UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE ADMINISTRAREA AFACERILOR INTERNAȚIONALE –

ECONOMIE ȘI AFACERI INTERNAȚIONALE

Politica agricolă comună și cerere de finanțare pentru dotarea unei

ferme vegetale prin achiziția unor echipamente specifice

DISCIPLINA : ECONOMIE EUROPEANĂ

TITULAR : LECTOR UNIV.DR COSMIN STOICA

STUDENT : VĂDUVA D. IOANA-LARISA

ANUL 2 ,GRUPA A 3A
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT : IFR
NR MATRICOL : 8598

BUCUREȘTI- 2021

CUPRINS :
1. Politicile Uniunii Europene și înființarea lor
2. Bugetul Uniunii Europene
3. Politica comună agricolă a Uniunii Europene
 • 3,1 Istoricul Politici Comune Agricole ( PAC )
• 3.2 Obiectivele Politicii Agricole Comune
• 3.3 Principiile Politici Comune Agricole
• 3.4.Structura PAC
• 3.5 Finanţarea măsurilor de Politică Agricolă Comună
• 3.6 Avantajele PAC
• 3.7 Politica de mediu ca şi politică transversală
4. Cerere de finanțare pentru dezvoltarea

1. Politicile Uniunii Europene și înființarea lor

Domeniile în care UE poate interveni și reglementa și, astfel, concepe și implementa

politici comune sunt strict delimitate prin tratatele UE.
 Tratatul de la Lisabona grupează astfel competențele UE:
 competenţe exclusive: domenii în care numai UE poate legifera şi adopta acte
obligatorii din punct de vedere juridic, precum politica în domeniul concurenţei,
politica comercială comună, uniunea vamală sau politica monetară pentru zona euro.
 competenţe partajate: domenii în care şi UE şi statele membre au dreptul de a legifera
şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic precum : piaţa internă, agricultură
şi pescuit, transport şi reţele transeuropene, energie, coeziune economică şi socială.
 acţiuni de sprijin, coordonare sau complementare: domenii în care Uniunea intervine
numai ca sprijin, coordonare, completare a acţiunilor întreprinse de statele membre,
care păstrează o foarte mare libertate de acţiune şi rămân principalele responsabile faţă
de cetăţeni, precum domeniul culturii, educației, politicii industriale etc.;
 coordonarea în domeniul politicilor economice şi al ocupării forţei de muncă; o
politica externă și de securitate comună, care este definită și pusă în aplicare de către
Consiliul European.
 securitatea națională a rămas în responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.
2. Bugetul Uniunii Europene

Finanțarea politicilor și acțiunilor UE se face prin intermediul bugetului UE.

Bugetul reprezintă un instrument financiar cu semnificație politică, deoarece implică
resurse opțiuni politice distincte, în raport cu anumite sectoare economice și/sau regiuni.
Procedurile bugetare specifice se sprijină pe tratatele UE, pe o legislație specifică
(regulamente, decizii) și pe existența unor acorduri interinstituționale negociate și agreate de
instituțiile UE.
”Bugetul UE implică atât politici de distribuire, cât și de redistribuire. Acest lucru a
făcut ca, pe parcursul procesului de integrare europeană, diferitele chestiuni bugetare să se
„amestece inevitabil cu dezbaterile privind natura UE, competențele instituțiilor UE și
echilibrul dintre nivelul european și cel național de guvernanță”- ” (Wallace, 2011)
Resursele bugetare ale UE includ următoarele categorii de venituri:
• resurse proprii tradiționale- taxe vamale asupra importurilor și prelevări asupra importului
de zahăr;
• resurse proprii provenite din TVA- prelevarea unei cote uniforme de 0,3% asupra bazei
armonizate a TVA;
• resurse proprii bazate pe Venitul National Brut - un procent standard din VNB național;
• alte surse (reprezintă circa 1% din volumul total al veniturilor): impozite și alte prelevări
asupra personalului din instituțiile UE, amenzi, dobânzi, contribuții ale statelor din afara UE .
Limitele și principalele priorități (structura modului în care vor fi cheltuiți banii din
bugetul UE) se stabilesc pe perioade de cel puțin 5 ani, prin negocieri între Comisie,
Parlament și Consiliu, care duc la semnarea unui acord interinstituțional.
Cadrul financiar multianual actual acoperă o perioadă de 7 ani (2014-2020) și include
un volum de 960 miliarde euro (angajamente bugetare). Banii sunt alocați pe cinci mari
categorii de cheltuieli, care corespund domeniilor de activitate ale UE, respectiv
• Creștere inteligentă și inclusivă:
 competitivitate pentru creșterea economică și ocuparea forței de muncă (acoperă domenii
precum cercetarea și inovarea, educația și formarea, rețele transeuropene de energie,
transport, telecomunicații, dezvoltarea întreprinderilor etc.): 125,61 miliarde euro;
 - coeziune economică, socială și teritorială (acoperă politica regională): 325,15 miliarde
euro;
• Creștere durabilă, resurse naturale (acoperă politica agricolă comună,
politica de pescuit, politica de mediu): 373,18 miliarde euro;
• Securitate și cetățenie (acoperă justiția și afacerile interne, protejarea
frontierelor, politica de imigrație și azil, sănătatea publică, protecția
consumatorilor, cultura, tinerii, dialogul cu cetățenii): 15,69 miliarde euro;
• Europa în lume (politica externă, ajutorul pentru dezvoltare, ajutorul umanitar
– cu excepția Fondului European de Dezvoltare): 58,71 miliarde euro;
• Administrație (cheltuielile administrative ale instituțiilor UE, pensiile, școlile
europene): 61,63 miliarde euro.

3. Politica agricolă a Uniunii Europene

3.1 Istoricul Politicii Comune Agricole

Uniunea Europeana consideră că agricultura ocupă un loc special în structura sa
economică şi socială, atât prin conţinut, cât şi prin relevanţa la nivelul fiecărui individ.
UE susţine că populaţia agricolă şi rurală necesită o politică protecţionistă de preţuri
combinată cu o politică pe termen lung care să vizeze dezvoltarea rurală, mai ales în zonele
periferice şi mai puţin dezvoltate. În absenţa unui sprijin oficial, preţurile produselor agricole
tind să scadă, în timp ce preţurile la materiile prime şi la alte produse industriale, pe care
fermierii trebuie să le achiziţioneze, cresc.
Exisă o discrepanță între traiul celor din mediul urban și cel rural și de aceea se
considera necesară egalizarea nivelului de trai prin creșterea productivității în agricultură. În
acelaşi timp, susţinerea venitului în spaţiul rural a fost încurajată oficial, prin intermediul
valorii adăugate prin fermele specializate, la produsele agricole finale, precum şi la activităţile
neagricole (turismul rural).
În cadrul Conferinţei pregătitoare a PAC de la Messina, din 1955, s-a decis ca
agricultura să fie inclusă în sistemul “pieţei comune”. În urma acestei decizii partenerii
trebuiau să hotărască dacă vor aplica în cazul agriculturii numai regulile generale ale liberului
schimb şi concurenţei sau dacă trebuiau stabilite reguli separate pentru sectorul agricol.
Ca urmare, în textul final al Tratatului de la Roma, încheiat la 5 martie 1957, statele
semnatare au convenit instituirea unei combinaţii între aceste reguli speciale şi aplicarea
generală a principiilor pieţei comune în agricultură. În Tratat, se specifică faptul că agricultura
este supusă regulilor comerciale şi competiţionale care se aplică în Comunitatea Europeană.
La momentul în care cei şase membri ai Comunităţii Economice Europene încercau să
înfiinţeze o piaţă comună, ei foloseau diverse taxe vamale, taxe variabile, subvenţii pentru
producţie şi metode de intervenţie pe piaţă, astfel încât să-şi protejeze pieţele de “efectele
negative ale importurilor” şi să susţină preţurile propriilor fermieri.

Politica Agricolă Comună (PAC) este cea mai veche şi cea mai integrată dintre politicile
comune adoptate de Comunitatea Economică Europeană în cadrul Tratatului de la Roma din
1957, fiind lansată efectiv în anul 1961. Geneza ei a fost o reacţie la problemele alimentare
care au urmat celui de-al doilea război mondial, respectiv scăderea dramatică a producţiei
agricole în special în Franţa şi Germania, urmată de creşterea importurilor din America cu
consecinţe negative asupra balanţei comerciale.
Politica Agricolă Comună a contribuit substanţial la procesul de integrare economică,
prin fluidizarea comerţului european cu produse agricole datorat atât desfiinţării taxelor
vamale şi practicării tarifului vamal comun extern, ceea ce a impulsionat producţia şi
exporturile, cât şi creşterii productivităţii muncii în agricultură, a veniturilor fermierilor,
urmare a mecanizării din anii 1950 şi implementării progresului tehnic.
Pentru a evita redeschiderea unor conflicte soaciale guvernele au început să adopte
măsuri de protecţie vamală şi sprijinire a producţiei, variabile ca formă şi intensitate de la o
ţară la alta, iar ca urmare a practicării unei politici protecţioniste, producţia agricolă a crescut
independent de cerere, ceea ce a generat surplusuri.
O altă problemă a fost aceea a existenţei unui excedent de ofertă de muncă în
agricultură, consecinţă a mecanizării în această ramură a economiei,având drept consecinţă o
reducere a veniturilor nete în agricultură.
Toate aceste probleme au culminat cu ideea unei reglementări europene a pieţei pentru
produsele agricole (iniţiată de Olanda) care să garanteze stabilitatea şi continuitatea
exporturilor, precum şi protejarea veniturilor fermierilor.
3.2 Obiective PAC

 creşterea productivităţii prin promovarea progresului tehnic şi prin utilizarea

optimă a factorilor de producţie, îndeosebi a forţei de muncă;
 stabilizarea pieţei: achiziţionarea excedentelor de producţie la preţuri garantate şi
crearea de stocuri;
 preţuri rezonabile pentru consumatori;
 sporirea veniturilor fermierilor.
 să contribuie la combaterea schimbărilor climatice și la gestionarea durabilă a
resurselor
 sporirea ofertei de produse agricole

3.3 Principiile Politici Comune Agricole

Principiile care stau la baza PAC ţin de natura politicilor protecţioniste aplicate de
Franţa şi Germania la mijlocul sec. al XIX-lea şi a primelor mecanisme de stabilizare a
cursurilor de schimb.
Principiile PAC definesc o piaţă unificată, dar protejată faţă de piaţa mondială, având
anumite trăsături particulare, respectiv :
- politică puternic orientată spre o piaţă agricolă internă comunitară;
- politicile agricole naţionale au fost înlocuite, pentru marea majoritate a
producţiei agricole, de reglementări comune de funcţionare a pieţelor şi
comercializare a produselor;
- politică consumatoare de resurse financiare impresionante. Politica agricolă
consumă, prin sistemul complex de subvenţii şi alte stimulente financiare, circa
jumătate din bugetul comun;

Cadrul instituţional care reglementează piaţa comună a produselor agricole ţine seama
de următoarele principii:
a. existenţa pieţei unice care permite libera circulaţie a produselor între statele
membre (acest lucru este posibil numai prin utilizarea de mecanisme comune,
cum ar fi preţurile unice);
 b. preferinţa comunitară care desemnează faptul că produsele agricole din UE vor
avea condiţii mai avantajoase decât ale produselor importate. Preferinţa
comunitară constă în protejarea pieţei europene printr-o taxare a importurilor
(prelevări) şi o subvenţionare a exporturilor (restituiri).
c. susţinerea cursurilor - Acest regim de susţinere a cursurilor se aplică la mai
mult de 70% din producţia comunitară, în special la produse lactate, la cereale,
zahăr, carne de vită şi oaie.
d. - solidaritatea financiară, ceea ce înseamnă că bugetul UE va suporta toate
cheltuielile rezultate din aplicarea PAC. Solidaritatea financiară este asigurată
prin Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA). Fondul este
finanţat în special din prelevările la importuri şi dintr-o fracţiune a TVA colectată
de fiecare stat.
3.4 Structura Politicii Comune Agricole
Instituţiile implicate în elaborarea şi gestionarea măsurilor de politică agricolă comună sunt:
 Consiliul UE pentru Agricultură şi Pescuit- asigură puterea legislativă, deciziile fiind adoptate
cu majoritate calificată
 Parlamentul European- are doar un rol consultativ, fiind asistat de Comitetul AGRI, organ
permanent
 Comisia Europeană are două atribuţii majore, cea a iniţiativei legislative şi cea a
implementării PAC. Comisia este asistată de Comitete, respectiv :
 Comitete pentru managementul organizaţiilor comune de piaţă (câte unul pentru
fiecare organizaţie comună de piaţă)
 Comitete de reglementare (cu rol consultativ în elaborarea legislaţiei orizontale)
 Comitete consultative (formate din reprezentanţi ai grupurilor de interes).
Securitatea alimentară intră în atribuţiile Autorităţii Europene pentru Securitatea
Alimentelor, organizaţie independentă creată în ianuarie 2002, cu rol consultativ pe
lângă Comisie

Politica agricolă este construită în jurul a doi piloni:

1 - organizaţiile comune de piaţă care cuprind măsurile comune de reglementare a
funcţionării pieţelor integrate ale produselor agricole
2 – dezvoltărea rurală şi cuprinde măsuri structurale ce au în vedere dezvoltarea
armonioasă a zonelor rurale sub aspectul social, al diversităţii activităţilor, al calităţii
produselor, al protejării mediului.

Pilonul 1 – organizațiile comune de piață

Pentru realizarea obiectivelor PAC definite în Tratatul de la Roma, s-a construit un

sistem complex de reguli şi mecanisme care reglementează producţia, comerţul şi
prelucrarea produselor agricole, grupate sintetic sub denumirea de organizaţii comune
de piaţă.
Pentru implementarea măsurilor comune de reglementare a pieţelor, UE are la dispoziţie
următoarele instrumente: preţurile, intervenţia pe piaţă, ajutoarele financiare, cotele de
producţie, protecţia vamală comună.

a) Preţurile
 Un sistem agricol organizat necesită o finanţare masivă de susţinere a preţurilor.
Finanţarea s-a asigurat prin intermediul Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă
(FEOGA), care a deţinut permanent ponderea cea mai ridicată în totalul cheltuielilor bugetului
comunitar. Anual se stabilesc de către Consiliu trei niveluri de preţ pentru produsele de sub
incidenţa PAC: preţul indicativ, preţul de intervenţie, şi preţul prag.
• Prețul indicativ este preţul la care Consiliul recomandă comercializarea
produselor agricole pe Piaţa Internă. Preţurile indicative sau preţurile de orientare
sunt preţuri normative medii pe care producătorii doresc să le obţină, fiind de fapt
o formă de echitate de la care se porneşte în mecanismul de stabilire a preţurilor
prin intervenţii ale autorităţilor comunitare.
• Preţul de intervenţie este preţul minim garantat care poate fi obţinut pentru
producţia comercializată pe piaţa internă. Comunitatea intervine prin achiziţia şi
stocarea produsului respectiv, nepermiţând scăderea preţului de piaţă sub preţul
de intervenţie şi asigurând fermierilor garanţia unor venituri minime.
• Preţul prag este preţul sub care importurile de produse agricole nu pot pătrunde
în Uniunea Europeană. Nivelul preţului prag se obţine prin aplicarea taxelor
vamale la nivelul preţului mondial. Iniţial, taxele vamale erau variabile, în funcţie
de variaţiile preţului mondial.

b) Intervenţia pe piaţă (stocarea)

Atunci când preţurile de piaţă ale unor produse ating niveluri mai mici sau
apropiate de cele stabilite prin sistemul preţurilor de intervenţie, agenţii autorizate cumpără şi
stochează aceste produse pentru a restabili nivelul preţului. Produsele stocate sunt fie
revândute când se restabileşte echilibrul pe piaţă, fie exportate la preţuri derizorii pe pieţele
internaţionale, fie distruse.

c) Ajutoarele financiare (subvenţii)

Această categorie cuprinde: plăţi directe şi alte ajutoare financiare, şi refinanţări la
export.
• Plăţi directe
Plăţile directe sunt formate din ajutoarele pentru producţie şi plăţile compensatorii.

• Subvenţiile
Se aplică produselor al căror consum ar fi descurajat în situaţia unui preţ prea mare,
obţinut spre exemplu prin impunerea unui nivel ridicat al protecţiei vamale. Rolul subvenţiilor
este dublu: pe de o parte, preţul pentru consumatori este menţinut la un nivel rezonabil, iar pe
de altă parte, veniturile producătorilor rămân ridicate.
• Plăţile compensatorii
Au fost introduse pentru a compensa pierderile suferite de fermieri în urma scăderii
nivelurilor preţurilor de intervenţie înspre preţurile de pe piaţa mondială. Plăţile
compensatorii se acordă fie sub forma unei sume anuale fixe la hectar - indiferent deci de
cantitatea produsă -, fie pe cap de animal.
• Alte ajutoare financiare
Producătorii agricoli mai pot primi diverse alte ajutoare financiare, acordate fie din
bugetul comun, fie individual de către statele membre, în ambele situaţii cu respectarea
condiţiilor stabilite de Comunitate. Ajutoare financiare suplimentare se acordă: dacă există
calamități naturale, dacă cultivă produse pentru biomasă, dacă se comercializează produse
lactate, etc..

d) Cotele de producție
Cotele de producție sunt stimulentele financiare acordate producătorilor agricoli care îi
determină pe aceştia să producă mai mult pentru a câştiga mai mult. Cotele reprezintă
cantităţile maxime admise pentru producţia anumitor produse și se stabilesc anual la nivel
comunitar, iar apoi se negociază şi se repartizează pe ţări, şi în continuare pe ferme, la nivelul
naţional. Pentru producţia în surplus faţă de cotă, fermierii sunt fie penalizaţi, fie preţul de
intervenţie pentru anul agricol următor scade.

e) Protecția vamală comună

În general, pentru realizarea importului produselor agricole în Uniunea Europeană este
necesară obţinerea unei licenţe de import – condiţionată de constituirea unui depozit până în
momentul în care importatorul dovedeşte că produsele sale respectă normele sanitare şi
fitosanitare, precum şi cerinţele de calitate europene - şi plata taxelor vamale.

Pilonul 2 – Dezvoltarea rurală

Sunt două motive majore care justifică necesitatea unei abordări în această direcţie:
 primul, este dat de proporţia foarte mare (80%), pe care o deţin suprafeţele agricole
raportate la suprafaţa Uniunii Europene.
 al doilea este obiectivului primordial de coeziune economică şi socială al Uniunii
Europene.
Obiectivele politicii de dezvoltare rurală sunt:
 Ameliorarea exploataţiilor agricole
 Garantarea siguranţei şi calităţii produselor agricole
 Asigurarea unor niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor
 Protecţia mediului
 Dezvoltarea de activităţi complementare şi alternative generatoare de locuri de
 muncă, pentru a contracara procesul de depopulare a zonelor agricole şi a întări
 substanţa economică şi socială a zonelor rurale
 Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă în zonele rurale şi promovarea egalităţii de
şanse.

Măsurile de politică de dezvoltare rurală sunt de două feluri:

a) măsuri însoţitoare:
 - Pensionarea anticipată. - se acordă sprijin financiar pentru fermierii şi lucrătorii
agricoli în vârstă de peste 55 de ani care se retrag din activităţile/muncile agricole cu
caracter comercial înainte de vârsta legală de pensionare.
- Agricultura ecologică - se acordă sprijin financiar pentru promovarea metodelor de
producţie agricolă care au în vedere protejarea mediului înconjurător şi conservarea
patrimoniului rural.
- Exploatarea zonelor defavorizate- se acordă sprijin financiar pentru fermierii din
zonele defavorizate (cum ar fi cele montane) sau cele cu probleme specifice de mediu,
pentru a se asigura continuitatea exploatării terenurilor, un standard de viaţă echitabil
pentru fermieri, conservarea peisajului ambiant, şi protejarea mediului.
b) măsuri de modernizare şi diversificare a exploataţiilor agricole:

- Investiţii - se acordă sprijin financiar pentru investiţiile în exploataţiile agricole (spre

exemplu, echipamente agricole) care au ca scop eficientizarea producţiei,
diversificarea acesteia, îmbunătăţirea calităţii produselor, inclusiv prin standarde de
igienă şi sănătate, protejarea mediului, sau îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale
animalelor.
- Instalarea fermierilor tineri – se acordă sprijin pentru înfiinţarea de ferme de către
persoanele în vârstă de cel mult 40 de ani, care nu au mai condus o fermă agricolă
anterior.
- Activităţi de formare profesională, în special în domeniile calităţii produselor şi
protejării mediului.
- Conservarea şi protejarea pădurilor - se acordă sprijin financiar persoanelor fizice,
asociaţiilor sau autorităţilor locale pentru ocrotirea patrimoniului forestier, incluzând
activităţi de împădurire, ameliorarea tehnicilor de exploatare forestieră, prelucrarea şi
comercializarea produselor forestiere.
3.5 Finanţarea măsurilor de Politică Agricolă Comună

Măsurile de politică agricolă comună sunt finanţate din bugetul comunitar, prin
intermediul Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA).
Constituirea FEOGA reprezintă concretizarea principiului solidarităţii financiare
care presupune că unele ţări subvenţionează în parte agricultura altor ţări.
FEOGA-orientare reprezintă, alături de Fondul European de Dezvoltare Regională,
Fondul Social European, şi Instrumentul Financiar pentru Orientare în domeniul Pescuitului,
unul din cele patru Fonduri Structurale care finanţează restructurarea economică şi socială a
zonelor mai puţin dezvoltate ale Uniunii Europene.
Fondurile alocate FEOGA-orientare sunt consumate pe bază de programe de
dezvoltare multianuală, prezentate de statele membre la începutul fiecărui exerciţiu financiar.
Spre deosebire de măsurile de piaţă, măsurile de dezvoltare rurală necesită
cofinanţarea statelor membre.
FEOGA este administrat de un Comitet cu rol consultativ, format din reprezentanţi
ai statelor membre şi ai Comisiei. La nivelul statelor membre, structurile operaţionale care
gestionează transferurile financiare agricole sunt Agenţiile de Plată.

Programul Leader este un program comunitar al cărui scop constă în încurajarea,

la nivel european, a parteneriatelor şi schimbului celor mai bune practici, în vederea
promovării unei agriculturi durabile. Conceptul de agricultură durabilă se referă la
administrarea resurselor naturale pe baze raţionale, care să conducă la prezervarea lor pe
termen lung.

3.6 Avantajele PAC

-asigurarea unui nivel de viaţă decent pentru producatorii agricoli;

-asigurarea unor preţuri echitabile ale produselor pentru consumatori;
-creşterea calităţii produselor agroalimentare ca urmare a respectării standardelor
comunitare;
-protejarea mediului şi respectarea standardelor de bunăstare a animalelor ;
-subvenţii consistente pentru fermieri din fondurile comunitare
- posibilitatea creşterii economice în zonele sărace ca urmare a aplicării
programelor de dezvoltare rurală;
-creşterea investiţiilor străine în agricultură şi industria alimentară.

3.7 Politica de mediu ca şi politică transversală

Sistemul de sprijinire a veniturilor agricole prin intermediul preţurilor a condus la
folosirea unor tehnici de producţie intensive (îngrăşăminte, fertilizatori, monoculturi), pentru
obţinerea de producţii cât mai mari şi astfel de venituri cât mai ridicate. Aceste măsuri au
determinat degradarea treptată a calităţii solului, apei, aerului, bio-diversităţii naturale, şi
diversităţii peisajului.
Măsurile de politică agricolă comună care vizează protejarea mediului sunt:
 Condiţionalitatea numită astfel tocmai deoarece condiţionează acordarea plăţilor
directe de respectarea unor anumite standarde de mediu, stabilite la nivel Comunitar şi
naţional.
 Includerea cerinţei de protecţie a mediului printre criteriile de selecţie ale proiectelor
de dezvoltare rurală, cu precădere cele de investiţii
 Acordarea de sprijin, în cadrul pilonului 2 al PAC, pentru măsuri de promovare a
metodelor de producţie agricolă care au în vedere protejarea mediului înconjurător şi
conservarea patrimoniului rural (metode de agricultură ecologică).
 Acordarea de sprijin, în cadrul pilonului 2 al PAC, pentru exploatarea suprafeţelor
agricole din zone cu probleme specifice de mediu
 Acordarea de sprijin, în cadrul pilonului 2 al PAC, pentru protejarea şi conservarea
patrimoniului forestier