii la care se asigură bunurile în cauză. Uzual se utilizează următoarele
valori:
• Valoarea reală a bunurilor (ex. locuintele de tip casă/vilă) - în cazul bunurilor se stabileşte în
funcţie de valoarea de nou din care se scade uzura corespunzătoare duratei de folosinţă deja
parcurse faţă de durata de utilizare normală.
• Valoarea de înlocuire a bunurilor - este valoarea la care bunurile pot fi înlocuite cu altele noi. In
cazul clădirilor valoarea de înlocuire reprezintă valoarea de piaţă. Valoarea de înlocuire se poate
stabili după actele de proprietate şi a documentelor de plată aferente achiziţiei sau construirii
locuintei. In cazul bunurilor, pe baza documentelor care atestă achiziţia bunurilor (contracte,
facturi, chitanţe, etc.).
• Valoarea de piaţă a bunurilor (ex. locuinţele tip apartament în bloc) - este suma estimată (cel mai
probabil preţ) pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluarii, între un cumpărător
decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de
marketing corespunzătoare (anunţată la vânzare într-un mod adecvat), în care părţile implicate au
acţionat în cunostinţă de cauză, prudent (informare despre natura şi caracteristicile proprietăţii,
utilizarea acesteia, situaţia pieţei la data evaluării) şi fără constrângere (motivare pentru
tranzacţie). Deşi definiţia este sofisticată, scopul valorii de piaţă este de a da posibilitatea unui
proprietar de apartament să cumpere un apartament similar într-o zona cotată asemănător, în cazul
unei daune totale. In consecinţă această valoare este utilizată în special pentru apartamente.
• Valoarea agreată a bunurilor - este valoarea stabilită prin acord între asigurat şi asigurător, de
regulă pe baza unei evaluări făcute de un expert.
Supra-asigurare şi sub-asigurare
Datorită faptului că stabilirea Sumei Asigurate este un proces destul de dificil în unele situaţii, pot apărea
frecvent la asigurările de bunuri cazuri de supra sau sub-asigurare. Ambele situaţii sunt dezavantajoase
atât pentru asigurat cât şi pentru asigurător prin consecinţele ce apar în caz de daună.
Supra-asigurarea apare în situaţia în care evaluarea bunului sau declaraţia asiguratului duc la stabilirea
unei Sume Asigurate mai mari decât valoarea corectă. Dezavantajul asigurătorului constă în pierderea
interesului asiguratului în a proteja bunul respectiv şi plata unei despăgubiri prea mari în cazul producerii
riscului. Pentru asigurat, supra-asigurarea duce la plata unei prime mai mari inutil, pentru că în caz de
daună, este posibil ca evaluarea să ducă la stabilirea unei despăgubiri conform cu valoarea corectă.
Sub-asigurarea este de regulă consecinţa dorinţei asiguratului de a plăti o primă de asigurare mai mică.
In această situaţie, în caz de daună totală, despăgubirea se va limita la Suma Asigurată chiar dacă valoarea
daunei este mai mare. Pentru daune parţiale, în urma evaluării, se va face o despăgubire proporţională,
conform cu raportul primei plătite faţă de prima corectă de asigurare.
Responsabilitatea stabilirii unor valori corecte şi a unei Sume Asigurate corespunzătoare aparţine atât
asiguratului cât şi asigurătorului. Totuşi este de datoria asigurătorului sau a reprezentantului acestuia, să
se asigure că asiguratul înţelege pericolul acestor situaţii şi să încerce să stabilească valori corecte.
Tipuri de asigurări
Dintre tipurile de asigurări de bunuri care sunt încheiate pe piaţa românească amintim:
8. Asigurarea obligatorie a locuinţei (PAD);
9. Asigurarea de incendiu;
10. Asigurarea complexă a locuinţei;
11. Asigurarea de avarii accidentale;
12. Asigurarea de construcţii - montaj;
13. Asigurarea echipamentelor electronice;
14. Asigurarea de întrerupere a afacerilor
2. Asigurarea de incendiu
Asigurarea de incendiu se referă la o categorie mai largă de clădiri din mai multe sectoare cum ar fi:
administrativ, comercial (servicii), social-cultural, industrial, agricol. Asigurările de incendiu pot fi
vândute în cadrul unor pachete de asigurări (avarii accidentale, echipamente electronice, întrerupere a
afacerilor, răspundere civilă, asigurări de persoane).
Obiectul asigurării îl constituie clădirile şi/sau bunurile conţinute în acestea (bunurile trebuie precizate
în mod expres în specificaţia poliţei şi să se afle la adresa menţionată).
Riscuri asigurate pe acest tip de asigurare sunt:
Riscurile asigurate sunt avariile electrice şi mecanice ale maşinilor sau daunele produse maşinilor de alte
maşini. Există şi clauze adiţionale cum ar fi: Fenomene atmosferice; Benzi transportatoare şi
lanţuri;Cabluri electrice;Tuburi electronice şi lămpi de iluminat;Maşini portabile; Agenţi
frigorifici;Lubrifianţi şi agenţi de racire;Lichide hidraulice;Cabluri şi bobinaje electrice;Lucru
sezonier;Lucru alternativ;Bunuri înconjurătoare; Boilere şi recipiente sub presiune;Explozia sau
deformarea boilerelor sau recipientelor sub presiune;Centrale termice;Costuri de demolare, demontare şi
remontare;Costuri şi/sau cheltuieli necesare înlăturării urmărilor avariilor accidentale.
In ce priveşte suma asigurată, în cazul asigurărilor de avarii accidentale, aceasta se stabileşte la nivelul
valorii de înlocuire a bunurilor. In cazuri excepţionale, aceasta poate fi stabilită la valoarea reală a
bunurilor, valoarea contabilă a bunurilor sau valoarea agreată a bunurilor.
Franşiza este menţionată în specificaţia poliţei la fel ca la toate asigurările de bunuri; poate fi exprimată
în valoare absolută - ca valoare fixă sau procentual - procent din suma asigurată/daună.
5. Asigurările de construcţii-montaj
Asigurările de construcţii-montaj (abreviere CAR-EAR) fac parte din categoria asigurărilor tehnice şi
sunt specifice mediului de contrucţii-montaj. Este o poliţă de tipul „toate riscurile".
Acest tip de poliţă se aplică lucrărilor de construcţii care pot fi:
• Organizare de şantier (baracamente, magazii, dormitoare);
• Fundaţii (terasamente, batere a piloţilor, îmbunătăţirea solului, izolaţii etc.);
• Clădiri (toate felurile de clădiri);
Poduri, viaducte;
Drumuri, căi ferate, şosele, piste de transport;
• Tunele, puţuri;
Conducte;
Pe uscat: ape uzate, apa curentă, magistrale;
Subacvatice: care traversează ape curgatoare, de coastă sau marine;
• Baraje;
Construcţii civile speciale (tratarea apei şi reţele de canalizare, rezervoare, turnuri etc);
Canale (irigaţii), îmbunatăţiri funciare (recuperare teren, asanări), lucrări generate pe râuri
(bariere contra revărsărilor, devierea cursurilor etc.);
Lucrări de coastă şi marine (sparge -valuri, pereţi marini, cheiuri şi debarcadere, docuri etc.);
Clasificarea clădirilor se face după mai multe criterii şi anume:
5. Din punct de vedere al destinaţiei: Rezidenţiale, Nerezidenţiale, Comerciale, Industriale,
Alte destinaţii;
6. Din punct de vedere al structurii de rezistenţă: Cu structură din zidărie portantă, Cadre de
beton armat, Panouri prefabricate, Metal, Lemn;
7. Din punct de vedere al finisajelor: Inclusiv finisaje, Exclusiv finisaj;
8. Din punct de vedere al instalaţiilor interioare: Instalaţii electrice, Instalaţii sanitare,
Instalaţii termice, Instalaţii de ventilaţie etc.
Răspunderea asigurătorului începe odata cu începerea lucrărilor/descărcarea pe şantier a bunurilor şi
încetează în cazul:
> CAR - la predarea sau punerea în funcţiune a lucrării de construcţii /părţi din lucrările contractate
asigurate;
> EAR - la predarea sau la finalizarea primului test de sarcină (instalaţie/utilaje), dar nu mai târziu
de 4 săptămani de la începerea testelor.
Se pot asigura:
Prin poliţa de asigurare CASCO se pot asigura toate autovehiculele înmatriculate sau în curs de înmatriculare
în România, care sunt în stare de funcţionare, au o stare de întreţinere bună şi nu prezintă avarii ale caroseriei
şi ale pieselor casabile.
Prin autovehicule se înţelege vehiculele destinate transporturilor terestre, care sunt acţionate pe principiul
motorului:
Autovehiculele destinate transportului de persoane: autoturisme, autobuze (autocare), motocicluri
(motociclete, scutere, motorete);
Autovehicule destinate transportului de bunuri: autocamioane, autofurgonete (autodube),
autobasculante, autocisterne;
Autovehicule speciale (construite sau echipate pentru diverse destinaţii speciale): autostropitori,
automăturători, autovehicule pentru stingerea incendiului, autosanitare;
Remorci auto având unul sau mai multe axe care sunt trase de un vehicul.
Asigurarea CARGO este de multe ori confundată cu cea CMR. Deşi ambele acoperă riscurile unei
operaţiuni de transport, este vorba de beneficii diferite.
CARGO CMR
Beneficiar proprietarul mărfii transportatorul în calitate de
cărăuş
Obiectul asigurării bunurile beneficiarului pe răspunderea pe timpul
timpul transportului. Opţional şi transportului
la cererea asiguratului se pot
asigura:
- cheltuielile de transport;
- cheltuielile vamale;
- precum şi alte cheltuieli
asemănătoare.
Prin asigurarea de tip Cargo se pot asigura bunurile aparţinând persoanelor fizice sau juridice transportate cu
orice mijloc de transport (rutier, feroviar, aerian, maritim, fluvial sau combinat).
Asigurarea se poate încheia atât pentru transporturile de bunuri efectuate pe teritoriul României cât şi pentru
transporturile internaţionale.
Pentru transporturile efectuate în interiorul ţării, indiferent de felul transportului, poliţa poate fi încheiată pe o
perioada de un an, pentru cele internaţionale se încheie de obicei pentru fiecare transport în parte.
Ce se poate asigura?
Se asigură pentru riscurile ce apar pe timpul transportului bunurile aflate în circuitul civil, dacă cel puţin una
din localităţile de expediţie, respectiv destinaţie, se află pe teritoriul României.
Condiţiile pot fi extinse în schimbul unei plăţi de prime suplimentare, pentru a acoperi şi riscurile speciale,
cauzate de : furt, jaf, nelivrare, grevă sau cele ce ţin de natura mărfii.
Asigurarea se încheie pentru un transport şi intră în vigoare în momentul când marfa părăseşte locul de
depozitare indicat în poliţa de asigurare, continuă pe întreaga perioadă de transport(inclusiv pe timpul
întârzierii care este în afara controlului Asiguratului, al descărcării forţate, al transbordării, devierii,
depozitarii, reexpedierii, schimbării voiajului intervenit din exercitarea unui drept acordat armatorilor sau
navlositorilor în cadrul contractului de navlosire) şi încetează într-unul din următoarele cazuri, care dintre ele
survine mai întâi:
când bunul este livrat la destinaţia finală specificată în poliţa de asigurare; când bunul este livrat
la alt loc de depozitare de la destinaţia finală specificată în poliţă, sau înainte de aceasta, pe care
Asiguratul decide sa-l folosească pentru depozitare, alocare sau distribuire;
când, din cauze care sunt în afara controlului asiguratului, contractul de transport se termină în alt
loc decât cel specificat în poliţa de asigurare;
• la expirarea a 60 de zile de la terminarea descărcării mărfii de pe mijlocul de transport maritim,
fluvial sau terestru şi la expirarea a 30 de zile de la terminarea descărcării mărfii de pe mijlocul
de transport aerian,în portul, staţia, aeroportul, locul final, intermediar sau de refugiu.
În cazul transporturilor de persoane sau marfă, se încheie următoarele forme de asigurare de răspundere:
5. asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de
autovehicule RCA;
6. asigurarea de răspundere civilă pentru pagube provocate terţilor prin accidente de autovehicule,
excendent la limitele răspunderii la asigurarea obligatorie - RCA Excedent;
7. asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii prin accidente de autovehicule, în afara
teritoriului României - Carte Verde;
8. asigurarea transportatorului în calitate de cărăuş pentru mărfurile transportate cu autovehicule -
CMR
11.3.1. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule
(RCA)
Asigurarea RCA este o asigurare prin care terţii prejudiciaţi în urma unui accident auto, produs din vina
conducătorului auto asigurat, primesc despăgubiri pentru daunele materiale şi/sau decesul ori vătămările
corporale suferite.
Persoana vinovată de producerea accidentului nu poate beneficia de despăgubiri pentru vehiculul său în baza
propriei poliţe de asigurare RCA. Daunele produse propriului vehicul pot fi despăgubite în baza unei poliţe de
asigurare facultativă de avarii si furt tip CASCO.
din ziua următoare celei în care expiră valabilitatea poliţei de asigurare anterioare, pentru asiguratul
care îşi îndeplineşte obligaţia încheierii asigurării cel mai târziu în ultima zi de valabilitate a acesteia;
din ziua următoare celei în care s-a încheiat documentul de asigurare, pentru persoanele care nu
aveau o asigurare obligatorie RCA valabilă la momentul încheierii asigurării;
din momentul eliberării documentului de asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a
autorizaţiei provizorii de circulaţie sau a înmatriculării/înregistrării vehiculului, pentru vehiculele
comercializate care urmează să fie înmatriculate/înregistrate.
• la ora 2400 a ultimei zile înscrise pe poliţă. Poliţa de asigurare trebuie reînnoită la expirare, prin plata
primei aferente perioadei următoare. Dacă se produce un accident în perioada în care asigurarea RCA
şi-a pierdut valabilitatea persoana este direct răspunzătore pentru consecinţele legale şi materiale
produse;
pentru vehiculele pentru care se transmite dreptul de proprietate noului proprietar în perioada de
asigurare ca urmare a încetării contractelor de leasing, asigurările obligatorii RCA rămân în vigoare
până la expirarea perioadei de valabilitate înscrise în documentele de asigurare, fără modificarea
primei de asigurare, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
o noii proprietari sunt utilizatorii prevăzuţi în documentele de asigurare şi
o asigurătorul a încasat integral prima de asigurare aferentă perioadei de valabilitate.
Neasigurat RCA
Dacă un proprietar de vehicul nu încheie asigurarea obligatorie RCA sau nu o menţine în valabilitate în mod
continuu, prin plata primelor de asigurare, săvârşeşte o contravenţie şi, prin urmare, este pasibil de amendă de
la 1000 lei la 2000 lei, reţinerea certificatului de înmatriculare şi plăcuţelor de înmatriculare/înregistrare, până
la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Această contravenţie se constată de către poliţie.
Situaţia de neasigurat RCA a unui proprietar de vehicule poate fi constatată prin intermediul bazei de date la
nivel naţional. În această situaţie acesta va primi o înştiinţare din partea organelor competente - Poliţia
Rutieră - prin care i se va aduce la cunoştinţă că este neasigurat şi, dacă în termenul prevăzut de
reglementările în vigoare, nu face dovada încheierii asigurării RCA, înmatricularea vehiculului pe care îl
deţine va fi suspendată din oficiu.
În plus, în situaţia în care provoacă un accident şi nu deţine o asigurare RCA valabilă, persoana pe care aţi
prejudiciat-o este îndreptăţită să solicite despăgubiri fie direct de la acesta (pe cale amiabilă sau urmare a unei
decizii judecătoreşti), fie indirect, începând din 2005, apelând la Fondul de protecţie a victimelor străzii
(care are dreptul să recupereze despăgubirea plătită terţului păgubit).
11.3.2. Asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii prin accidente de autovehicule, în afara
teritoriului României - Carte Verde începând cu data de 1 Ianuarie 2007 Asigurarea auto Carte Verde este
inclusă în poliţa RCA. Asigurarea auto Carte Verde ca şi asigurarea RCA este obligatorie, însă spre deosebire
de asigurarea de Răspundere Civilă Auto, care acoperă pagubele produse terţilor pe teritoriul României,
acesta acoperă pagubele produse terţilor în străinătate.
Se asigură autovehiculele înmatriculate în România.
Asiguratul este proprietarul/coproprietarul autovehiculului - persoana fizică sau juridică înscrisă în
documentele de identitate ale autovehiculului sau în alte înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate
Cartea Verde eliberată odată cu poliţa RCA va avea valabilitate în mod obligatoriu în Statele Spaţiului
Economic European, în Elveţia, Croaţia şi Andora. Pentru celelalte state ale căror Birouri Naţionale au aderat
la Sistemul Internaţional Carte Verde (cum ar fi: Moldova, Ukraina, Rusia, Turcia, Serbia,Muntenegru, etc),
asigurătorii pot acorda acoperire în baza Cărţii Verzi eliberate odată cu poliţa RCA, dar nu sunt obligaţi să
facă acest lucru.
În România acest sistem este în responsabilitatea BAAR - Biroul Asigurătorilor Auto din România care
reprezintă organismul ce reuneşte societăţile de asigurare din Romania autorizate să practice asigurarea de
răspundere civilă auto obligatorie şi, după caz, mandatate să elibereze documente de asigurare de răspundere
civilă auto Carte Verde. Pe spatele poliţei Carte Verde se găsesc adresele birourilor asigurătorilor auto din
ţările respective, unde se pot adresa cei implicaţi într-un eventual accident.
Răspunderea asigurătorului
Asigurarea intră în vigoare şi expiră la datele prevăzute în documentele internaţionale „Carte Verde" eliberate
în baza poliţei de asigurare.
Răspunderea Asigurătorului începe din momentul ieşirii autovehiculului de pe teritoriul României şi încetează
în momentul reintrării acestuia pe teritoriul României, dar nu mai târziu de ora 24,00 a ultimei zile de
valabilitate înscrise în documentele „Carte Verde" eliberate în baza poliţei de asigurare.
Obligaţiile asiguratului: să înştiinţeze în cel mai scurt timp asigurătorul cu privire la producerea
evenimentului; să înştiinţeze Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din ţara unde s-a produs accidentul
(verso-ul documentului internaţional); să verifice corectitudinea datelor înscrise de asigurător în poliţa, să nu
modifice poliţa şi documentele de „Carte Verde".
Obiectul asigurării CMR îl constituie răspunderile ce îi revin transportatorului în calitate de cărăuş pentru
pagubele produse mărfurilor transportate cu autovehicule, potrivit prevederilor de la art. 17 şi 23 din
„Convenţia privind contractul pentru transportul internaţional de mărfuri pe şosele (C.M.R.) " , atât pe
teritoriul României, cat şi în afara acestuia.
Condiţie: Existenţa unui contract de transport rutier de marfă remunerat, cu autovehicule şi numai atunci
când locurile de primire la transport a mărfii şi locul prevăzut pentru predarea mărfii - ambele menţionate în
contract - se regăsesc pe teritoriul a două ţări diferite, din care cel puţin una este participantă la Convenţia
internaţională CMR.
transportatorul este răspunzător pentru pierderea totală sau parţială sau pentru avariere, produse
între momentul primirii mărfii şi cel al eliberării acesteia, cât şi pentru întârzierea în eliberare
dacă a avut drept cauză o culpă a persoanei care are dreptul să dispună de marfă, un ordin al
acesteia nerezultând dintr-o culpă a transportatorului, un viciu propriu al mărfii sau circumstanţe
pe care transportatorul nu putea sa le evite şi ale căror consecinţe nu le putea preveni;
transportatorul nu poate invoca, pentru a fi exonerat de răspundere, nici defecţiunea vehiculului
pe care-l foloseşte pentru efectuarea transportului, nici culpa persoanei de la care a fost închiriat
vehiculul sau a prepuşilor acestuia.
Excluderi generale
Asigurarea nu acoperă:
• pierderea, avaria, cheltuiala sau întârzierea provenita dintr-un caz fortuit sau din forţa majoră, din
chiar viciul propriu al bunurilor sau din natura lor, din cauze generate de expeditor sau de
destinatar;
• pierderea, avaria şi cheltuiala rezultând din sau provocate de:
o folosirea de vehicule descoperite, fără prelate, dacă aceasta folosire a fost convenită într-un
mod expres şi menţionată în scrisoarea de trăsură;
o lipsa sau pregătirea insuficientă ori defectuoasă a ambalajului (în acest sens termenul
„ambalare" se consideră că include stivuirea într-un container);
o manipularea, încărcarea, stivuirea sau descărcarea mărfii;
o scurgerea ordinară, pierderea uzuală în greutate sau volum, uzura normală, ruginirea,
deteriorarea internă şi spontană, ruperea sau crăparea ordinara a bunului asigurat;
o acţiunea insectelor sau a rozătoarelor; o
transportul de animale vii.
• pagube indirecte (de exemplu scăderea preturilor mărfurilor sau altele asemănătoare); pagube
datorate furtului bunurilor;
• pagube produse intenţionat de Asigurat ori de prepuşii acestuia, daca intenţia rezultă fără echivoc
din actele încheiate de organele în drept;
pagube produse când:
o persoana care conducea sau acţiona autovehiculul care a produs evenimentul asigurat avea în
sânge un procent de alcool ce depăşeşte limita stabilită legal, sau se afla sub influenţa
băuturilor alcoolice sau era în stare de ebrietate, sau s-a sustras de la recoltarea probelor
biologice în vederea determinării alcoolemiei;
o pagubele s-au produs în timpul comiterii unor infracţiuni săvârşite cu intenţie, ori în timpul în
care persoana care conducea sau acţiona autovehiculul care a produs evenimentul asigurat era
autoare a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie şi încerca să se sustragă de la urmărire;
o autovehiculul care a produs evenimentul asigurat nu avea certificat de înmatriculare valabil sau
alta autorizaţie de circulaţie valabilă.
CAPITOLUL 12 - ASIGURAREA
RISCURILOR FINANCIARE
Acest tip de asigurare face parte din sfera asigurărilor generale, fiind generată de cadrul relaţiilor economice
şi financiare care se derulează între agenţii economici pe plan intern şi, cu deosebire, pe plan internaţional, de
abilitatea debitorului de a face faţă sau nu obligaţiilor sale la scadenţa convenită în raport cu creanţa
creditorului.
Aceste riscuri pot fi structurate în:
5. riscuri comerciale se pot manifesta atât în tranzacţiile interne, cât şi în cele internaţionale, şi constau
în deteriorarea sistemului financiar al cumpărătorului astfel încât acesta ajunge în starea de
imposibilitate de plată a sumei datorate la scadenţă. Uneori, neonorarea obligaţiilor de plată poate
constitui rea credinţă din partea cumpărătorului.;
6. riscuri generate de forţa majoră şi provocate de calamităţi naturale sunt, în general, imprevizibile şi
se manifestă prin fenomene naturale sau cauzate de o forţa majoră care pun cumpărătorul în
imposibilitate de plată faţă de furnizor (cutremur, inundaţii);
7. riscuri politice constau în evenimentele social-politice, independente de voinţa şi solvabilitatea
cumpărătorului, care îl impiedică să-şi onoreze obligaţiile de plată faţă de furnizor (război, greve).
Sunt situaţii când împotriva ţării importatorului sunt instituite măsuri cu caracter politic de către terţe
ţări, cum este cazul embargo-ului.Riscurile politice pot constituite şi de diverse măsuri luate de
autorităţile publice ale statului în care se află partenerul, concretizate în efecte ca: restrângerea
importurilor, limitarea transferului valutar, sechestrarea sau rechiziţionarea unor bunuri aparţinând
agentului economic asigurat, s.a. Tot în această categorie se încadrează şi cazul neonorării plăţii la
termen de către importatorii publici
8. riscuri valutare se manifestă în cazul unor tranzacţii comerciale internaţionale. Pentru aceasta, în
contract se prevede posibilitatea plăţii în altă valută decât cea luată în vedere la încheierea
contractului, deoarece se poate modifica raportul de schimb pe parcursul perioadei dintre momentul
încheierii contractului şi momentul plăţii. Acest tip de riscuri are mai multe forme:
• riscul de schimb valutar;
Într-o poliţă de asigurare de credit, creditorul are calitatea de asigurat, contractant şi beneficiar al drepturilor
de despăgubire.
De regulă, asigurările de credite se încheie pentru acoperirea întregului portofoliu de credite de un anumit tip,
acordate de către asigurat.
Riscurile acoperite: neîncasarea creanţelor de la debitorii asiguratului, respectiv pierderile financiare ale
asiguratului în calitate de creditor provenite din nerespectarea de către debitor a obligaţiei contractuale de
plată a oricărei sume datorate.
Producerea riscului: Riscul se consideră a se fi produs atunci când debitorul Asiguratului înregistrează o
întârziere în plata oricărei sume datorate, conform contractului încheiat între debitor si creditor (asigurat), de
un anumit număr de zile prestabilit la încheierea Poliţei de Asigurare (ex.: 90 / 120 / 180 zile de întârziere).
Principalele produse de asigurare de credite sunt:
4. Asigurarea creditelor comerciale;
5. Asigurarea creditelor acordate de instituţiile de credit;
6. Asigurarea contractelor de leasing.
Obiectul asigurării în cazul asigurărilor creditelor comerciale il reprezinta acoperirea riscului de pierdere
financiară (totală sau parţială) aferentă creditului pe care Asiguratul îl acordă cumpărătorilor şi care rezultă
din activitatea de cumparăre şi livrare a unor mărfuri (vânzare cu plata ulterioară). Acoperirea de bază se
refera la neîncasarea creanţelor de la cumpărătorii mărfurilor (debitorii asiguratului) ca urmare a
insolvabilităţii cumpărătorului (debitorul). Ca si acoperiri suplimentare putem menţiona: plata întarziată,
respectiv situaţia în care debitorul asiguratului (cumpărătorul), nu îşi achită creditul până la expirarea
termenului de plată; riscul politic, prin care se acoperă situaţiile de neîncasare a contravalorii mărfurilor
vândute de către asigurat, ca urmare a apariţiei în ţara cumpărătorului a unor situaţii de instabilitate politică
sau datorită modificărilor făcute la nivel de politici de import sau de schimb valutar.
Asigurarea creditelor acordate de instituţiile de credit acoperă riscul de neplată (totală sau partială) a
sumelor datorate în baza contractelor de credit de un anumit tip, pe care asiguratul -creditor - îl acordă
persoanelor fizice sau juridice. Acoperirea de bază se refera la neplata creditului, ca urmare a neplăţii unui
număr de rate, conform obligaţiilor contractuale, contractul de credit se reziliază şi creditul nerambursat este
declarat scadent anticipat.
In cazul asigurarii contractelor de leasing, se asigura pierderile financiare produse asiguratului, prin
nerespectarea obligaţiilor de plată aferente contractelor de leasing, încheiate cu persoane fizice sau juridice.
Prin garanţie în general se înţelege o obligaţie sau un set de obligaţii pentru care o entitate îşi asumă
responsabilitatea în executarea unui contract. De regulă garantia se refera la o scrisoare de garanţie
bancară, care are un obiect/acţiune pentru care se garantează şi o sumă.
Într-o poliţă de asigurare de garanţie, furnizorul de bunuri sau prestatorul de servicii are calitatea de asigurat
şi contractant, iar beneficiarul bunurilor livrate sau serviciilor prestate are calitatea de beneficiar al drepturilor
de despăgubire. De regulă, asigurările de garanţii se încheie individual, pentru un anumit tip de obligaţie
contractuală, stipulată în contractul încheiat între furnizor / prestator şi beneficiar.
Tipuri de asigurare de garanţii:
• Asigurarea de Garanţii pentru participare la licitaţie (BidBonds sau Tender Bonds)
• Asigurarea de Garanţii de returnare a avansului (Advance Payment Bonds / Bank letter of
guarantee for eventual return of advance payment)
Asigurarea de Garanţii de bună execuţie (Performance Bonds)
Asigurarea de Garanţii de mentenanţă (sau a serviciului de întreţinere) (Maintenance Bonds)
Acoperirea este specifică fiecărui tip de asigurare de garanţie, respectiv:
• Asigurarea de Garanţii pentru participare la licitaţie se acoperă pierderile financiare ale
organizatorului licitaţiei, în cazul în care ofertantul fiind declarat câştigător refuză semnarea
contractului; pot fi acoperite şi cererile de despăgubire formulate de către organizatorul licitaţiei
în cazul retragerii ofertei în perioada de valabilitate, precum şi în situaţiile în care oferta este
modificată unilateral, de către participant dacă astfel de situaţii sunt menţionate în documentaţia
de participare la licitaţie (caietul de sarcini).
Asigurarea de Garanţii de restituire a avansului acoperă obligaţia contractuală a Asiguratului de
a restitui Beneficiarului suma primită cu titlu de avans, în situaţia în care Asiguratul nu îşi
îndeplineşte obligaţiile contactuale (livrarea mărfii, prestarea serviciilor).
Asigurarea de Garanţii de bună execuţie acoperă pierderile financiare ale beneficiarului ca
urmare a nerealizării criteriilor de performanţă aferente mărfurilor livrate sau serviciilor prestate
de către furnizor, acesta din urmă având calitatea de Asigurat.
Asigurarea de Garanţii de mentenanţă (sau a serviciului de întreţinere) acoperă pierderile
financiare cauzate de defecte apărute după finalizarea livrărilor / lucrărilor, într-o perioadă de
timp specificată în contractul dintre părţi.
În general, asigurările de pierderi financiare se încheie suplimentar unei alte forme de asigurare. Ca riscuri
acoperite, asigurarea de pierderi financiare acopera pierderile financiare înregistrate de asigurat generate de
producerea unui eveniment specificat în poliţa de asigurare.
Tipuri de asigurare de pierderi financiare:
1. Asigurarea de Pierderi Financiare din Întreruperea Activităţii (Business Interruption) - Polita
ofera protectia impotriva pierderilor financiare înregistrate de către asigurat, determinate de
întreruperea sau reducerea activităţii desfăşurate, ca urmare a unei daune provocate bunurilor
utilizate în scopul desfăşurării activităţii. Asigurarea de Pierderi Financiare din Întreruperea
Activităţii reprezinta o secţiune separată în cadrul unei poliţe de asigurare şi se încheie
suplimentar Secţiunii „A" -Pagube Materiale. Acoperirile de baza includ
• Pierderea Profitului Brut determinat de scăderea cifrei de afaceri datorată întreruperii sau
reducerii activităţii, ca urmare a unei daune provocate bunurilor (maşini, echipamente,
instalaţii, etc.) utilizate de Asigurat în scopul desfăşurării activităţii;
• Creşterea cheltuielilor de exploatare, care pot apărea în scopul menţinerii în parametrii a
activităţii după producerea unui eveniment;
Retribuţii/Salarii;
Alte cheltuieli fixe sau semi-variabile solicitate de Asigurat la emiterea poliţei.
7. Asigurarea de Pierdere a Veniturilor din Chirii (Loss of Rent) - Obiectul asigurării il
reprezinta acoperirea pierderilor financiare înregistrate de către Asigurat rezultate prin pierderea
de venituri din chirii ca urmare a unei daune provocate bunurilor ce fac obiectul unor contracte de
închiriere. Asigurarea de Pierdere a Veniturilor din Chirii este Secţiune separată în cadrul unei
poliţe de asigurare şi se încheie suplimentar Secţiunii „A"-Pagube Materiale
8. Asigurarea de Pierdere a Profitului în Avans (Advance Loss of Profit) -Polita ofera protectie
impotriva pierderilor financiare înregistrate de către Beneficiarul unei lucrări de construcţii
determinate de nefinalizarea aceteia în termen ca urmare a unei daune produse în timpul
construcţiei. Asigurarea de Pierdere a Profitului în Avans este Secţiune separată în cadrul unei
poliţe de asigurare de construcţii-montaj (CAR/EAR) şi se încheie suplimentar Secţiunii-I-Pagube
Materiale.
9. Asigurarea de Somaj- Obiectul asigurării il reprezinta acoperirea pierderilor financiare
înregistrate de către Asigurat, ca urmare a pierderii involuntare a locului de muncă (şomaj).
Asigurarea de Şomaj se încheie de către persoane fizice, având calitatea de Asigurat şi
Contractant. Acest produs este o asigurare colaterală unui contract de credit şi se încheie la
cerrerea Creditorului, drepturile de despăgubire fiind cesionate în favoarea acestuia, creditorul
fiind Beneficiarul drepturilor de despăgubire. În ţara noastră, acest produs de asigurare este
distribuit de bănci şi se oferă numai la pachet, în momentul contractării unui credit. Se acoperă
neplata unui anumit număr de rate de credit (în corelaţie cu contractul de credit), în cazul în care
titularul creditului este în imposibilitatea achitării ratelor de credit ca urmare a pierderii
involuntare a locului de muncă (şomaj).
10. Asigurarea Pierderilor Financiare datorate Condiţiilor Meteorologice Nefavorabile;
11. Alte produse de asigurare derivate, ce acoperă pierderile financiare ale Asiguratului ca urmare a
producerii unui eveniment.
CAPITOLUL 13. ASIGURĂRI DE RĂSPUNDERE
Piaţa românească oferă câteva tipuri de produse de asigurare de răspundere civilă, respectiv:
asigurarea de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, prin care se acoperă orice
răspundere rezultată din producerea unor prejudicii produse unor terţe persoane prin utilizarea
mijloacelor de transport aerian, inclusiv răspunderea transportatorului;
asigurarea de răspundere civilă pentru mijloace de transport naval, destinate acoperirii oricărei
răspunderi rezultate din producerea unor prejudicii produse unor terţe persoane prin utilizarea
mijloacelor de transport maritim, fluvial, lacustru sau pe canale navigabile, inclusiv răspunderea
transportatorului;
• asigurarea de răspundere civilă a transportatorului de valori;
• asigurarea de răspundere civilă a operatorilor de arhivă electronică;
• asigurarea de răspundere civilă pentru riscul de anulare a călătoriei;
• asigurarea de răspundere civilă a autorităţilor portuare;
• asigurarea de răspundere civilă de crewing (asigurarea riscului de neplată a salariilor personalului
navigan român ambarcat pe navele sub pavilion român ori străin);
• asigurarea de răspundere civilă a service-urilor auto;
• asigurarea de răspundere civilă a agenţiilor de turism;
• asigurarea de răspundere civilă a agenţiilor imobiliare;
• asigurarea de răspundere civilă a prestatorilor de servicii;
• asigurarea de răspundere civilă a saloanelor de igienă şi frumuseţe;
• asigurarea de răspundere civilă a proprietarilor de câini;
• asigurarea de răspundere civilă a unităţilor de alimentaţie publică;
• asigurarea de răspundere civilă a unităţilor turistice şi hoteliere;
asigurarea de răspundere civilă a operatorilor de transport: - pe şosele, pe cale ferată, pe mare;
• asigurarea de răspundere civilă a caselor de expediţie;
• asigurarea de răspundere civilă a producătorului;
• asigurarea de răspundere pentru riscuri comerciale şi industriale;
• asigurarea de răspundere a angajatorului;
• asigurarea de răspundere a proprietarului sau a chiriaşului;
• asigurarea de răspundere a proprietarilor de magazine;
• asigurarea de răspundere a autorităţilor publice;
• asigurarea de răspundere a persoanelor fizice private;
• asigurarea de răspundere pentru folosirea de ambarcaţiuni;
asigurarea de răspundere a funcţionarilor.
Asigurătorul acoperă prejudiciile provocate de asigurat terţelor persoane, consecinţa directă a unor fapte
produse accidental, din neglijenţă sau imprudenţă, pentru care acesta raspunde în faţa legii. În cazurile în care
sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale, asigurătorul acordă despăgubiri pentru :
sumele pe care asiguratul-persoană fizică este obligat să le plătească terţelor persoane
despăgubite, cu titlu de daune materiale ca urmare a producerii, din culpa proprie, precum şi din
culpa altor persoane pentru care acesta este obligat sa raspundă în faţa legii, de vătămări
corporale sau pagube la bunuri;
sumele pe care asiguratul -persoană juridică- este obligat, potrivit legii, să le plătească terţelor
persoane păgubite, cu titlu de daune materiale, ca urmare a producerii din culpă proprie, precum
şi din culpa prepuşilor săi, de vătămări corporale şi/sau pagube la bunuri;
sumele pe care asiguratul este obligat în baza legii să le plătescă terţelor persoane păgubite, cu
titlu de daune materiale, ca urmare a producerii prejudiciilor cauzate de lucruri şi animale aflate
în paza juridică a asiguratului, precum şi de ruina edificiului; sumele pe care soţia(soţul)
asiguratului sau persoanele faţă de care asiguratul are obligaţia legală de întreţinere şi care
locuiesc împreună cu acesta sunt obligate să le plătească terţelor persoane păgubite, cu titlu de
daune materiale, ca urmare a producerii, din culpa lor, de vătămări corporale şi/sau pagube la
bunuri; cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil (cheltuieli de judecată necesare pentru
buna desfăşurare a justiţiei şi încuviinţate de instanţă) dacă a fost obligat la despăgubire;
• cheltuielile de judecată făcute de cel prejudiciat pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea
obligării asiguratului la plata despăgubirilor, dacă asiguratul a fost obligat prin hotărâre
judecătorească la plata acestora.
Prin această poliţă sunt acoperite evenimentele întâmplate în timpul perioadei de valabilitate a poliţei, precum
şi consecinţele directe ale acelor prejudicii, manifestate ulterior expirării acesteia, dar numai dacă au fost
cauzate în mod cert de acele evenimente petrecute în perioada de valabilitate a poliţei şi dacă terţa persoană
îşi valorifică pretenţiile de despăgubire în termenul de prescripţie.
Terţa persoană păgubită îşi poate valorifica drepturile împotriva asiguratului sau direct împotriva
asigurătorului în termenul general de prescripţie de trei ani, care curge de la data la care acesta a cunoscut sau
trebuia să cunoască atât despre producerea pagubei, cât şi despre persoana răspunzatoare de producerea ei.
Dacă asiguratul a plătit despăgubirea terţului păgubit, atunci dreptul la acţiune al asiguratului în vederea
obţinerii despăgubirilor de la asigurator se prescrie în termen de doi ani de la data plăţii despăgubirii către
terţul păgubit.
Pentru a se acorda despăgubiri este necesar:
să existe un prejudiciu cauzat unei terţe persoane printr-o faptă culpabilă a unei persoane ce se
afla sub acoperirea asigurării ori prin intermediul unui lucru aflat în paza unei asemenea
persoane;
între fapta culpabilă şi prejudiciu să existe o legatură de cauzalitate ce poate fi dovedită;
prejudiciul să fie indemnizabil, adică să aibă un caracter cert, actual, să fie personal şi direct.
Suma asigurată se stabileşte la valoarea solicitată de asigurat şi agreată de societatea de asigurare, separat
pentru daune materiale şi separat pentru vătămări corporale sau deces. În cazul persoanelor juridice,
cuantumul acestei sume se determină în funcţie de cifra de afaceri anuală, estimată la încheierea contractului.
În cazul persoanelor fizice aceasta se poate determina în funcţie de averea personală prezentă şi viitoare sau
în funcţie de estimarea sentinţei judecatoreşti maxime pentru vătămare corporală şi deces.
O caracteristică a asigurărilor de răspundere civilă constă în stabilirea unei sume asigurate pe perioadă şi a
unei sume asigurate pe eveniment.
Evenimentul desemnează orice acţiune sau faptă a asiguratului care antrenează răspunderea civilă a acestuia
şi care este acoperită prin poliţa de asigurare. Indiferent de valoarea prejudiciului generat de asigurat,
societatea de asigurări nu va plăti despăgubiri mai mari decât valoarea sumei asigurate pe eveniment. De
asemenea, indiferent de numărul evenimentelor produse în perioada asigurată, asigurătorul nu va acorda
despăgubiri mai mari decât Suma asigurată pe perioadă.
Asiguratul nu are răspundere civilă legală, şi deci nu sunt întrunite condiţiile pentru plata despăgubirii, dacă
prejudiciul a fost produs: dintr-un caz de forţă majoră (împrejurare externă, imprevizibilă, extraordinară şi
invincibilă, fără relaţie cu lucrul care a cauzat paguba sau cu însuşirile sale naturale) ca de exemplu: trăsnet,
inundaţie, avalanşă, uragan, etc; • din culpa exclusivă a persoanei păgubite;
din culpa exclusivă a unei terţe persoane, pentru care asiguratul nu are răspundere în baza legii.
Asigurarea se încheie în baza Legii 441/2006 de modificare a Legii 31/1990 a Societăţilor Comerciale şi se
adresează persoanelor fizice române sau străine, având calitatea de Administrator, Director General, Director
Executiv sau o funcţie echivalentă. La art.153, alin. 4 se arată că persoana numită în funcţia de administrator,
respectiv membru al directoratului sau al consiliului de supraveghere trebuie să încheie o asigurare pentru
răspundere profesională. Asigurarea acoperă prejudiciile Administratorului/Directorului provocate ca urmare
a faptelor culpabile.
Legea nr. 31/1990 prevede ca administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru:
O alta categorie de asigurări de răspundere foarte importantă este categoria asigurărilor de răspundere civilă
profesională. Acestea au rolul de a proteja asiguratul, persoană fizică sau juridică, împotriva prejudiciilor
(corporale, materiale, financiare, etc.) pe care acesta le poate provoca unor terţe persoane.
În România, legislaţia în domeniul asigurărilor, ca şi în multe alte domenii de activitate se situează mult sub
standardele europene, singurele profesii a căror practicare este condiţionată de încheierea unei asigurări de
răspundere civilă profesională sunt:
• experţi contabili;
• contabili autorizaţi;
• evaluatori;
• experţi tehnici;
• brokeri de asigurări; medici.
Asigurările de răspundere profesională practicate pe piaţa românească se adresează următoarelor categorii de
profesii: constructori, medici, contabili, evaluatori, auditori, experţi tehnici, consultanţi, manageri, avocaţi,
notari, lichidatori, administratori, etc. Se observă că în general, aceste poliţe de asigurare se adresează celor
care prestează o muncă de răspundere. Prin activitatea desfăşurată, aceste categorii profesionale pot, prin
eroare, greşeală, neglijenţă, omisiune sau orice culpă proprie să aducă prejudicii persoanelor pentru care
lucrează sau unor terţi. Prin asigurarea de răspundere profesională se garantează plata acestor prejudicii, în
condiţiile în care ele se încadrează în categoria riscurilor asigurate.
Sunt despăgubite astfel, pretenţiile emise împotriva asiguratului pentru prejudicii provocate de acesta în
timpul perioadei de valabilitate a contractului de asigurare. Ele se referă la orice răspundere civilă în legatură
directă cu activitatea profesională a asiguratului, activitate executată de către şi în numele asiguratului sau de
către persoane de care asiguratul raspunde potrivit legii.
În general, despăgubirile se acordă pentru:
daune materiale produse din culpa asiguratului, persoană fizică sau juridică, precum şi din culpa
altor persoane pentru care asiguratul răspunde potrivit legii; cheltuieli de judecată la plata cărora
este obligat asiguratul prin hotărâre judecătorească;
despăgubiri la care este obligat asiguratul ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorării unor
documente, etc.
Ca în orice contract de asigurare, şi în cazul acestor poliţe, există anumite situaţii excluse în mod expres din
asigurare, cum ar fi, de exemplu:
1. prejudiciile cauzate de activităţile desfăşurate de asigurat în afara unui contract încheiat cu clientul
său;
5. pagubele produse cu intenţie de asigurat;
6. pretenţiile referitoare la răspunderea asiguratului pentru pagube produse hârtiilor de valoare,
documentelor, registrelor sau titlurilor, actelor, manuscriselor, pietrelor scumpe, obiectelor de
valoare artistică, etc.
7. pretenţiile referitoare la pagube provocate de război, invazie, acţiunea unui duşman extern,
dictatură militară, confiscare, expropriere, rechiziţionare, sechestrare, distrugere sau avariere din
ordinul oricărei autorităţi de drept sau de fapt.
Prin această asigurare, este oferită protecţia asiguratului împotriva pierderilor, cheltuielilor referitoare la
stabilirea de compensaţii în ceea ce priveşte leziunile, bolile determinate de neglijenţa angajatorului. Ca o
regulă, deteriorarea de haine nu este acoperită, chiar dacă angajatorul este răspunzător de acest lucru. În unele
ţări, legislaţia include, de asemenea, răspunderea faţă de persoanele aflate în întreţinere, în caz de deces al
angajatorului.
Prin măsurile de gestionare a riscurilor pentru acest tip de asigurare, impuse de societatea de asigurare, sunt:
• dotarea cu echipamente şi asigurarea unui loc de muncă adecvat,
• formarea profesională care este necesară pentru utilizarea maşinilor şi instalaţiilor, supravegherea
permanentă a locului de muncă.
Terţul poate fi un angajat sau un fost angajat care suferă vătămări corporale sau se îmbolnăveşte din cauza
neglijenţei, erorii, omisiunii sau disfuncţionalităţiie angajatorului. În multe ţări, răspunderea civilă a
angajatorilor este obligatorie.
Răspunderea civilă a producatorilor a apărut şi este în practică, în prezent, datorită produselor vândute pentru
care producătorii sunt responsabili faţă de cei care le utilizează sau le consumă. Prin utilizarea lor, pot să
apară unele leziuni corporale, îmbolnăviri, deces sau vătămare corporala sau pierderile materiale.
Răspunderea civilă pentru produse se face prin intermediul unor poliţe separate, limitate ca sumă pentru
fiecare perioadă de asigurare.
Răspunderea civilă a producatorilor urmeaza cu atenţie prevederile legislative din fiecare ţară. În ţările
dezvoltate, reglementările protejează puternic consumatorii, iar limitele de răspundere au un nivel ridicat şi,
de adesea, instanţele oferă câştig de cauză consumatorilor. Din acest motiv, primele de asigurare au valori
semnificative, corespund limitelor de răspundere şi experienţelor din trecut.
În unele ţări ca Marea Britanie, există această răspundere, chiar dacă bunurile sunt vândute într-o altă ţară. În
SUA, primele de asigurare sunt cu atât mai mari cu cât răspunderea ajunge la sume uriaşe din cauza
reglementărilor stricte în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor.
Practica de asigurare presupune folosirea poliţei de asigurare de răspundere civilă prin care este acoperită, în
secţiuni separate, răspunderea angajatorului, răspunderea publică şi răspunderea a producatorului.
Această asigurare constă în oferirea de sume compensatoare fată de terţi - în calitate de public -în caz de
vătămare corporală sau pagube materiale, produse prin neglijenţa asiguratului sau a angajaţilor lui. Astfel
de răspunderi pot fi de la podele alunecoase, suprafeţe neregulate de pavaj, scări, lifturi sau scări rulante,
defectele vitrinelor de magazin, marfă căzută de pe rafturi sau vitrine, mărci agăţate, uşi-capcană, parcuri,
muzee şi aşa mai departe. Se obişnuieşte să se asigure ascensoare şi scări rulante în conformitate cu politica
de construire, asamblare şi inginerie, care asigură o întreţinerea şi controlul, ca fiind asigurarea de răspundere
civilă legală. În afară de asta, pot apărea de asemenea unele aspecte legate de poluare.
În conformitate cu această asigurare, asigurătorii nu plătesc pentru defectele de fabricatie; în cazul în care
lucrările nu au fost realizate cu acurateţe si apar daune, asiguratorii nu vor fi răspunzători pentru cheltuielile
legate de repararea lor, dar ei vor plăti toate cerinţele părţii terţe prejudiciate ca urmare a acestor defecte. În
acest caz, există dificultăţi, deoarece nu este întotdeauna posibilă o delimitare clară între defectele de
fabricaţie şi răspunderea civilă.
Poliţele exclud răspunderea pentru produsele defecte, care pot fi asigurate pe baza unui contract de asigurare
de raspundere a producătorului. Separat, se pot încheia poliţe pentru neglijenţa profesională.
CAPITOLUL 14 - REASIGURĂRI
Reasigurările au apărut din necesitatea obiectivă a acoperirii riscurilor pe care asigurătorul direct trebuie să le
suporte, aceasta(activitatea) având ca efect "pulverizarea riscului". O primă formă în care se realizau
reasigurările a fost cea a reasigurarilor facultative adică o reasigurare a unor riscuri individuale oferite altei
companii de asigurari care era liberă sa accepte sau sa respinga oferta propusa.
In timp, din nevoia de a acoperi mai multe riscuri, ca urmare a creşterii volumului asigurarilor directe, au
reapărut metode de asigurare care să ofere mai multă certitudine asigurătorilor originari precum şi unele
facilităţi din partea reasiguratorilor. Astfel a aparut reasigurarea contractuală care a devenit un mijloc prin
care asiguratorii directi pot cere o acoperire obligatorie pe o baza solidă, certă.
In ultimii ani, reasigurarile ocupă un rol foarte important în viaţa economică datorită cererii crescute de
asigurări directe, a volumului şi capacităţii industriale pentru care se cer acoperiri de riscuri. In afara creşterii
cantitative a numărului tranzactiilor, au loc si substantiale imbunatatiri calitative privind natura si
caracteristicile reasigurarilor, aspectele tehnice, precum si sistemul de comunicatii intre asiguratorii directi,
reasiguratori si brokeri de asigurari.
Rolul tehnic al reasigurarilor este de a proteja pe asiguratorii direcţi in faţa pericolului insolvabilităţii sau a
reducerii capacităţilor financiare conferind asiguratorilor o mai mare stabilitate.
Reasigurarea reprezinta un acord incheiat intre doua parti numite companie cedenta
(reasigurat sau asigurator direct) si reasiguratorul prin care prima consimte sa cedeze iar cea de-a doua sa
preia o anumita parte a riscului, uneori intregul risc conform conditiilor stabilite in acord, in schimbul platii
de catre compania cedenta a unei sume denumita prima de asigurare ce reprezinta o cota din prima initiala
de asigurare.
Tratatele de asigurări extind definiţia: „reasigurarea constituie un mijloc de egalizare, prin divizare, a
răspunderilor între mai mulţi asigurători, dispersaţi pe arii geografice cât mai întinse, de menţinere a unui
echilibru rezonabil între primele încasate şi despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte".
Contractul de reasigurare se incheie numai intre doua companii specializate in asigurari si reasigurari, numai
intre doua persoane juridice; in practica cele mai multe reasigurari prevad numai compensari partiale,
reasiguratorul suportand el insusi o parte a oricarei pierderi; reasigurarea este prin natura sa o activitate
internationala.
Prin reasigurare se ofera posibilitatea companiilor cedente de a obtine o gama larga de servicii si de a
beneficia de consultanta in administrarea afacerilor, in stabilirea daunelor, a procedeelor de plata si in
pregatirea personalului si consultanta din partea marilor companii de reasigurari si a brokerilor de reasigurari.
Este documentul ce exprima acordul de vointa al partilor in legatura cu cedarea de riscuri in asigurare.
Caracteristicile contractului :
acest contract este conditionat de existenta unui contract de asigurare incheiat intre asigurat si
asigurător; • contractul de reasigurare si cel de asigurare exista in acelasi timp;
contractul de reasigurare este separat incheiat intre reasigurator si reasiguratul sau, iar asiguratul
originar nu este parte la contract. In cazul producerii riscului asigurat, reasiguratorul este
raspunzator pentru partea sa de risc numai in fata companiei cedente nu si in fata asiguratului
care primeste despagubirea de la asiguratorul sau.
Principiile care stau la baza contractului de reasigurare
6. Principiul obligativitatii existentei interesului asigurabil;
7. Principiul celei mai mari bune-credinte;
8. Principiul despagubirii;
9. Principiul obiligativitatii existentei in momentul incheierii contractului de reasigurare al unui
subiect al reasigurarii.
10. Principiul bunei credinte
Informatiile pe care partile le ofera reciproc sunt luate ca atare si considerate adevarate pe toata durata
contractului iar in cazul in care se dovedesc nereale, partea vatamata poate cere despagubiri si anularea
contractului.
Forma uzuala a contractului nu este cea a unei polite, ci aceea de contract nestandardizat ale carui clauze sunt
diverse in functie de interesele partilor si specificul obiectului contract.
Indiferent de tipul si forma contractului, el va cuprinde urmatoarele date :
- denumirea partilor si sediul acestora;
- tipul contractului;
- riscurile acoperite;
- limita valorica si teritoriala a raspunderii;
- data intrarii in valoare a contractului;
- durata si terminarea acestuia;
- nivelul si modalitatea de plata a primei;
- retinerea cedentei;
- brokerajul;
- modul de plata a despagubirii;
- riscurile excluse;
- reglementarea diferendelor dintre parti.
2. reasigurarea neproportionala :
a. contractul excedent de dauna;
b. contract oprire de dauna
Acest tip de contract reprezintă cea mai simplă formă de reasigurare prin care reasigurătorul consimte să preia
în reasigurare o anumită proporţie din fiecare risc acceptat de compania cedentă prin contractul iniţial de
asigurare, suportând proporţional toate daunele în schimbul aceleiaşi proporţii din toate primele directe, mai
puţin comisionul de reasigurare.
Caracteristicile contractului cotă-parte sunt:
7. Contractul cotă-parte presupune o identitate de interese a celor doi parteneri. Rata daunei este
aceeaşi la ambii, întrucât ei acoperă într-o anumită proporţie toate riscurile subscrise în contul
respectiv, iar rezuitatele sunt aceleaşi în mărime relativă, dar diferite în mărime absoluta (in
funcţie de cota procentuală acceptată).
8. Prin contractul Q/S, compania cedentă are posibilitatea de a subscrie riscuri de valori mai mari
decât îi permite capacitatea financiară proprie, reţinand pe contul său numai cota pe care o poate
suporta, iar diferenţa o cedează in reasigurare unuia sau mai multor reasigurători.
9. Societatea cedentă nu are posibilitatea selecţiei riscurilor subscrise in detrimentul reasigurătorului
şi, de aceea, comisionul solicitat este mai mare.
10. Faţă de toate celelalte tipuri de contracte, modul de administrare este mult mai simplu şi, prin
urmare, cheltuielile administrative sunt mai reduse.
11. Contractul Q/S se reinnoieşte in mod automat de la o perioadă la alta, fiind un contract de tip
continuu; rezilierea sa trebuie notificată in timp util (de obicei 3 sau 6 luni).
12. Este considerat a fi cel mai profitabil tip de contract pentru ambii parteneri, motiv pentru care este
mult utllizat.
Se poate constata uşor că prin contractul Q/S se obţine o securitate maximă pentru reasigurator şi că, datorită
simplitetii sale deosebite, administrarea şi gestionarea sa este uşoară şi nu necesită muncă multă.
Totodată, compania cedentă poate subscrie şi alte riscuri deoarece reasigurarea se face automat, iar
reasigurătorul primeşte o cotă din fiecare risc, echilibrându-şi portofoliul de afaceri.
Contractul cotă-parte il dezavantajează pe asigurătorul original deoarece nu-i permite selecţionarea riscurilor,
el având obligaţia de a ceda o anumită proporţie din toate riscurile. El obţine o protecţie excesivă in unele
cazuri şi insuficientă in altele. De multe ori chiar, asigurătorul este obligat să cedeze o parte din riscurile mici
pe care capacitatea sa financiară i-ar permite să le reţină in intregime pe contul său. Deseori, compania
cedentă preferă să cedeze o cotă mai mare din anumite riscuri şi o cotă mai mică din altele.
Contractul "excedent de sumă" este considerat a fi cea mai obişnuită şi mai utilizată formă de reasigurare
prin care reasigurătorul consimte să preia o parte dintr-un risc peste o anumita limita denumită „plin". Cu alte
cuvinte, compania cedentă reasigură numai acele sume pe care nu doreşte să le reţina pe contul său. Este un
contract de tip proporţional, deoarece prima aferentă fiecărui risc este cedată reasigurătorilor in aceeaşi
proporţie in care este cedată în reasigurare suma asigurată a riscului respectiv, iar daunele se recuperează de la
reasigurător pe baza aceluiaşi calcul procentual.
Trăsăturile acestui tip de contract sunt următoarele:
5. Este structurat in „plinuri" (lines), capacitatea contractuală exprimându-se intr-un
multiplu de "plinuri"
6. Compania cedentă are posibilitatea de a selecta riscurile, dezavantajând reasigurătorii, şi,
din acest motiv, comisionul perceput de cedentă este mai mic decât in cazul contractului
Q/S, acesta fiind unul dintre puţinele avantaje ale reasigurătorilor
7. Modul de administrare este mai laborios şi cheltuielile de administrare a contractului sunt
mai mari decât pentru compania cedentă, cât şi pentru reasigurători.
8. Prin acest tip de contract asigurătorul direct beneficiază de toate avantajele protecţiei
automate de reasigurare. Răspunderea reasigurătorului incepe automat şi simultan cu cea
a societaţii cedente imediat ce este depăşita reţinerea sa proprie.
Deosebirea principala dintre contractul cotă-parte şi cel de excedent de sumă constă in faptul că in acesta din
urmă compania cedentă reasigură numai acea parte din orice risc ce depaşeşte nivelul propriei reţineri, acesta
depinzând şi capacitatea companiei cedente, de gradul riscului, de calitatea şi situaţia riscurilor subscrise, de
14.5.3 Contractul de reasigurare „EXCEDENT DE DAUNA " (EXCESS OF LOSS; XOL SA U X/L)
În contract, compania cedentă stabileşte o limită monetară în sumă absolută, prin care se creează o zonă de
răspundere ce reprezintă reţinerea sa proprie, denumitd „prioritate" („layer") sau „franşiză", („franchise").
Reasigurarea se va face numai pentru valoarea ce depăşeşte prioritatea pentru caz de daune, reasigurătorul va
despăgubi compania cedentă. Zonele de răspundere în care se împarte excedentul de daună se numesc
„layere".
Caracteristicile acestui contract sunt:
5. asigurătorul direct şi reasigurătorul nu au legătură cu sumele asigurate acceptate, ci cu mărimea
daunelor suferite, răspunderea reasigurătorului survenind după atingerea limitei prestabilite la încheierea
contractului de reasigurare;
6. din punct de vedere al rezultatelor înregistrate reasigurătorul, nu urmează, soarta reasiguratului;
7. prin încheierea contractului XOL, reasiguratul cedează un volum relativ redus din primele
subscrise, constituindu-şi o protecţie substanţială;
8. prin contractul XOL- se asigură de fapt, o protecţie pentru reasigurat şi un mod de impărţire a
riscurilor;
5. în funcţie de dimensiunea priorităţii stabilite, contractele XOL pot fi:
• „cu limită pentru prioritate redusă" („working covers"), prin care reasigurătorul acceptă
riscul ce implică o daunalitate regulată, iar reţinerea de bază, a companiei cedente este astfel
stabilită încât la apariţia unor daune să fie afectaţi şi reasigurătorii; scopul acestei acoperiri
este de a reduce sau de a înlocui reasigurarea proporţională obişnuită; este o metodă mult
folosită de Lloyd's;
„cu limită pentru prioritate ridicată" sau „acoperiri catastrofă" („catastrophe covers"),
prin care compania cedentă se protejează de cumulul daunelor aflate în afara controlului
normal al subscrierilor. Acoperirile catastrofă oferă protecţie reasiguratului împotriva unor
daune catastrofale (cutremur, inundaţii, cicloane, tornade) apărute pe bază de întâmplare
(occurrence);
6. costurile de administrare a contractului XOL sunt reduse pentru ambii parteneri;
7. contractul se structurează şi se plasează, pe „layere", protejând de regulă un cont de
subscrieri şi, mai rar, riscuri nominalizate (facultative);
10. fluxul monetar este redus şi, de aceea, efectul de finanţare este modest;
11. contractul XOL se poate încheia:
• pe bază de risc - „risk basis", caz în care reasigurătorul suportă daunele pentru un risc
individual sau în excesul unei sume predeterminate;
pe bază de întâmplare - „occurrence basis", când reasigurătorul plăteşte numai dacă daunele
în fiecare întâmplare depşesc o reţinere predeterminată.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
• Badea D., Tudor B, Novac L - „Manualul agentului de asigurari", ed. Economica, Bucureşti, 2008
• Badea Dumitru - "Insurance and reinsurance", ed. Economica, Bucureşti, 2004
• Bennet, C., "Dicţionar de Asigurări, 3rdEd. " , 2002.
• Black, Kenneth, "Life and Health Insurance, 13th Ed." Upper Saddle River, N.J.: Prentice Hall, 2000.
• Ciurel V. -""Asigurari si reasigurari: abordari teoretice si practice internaţionale", ed. All
Beck,Bucureşti, 2000
• Constantinescu D.A., „Asigurări şi reasigurări", Editura Tehnică, Bucureşti, 1998;
rd