MODULUL 4

MODELUL ANGLO-SAXON

Scopul modulului:

Familiarizarea studentului cu principiile şi caracteristicile modelului anglo-

saxon, identificând caracteristicile economiei britanice şi a celei americane, factorii
care au contribuit la dezvoltarea capitalismului şi specificităţile sistemului social şi
a celui educaţional în cele două state.

Obiectivele modulului:

Să identifice caracteristicile modelului anglo-

saxon
Să descrie factorii care au contribuit la
dezvoltarea capitalismului american
Să descrie principiile capitalismului britanic
Să descrie caracteristicile sistemului social şi
educaţional britanic, respectiv american

Marea Britanie

Capitalismul anglo-saxon are la bază proprietatea privată şi liberul schimb,

fiind o formă a capitalismului în care domină două trăsături majore: principiul
adversităţii şi cel evoluţionist, principii care explică în general rezistenţa în timp a
capitalismului anglo-saxon şi flexibilitatea sa.

Principiul adversităţii se regăseşte în filosofia engleză, care este axată în

jurul noţiunii de conflict (Pirie, 2003). Justiţia este concepută după acest principiu
în care două părţi, acuzarea şi apărarea se confruntă direct, deoarece se presupune
că din confruntare reiese mai bine adevărul. Nici Parlamentul britanic nu este
conceput ca şi celelalte parlamente din lume, în amfiteatru, ci din două părţi
situate faţă în faţă la distanţă de două săbii, pentru a se putea confrunta verbal. De
asemenea coaliţiile sunt extrem de rare deoarece sistemul electoral britanic este

39
 non-proporţional şi ca urmare, există un partid câştigător care guvernează şi unul
care este în opoziţie şi se opune la aproape totul.
Principiul adversităţii caracterizează şi filosofia ştiinţei. Opoziţia teoriilor
într-o luptă rituală ştiinţifică face parte din tradiţie. Este ales întotdeauna un
câştigător care rămâne pe poziţie până când apare un alt adversar şi prin aceste
lupte rituale, noile teorii le înlocuiesc pe cele vechi, iar ştiinţa progresează.
Puterea principiului adversităţii explică şi unele comportamente britanice
din cadrul Uniunii Europene. Ceea ce pentru alte ţări poate însemna armonizare,
pentru britanici poate fi complet în opoziţie cu legile, guvernarea şi tradiţia lor
filosofică. Acest principiu stă la baza capitalismului anglo-saxon şi face ca el să
fie esenţialmente competitiv. Un grup luptă cu celălalt pentru supremaţie, iar piaţa
este un câmp de luptă. La fel cum un partid pierde alegerile sau cum o teorie este
eliminată de către oamenii de ştiinţă, o întreprindere poate pierde în faţa
concurenţei. În modelul anglo-saxon nu este acceptată ideea că oamenii îşi pot
ameliora situaţia şi bunăstarea generală muncind împreună.
La rândul său, Principiul evoluţionist este de fapt o teorie a schimbării
continue care demonstrează că
„schimbarea nu este mai bine realizată prin modificări bruşte şi violente
care bulversează status-quo-ul ci printr-un proces continuu de adaptări” (Pirie,
2003, p.7).
(Barna, Păun, 2009, pp. 248-249)

Evoluţie istorică a economiei britanice

Fundamentele sistemului economic englez le regăsim încă din secolul al

XVII-lea, odată cu introducerea a numeroase prevederi în sistemul legislativ
britanic, cu extinderea drepturilor civile şi divizarea puterii în stat. Marea Britanie
a avut parte de o evoluţie marcantă în domeniul comercial şi cel financiar, încă din
1697 fiind înfiinţată Banca Angliei, iar din 1690 Bursa din Londra servind la
negocierea obligaţiunilor vândute cu scopul de a fi procuraţi bani pe termen scurt.
Sistemul de cecuri a cunoscut o rapidă dezvoltare, contribuind la transferul banilor
şi la dezvoltarea sistemului de credit.

La începutul secolului al XVIII-lea Londra îşi disputa deja cu

Amsterdamul locul de prim centru financiar şi de negoţ. Londra a beneficiat şi de
creşterea populaţiei sale dar şi de iniţiativa guvernului care dorea crearea unui
mare centru comercial. Statul a încurajat comerţul deoarece devenise în acea
perioadă evident că aducea putere Angliei şi difuza influenţa britanică în întreaga
lume. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea datorită influenţei mercantiliste,
Anglia a încurajat foarte mult exporturile, America şi coloniile din Indiile de Vest
absorbând în 1700, jumătate din acestea. În 1651 a fost emis „Navigation Act”

40
 care impunea ca tot comerţul între America şi restul lumii să se facă prin Anglia
şi pe vase engleze iar America a fost condamnată să renunţe la industriile care
făceau concurenţă produselor britanice. Ca o regulă generală, coloniile britanice
aveau trei funcţii:
- să servească drept piaţă de desfacere pentru industria engleză,
- să producă materii prime pentru Anglia,
- să ajute la scăderea costurilor şi să apere imperiul.
(Barna, Păun, 2009, pp. 250-251)

În Anglia, prima revoluţie industrială a fost marcată de o puternică implicare

a Statului în dezvoltarea infrastructurii, fiind construită o reţea modernă de drumuri
care făceau legătura între diferite centre industriale. Cea mai mare creştere a avut-o
în această perioadă sectorul textil, creştere marcată atât de introducerea noilor
tehnologii, maşini şi utilaje, cât şi de noile metode de management şi organizare a
producţiei, ceea ce a făcut ca „în 1830, jumătate din exportul Angliei să fie format
din haine de lână, oraşul Manchester devenind cel mai mare centru comercial al
lumii, fiind numit Cottonopolis” (Barna, Păun, 2009, p. 252). O caracteristică a
întreprinderilor britanice, în contrast cu cele americane, este aceea că majoritatea
întreprinderilor britanice au rămas familiale şi mici, britanicii preferând să nu
recurgă la credite pentru finanţare, ci mai degrabă să rămână independenţi. Dacă în
prima revoluţie industrială, Anglia a condus lumea, fiind o economie deschisă,
implicată în comerţul mondial, o economie care s-a bazat pe iniţiativa individuală
şi libertatea economică, producţia ei industrială cunoscând o creştere majoră, în
perioada celei de a doua revoluţii industriale Anglia cunoaşte o încetinire a creşterii
economice, britanicii fiind lenţi în adoptarea noilor tehnologii şi a noilor industrii,
în timp ce alte state ca Germania şi Statele Unite ale Americii au înregistrat progrese
vizibile datorate îndeosebi orientării înspre industrii performante şi investiţii mari
de capital.

În ţările dezvoltate, una din trăsăturile acestei revoluţii a fost accelerarea

investiţiilor. Marea Britanie a urmat tendinţa generală, dar dacă în prima revoluţie
industrială ea investea cam 6-8% din PIB în întreprinderile domestice, iar în 1830,
12%, în timpul celei de-a treia revoluţii industriale investiţiile sale ajung doar la
17% din PIB. În comparaţie cu Germania şi cu Japonia nu este mult, următorul
tabel relevând aceste diferenţe în investiţiile totale ca parte din PIB:
Anglia Germania SUA Japonia
1950 – 59: 15% 21% 17% 23%
1980 – 87: 17% 21% 18% 29%
Sursa: P. R. Gregory, R. C. Stuart, Comparative Economic Systems, Ed. Houghten Mifflin
Company, Boston, 1990, p.85.

41
 Britanicii nu numai că au fost lenţi în adaptarea noilor tehnici în vechile
industrii dar au fost înceţi şi în dezvoltarea capacităţii de a produce electricitate,
articole chimice şi automobile, care erau noile industrii ale secolului al XX-lea.
În plus, faţă de lipsa de interes a Statului pentru o orientare a economiei înspre
unele sectoare de viitor, în anii 50’ începuse deja să se vorbească despre „boala
engleză”, adică incompetenţa managerilor englezi de a se adapta noilor cerinţe ale
pieţelor şi concurenţei crescânde. Managerii englezi nu se comparau cu cei
americani deoarece le lipseau cunoştinţele de gestiune şi puţini dintre ei aveau
specializări în inginerie. Majoritatea elitelor primiseră o educaţie clasică ce nu era
orientată înspre practică, efectuarea studiilor comerciale fiind desconsiderată. De
aceea, marile grupuri multinaţionale au recrutat manageri din middle management
(şefi de sector, directori de vânzări sau responsabili cu producţia), mult mai
dinamici şi mai deschişi inovaţiilor. I. Mauro (2002) arăta că în 1960 doar 17%
dintre şefii întreprinderilor britanice posedau o diplomă de manager sau de inginer
şi că 80% dintre aceştia erau în funcţie datorită relaţiilor familiale.
Diferenţele între cultura de întreprindere din SUA şi cea din Marea
Britanie erau extrem de mari în acea perioadă iar costurile cu privire la
competitivitatea internaţională deosebit de mari pentru Anglia. Cultura
antreprenorială era cu totul diferită; întreprinzătorii nu erau şi nu sunt clasaţi în
funcţie de realizările lor, de profiturile şi de talia întreprinderii, ci de imagine. Un
producător de detergenţi sau de cornuri nu-şi are locul printre ceilalţi oameni de
afaceri deoarece produsele sunt la rândul lor divizate în produse aristocratice şi
vulgare, detergentul fiind un produs vulgar. Chiar şi astăzi unii patroni englezi
trăiesc după vechiul model aristocratic şi refuză să înveţe o limbă străină sau să
se adapteze unor cerinţe ale pieţei.
Una din principalele cauze ale lipsei de competitivitate a întreprinderilor
engleze este faptul că ele funcţionează după o logică a profitului pe termen scurt,
ele distribuind o mare parte din profit ca dividende şi investind foarte puţin în
cercetare şi dezvoltare (R&D) şi în înnoirea materialelor de producţie. La sfârşitul
anilor 60’ eşecul întreprinderilor engleze devine evident, iar în anii 70’ criza
mondială amplifică problemele Angliei şi lasă cale liberă neo-liberalismului
Thatcherian, care aplică o terapie de şoc orientată înspre înnoire. Spiritul
antreprenorial părea să triumfe din nou în Anglia, în special în domeniile de
specialitate ale sale, cum ar fi comerţul, serviciile şi finanţele, dar mai puţin în
domeniul industrial, în mare parte deţinut de firme străine.
În anii 80` politica economică a Marii Britanii a fost impregnată de
personalitatea primului ministru Margaret Thatcher. În 1979, când „Doamna de
fier” a preluat puterea, ţara era dominată de „diletantism economic” şi guvernată
de două forme de corporatism: cel al sindicatelor şi cel al aristocraţiei. Ca urmare,
cele două obiective principale ale noului guvern urmăreau liberalizarea economiei
pentru ca aceasta să redevină competitivă şi întărirea autorităţii statului faţă de
grupurile de presiune. Pentru atingerea primului obiectiv a fost pusă în aplicare o
politică monetaristă ce încerca limitarea inflaţiei şi diminuarea presiunii fiscale, o

42
 politică de privatizări masive şi o politică de restructurări în industrie, prin
dereglementări şi introducerea unei reforme fiscale pentru încurajarea
investiţiilor. Cel de-al doilea obiectiv urmărea în special diminuarea puterii
sindicale, ca „forţă destabilizatoare a societăţii”. În această privinţă, Margaret
Thatcher a fost influenţată puternic de gândirea economistului Friedrich von
Hayek, care spunea că
„datorită pretenţiilor lor salariale, masa monetară creşte dincolo de
nivelul producţiei, agravând inflaţia. Pe de altă parte, datorită structurii şi
metodelor lor arhaice, sindicatele împiedică mobilitatea şi adaptabilitatea mâinii
de lucru” (Vaiss, 1996, p.37).
Adeptă a lui Hayek şi admiratoare a lui Milton Friedman, justiţia socială
era în opinia ei doar un pretext pentru ca piaţa să nu fie lăsată să funcţioneze
optimal.

(Barna, Păun, 2009, pp. 256-259)

Statul şi capitalismul britanic

Modelul anglo-saxon priveşte cu scepticism statul ca participant în jocul

economic, rolul statului fiind doar acela de a asigura menţinerea competiţiei pe piaţă
şi a regulilor jocului. Statul nu trebuie să intervină în activitatea economică ca actor,
să posede afaceri, să investească, să aibă activităţi de producţie sau să influenţeze
comportamentul agenţilor economici, consumatori sau producători.
Urmând acest credo neintervenţionist, guvernul britanic a fost singurul
printre ţările industrializate care nu şi-a susţinut activ economia pentru adoptarea
noilor tehnologii şi a produselor novatoare. În timp ce Anglia continua să ducă o
politică de laissez-faire, toate celelalte ţări au dus o politică de orientare şi de
susţinere a economiei lor. Anglia este singura ţară în care guvernul nu a participat
în nici un fel la construcţia căilor ferate şi şi-a sacrificat dintotdeauna scopurile
politice interne pentru cele externe. De asemenea guvernul a încercat să
contracareze declinul rolului pe care Sterlingul îl avea în economia mondială şi să-
i menţină valoarea, ceea ce a avut efecte nefaste asupra politicii monetare şi fiscale.
(Barna, Păun, 2009, p. 261)

Sănătate, educaţie şi bunăstare

În secolul al XIX-lea nu se putea vorbi despre bunăstare pentru majoritatea

populaţiei. Funcţionau însă din acea vreme societăţi de binefacere, care ajutau
oamenii la nevoie, iar autorităţile locale întreţineau anumite locuri de îngrijire a
bolnavilor. În general însă, copiii reprezentau singura asigurare pentru bătrâneţe.
Încă din 1601 unul din obiectivele legii „Poor law” emisă de Regina Elisabeta a
43
fost îngrijirea acestora. Pe de altă parte, ea a avut scopul să îi lege pe săraci de
dioceza de care aparţineau, pentru a-i putea ajuta mai bine. O altă lege în acest
sens a fost cea emisă în 1834, care permitea ajutorul săracilor în structurile
prevăzute în acest scop. Ea a reprezentat un pas înainte pentru promovarea
echităţii şi a egalităţii sociale. În acest sens, legea din 1906 a guvernului liberal
venit la putere, a introdus pensii pentru orice persoană ce depăşea 70 de ani. O
schiţă timidă a sistemului naţional de sănătate şi a asigurărilor pentru şomaj apare
în 1911, dar în timp ce şomajul ţinea de competenţa Parlamentului, sănătatea
rămânea în grija societăţilor mutuale.
În noiembrie 1942, pe fondul mobilizării întregii naţiuni în efortul de
război, liberalul William Beveridge a devenit extrem de popular, datorită unui
raport asupra asigurărilor sociale, făcut public la BBC şi în presă. Raportul s-a
transformat în sistem, care proclama dreptul la asigurare socială în caz de
maternitate, şomaj, boală, invaliditate, pensie, un sistem de alocaţii familiale şi un
salar minim. Beveridge urmărea prin noul sistem să elimine problemele pe care
societatea le cunoscuse în perioada interbelică: nevoile, bolile, ignoranţa şi
mizeria. Raportul Beveridge a fost susţinut puternic de către sindicate, Biserica
anglicană şi Partidul laburist. Noile măsuri aplicate începând cu 1948 au pus
bazele unui sistem generalizat dar costisitor de securitate socială. Toţi cei peste
26 de milioane de salariaţi englezi beneficiază astăzi de avantaje sociale: asigurare
de boală, de maternitate şi pentru copii, de pensionare la 60 de ani pentru femei
şi la 65 pentru bărbaţi, diverse alocaţii etc. Cei ce lucrează independent
beneficiază de aceleaşi avantaje, mai puţin asigurarea pentru şomaj. Asigurările
sunt plătite din bugetul Statului şi reprezintă o mare parte din impozitele
populaţiei. Sistemul este relativ rigid şi costisitor însă populaţia îi este foarte
ataşată.
Statul bunăstării (the Welfare State) a devenit una din priorităţile de după
război atât a laburiştilor cât şi a conservatorilor. Deja în 1983, cheltuielile Statului
britanic pentru sănătate, educaţie şi bunăstare reprezentau o mai mare parte din
PIB decât în Canada, SUA sau Japonia. Cu toate acestea, oamenii sunt din ce în
ce mai prost îngrijiţi şi mai săraci. Se cheltuie mult dar fără o direcţie clară,
politicile se schimbă cu fiecare guvern, şi chiar dacă toate perioadele electorale
sunt impregnate de lupta contra sărăciei, odată ajunse la putere, guvernele,
indiferent de culoare, parcă fac invers, în aşa măsură încât P. de Beer se întreabă:
„Se întoarce Anglia în secolul al XIX-lea? a ajuns să se voteze abolirea
salarului minim şi al orelor maxime de lucru în numele flexibilităţii şi a apărării
locurilor de muncă; guvernul a refuzat să semneze Carta Socială Europeană;
protecţia socială, concediile plătite şi reprezentarea sindicală nu mai sunt
garantate” (Beer de P., 1995).
Sistemul de securitate socială a evoluat în timp, oamenii îşi îngrijesc mai
mult sănătatea, tehnica medicală a făcut progrese enorme şi ca urmare speranţa
de viaţă a crescut. De aceea, cea mai mare linie de cheltuieli din cadrul securităţii
44
sociale este cea a sistemului public de sănătate (National Healh Service, NHS), şi
ca urmare, principala problemă în societate fiind finanţarea acestuia.
Sistemul de sănătate britanic este organizat în jurul NHS, sistem integrat
(aceeaşi structură finanţează şi asigură în acelaşi timp serviciile medicale) ce
permite accesul universal la îngrijiri medicale şi care este finanţat prin impozite.
De la crearea sa în 1948 mai multe reforme au încercat să adapteze sistemul noilor
situaţii economice şi orientări ideologice. Cea mai importantă a fost introducerea
mecanismelor pieţei în 1991, sub forma unei qvasi pieţe sau pieţe interne.
Reforma a separat cumpărătorul de prestatarii de servicii medicale şi a introdus
concurenţa între aceştia din urmă, cu scopul de a mări eficienţa. În 1997, Guvernul
laburist nou ales a înlocuit conceptul de concurenţă cu cele de coordonare şi
cooperare, fără însă a abandona ideea de separare între cumpărător şi furnizor de
servicii medicale.
Mai mult de 90% din serviciile medicale sunt furnizate populaţiei de către
NHS, serviciile sociale consumând aproximativ jumătate din bugetul Statului
englez. NHS include farmaciştii, medicii de familie, spitalele etc. şi este unul
dintre cei mai mari angajatori din lume, cu un personal ce depăşeşte un milion de
oameni. NHS are două sectoare: unul în care medicii sunt remunaraţi în funcţie
de numărul de pacienţi şi care funcţionează foarte bine, şi altul, în care ştatul
gestionează activităţile şi cheltuielile, care merge prost. Costurile sunt foarte
ridicate, iar serviciile lasă mult de dorit. Pentru unele intervenţii se aşteaptă ani
de zile, iar spitalele publice au fost încurajate să îşi trimită pacienţii în alte ţări.
Ca urmare, Statul şia diminuat responsabilităţile şi chiar dacă continuă să
plătească spitalele, el nu le mai gestionează.
Ministerul sănătăţii, Department of Health, este responsabil cu serviciile
medicale şi medico-sociale în Anglia. Responsabilităţi aproape identice sunt
deţinute de Ministerul sănătăţii din Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord. În
Anglia, el stabileşte politica de sănătate generală şi asigură tutela NHS printr-una
din ramurile sale, NHS Executive.
Sistemul educaţional britanic a fost creat de către elite pentru a servi
elitelor. Acum, educaţia este obligatorie între 5 şi 16 ani după care cei ce doresc
să facă studii universitare mai trebuie să continue studiile timp de doi ani, după
ce au trecut un examen numit General Certificate of Secondary Education
(GCSE). Un procent foarte mic al absolvenţilor de liceu (20%) îşi continuau
educaţia în 1986 cu studii universitare, în comparaţie cu alte ţări: Franţa (26%),
Germania şi Japonia (30%) şi SUA (56%), după un raport al Băncii Mondiale
(Stephen Gardner, 1988). Universităţile din Anglia sunt autonome şi au puterea
de a acorda propriile lor diplome. Diplomele britanice fiind deosebit de apreciate,
după terminarea studiilor majoritatea oamenilor de ştiinţă şi a inginerilor plecau
în America astfel încât, în anii 70` şi 80` „brain drain” din Anglia depăşea suma
celorlalte ţări europene.
Sistemul educaţional în Marea Britanie este caracterizat printr-o
specializare de la o vârstă destul de fragedă. În comparaţie cu sistemul american,

45
 cel englez, datorită acestei specializări, este monoton, iar studenţii mai puţin
motivaţi. În campusurile americane cerinţa de lucru este zilnică în timp ce în
Anglia, datorită timpului liber din belşug, studiul devine secundar. De aceea, în
timp ce studenţii americani se formează intelectual în Universităţi, cei englezi au
o dezvoltare socială mai accentuată datorită vieţii din afara campusului.
(Barna, Păun, 2009, pp. 262-265)

Organizarea industrială

În general, britanicii au avut o atitudine permisivă faţă de concentrările

industriale, primul act care impunea restrângerea monopolurilor a fost iniţiat la
mijlocul secolului al XX-lea. Industrializarea şi tehnologizarea au adus schimbări
masive în modul de producţie, înlocuind forţa de muncă manuală şi aducând sărăcie
în rândul populaţiei. Condiţiile de viaţă au impus noi legiferări şi creşterea rolului
sindicatelor.

Sindicatele au jucat un rol important în evoluţia condiţiilor de muncă.

Constituite la început pentru a proteja doar muncitorii calificaţi, liderii lor erau
mai mult interesaţi în obţinerea de avantaje pentru aceştia decât de obţinerea de
schimbări majore în sistem. Muncitorii necalificaţi au început să se asocieze doar
prin 1880 însă datorită faptului că managerii şi proprietarii erau concilianţi, de
voie de nevoie, nici aceştia nu au fost radicali în revendicările lor. Patronatul era
conciliant deoarece în caz de probleme, urmând exemplul Statului, ceda asupra
oricărei revendicări, pentru a menţine pacea socială. Puternici şi organizaţi, ei
repercutau apoi concesiile salariale făcute, asupra preţurilor.
Cu timpul, structura socială a evoluat, iar sindicatele (Trade Unions) au
devenit o adevărată forţă politică. Structura lor este diferită faţă de cea a altor ţări
iar conflictele în întreprindere frecvente, din mai multe motive:
- sindicatele sunt foarte mari: aproape jumătate din forţa de muncă engleză
este sindicalizată;
- sindicatele joacă un rol important pe plan politic datorită afilierii lor
Partidului Laburist;
- sindicatele britanice au o tradiţie socialistă bine înrădăcinată;
- majoritatea lor fac parte din una şi aceeaşi confederaţie (TUC - Trade
Union Congress) însă deşi aceasta joacă un rol important în medierea
conflictelor de muncă, nu participă direct la negocierile colective;
- în afara Uniunii Naţionale a minerilor, sindicatele britanice nu sunt
organizate pe industrii ci în funcţie de calificarea oamenilor şi ca urmare,
doi angajaţi ce au posturi aproape similare în aceeaşi firmă, pot fi
reprezentaţi de sindicate diferite;

46
 - sindicatul dintr-o firmă nu este obligat să respecte direcţiile şi negocierile
de la nivel naţional. De aceea este foarte dificil în Anglia, ca negocierile
colective să ducă la înţelegeri durabile.
(Barna, Păun, 2009, pp. 265-268)

Dacă privim la caracteristicile modelului anglo-saxon, ne vom da seama că

ele caracterizează un model ce se găseşte într-o continuă mişcare şi într-un proces
permanent de adaptare. Nu există puncte stabile de echilibru, iar principiile de bază
ale sale, cel al adversităţii şi cel al evoluţiei, îi determină caracterul imprevizibil.
Nu este deloc un model în care intră anumite inputuri guvernamentale ce produc
un output stabilit dinainte şi nici unul în care resursele sunt alocate programat.
Rezultatele sunt spontane şi rezultă din interacţiunea participanţilor la viaţa
economică. Este un sistem al adversităţii în care regulile de joc sunt stabilite de
către piaţă, iar limitele adversităţii de către lege. Este un sistem ce evoluează
continuu, fapt ce determină o regenerare permanentă a ideilor. Ideile mor, însă
oamenilor li se permite să revină pe scena economică, datorită responsabilităţii
limitate pentru întreprinderi şi a legilor pentru faliment. Sistemul anglo-saxon
rămâne unul dintre cele mai actuale modele datorită flexibilităţii sale şi a bazei sale
libertariene dar şi datorită faptului că în economia globală şi liberă este unul dintre
sistemele care s-a adaptat cel mai bine. În ultimii ani, renaşterea economiei engleze
a dovedit capacitatea acestui sistem de a crea bogăţie şi valori însă doar viitorul
ne va arăta dacă se va putea impune faţă de celelalte. (Barna, Păun, 2009, p. 270)

Statele Unite ale Americii

Capitalismul american este acea formă a capitalismului ce urmează forţele
pieţei, ce promovează competiţia, şi are la bază proprietatea privată şi liberul
schimb. Capitalismul american s-a manifestat prin „libertatea comerţului, libertatea
religioasă şi spirit de întreprindere”, principii la care s-au adăugat „bogăţia
resurselor naturale, diversificarea deliberată a economiei în producţia industrială,
minerit şi servicii şi eficienţa politicilor publice întru promovarea creşterii
economice”. (Barna, Păun, 2009, p. 272)

De peste două sute de ani, economia americană a avut la bază două

postulate: acela al bogăţiei nelimitate în resurse naturale şi cel al superiorităţii
incontestabile a libertăţii de întreprindere şi a liberei concurenţe. Au rezultat
iniţiative deosebit de puternice, dar şi o risipă enormă a resurselor şi mari
inegalităţi sociale. Multă vreme, creativitatea şi eficacitatea au mascat aceste
efecte negative, iar contradicţiile şi problemele nu au devenit vizibile decât mai
târziu. Odată cu criza anilor 30’ iar apoi, după cel de-al doilea război mondial, au

47
 început să fie simţite limitele Trezoreriei, care păreau inepuizabile înainte şi de
asemenea să se manifeste efectele supraexploatării dezordonate a spaţiului.
Economia americană a început să fie din ce în ce mai expusă concurenţei altor
ţări, iar superioritatea ei în anumite domenii, să fie în declin.
Aşa a început să se impună şi în SUA puterea Statului cu rol în
reglementarea pieţei, rol de moderator în societate, constructor de infrastructuri,
client al unor întreprinderi, coordonator al unor acţiuni pe termen lung şi mai ales,
cu rol în orientarea întreprinderilor înspre asigurarea dominaţiei pieţelor prin
inovaţie. Cu toate acestea, principiile au rămas cele ale productivităţii şi
eficacităţii. Statul a încurajat în primul rând organismele de cercetare şi de
formare a cadrelor şi şi-a asumat responsabilităţi care să crească încrederea
oamenilor în societate. Criza anilor 30’ a lăsat cicatrici adânci în mintea oamenilor
deoarece ei au realizat că toate eforturile depuse fuseseră în zadar şi de aceea,
America a devenit esenţialmente pragmatică şi inventivă. Indiferent de teorie, ea
renunţă la ce nu este bun şi nu ezită să-şi schimbe drumul dacă necesităţile o cer.
(Barna, Păun, 2009, pp. 272-273)

Privilegiile de care s-a bucurat SUA şi care au contribuit la dezvoltarea

capitalismului american sunt:
1. Stocul de capital acumulat de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial,
măsurat atât prin infrastructura de transporturi, de producţie, de
comunicaţii şi de educaţie cât şi prin activele pe care firmele americane le
posedă în străinătate. Deşi Michel Albert consideră acest stoc de capital
„un avantaj considerabil la pornire” şi „un handicap pentru cei ce vor să
concureze America”, trebuie să remarcăm faptul că ţări ca şi China sau
India, pornite recent în cursa bogăţiei, nu resimt deloc acest handicap în
unele domenii, deoarece posedă alte atuuri.
2. Resursele naturale ale Americii sunt printre cele mai importante din lume.
Michel Albert introduce între acestea şi resursele umane, fapt care ne
poate duce la ideea că acesta le consideră deja ca fiind un avantaj
comparativ şi deci un privilegiu. Însă materia cenuşie existentă în SUA nu
provine exclusiv de pe teritoriul ţării ci în mare parte vine din toate
celelalte colţuri ale lumii. Ea este doar atrasă aici, date fiind condiţiile de
viaţă şi de realizare profesională oferite.
3. Baza tehnologică şi ştiinţifică.
4. Dolarul este fără îndoială moneda de referinţă şi de rezervă cea mai
importantă a lumii. De când sistemul Bretton Woods a înlocuit aurul cu

48
 dolarul, băncile centrale din toată lumea cumpără dolari. Este într-adevăr
un privilegiu pentru SUA să-şi finanţeze economia în propria monedă.
5. Privilegiul culturii este văzut de Michel Albert ca un privilegiu al
„imperiului” dominant. Este adevărat că limba engleză a devenit limba
universală în materie de afaceri, ştiinţă şi tehnologie, că Universităţile
americane formează elitele mondiale şi că mass-media americanizată
reprezintă ansamblul valorilor şi schemelor de gândire de la care se
inspiră lumea întreagă, însă toate acestea s-au impus nu datorită forţei sau
ideologiei ci simplu, datorită calităţii şi preţului. (Barna, Păun, 2009, pp.
282-283)

Statul American

Politicile guvernamentale au fost conduse de filosofia laissez-faire, însă au

existat perioade în care statul a investit în dezvoltarea infrastructurii sau în
agricultură, astfel că până la 1914 economia americană s-a dezvoltat într-un mediu
protecţionist.

În prima perioadă de după independenţă, guvernele americane succesive s-

au abţinut să intervină în economie, însă în apropierea secolului al XX-lea,
consolidarea industriei şi formarea unor puternice grupuri au obligat guvernul să
ia anumite măsuri pentru protecţia micilor întreprinderi. În 1890, Congresul a
emis Sherman Antitrust Act prin care se urmărea eliminarea monopolurilor iar în
1906, legi care obligau comercianţii de alimente să respecte anumite norme de
calitate şi de etichetaj. În sfârşit, în 1913 FED (Federal Reserve Board, Banca
Centrală Americană) a fost înfiinţată pentru a reglementa masa monetară şi a
controla activităţile bancare.
Cea mai mare schimbare în viziunea pe care guvernul federal trebuia să o
aibă a avut însă loc după Marea Criză, când Preşedintele Roosevelt a lansat
politicile „New Deal”, iar Congresul a emis, începând cu 1930, o serie de legi care
au permis creşterea puterii Statului şi au introdus numeroase reguli pentru
economie:
- reglementarea vânzărilor de stocuri;
- permiteau crearea sindicatelor;
- au fixat reguli pentru condiţiile de angajare şi de muncă;
- au instituit ajutorul de şomaj, de pensie şi pentru handicap;
- au iniţiat subvenţionarea agriculturii;
- depunerile bancare au fost asigurate.

De atunci, au fost gândite numeroase prevederi care aveau ca şi scop

protecţia consumatorului şi a angajaţilor. Astăzi, nu există nici un produs în SUA
care să nu fie obiectul vreunei reglementări; pe ambalajul alimentelor trebuie să
apară exact ceea ce conţin, maşinile trebuie să fie testate şi să îndeplinească norme

49
de securitate, preţurile trebuie să fie afişate la vedere peste tot, publicitatea nu are
voie să fie mincinoasă etc. În anii 90’ Congresul a creat mai mult de 100 de agenţii
federale care se ocupă cu diverse reglementări. De la transport până la energia
nucleară, trecând prin comunicare şi angajări, majoritatea dintre ele funcţionează
ca şi agenţii independente, pentru a nu fi supuse unor presiuni politice.
În istoria Statelor Unite, principiile laissez-faire au alternat cu cele
intervenţioniste marcate de cele două tipuri de reglementări. În ultimii 25 de ani,
atât guvernul liberal cât şi cel conservator au încercat să reducă nivelul
reglementărilor în anumite domenii dar le-au ridicat în altele. În general însă,
liberalii au fost mai înclinaţi în promovarea unor obiective non economice, în timp
ce conservatorii vedeau în acestea scăderea eficienţei în afaceri.
Sunt diferenţe culturale între economia americană şi cea europeană;
europenii au în medie o rată a cheltuielilor publice care atinge 50% din PIB în
timp ce în SUA ea ajunge la doar 30%. Anglia este ca de obicei undeva între
acestea, la 40%. În ce priveşte rata economiilor făcute de populaţie, structura lor
este şi mai diferită. Michel Albert vorbeşte în acest caz despre ţări „furnică”, cum
ar fi Germania şi Japonia şi de ţări „greiere”, cum ar fi SUA, care trăiesc din
datorii, cu banii împrumutaţi de la ţările furnici (Albert, 1994).
(Barna, Păun, 2009, pp. 286-287)

Sistemul social şi educaţional

O mare parte din sistemul educativ şi din cel de sănătate sunt publice.
Amândouă intră în clasificarea pe care a făcut-o Michel Albert (1991, p.64) între
bunuri publice, mixte şi private, în cadrul bunurilor mixte, deoarece domeniul
public se întrepătrunde cu cel privat.
Guvernul furnizează multe tipuri de ajutoare. Oferă burse de studii pentru
elevi şi studenţi, ajută pe cei în dificultate şi susţine programe private ce au ca
scop ajutorul pentru oameni. Securitatea socială este finanţată în SUA prin
cotizaţii ale angajatorilor şi angajaţilor cât şi din bugetul guvernamental finanţat
prin impozite. Sunt apoi numeroase programe sociale cum ar fi Medicaid şi
Medicare, care plătesc îngrijirea medicală pentru bătrâni şi pentru cei cu venituri
mici. De asemenea guvernul asigură Food Stamps, ajutoare pentru hrană şi pentru
îngrijirea copiilor familiilor sărace. Majoritatea programelor îşi au originea în
„New Deal”-ul preşedintelui Roosevelt, pus în practică între 1933 şi 1945 ca un
răspuns la Marea Criză. Esenţa reformelor lui Franklin D. Roosevelt a fost
credinţa că sărăcia rezultă mai degrabă din cauze sociale şi economice decât din
decădere morală personală. Această viziune a repudiat credinţa şi ideea comună a
puritanismului britanic, în care succesul era o favoare a lui Dumnezeu în timp ce

50
 sărăcia şi eşecul manifestau nemulţumirea Lui. Adoptarea legii Social Security
Act din 1935 a inaugurat un sistem naţional în cadrul căruia cei cu venituri prea
mici pentru a putea contribui, beneficiau totuşi de asigurări de pensie şi şomaj.
În general, americanii nu sunt asiguraţi pentru boală decât în măsura în
care fiecare, individual sau prin întreprinderea unde lucrează, plăteşte o asigurare
privată. Este adevărat că nu există un sistem de securitate socială ca şi în Europa,
însă oamenii săraci din SUA pot beneficia de asistenţa unor spitale publice. [...]
Sistemul educaţional american poate fi considerat ca fiind performant, mai
ales în ceea ce priveşte studiile universitare. El atrage în fiecare an pe cei mai
buni studenţi din toată lumea. Nu există în SUA un sistem educaţional comun
tuturor statelor, deşi guvernul federal are numeroase competenţe în domeniu.
Fiecare stat federat are un Department of Education care specifică orientările
sistemului educaţional. Şcolile publice sunt finanţate în mare măsură din bugetul
local, iar controlul şcolilor cât şi politica generală, se efectuează tot la acest nivel.
Universităţile americane dispun de o bază materială şi informaţională de
neegalat; două treimi din locurile de studiu sunt oferite de Universităţile publice,
aflate într-o permanentă concurenţă cu cele private pentru atragerea de fonduri şi
de noi studenţi. În medie, aproximativ 36% din fonduri provin din surse private,
28% din bugetul statului, 27% din taxele plătite de studenţi şi doar 6,6% din
bugetul Statului Federal (L. Mihuţ, B. Lauritzen, 1999, p.174). Datorită proporţiei
importante a finanţării locale, există diferenţe mari între statele bogate şi cele mai
puţin bogate, Universităţile încercând de aceea, să atragă câţi mai mulţi studenţi
străini. Cu aproximativ 100.000 $/ an cât lasă un străin venit să studieze în SUA,
nu numai Universităţile au un rezervor de oxigen suplimentar dar chiar şi
economia americană, deoarece la nivelul zecilor de mii de studenţi străini aceasta
înseamnă câteva miliarde de dolari pe an.
(Barna, Păun, 2009, pp. 287-290)

Organizarea industrială

Standard Oil a fost primul trust american care a luat naştere în 1882 prin
consolidarea administrativă a unei alianţe formată din 40 de firme. Încă de la acea
vreme companiile americane mari au început să fie percepute ca un pericol pentru
economie, astfel că statul s-a văzut nevoit să introducă legi care să asigure
competiţia şi să limiteze monopolurile. Astfel, în 1890 a fost emis Sherman Act, act
legislativ prin care Congresul a declarat ilegală orice piedică asupra concurenţei.

Managementul american începe să devină ştiinţific încă de la sfârşitul

secolului al XIX-lea, iar cartea lui Frederick Winslow Taylor „Principles of
scentific management” ajunge una dintre cele mai admirate cărţi de la începutul
secolului al XX-lea.
Pe tot parcursul acelui secol, managementul a cunoscut o importanţă
crescătoare în evoluţia afacerilor. Economia americană s-a dezvoltat la fel ca şi

51
 nevoia de manageri care să se descurce în complexitatea ei. Managerul american
are însă o autonomie mult mai mare decât cel german sau japonez. El era absolvit
de supravegherea bancară sau guvernamentală şi niciodată, în timp de pace, vreo
agenţie guvernamentală sau vreun minister nu a exersat cea mai mică presiune
pentru impunerea vreunui plan. De asemenea managerii au fost destul de izolaţi
de proprietari, datorită structurii dispersate a acţionariatului în America. Ei au
putut astfel lua decizii rapide şi şi-au câştigat independenţa în orientările
strategice ale întreprinderilor. S-au putut orienta înspre scopuri pe termen lung şi
au putut ignora, în parte, cererile pentru dividende mai mari ale acţionarilor. Într-
o perioadă recentă s-a vorbit despre dictatura managerilor, deoarece după
practicile moderne ei au o mare parte din venit variabil în acţiuni, iar unii deţin
părţi importante din întreprinderea pe care o conduc. Este totuşi evident faptul că
viziunea lor operează pe termen mai lung decât a managerilor britanici, unde
structura familială este mai sensibilă la alocarea dividendelor.
(Barna, Păun, 2009, pp. 292-293)

Economia SUA rămâne una dintre cele mai deschise ale lumii, ea situându-
se pe locul întâi în ce priveşte schimburile comerciale. Această deschidere
contribuie favorabil asupra dinamismului pieţei muncii şi cu toate că numeroase
întreprinderi participă la mişcările de delocalizare, în general, economia şi consumul
au de câştigat.

Întrebări şi teme de reflecţie:

1. Cum definiţi principiul adversităţii?

2. Care sunt factorii care explică gigantismul american?
3. Ce principii stau la baza organizării sistemului social în ţările anglo-
saxone?
4. Care sunt caracteristicile sindicatelor britanice?
5. Care sunt diferenţele dintre managementul britanic şi cel american?

52