CUPRINS

INTRODUCERE.............................................................................................................................3

CAPITOLE:_________________________________________________________________________

1. Caracterul modern al economiei ţărilor membre ale Uniunii Europene............................5

2. Relaţiile economice externe ale Uniunii Europene.................................................................7
3. Relaţiile Uniunii Europene cu ţările cu economia în tranziţie............................................14

Concluzii……………………………………………………………………………………….........……17
Bibliografie…………..…………………………………………………………………………………...18
 INTRODUCERE

În prezent Uniunea Europeană cuprinde 15 ţări vest-europene. În ordine alfabetică acestea sunt:
Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Portugalia, Spania şi Suedia.
Faptul că numărul ţărilor care au aderat ulterior după primele şase (care semnase Tratatul de la
Roma) a sporit, dovedeşte interesul provocat de performanţele realizate de această formă intergraţionistă.
Toate aceste ţări şi-au unit eforturile spre orientarea lor în direcţia obţinerii prosperităţii şi bunăstării.
Acest interes a dobândit cu timpul noi dimensiuni ce îşi găsesc expresia în afluxul de ţări ce solicită să
adere la Uniunea Europeană.
Pentru cunoaşterea temeinică, ştiinţifică a economiilor naţionale ca celule de bază ale diverselor
forme intergraţioniste şi ale economiei mondiale în ansamblu, ONU clasifică aceste economii şi diferitele
lor grupări în funcţie de numeroase criterii. Din multitudinea de criterii şi factori determinanţi ai locului şi
rolului economiei ţărilor lumii, cei mai utilizaţi în statistica internaţională sunt potenţialul economic şi
nivelul de dezvoltare realizate.
Potenţialul economic ca ansamblu al resurselor umane şi materiale, pe diversele lor structuri şi
părţi componente, exprimă forţa economică a unei ţări sau grupări de ţări.
În funcţie de mărimea populaţiei O.N.U.D.I. distinge ţări mari (cu peste 50 de milioane de
locuitori), ţări medii (de la 15 până la 50 milioane de locuitori), ţări mici (cu până la 15 milioane de
locuitori).
Este preferat şi deci prioritar în determinarea categoriei de mărime a ţărilor sau grupelor de ţări
indicatorul privind dimensiunea populaţiei, datorită dublului său impact asupra economiei. Pe de o parte,
populaţia este consumatorul bunurilor de consum, iar, pe de altă parte, furnizorul factorului muncă.
În funcţie de mărimea populaţiei patru din cele 15 ţări ale Uniunii Europene sunt ţări mari:
Germania – 83 de milioane, Franţa – 60 de milioane, Marea Britanie – 59,5 de milioane, Italia – 58 de
milioane locuitori; două fac parte din grupul ţărilor mijlocii: Spania – 40,5 de milioane şi Olanda – 16,5
milioane de locuitori; restul sunt considerate ţări mici. În total Uniunea Europeană are peste 380 de
milioane de locuitori.
Sub raportul structurii pe sectoare de activitate economică (primar, secundar, terţiar), economiile
naţionale se clasifică în economii industriale, economii cu orientare industrială şi economii cu orientare
primară.
Gradul de valorificare a potenţialului economic se află în raport direct cu ponderea sectorului
secundar, considerat cel mai eficient, deoarece valorifică resursele naturale. Din acest punct de vedere,
toate cele 15 ţări ale Uniunii Europene fac parte din grupul ţărilor industriale, înregistrând cele mai bune
rezultate în activitatea economică.
Nivelul de dezvoltare economică realizat prin valorificarea potenţialului economic se exprimă şi
el prin mai mulţi indicatori, din care cei mai importanţi sunt Produsul Intern Brut (P.I.B.), Produsul
Naţional Brut (P.N.B.) ca raportare la numărul de populaţie. La indicatorul PNB/ locuitor în ţările Uniunii
2
Europene în anul 1999, aşa cum rezultă din datele statistice, ele se situează pe diferite trepte, între
primele 47 de ţări ale lumii, din cele 200 de ţări.

Specialiştii consideră că nivelul de dezvoltare economică reliefează mai fidel latura calitativă a
activităţii, a rezultatelor obţinute de ţările lumii, inclusiv de Uniunea Europeană.
Începând din anul 1998, ONU foloseşte clasificarea ţărilor, după nivelul lor de dezvoltare
economică, în următoarele trei categorii:
A. Ţări cu economie dezvoltată;
B. Ţări cu economie în tranziţie;
C. Ţări cu economie în dezvoltare.
Sub acest aspect, toate ţările Uniunii Europene aparţin categoriei de ţări cu economie dezvoltată.
Pentru ilustrarea nivelului ridicat de dezvoltare economică realizat, nu poate fi omis faptul că
patru din ţările Uniunii Europene, şi anume Franţa, Germania, Marea Britanie şi Italia fac parte din
Grupul celor opt ţări (G-8) industrializate ale lumii, care se reunesc anual la cel mai înalt nivel de
reprezentare şi decizie şi dezbat probleme economico-sociale de interes planetar.
În acelaşi timp, trebuie avut în vedere că Uniunea Europeană în ansamblul său face parte din
triunghiul mondial de putere economică, alături de SUA şi Japonia.
Rezultatele din ultimii ani demonstrează clar superioritatea Uniunii Europene faţă de celelalte
două centre mondiale de putere economică atât în ceea ce priveşte populaţia ca factor determinant al
potenţialului economic, cât şi în privinţa dezvoltării economice exprimată în valori absolute şi în P.N.B./
locuitor.
Prin aderarea în curs de pregătire a celor 12-14 noi ţări, suprafaţa Uniunii Europene şi populaţia
vor căpăta noi dimensiuni, şi mai ample.
Cu toate că Uniunea Europeană deocamdată deţine 6% din populaţia globului pământesc,
ponderea sa în comerţul mondial este de peste 20%, iar la servicii de 26%, depăşind SUA.
Volumul investiţiilor externe directe ale Uniunii Europene în ultimii 25 de ani au sporit de la 23
miliarde EURO la 275 miliarde pe an.
Începând cu anul 1990, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) publică anual
„Raportul asupra dezvoltării umane” în care ţările sunt grupate în funcţie de un criteriu nou denumit
Indicele Dezvoltării Umane (IDU), alcătuit pe baza următorilor patru indicatori:
 Speranţa medie de viaţă la naştere;
 Rata de alfabetizare a populaţiei;
 Numărul mediu de ani de şcolarizare;
 PIB/ locuitor.

3
 1. Caracterul modern al economiei ţărilor membre ale Uniunii Europene

Problema fundamentală a oricărei economii, indiferent de condiţiile existenţei şi evoluţiei sale, o

constituie modul în care se acţionează pentru a stabili cât mai bine, ce , cât şi cum, şi pentru cine să se
producă bunuri şi servicii de consum. Dintre sistemele economice cunoscute şi utilizate până în prezent
de societate, cel care a creat condiţiile pentru a se acţiona cât mai adecvat în direcţiile menţionate este
sistemul economiei de piaţă. El nu creează, însă, automat şi prosperitatea, aşa cum eronat s-a crezut în
unele ţări şi cum din păcate se consideră de către unii şi la noi în ţară. Pentru a se realiza prosperitatea şi
bunăstarea, economia de piaţă reprezintă doar condiţia necesară, dar nu şi suficientă. Economia de piaţă
trebuie să fie însoţită de muncă tenace, perseverenţă pentru a-şi manifesta valenţele sale.
Ca o primă trăsătură a caracterului modern al economiei ţărilor membre ale UE se înscrie tocmai
existenţa şi funcţionarea economiei de piaţă, bine concepută şi percepută în toate domeniile şi la
toate nivelurile.
Rezultatele remarcabile ale UE cu economii moderne de piaţă se explică prin libertatea de acţiune
a agenţilor economici pentru realizarea propriilor interese concordate cu interesele ţărilor membre,
reglementate prin acte juridice. Aceste interese sunt datorate existenţei proprietăţii private, dar şi dorinţei
şi obligaţiei ca ele să se realizeze prin acţiune, nu prin inacţiune.
Proprietatea privată şi libertatea de acţiune generată şi asigurată de ea reprezintă explicaţia majoră
a dinamicii economiei UE, a ţărilor membre. În cadrul acestor economii au existat şi continuă să existe şi
alte forme de proprietate şi interese pe lângă cele private, care prin reglementări juridice corecte se
armonizează.
Ca expresie a caracterului lor modern, economiilor ţărilor membre ale UE le este specifică, de
asemenea, implicarea puterii publice nu numai indirect, prin crearea cadrului juridic necesar
funcţionării economiei de piaţă, ci şi direct, prin gestionarea sectorului public şi finanţarea
învăţământului, culturii, ocrotirii sociale şi medicale, a cercetării ştiinţifice tot mai costisitoare etc.
Fenomenele negative ale funcţionării pieţei, determinate de înseşi limitele acesteia, pot fi soluţionate
numai de puterea publică prin măsuri economico-financiare promovate de către aceasta la nivel central şi
local.
Economiile ţărilor membre ale UE, ca economii moderne de piaţă, se caracterizează şi printr-o
eficienţă ridicată atât pe ansamblu, cât şi pe diverse compartimente. Ţările Uniunii realizează
producţii mai mari cu consumuri mai mici de resurse şi factori de producţie, obţinând astfel performanţe
net superioare celorlalte economii.
La baza acestor realizări se află, înainte de toate, promovarea largă a conducerii ştiinţifice
(managementului), a progresului tehnic şi alţi factori. Încă la începutul constituirii Uniunii Europene, cele
şase ţări fondatoare, urmate de cele care li s-au alăturat pe parcurs, au trecut la creşterea şi dezvoltarea
prioritar intensivă a economiei pe baza creşterii productivităţii muncii şi a randamentelor celorlalţi factori
calitativi de producţie. Ca urmare a preocupărilor de obţinere a eficienţei economice ridicate, ramurile de

4
vârf ale industriei au fost şi sunt dezvoltate cu prioritate faţă de cele clasice, agricultura a fost şi continuă
să fie industrializată, zootehnia s-a dezvoltat şi se dezvoltă mai accentuat decât producţia vegetală.
Un rol important în promovarea acestor orientări în agricultura unor ţări îl au, desigur, şi
condiţiile pedoclimatice, dar determinantă este, pe ansamblu, orientarea spre obţinerea unei eficienţe cât
mai ridicate.
În domeniul relaţiilor economice externe, structura exportului ţărilor UE se caracterizează prin
predominanţa produselor superior valorificate, care asigură sporuri substanţiale la încasări şi, totodată,
crearea de noi locuri de muncă. Sunt de notorietate publică declaraţiile conducătorilor unor ţări membre
ale UE, prin care se arată că exporturile în ţări din afara Uniunii asigură în bună măsură locurile de muncă
în ţările exportatoare.
În afara de acestea, producţia pentru export presupune forţă de muncă mai calificată, care este mai
bine remunerată.
Eficienţa economică este aşezată de ţările membre ale UE la baza activităţii nu numai în
economie, ci în general, la temelia oricărei activităţi. Pentru ilustrare, poate fi reamintit faptul că acum
câţiva ani Uniunea Europeană a suspendat Centrul de presă de la Bucureşti, centru care deservea
legăturile UE şi cu celelalte ţări din zonă. Motivul invocat pentru această măsură a fost lipsa de eficienţă a
centrului respectiv. Un caz asemănător l-a constituit în anii 1998 şi 1999 hotărârea Germaniei de
închidere a unui număr de circa 20 de misiuni sau oficii diplomatice din diferite ţări.
De menţionat că evaluarea eficienţei activităţii diplomatice de către ţările membre ale UE se află
la nivelul schimburilor comerciale şi în general al relaţiilor economice cu statele partenere, din care să se
suporte cheltuielile efectuate cu activitatea diplomatică respectivă.
Obţinând rezultate economice dintre cele mai bune, exprimate în producţii medii superioare, de o
mare diversitate şi calitate înaltă şi în costuri scăzute, şi manifestând o mare grijă şi preocupare faţă de
gestionarea responsabilă a fondurilor administrate, ţările UE asigură popoarelor lor un nivel de trai
decent.
În felul acesta, în economiile ţărilor respective se regăseşte încă o trăsătură esenţială a economiei
moderne, şi anume aceea că ea „furnizează maximum din ce au nevoie oamenii”, aşa cum se exprima J.
K. Galbraith.
Toate aceste trăsături, la care s-ar mai putea adăuga şi altele, fac din economiile moderne ale
ţărilor UE un model spre care aspiră şi celelalte popoare europene şi nu numai.
Trăsăturile menţionate ale statelor membre ale UE nu înseamnă că statele respective sunt ocolite
şi la adăpost de neîmpliniri şi de griji. Probleme au şi aceste ţări şi nu puţine, ele manifestându-se
îndeosebi în privinţa stratificării sociale excesive, a asistenţei sociale şi medicale, a degradării mediului
natural şi creat şi chiar a unor aspecte grave ale criminalităţii.
Important este, însă, că aceste probleme sunt abordate şi soluţionate într-un mod specific. Pe baza
experienţei şi a unui stil de viaţă evoluat, populaţia ţărilor membre ale UE porneşte de la aceea că
abundenţa ce constituie suportul nivelului său de trai ridicat trebuie mai întâi creată şi apoi gestionată cu
grijă şi cumpătare, fără risipă şi degradare. Populaţia ţărilor comunitare nu subestimează dificultăţile, dar

5
manifestă optimism şi încrederea în soluţionarea lor. Ea dispune de o mare capacitate de a se mobiliza cu
toată energia şi mijloacele pe care le are pentru depăşirea lor la timp.

2. Relaţiile economice externe ale Uniunii Europene

Ca exponent al intereselor ţărilor pe care le prezintă şi purtătoare a ideilor şi năzuinţelor de

progres şi prosperitate în lume, Uniunea Europeană se bucură de o largă recunoaştere pe plan
internaţional. Drept urmare, ea a stabilit şi întreţine relaţii diplomatice cu peste 130 de state de pe diverse
meridiane ale globului şi are statut de observator la ONU, participă la lucrările Organizaţiei de Cooperare
şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare Europeană (OSCE),
în 1990 semnând cu alte state europene şi nord-americane „Carta de la Paris pentru o nouă Europă”, care
a urmărit sfârşitul divizării continentului şi al războiului rece.
Având în vedere puţinele sale resurse naturale, economia Uniunii Europene este dependentă în
mare măsură de comerţul mondial, fiind nevoită să importe cantităţi însemnate de materii prime, surse de
energie, unele produse agricole şi să exporte masiv produse manufacturate şi să presteze numeroase
servicii. Uniunea Europeană promovează o politică comercială liberală, taxele sale vamale fiind printre
cele mai avantajoase.
Uniunea Europeană furnizează cea mai mare parte a ajutorului destinat dezvoltării şi asistenţei
umanitare atât noilor democraţii din fostul bloc socialist, cât şi ţărilor în curs de dezvoltare.
O bună parte din ţările Uniunii Europene se află printre puţinele state dezvoltate care s-au achitat
de obligaţia asumată de a participa cu 0,7% din PIB-ul lor la constituirea fondului ONU pentru
dezvoltare.
În continuare va fi dată o caracteristică a relaţiilor economice externe ale Uniunii Europene pe
zone geografice şi grupuri de ţări.

1. Relaţiile euro – americane

Relaţiile cu SUA fac obiectul dispoziţiilor instituţionale începând cu noiembrie 1990, după
„declaraţia transatlantică”. Această declaraţie organiza cooperarea politică instaurând consultaţii bianuale
între preşedinţia SUA; consultaţii bianuale între miniştrii de externe, Comisie şi Secretarul de Stat
american. Ea viza dezvoltarea cooperării economice şi a celei în materie de combatere a terorismului, a
traficului de droguri şi în materie de protecţie a mediului. O nouă „agendă transatlantică” a fost semnată
de UE şi SUA în 1995. Acest plan comun de acţiune cuprinde 150 de puncte, în special referitoare la
cooperarea în plan politic, pentru promovarea păcii, a democraţiei şi cooperării în lume: reconstrucţia în
fosta Iugoslavie, susţinerea reformelor în ţările central şi est-europene, menţinerea păcii în Orientul
Apropiat... Pe plan economic, ideia creării unei zone de liber-schimb între Uniunea Europeană şi

6
America de Nord, lansată de Canada în 1994 şi reluată de o serie de autorităţi europene, a rămas doar o
idee. Raporturile comerciale euro-americane sunt guvernate deci, în special, de regulile multilaterale din
cadrul OMC.
Relaţiile economice între cele două puteri au fost mereu destul de dificile. Vom prezenta în
continuare câteva astfel de dificultăţi.
Neînlelegerile pe planul produselor agricole. Este punctul de divergenţă cel mai important şi cel
mai vechi, apărând o dată cu întrarea în funcţiune a politici agricole comunitare (PAC). Sistemul de
susţinere a preţurilor, care a constituit esenţa PAC până la primele reforme din 1986, a fost considerat
foarte protecţionist, din cauza restituirilor la export şi a prelevărilor variabile la import. Fiind primul stat
exportator de produse agricole din lume, SUA au considerat întotdeauna ca acest sistem dăunează
schimburilor comerciale internaţionale şi întărea în mod artificial competitivitatea CEE, în defavoarea lor,
mai ales pe pieţele de cereale.
Critica americană, chiar dacă este fondată, este oarecum parţială. De fapt politici de susţinere a
agriculturii există pe ambele maluri ale Atlanticului şi de aceea au şi apărut critici din partea unor ţări în
curs de dezvoltare sau a unor ţări mari şi foarte competitive în ceea ce priveşte produsele agricole, precum
Australia şi Noua Zelandă - dar ele sunt fundamental diferite: susţinerea preţurilor în Europa, modelul
anglo-saxon de plaţi compensatorii în SUA. Acordurile de la Runda Uruguay s-au semnat pe baza unor
compromisuri şi au fost acompaniate de reforma PAC. Acest lucru nu a slăbit însă tensiunile, mai ales
cele în domeniul, normelor sanitare: exporturile de carne americană tratată cu hormoni continuă să fie
interzise, deoarece legislaţia europeana condamnă această practică; normele americane constituie, pe de
altă parte, piedici în calea exporturilor europene de brânzeturi şi de vinuri.

Recunoaşterea mutuală a normelor şi a certificatelor. Această problemă trece, desigur, dincolo

de sfera produselor agricole, deoarece problema obstacolelor legate de diversele norme tehnice constituie
principala barieră în calea dezvoltării comerţului mondial. UE încearcă să generalizeze principiul
recunoaşterii mutuale, pe care 1-a pus în aplicare pentru a suprima obstacolele la penetrarea pe piaţa
unică. Este un demers dificil, deoarece el presupune un acord al partenerilor asupra cerinţelor
fundamentale privind normele tehnice. Cele doua părţi au semnat în 1995 un document comun privind
cooperarea în acest domeniu: UE certifică produsele destinate pieţei americane, autorităţile americane
acordă licenţe pentru produsele conforme cu normele UE.
Divergenţele în planul audiovizualului. Pentru a face fata concurenţei americane în domeniul
audiovizualului (cinema, producţii pentru televiziune), ministerele culturii şi comunicaţiilor din UE au
adoptat pe 3 octombrie 1989 directiva TSF (,,Television sans frontieres"). Aceasta institute ,,cote de
difuzare" care obligă televiziunile europene sa consacre ,,o proporţie majoritară" din timpul lor de
transmisie ,,producţiilor europene", atunci ,,când acest lucru este posibil". La Runda Uruguay, europenii
au obţinut dreptul aplicării principiului ,,exceptării culturale", audiovizualul fiind exclus provizoriu din
planul de liberalizare a schimburilor cu servicii.
Divergenţe privind modalităţile de reglementare a diferendelor. UE reproşează Statelor Unite
tendinţa de a încerca să rezolve conflictele comerciale pe o bază bilaterală şi nu multilaterală. Statele
7
Unite se bazează pe un cadru legislativ foarte eficient pentru a lua măsuri de retorsiune faţă de statele
considerate vinovate de protecţionism. UE nu este în mod deosebit afectată de aceste măsuri (cu excepţia
domeniilor sensibile, cum ar fi cel al utilizării hormonilor de creştere), numai că ea nu dispune, după cum
se ştie, de astfel de metode de retorsiune. De aceea, UE doreşte ca OMC, dotată cu un organ de
reglementare a diferendelor al cărui mecanism este mai eficient decât în cazul vechiului GATT, să poată
juca efectiv rolul de arbitru în cadrul multilateral al desfăşurării relaţiilor comerciale dintre state. Mai ales
că anumite dispoziţii legislative americane afectează şi relaţiile UE cu alte ţari. Este, mai întâi, cazul legii
Helms-Burton din martie 1996 (Cuban Liberty and Democratic Solidarity Act) care dau dreptul
americanilor ale căror bunuri au fost naţionalizate de regimul cubanez începând cu 1959 să urmărească în
justiţie întreprinderile străine care fac schimburi comerciale cu societăţile naţionalizate din insulă.
Uniunea Europeană, cu care Cuba realizează aproape jumătate din comerţul său exterior, a început o
procedură de conciliere în cadrul OMC. Aceasta s-a soldat, 1997 cu acceptarea de către SUA a unor
derogări pentru UE de la legea respectivă. La fel este cazul Legii Amato din august 1996 {Iran and Libya
Sanctions Act), care vizează impunerea de sancţiuni economice - interdicţia de a exporta către SUA,
interdicţii privind transferurile de tehnologie de origine americană etc. oricărei companii străine care
investeşte mai mult de 40 de milioane de dolari în sectoarele petroliere şi al gazelor naturale din Iran şi
Libia, state care sunt acuzate că favorizează terorismul internaţional. Această lege afectează în mod
special o serie de companii petroliere europene.
Relaţiile monetare. Statutul de monedă de rezervă şi de etalon internaţional al dolarului a permis
mult timp Statelor Unite să îşi finanţeze deficitul balanţei de plăţi cu propria monedă. Pe plan monetar,
acest statut putea impune băncilor centrale din alte ţări cum să gestioneze cursul de schimb al dolarului
(Sistemul Monetar European a fost mereu foarte sensibil la fluctuaţiile dolarului). Introducerea EURO
constituie o soluţie a acestei probleme. Ea va modifica, în timp, statutul monetar internaţional al SUA.
Tensiunile n-au împiedicat intensificarea schimburilor comerciale între cei doi parteneri după
înfiinţarea CEE. Statele Unite sunt atât principalul furnizor, cât şi principalul client al ,,UE-15". În anii
'70, balanţa comunitară cu SUA a fost deficitară. Ea a devenit excedentară până în 1988. Apoi deficitul a
reapărut, până în 1991, când a fost din nou resorbit. Evoluţia aceasta contrastantă se explică atât prin
variaţiile conjuncturale, cât şi prin evoluţia cursului de schimb al dolarului.
Pe plan sectorial, UE înregistrează cele mai mari deficite în industriile de vârf (material
electronic, aeronautica) şi la produsele agroalimentare. Excedentele apar în industria automobilelor şi în
industriile tradiţionale. Caracterul intermediar al specializării europene este deci clar (şi apare şi mai net
în ceea ce priveşte relaţiile comerciale cu Japonia). Este vorba despre o slăbiciune mai veche a Europei.
Să ne amintim, oricum, faptul că UE este un ansamblu nu foarte omogen şi că specializarea internaţională
a unor state membre este mai bună decât media comunitară.
Fluxurile de investiţii străine directe (ISD) între cele două regiuni sunt importante: UE constituie
prima zona de destinaţie pentru investiţiile americane şi, până în anii '90, SUA au reprezentat ţară
privilegiată în orientarea ISD din Europa de Vest. După 1990, economiile emergente, în special cele din
centrul şi estul Europei, au început să atragă cea mai mare parte a investitorilor europeni.

8
 2. Relaţiile cu Canada

Relaţiile UE cu Canada sunt reglementate de Acordul-cadru de cooperare comercială şi

economică semnat în 1976 şi de declaraţia transatlantică din 1990. După Consiliul de la Madrid, Consiliul
a deschis negocieri cu autorităţile canadiene în vederea stabilirii unui plan comun de acţiune, asemănător
cu cel încheiat cu SUA. Negocierile au fost direcţionate pe două probleme: contingentele la produse din
peşte şi o problemă aflată în legătură cu structura federală a statului canadian: autorităţile provinciei
Quebec au rezerve în privinţa unui domeniu care este de competenţa lor, şi anume educaţia şi cercetarea
ştiinţifică.

Cooperarea cu Canada este importantă în special în domeniul tehnologiilor de vârf. Astfel,

Canada este singurul stat neeuropean care aparţine Agenţiei Spaţiale Europene, şi cooperarea în domeniul
energiei atomice este de tradiţie, pornind de la acordul Euroatom-Canada din anii '60. Relativ recent (25
iulie 1995) a fost semnat un acord între UE şi Canada privind un proiect de cooperare pentru
demonstrarea fezabilităţii ştiinţifice a fuziunii termonucleare controlate ca sursă de energie utilizată cu
scopuri paşnice.
Sursa principală de tensiune între Canada şi UE este constituită de comercializarea produselor din
peşte. Cea mai mare parte a conflictelor apărute şi-au găsit soluţia fie pe plan bilateral, fie în cadrul unor
organizaţii internaţionale, ca de exemplu, Organizaţia Pescuitului din Atlanticul de Nord-Vest. În
decembrie 1995, a fost semnat un acord privind măsurile de control, de gestiune adecvată a resurselor de
pescuit, dedramatizarea problemelor referitoare la produsele din peşte şi deciziile privind ajungerea la un
consens în cadrul diferendelor.
UE este al doilea partener comercial al Canadei, în timp ce pentru UE Canada este cel de-al
treilea partener ca importanţă în ceea ce priveşte schimburile comerciale. Pe ansamblu, schimburile
comerciale sunt echilibrate.

3. Relaţiile Uniunii Europene cu Asia

a) Relaţiile cu Japonia
Relaţiile euro-japoneze s-au dezvoltat mult începând cu anii '90 (instalarea în 1994 la Tokyo a
unei delegaţii permanente a CEE). UE şi Japonia au adoptat o declaraţie comună privind relaţiile lor
mutuale încă din 18 iulie 1991, la Haga. Aceasta instituţionalizează dialogul politic, defineşte obiectivele
comune în materie de relaţii economice şi comerciale şi propune organizarea unui summit anual al
preşedintelui Comisiei cu primul ministru japonez, a unei reuniuni interministeriale anuale între membrii
Comisiei şi cei ai cabinetului nipon.
Problema fundamentală este cea a deficitului comercial al UE în relaţiile sale cu Japonia. Acesta
persistă de un mare număr de ani. După 1990 s-a putut constata o uşoară ameliorare, probabil aflată în
legătură cu eforturile de deschidere a pieţei japoneze. Acest deficit rezultă în special din diferenţa privind
calitatea specializării internaţionale a celor doi parteneri - Japonia este mai bine specializată în activităţile
9
cu cerere mare la nivel mondial şi în cele care utilizează tehnologii de vârf decât UE. Aceasta diferenţa
apare încă din anii '70, când Japonia îşi baza excedentele pe produsele industriei automobilelor şi ale
unor industrii de vârf. Punctele forte ale Europei rămân industria farmaceutică şi cea aeronautică, dar
excedentele înregistrate în aceste sectoare sunt departe de a acoperi chiar şi numai deficitul realizat în
domeniul industriei echipamentelor şi aparaturii electrice. Celelalte excedente europene se regăsesc la
activităţile tradiţionale: îmbrăcăminte, pielărie, încălţăminte.
Dificultăţile cu care se confruntă companiile europene când încearcă să exporte sau să se
implanteze pe piaţa niponă sunt legate de protecţionismul japonez care este adesea invocat de firmele
europene. El are o natură specială, este mai difuz decât protecţionismul european.
Relaţiile euro-japoneze au fost, din acest motiv, destul de tensionate în anii '80. Negocierile între
ţările Triadei - au adus o sensibilă ameliorare a acestor relaţii. Planul trienal de liberalizare economică
lansat în 1985 în Japonia a simplificat procedurile de omologare a produselor importate şi a suprimat o
serie de bariere fiscale. De aici a rezultat o creştere a exporturilor comunitare, mai ales în domeniile
tradiţional cunoscute ca puncte forte ale Europei: vinuri şi băuturi spirtoase, cosmetice şi produse
farmaceutice, materiale medicale.
În ceea ce priveşte importurile comunitare, punctul sensibil este industria automobilelor. Pentru a
limita concurenţa japoneză, cea mai mare parte a statelor Comunităţii au instituit în anii '70, contingente
sau au negociat acorduri de limitare voluntară a exporturilor. Piaţa unică a impus însă un demers comun
în materie de protecţie la frontieră. S-a semnat, aşadar, în 1991, un acord planificând reducerea progresivă
a protecţionismului până la finele anului 1999, pentru a se putea realiza adaptarea aparatului industrial
european la cerinţele pieţei unice şi a concurenţei mondiale. Japonia şi-a limitat exporturile anuale la
nivelul atins în 1991, adică 1,23 milioane automobile. Acest contingent global a fost revizuit anual, ţinând
în special cont de evoluţia cererii în mod ciudat, acordul s-a dovedit a fi foarte imprecis în ceea ce
priveşte activitatea filialelor nipone în Europa de Vest mai ales în Marea Britanie. Comunitatea a
considerat ca această producţie trebuia sa fie inclusă în contingentul global - altfel investiţiile străine ar fi
substituit exporturile şi pe piaţa unică efectul concurenţial ar fi fost acelaşi sau mai mare, dar autorităţile
japoneze nu au dorit să se supună acestei plafonări. Ponderea niponă pe piaţa europeană a automobilelor
se estima 1999 de circa 16,1%, cuprinzând 1,23 milioane de automobile din import şi circa 1,2 milioane
din producţia locală, pe o piaţă estimată la circa 15,1 milioane de automobile. Această pondere era de
aproximativ 12% în 1993. Singura limită precisă privind câştigarea cotelor de piaţă pare a fi partajul
creşterii pieţei, din care doar maximum doua treimi se pot datora constructorilor japonezi.

b) Relaţiile cu ASEAN
Relaţiile între CEE şi ASEAN au început în 1972, prin înfiinţarea unui comitet special al ASEAN
însărcinat cu relaţiile cu Comunitatea. Aceste relaţii au fost oficializate de acordul de cooperare semnat la
1 octombrie 1980. Pe plan comercial, acordul se referă la acordarea reciprocă a clauzei naţiunii celei mai
favorizate. Pe planul cooperării pentru dezvoltare au fost semnate acorduri bilaterale cu statele membre
ale Comunităţii, aceasta având misiunea coordonării diferitelor acţiuni. Din doi în doi ani are loc o
reuniune ministerială care tratează problemele politice, economice şi relativ cele de cooperare. O comisie
10
mixtă - The Joint Cooperation Committee - are responsabilitatea de a pune în aplicare acordul şi se
reuneşte din 18 în 18 luni.
ASEAN şi, în special, Singapore se află la originea organizării periodice a unor întâlniri la nivel
înalt euro-asiatice. Prima dintre acestea - întitulată ,,Spre un nou parteneriat între Europa şi Asia" - a avut
loc pe 2 martie 1996 la Bangkok, iar cea de a doua s-a ţinut în aprilie 1998 la Londra. Şefii de stat şi de
guvern ai ,,celor 15" s-au reunit cu cei din ţările ASEAN şi din China, Japonia şi Coreea de Sud. În
paralel sunt organizate întâlniri între reprezentanţii sectorului privat, pentru elaborarea unor planuri de
investiţii europene în Asia ca urmare, a fost înfiinţat un forum euro-asiatic de afaceri.
Schimburile comerciale bilaterale ASEAN - Comunitate au crescut de cinci ori faţă de nivelul din
1980. După 1988, UE a început sa înregistreze un deficit comercial în aceste relaţii. Ponderea ASEAN în
importurile UE a crescut de la. 2% la peste 6%. Ţările ASEAN aparţin celui de-al doilea val de ţări recent
industrializate. Evoluţia schimburilor lor comerciale este caracteristică: exporturile erau iniţial compuse
în proporţie de 2/3 din materii prime (lemn, manioc, cauciuc natural, ulei de palmier); acum ele cuprind
mai ales componente electrice şi electronice (cel mai mare deficit al UE cu această zonă) textile şi
îmbrăcăminte. UE are cel mai mare excedent în industria constructoare de maşini şi mijloace de
transport, a unor bunuri de echipament şi în industriile intermediare.

c) Relaţiile cu China

Comunitatea a semnat un acord comercial cu Republica Populară Chineză în aprilie 1978.

Începând cu 1980, China a devenit rapid cel mai important beneficiar al SGP comunitar. Un nou pas a
fost făcut în 1985, prin semnarea unui nou acord de cooperare economică şi comercială, privind:
deschiderea reciprocă a pieţelor şi cooperarea în sectoarele industrial şi minier, al energiei, al
transporturilor şi telecomunicaţiilor şi al tehnologiei. Acordul este administrat de un comitet mixt care se
reuneşte anual pentru a evalua evoluţia relaţiilor mutuale. La Beijing a fost deschisă o delegaţie a
Comisiei CEE.
Importanţa acordată de UE respectării democraţiei şi drepturilor omului a dus la condamnarea
viguroasă a atitudinii autorităţilor chineze din timpul evenimentelor din 1989. Consiliul European de la
Madrid (iunie 1989) a decis suspendarea contactelor bilaterale la nivel înalt, amânarea noilor proiecte şi
încetinirea ritmului de derulare a programelor existente. După aceea, în octombrie 1990, CEE a decis să
reducă progresiv restricţiile impuse în 1989 în ceea ce priveşte contactele ministeriale şi la nivel înalt,
cooperarea culturală, ştiinţifică şi tehnică şi noile proiecte de cooperare. Relaţiile bilaterale s-au ameliorat
lent, dar rămâne deschisă problema respectării în China a drepturilor omului.
Resursele consacrate de UE cooperării cu China se reflectă în principal în ajutorul financiar şi
tehnologic. Sprijinul a fost acordat în special pentru modernizarea zonelor rurale şi pentru dezvoltarea
sistemului educaţional (crearea de exemplu, a instituţiei ,,China - Europe Internaţional Business School").
Volumul total al schimburilor comerciale între UE şi China a crescut de la 2,5 miliarde de ECU
în 1978 la peste 40 miliarde ECU în anii '90, deci cu o rată de creştere mult mai mare decât cea
referitoare la ansamblul zonei asiatice. Balanţa comercială a UE a fost iniţial excedentară - conform

11
logicii schimburilor comerciale între state cu niveluri diferite de dezvoltare - dar ea a devenit paradoxal,
continuu deficitară după 1988. UE exportă în special bunuri de echipament industrial (reactoare,
cuptoare), mijloace de transport, precum şi produse siderurgice şi chimice. China îşi realizează
excedentele în special din activităţile din industria jucăriilor şi a articolelor sportive, a produselor din
piele, a textilelor şi îmbrăcămintei.

12
 3. Relaţiile Uniunii Europene cu ţările cu economia în tranziţie

a) Relaţiile cu ţările Europei Centrale şi de Est (T.E.C.E.)

Ungaria, Polonia, Slovacia, Republica Cehă, România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania şi
Slovenia au semnat, între 1991 şi 1993, acorduri de asociere cu Comunitatea. S-a dorit, în primul rând,
evitarea transformării Europei Centrale şi Orientale într-o zonă de instabilitate politică, ca urmare a
proceselor de tranziţie. Miza economică este şi ea importantă deoarece ţările din Europa Centrală şi
Răsăriteană reprezintă o piaţă de circa 100 milioane de locuitori, aflată în expansiune deşi acum se
confruntă cu un nivel de trai destul de scăzut. La rândul lor, aceste ţări şi-au manifestat şi ele dorinţa de a
se integra în Comunitate. Acordurile au la bază trei elemente esenţiale.
Mai întâi este vorba despre crearea, într-o perioadă de zece ani, a unei zone de liber-schimb pentru
produsele industriale. Deschiderea pieţelor va fi reciprocă, dar asimetrică. Anumite sectoare sensibile -
produse siderurgice, textile, îmbrăcăminte - au un regim special: deschiderea va fi mai lentă şi vor putea
fi invocate clauze de salvgardare. Obiectivul este înlocuirea fostei diviziuni socialiste a muncii cu
diviziunea intraeuropeană. Dezvoltându-şi exporturile către UE, ţările central şi est-europene pot înlocui
pierderile cauzate de desfiinţarea CAER. Această reorientare a schimburilor comerciale nu poate, totuşi,
ascunde importanţele dificultăţi structurale. Procesul de tranziţie a favorizat modificarea structurală a
exporturilor TECE, care nu a impulsionat totuşi dinamismul exporturilor lor. Ele s-au specializat în
produse cu valoare adăugată redusă, necesitând forţă de muncă slab calificată (bunuri tradiţionale de
consum), mari consumatoare de resurse naturale (produse agricole) sau energofage (produse
intermediare). Acestea sunt, de cele mai multe ori, produse considerate sensibile de către Comunitate,
ceea ce complică accesul la pieţele sale, mai ales că TECE s-au specializat toate în domenii foarte
asemănătoare, devenind mai degrabă economii concurente decât complementare. De aceea, efectul de
antrenare al comerţului lor exterior este, deocamdată, limitat. Se impune, de aceea, restructurarea
aparatului productiv al acestor ţări şi diversificarea ofertei lor de produse industriale şi agricole, pentru a
favoriza o mai bună integrare a lor în diviziunea internaţională a muncii.
a) Pentru revizuirea ţărilor din Europa Centrală şi de Est, Uniunea Europeană are un program
special de asistenţă denumit Phare. Acesta este un program de ajutor economic, prin care se finanţează
asistenţa economică şi socială pentru ţările din zonă. Numai în perioada 1990-1996, prin programul Phare
au primit asistenţă 12 ţări: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Albania, Bulgaria, Estonia, Letonia,
Slovenia, România, Lituania şi fosta Republica Iugoslavă Macedona (Fyrom).
Asistenţa Phare este condiţionată de stabilitatea politică din ţările respective şi de un angajament
permanent faţă de idealurile democraţiei şi principiile economiei de piaţă. Obiectivul său primordial este
acela de a contribui la procesul de reformă economică, ajustare structurală şi dezvoltare durabilă.
Fondurile acordate de Phare sunt mai mult nerambursabile decât împrumuturi şi în perioada 1990-
1996 ele au însumat circa 8000 milioane dolari americani.
Alocarea fondurilor Phare se efectuează pe trei capitole principale:

13
 a) 75 la sută din buget pentru programele naţionale ale statelor beneficiare, în înţelegere cu fiecare
din ele;
b) 15 la sută din buget pentru programele regionale, respectiv activităţi ce privesc mai multe ţări,
cum sunt: poluarea, zona frontalieră, lupta împotriva traficului ilegal de droguri, reforma
serviciilor vamale, colectarea datelor statistice corecte;
c) 10 la sută din buget sunt folosite pentru suportarea cheltuielilor administraţiei Phare.
b) Relaţiile cu ţările CSI. Pe lângă Phare, Uniunea Europeană administrează un program paralel
numit TACIS, în scopul furnizării asistenţei tehnice Noilor State Independente (NSI), apărute în urma
dezmembrării fostei Uniuni Sovietice. TACIS, care înseamnă „Asistenţă Tehnică pentru Comunitatea
Statelor Independente”, a fost înfiinţată la sfârşitul anului 1990. De ajutorul TACIS beneficiază toate cele
12 state noi independente, provenite din fosta URSS, care îndeplinesc condiţiile cerute. Pentru
Tadgichistan asistenţa a fost suspendată în 1992, din cauza războiului civil.
TACIS este unicul şi cel mai mare program de ajutor pentru statele succesoare ale fostei URSS.
Numai în perioada 1991-1994, fondurile alocate prin acest program s-au ridicat la aproape 2000 de
milioane de ECU, ceea ce la cursul de atunci înseamnă 2560 de milioane de dolari SUA.
Federaţia Rusă este cel mai mare beneficiar, cu aproximativ o treime din totalul fondurilor.
Ca şi Phare, TACIS este destinat sprijinirii ţărilor beneficiare pentru a face faţă problemelor
economice şi sociale implicate de tranziţia la economia de piaţă şi întărirea democraţiei. Asistenţa este, de
asemenea, nerambursabilă.
Fondurile destinate asistenţei tehnice, transferului de „know-how” şi perfecţionării sunt
distribuite beneficiarilor în funcţie de dimensiunile populaţiei, ale PNB, de stadiul reformei şi capacitatea
de absorbţie a asistenţei.

5. Relaţiile UE cu ţările în dezvoltare

Uniunea Europeană este, de asemenea, cel mai mare partener economic al ţărilor în dezvoltare.
Politica UE prevede ajutor pentru dezvoltarea şi reconstrucţia acestor ţări, iar prin acorduri speciale se
asigură accesul produselor ţărilor respective pe piaţa UE. Pentru combaterea foametei, Uniunea acordă
acestor ţări şi ajutor alimentar de urgenţă. În acelaşi timp, ea finanţează programele strategice alimentare
în scopul reducerii dependenţei acestei categorii de ţări de resursele alimentare din statele dezvoltate
necomunitare.
Obiectul ajutorului pe termen lung acordat de UE ţărilor în dezvoltare este acela de a sprijini
dezvoltarea rurală, de a-i determina pe locuitorii satelor să nu părăsească meleagurile natale şi să
gestioneze mai eficient resursele naturale locale.
Legături istorice, unele chiar foste coloniale, constituie baza relaţiilor UE – cu cele circa 70 de
state din Africa, zona Caraibelor şi Pacific (ACP), semnatare ale Convenţiei de la Lome (Togo), care
cuprinde cea mai mare parte a celor mai sărace ţări din lume. Cea de-a IV-a Convenţie de la Lome (1991)
urmăreşte promovarea dezvoltării economice şi sociale a ţărilor ACP şi stabilirea unei cooperări strânse,
în spiritul egalităţii în drepturi, cu ele.

14
 În cadrul unei politici metideraneene globale, Uniunea Europeană a încheiat acorduri de
cooperare sau asociere cu 12 ţări. Scopul acestor acorduri este acela de a sprijini dezvoltarea statelor
respective şi a promova sporirea schimburilor comerciale cu ele.
Opt ţări din sudul Mediteranei şi din Orientul Mijlociu (Egiptul, Marocul, Tunisia, Israelul,
Iordania, Libanul şi Siria) au semnat acorduri cu Uniunea pentru accesul lor cu produse industriale şi
agricole pe piaţa comunitară. Convorbiri pentru acorduri similare s-au purtat, în 1999, de către o delegaţie
a UE, condusă de Romano Prodi, preşedintele Comisiei Europene, şi oficialităţile libiene, la Tripoli.
Uniunea Europeană a încheiat, de asemenea, un acord cu Consiliul de cooperare din Golful
Persic, organism ce grupează Arabia Saudită, Kuwait-ul, Bahrein-ul, Omanul, Quatar-ul şi Emiratele
Arabe Unite.
Comunitatea Europeană este cel mai mare furnizor de asistenţă financiară şi sprijin tehnic şi
pentru palestinieni, în contextul acordurilor de autonomie cu Israelul. Ea acordă, în acelaşi timp, asistenţă
palestinienilor din teritoriile ocupate.
Toate ţările Americii Latine beneficiază din partea UE de sistemul generalizat de preferinţă (SGP)
şi de alte avantaje ce pot facilita amplificarea exporturilor lor către Uniune. De asemenea, UE sprijină
procesul de integrare regională pe acest continent, concomitent cu sporirea ajutorului tehnic şi material
comunitar.
Cu fiecare dintre ţările Americii Latine, UE a semnat acorduri comerciale şi de colaborare
economică, iar cu şase dintre ele şi cu cinci membre ale Pactului Andin – acorduri de cooperare colectivă.

15
 CONCLUZIE

Agenda UE este construită în funcţie de dezvoltarea economică şi politică a arenei internaţionale, iar
UE este unul dintre cei mai importanţi jucători ai acestei arene. UE nu trebuie văzută ca simpla expresie
europeană a nevoilor economice ale membrilor săi sau ca un mecanism economic prin care statele
membre devin capabile să-şi îndeplinească scopurile politice, ci ca piesă de rezistenţă a structurilor care
au modelat fundamental modelul european de producţie, de distribuţie şi de schimb. UE poate fi astfel
considerată ca generatoarea unor niveluri mai înalte de integrare economică internaţională.
Conştientă de importanţa sa mondială din punct de vedere economic şi comercial, Uniunea
Europeană îşi foloseşte influenţa atât în interes propriu, cât şi în interesul celorlalţi. Uniunea promovează
prosperitatea şi sprijină valorile democratice în lumea întreagă; în acelaşi timp, aceasta sprijină
consolidarea stabilităţii şi bunăstării pentru cetăţenii din interiorul frontierelor sale. Integrarea de noi state
membre în UE consolidează rolul acesteia pe scena internaţională. UE este cel mai mare partener
comercial mondial, dar, în acelaşi timp, este cel mai mare furnizor de ajutor pentru ţările în curs de
dezvoltare. Uniunea a creat o politică externă şi de securitate proactivă, cu posibilitatea de a efectua
misiuni de gestionare a crizelor şi de menţinere a păcii în Europa şi în întreaga lume. În contextul
internaţional complex de astăzi, UE a adăugat noi instrumente la instrumentele tradiţionale ale politicii
externe. A preluat, de exemplu, iniţiativa pentru a rezolva aspecte precum încălzirea planetară şi
schimbările climatice. Problemele globale necesită soluţii globale.
În număr de aproximativ cinci sute de milioane, populaţia Uniunii Europene este a treia ca
mărime din lume, după China şi India. Întinderea sa şi impactul său din punct de vedere comercial,
economic şi financiar fac din Uniunea Europeană o putere importantă pe plan mondial. Aceasta realizează
cea mai mare parte a comerţului mondial şi generează o pătrime din bunăstarea mondială.
Uniunea Europeană nu încearcă să impună sistemul său celorlalţi, dar este mândră de valorile sale. Orice
ţară europeană democratică poate să-şi depună candidatura pentru a deveni membră a Uniunii; câteva ţări
au ales să nu devină membre. În 50 de ani, Uniunea a reunit 27 de ţări care şi-au pus în comun, cu succes,
resursele economice şi politice în slujba interesului comun. Astfel, Uniunea a devenit un model de
cooperare şi integrare pentru alte ţări, din alte regiuni ale lumii.
Uniunea Europeană acţionează pentru propriul său interes dar bineînţeles şi pentru solidaritatea
internaţională. Într-o lume caracterizată din ce în ce mai de interdependenţă, sprijinirea dezvoltării
economice şi stabilităţii politice în lumea întreagă reprezintă o investiţie pentru propriul său viitor.
Ajutându-i pe alţii, Uniunea acţionează pentru crearea unui mediu de siguranţă în interiorul frontierelor
sale, pentru proprii săi cetăţeni. În timp ce lumea multipolarizarea planetei devine o realitate, statele
membre ale Uniunii trebuie să adopte o poziţie comună, dacă doresc ca opinia lor să fie luată în
considerare.

16
 BIBLIOGRAFIE

3. Diaconescu Mirela. Economia Europeană-ediţia a II-a revăzută şi adăugită.Bucureşti 2004.

4. Dobrescu E. Integrarea economică. Bucureşti. 1996,2001.
5. Dumitru Miron(coordinator)-Economia Uniunii Europene.Bucreşti 2002,2003.

17