Politicile comunitare europene au în vedere direcţii comune de acţiune ale ţărilor

membre UE pe diferite componente ale vieţii economico-sociale. Astfel, există politici

comunitare comune în domeniul comercial, agricol, industrial, regional, monetar, …

Politica comercială a Uniunii Europene

Primul obiectiv al politicii comerciale iniţiale a Comunităţilor Economice Europene

a fost constituirea unei uniuni vamale, instrumentul principal fiind tariful vamal comun,
intrat în vigoare la 1 iulie 1968. Prin tarif vamal înţelegem un catalog ce cuprinde
nomenclatorul/lista mărfurilor supuse impunerii vamale – împărţite pe categorii şi zone de
provenienţă şi taxele vamale aferente fiecărui produs.
Responsabilitatea comunitară în domeniul comerţului exterior aparţine Comisiei
Europene şi Consiliului European. De-a lungul timpului, au existat controverse: ţări
precum Franţa sau Italia au solicitat o protecţie tarifară mai ridicată, spre deosebire de
Germania sau de ţările BENELUX. Ca urmare a participării la rundele internaţionale de
negociere comercială din cadrul GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ),
Comunitatea Europeană şi-a redus treptat nivelul de protecţie, în primul rând la produse
industriale, dar şi la produse agro-alimentare, în special după Runda Uruguay. La ora
actuală, nivelul protecţiei comerciale a UE este apropiat de cel al SUA, dar peste nivelul
Japoniei, fiind estimată la 14-15% ad-valorem, determinată în special de numeroasele
bariere netarifare (în număr de peste 6500 de cazuri la nivelul anilor ’90, echivalent cu 7%
ad-valorem).
Trecerea la piaţa unică a generat temeri cu privire la extinderea aplicării acestor
categorii de bariere, ori că se vor crea presiuni pentru acordarea anumitor compensaţii în
schimbul renunţării la aceste obstacole comerciale, temeri confirmate mai ales la unele
categorii de produse, precum: textile, autovehicule, încălţăminte sau banane. Economistul
Ph. Rollet susţinea că există sectoare cu o importanţă fundamentală pentru creşterea
productivităţii şi competitivităţii economiei unei ţări, care trebuie protejate.
Uniunea Europeană a încheiat mai multe acorduri comerciale, multe dintre ele cu
state în curs de dezvoltare din Africa, zona Pacific-Caraibe, Asia şi America Latină, dar şi
acordurile de asociere cu 10 ţări din Europa de Est, semnate la începutul anilor ’90. De
asemenea, este în vigoare încă din anii ’70 acordul de liber schimb cu ţările AELS
(Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) şi, totodată, UE este parte a SGP – Sistemul
Generalizat de Preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii din cadrul UNCTAD
(Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), practicând taxe vamale preferenţiale la
importul unor produse din ţări în curs de dezvoltare.
La momentul aderării la Uniunea Europeană, fiecare stat membru trebuia să renunţe
la înţelegerile comerciale bi/multilaterale încheiate cu terţe ţări, devenind în mod automat
parte a acordurilor economice şi comerciale ale UE. În această situaţie s-a aflat şi România
la 1 ianuarie 2007, menţionând însă că majoritatea înţelegerilor comerciale preluate de
către ţara noastră în calitatea de membră a Uniunii erau încheiate în condiţii mai favorabile
decât vechile acorduri bilaterale pe care România le avea cu alţi parteneri externi. De
asemenea, momentul aderării a marcat pentru România şi schimbarea statutului economic
internaţional, devenind din ţară în curs de dezvoltare la 31 decembrie 2006, ţară dezvoltată
la 1 ianuarie 2007. Peste noapte, România s-a transformat din ţară primitoare de preferinţe
vamale în cadrul SGP, în donatoare de concesii comerciale pentru ţările sărace ale lumii.
 Politica agricolă comună a Uniunii Europene

Politica agricolă comunitară (PAC) a fost definită mai întâi prin Tratatul de la Roma
din 1957, fiind lansată de facto în 1961. Este cea mai veche politică comunitară, ea
generând de-a lungul anilor realizări remarcabile în domeniul modernizării exploataţiilor şi
creşterii randamentelor agricole. De altfel, piaţa comună (PC) s-a constituit pentru prima
dată în domeniul agricol.
PAC a fost prima beneficiară a politicii comerciale, fermierii beneficiind de protecţie
faţă de concurenţii externi, dar având libera circulaţie a produselor agricole în spaţiul
comunitar. PAC este susţinută puternic de politica bugetară, mai mult de jumătate din
fondurile comunitare mergând către agricultură.
PAC are şi contestatari, atât din exterior (Statele Unite ale Americii având astfel un
concurent major pe piaţa agricolă mondială), cât şi din interior (Germania, de pildă, dorind
redistribuirea contribuţiilor pentru fondurile destinate agriculturii europene). Au existat, de
asemenea, contestări dure din partea fermierilor europeni împotriva măsurilor de
raţionalizare a producţiei agricole. Extinderea treptată a Uniunii Europene a creat
dificultăţi suplimentare, de exemplu aderarea Greciei şi Portugaliei, ale căror exploataţii
agricole aveau dimensiuni medii de 4-5-ha, faţă de 27 ha în Franţa sau 65 în Marea
Britanie. Discrepanţele erau semnificative şi în privinţa randamentelor agricole medii, între
valori de 1600 kg/ha în Portugalia, 2500 kg/ha în Grecia şi 6000 kg/ha în Franţa.
Cele trei principii ale Politicii Agricole Comune sunt:
- unicitatea pieţei (produsele agroalimentare circulă liber în interiorul pieţei comune
europene);
- preferinţa comunitară (comerţul şi consumul prioritar în interiorul Uniunii, proiect
susţinut de instituirea tarifului vamal comun, prin impunerea de taxe/prelevări la
importul de produse agroalimentare din statele extra-comunitare – ce alimentează
fondurile europene destinate susţinerii agriculturii, dar şi practicarea „restituirilor”
faţă de exportatorii comunitari);
- solidaritatea financiară (fiecare stat membru contribuie la bugetul comunitar, deci şi
la fondurile pentru agricultură).
Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) a fost creat în 1962,
în scopul asigurării gestionării financiare a PAC. Are două secţiuni, aşa cum se poate
deduce şi din denumire:
- secţiunea de orientare, care urmăreşte ameliorarea structurilor agricole şi
modernizarea lor, dezvoltarea infrastructurii specifice şi a condiţiilor de
comercializare;
- secţiunea de garanţii, care cumulează peste 90% din fondurile totale şi urmăreşte
susţinerea preţurilor şi garantarea veniturilor agricole.
De la crearea Uniunii şi până în urmă cu câţiva ani, piaţa agricolă europeană a fost
dezechilibrată, în sensul existenţei unei oferte mai mari decât cererea, acest fapt impunând
măsuri de raţionalizare a producţiei, nepopulare printre fermierii comunitari. Creşterea
randamentelor agricole, corelate cu dificultatea efectuării de exporturi internaţionale şi cu
consumurile interne relativ constante au contribuit la accentuarea dezechilibrului dintre
cererea şi oferta comunitară de produse agroalimentare. Au fost luate la vremea respectivă
măsuri de înlocuire a prelevărilor la import cu taxe fixe, au fost reduse suprafeţele cultivate
cu circa 15% (în compensaţie acordându-se ajutoare directe de garantare a veniturilor
fermierilor), ceea ce a determinat reducerea numărului persoanelor ocupate în agricultură,
creşterea randamentelor, a diversităţii şi calităţii producţiei agricole.
În ultimii ani, presiunea unei oferte mai mari decât cererea comunitară din domeniul
agricol a scăzut considerabil, ca urmare a crizei alimentare globale şi a utilizării unor
suprafeţe tot mai mari de teren, atât în lume cât şi în Europa, pentru cultivarea plantelor din
care se obţine bio-combustibilul. Din această cauză, în prezent, suprafeţele destinate
producţiei agricole sunt în continuă creştere, concomitent cu eforturile de amplificare a
eficienţei în acest domeniu.

Politica regională a Uniunii Europene

În cadrul Uniunii Europene există numeroase diferenţe de ordin istoric, natural,,

politic, ceea ce a condus la manifestarea unor discrepanţe regionale, ce constituie obstacole
în calea integrării europene, determinând migraţii ale forţei de muncă din Sud către Nord
sau din Est către Vest, dezechilibrând astfel piaţa muncii.
Concepţia generală este pentru unirea eforturilor comunitare cu cele regionale şi
locale, pentru a declanşa acţiuni pe termen lung care să realizeze coeziunea necesară între
regiunile din cadrul UE. În plan instituţional, aşa-numitul Comitet al Regiunilor din
Uniunea Europeană, organism cu rol consultativ, are ca scop creşterea rolului regiunilor la
nivel naţional şi comunitar, diminuarea şi chiar eliminarea decalajelor economice şi sociale
dintre diferitele regiuni, dezvoltarea reţelelor transeuropene de transport, educaţie, cultură,
sănătate,…
Principiile politicii regionale:
- parteneriatul (implicarea tuturor factorilor interesaţi în politica dezvoltării
regionale);
- subsidiaritatea (delegarea competenţelor de decizie către acele niveluri care asigură
maxim de eficienţă şi de responsabilitate, cât mai aproape de cetăţean);
- adiţionalitatea (fondurile europene le completează pe cele naţionale).
Dintre obiectivele politicii regionale a Uniunii Europene enumerăm:
- sprijinirea regiunilor cu dezvoltare redusă, care au PIB-ul mai mic de 75% din media
pe ultimii 3 ani a UE; în astfel de regiuni trăieşte un sfert din populaţia totală a
Uniunii, acestui obiectiv fiindu-i alocate 68% din fondurile totale destinate politicii
regionale;
- sprijinirea regiunilor aflate în declin industrial, prin reconversie şi orientare către
turism şi servicii;
- combaterea şomajului de lungă durată şi facilitarea inserţiei profesionale a tinerilor
şi a categoriilor expuse riscului de şomaj;
- încurajarea adaptării forţei de muncă la unităţile industriale regionale de reciclare;
- dezvoltarea structurilor de producţie şi comercializare a produselor agricole şi
piscicole şi diversificarea economică a regiunilor rurale vulnerabile, expuse
depopulării;
- susţinerea regiunilor cu densitate redusă a populaţiei.
 Obiectivelor 2+3+4 li se alocă 22% din fondurile destinate politicii regionale, iar
obiectivelor 5+6 li se alocă 10% din fondurile totale. Finanţarea politicii regionale a UE se
asigură prin FSE (Fondul Social European), cel mai vechi fond structural – 1957 pentru
obiectivele 1 şi 3; prin FEOGA (1962) pentru obiectivul 5; prin FEDER (1975) – destinat
corectării dezechilibrelor regionale şi orientat către investiţii productive, infrastructură şi
dezvoltarea IMM-urilor; prin Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului –
modernizarea flotei, protecţia zonei marine, prelucrarea şi comercializarea produselor
piscicole; prin Fondul de Coeziune (1993) – finanţarea proiectelor de mediu şi a reţelelor
transeuropene de transport şi telecomunicaţii, beneficiare fiind ţările cele mai sărace ale
Uniunii Europene.
Toate aceste fonduri provin din taxe vamale comune, TVA şi contribuţiile ţărilor
membre, iar Banca Europeană de Investiţii (BEI) şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare (BERD) acordă credite pentru susţinerea politicilor comunitare europene.