UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ECONOMIE SI ADMINISTRAREA AFACERILOR

Referat la disciplina Economie Europeana

TEMA:POLITICA DE AGRICULTURA COMUNA A UNIUNII EUROPENE

Student:Minculeasa Ovidiu Alexandru

 CUPRINS

1. Evolutia in timp a politicii agricole comune

2.  Cadrul legislativ si institutional al PAC

3.   Caracteristicile PAC

4.  Finantarea PAC
5.  Politica de preturi, prime si ajutoare ale PAC
 I. Evolutia in timp a politicii agricole comune
(PAC)
In primul deceniu de activitate al Comunitatii, agricultura reprezenta unul din principalele
domenii de activitate ale acesteia, motiv pentru care a fost inclusa in Tratatul de la
Roma sau Tratatul instituind Comunitatea Economica Europeana, semnat de Germania, Franta,
Italia, Belgia, Luxemburg si Olanda la 25 martie 1957 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958.

Prima abordare a PAC viza obiective precum: cresterea productivitatii prin promovarea
progresului tehnic si prin asigurarea dezvoltarii rationale a productiei agricole, precum si
utilizarea optima a factorilor de productie, garantarea unui nivel de viata echitabil persoanelor
din mediul rural, stabilizarea pietelor, garantarea securitatii aprovizionarilor, precum si
garantarea unor preturi rezonabile a produselor agricole catre consumator.

Initial, PAC a pus accentul pe incurajarea cresterii productivitatii agricole pentru a le asigura
consumatorilor o aprovizionare constanta cu produse alimentare la preturi accesibile, dar si
pentru a crea un sector agricol viabil pen tru Uniunea Europeana. Aceste deziderate isi au
radacinile in Europa de Vest a anilor `50, cand societatea era profund marcata de anii de razboi,
iar agricultura era paralizata, impiedicand aprovizionarea cu alimente a cetatenilor.

Prin intermediul PAC, agricultorii beneficiau de subventii si sisteme care le garantau preturi
ridicate ce ii stimulau sa produca mai mult. Se acordau de asemenea si ajutoare financiare ce
aveau drept scop restructurarea agriculturii, precum sprijinirea investitiilor in ferme in sensul
gestionarii si dezvoltarii capacitatilor lor tehnologice pentru a se putea adapta la conditiile
economice si sociale ale vremii.

La fondarea Comunitatii Economice Europene, deschiderea pietii Comunitatii catre comertul cu

manufacturi a fost o modalitate relativ simpla de eliminare treptata a tarifelor si a cotelor, insa in
ceea ce priveste piata agricola comuna renuntarea la tarife si cote a rezolvat doar o mica parte a
problemei. O piata comuna pentru agricultura, care sa inlocuiasca pietele nationale s-a dovedit a
fi mai dificil de administrat de catre Comunitate decat era de asteptat. Din acest punct de vedere
ar fi fost mai simplu ca piata comuna sa se rezume doar la industrie, insa francezilor le-a fost
teama de perspectiva unei competitii industriale cu germanii si, deoarece aveau un sector agricol
competitiv, au insistat deschiderea pietei comune catre agricultura.

Politica Agricola Comuna a Uniunii Europene

In ultimii zece ani, politica agricola comuna  (PAC) a UE a suferit schimbari

fundamentale. In perioada dinaintea anilor 90, PAC avea la baza un set de obiective cheie,
printre care si   dorinta de a garanta securitatea alimentara prin asigurarea alimentelor de baza, ca
reactie la penuria de hrana de dupa razboi.

 Rezultatul a fost o politica rigida de subventionare, orientata exclusiv catre productie,

care a continuat sa existe pana in anii 90, moment in care PAC devenise deja de mult timp
victima propriului sau succes. Odata cu realizarea obiectivului principal, acela de a produce mai
multa hrana, au inceput sa apara o serie de efecte secundare nefericite, ca de pilda legendarii
munti de carne de vita si de cereale, ca si efecte de distorsionare a comertului pe piata mondiala,
deosebit de daunatoare pentru tarile in curs de dezvoltare. Acestea erau insotite de temeri
crescande cu privire la impactuecologic al PAC si, indirect, de amenintari la adresa sanatatii, ca
de exemplu encefalita spongiforma bovina (boala vacii nebune).

Treptat, consumatorii si contribuabilii au inceput sa-si piarda increderea. Astfel a inceput,

cu mai bine de un deceniu in urma, "marsul cel lung", ce avea sa ne duca de la sprijinirea
supraproductiei la o PAC orientata catre piata, atenta la nevoile mediului inconjurator, axata pe
utilizarea eficienta si durabila a pamantului. In conformitate cu reformele din Agenda 2000,
revizuirea radicala a PAC realizata in 2003 nu a fost altceva decat urmatorul pas logic catre o
politica menita sa sustina nu doar cultivarea pamantului, ci si supravietuirea pe termen lung a
zonelor noastre rurale in totalitatea lor.

            Politica agricola de astazi nu mai seamana aproape deloc cu cea din trecut. In primul rand
pentru ca PAC a fost simplificata foarte mult prin punerea laolalta, intr-o unica plata, a diferitelor
scheme de plati directe acordate fermelor. Pe de alta parte, ea s-a transformat intr-un mecanism
mai eficient, care atinge mai multe obiective la un cost mai scazut. O politica ce inghitea in
trecut doua treimi din bugetul total al UE absoarbe acum mai putin de jumatate din acesta, iar
cifra va scadea la o treime peste zece ani. Si, in timp ce costurile ei scad, aria de cuprindere se
largeste constant ca urmare a introducerii unei politici cuprinzatoare de dezvoltare rurala care
sprijina diversificarea, restructurarea si evolutia zonelor si sectoarelor economiei rurale in
intreaga Uniune Europeana.

Sprijinul acordat fermelor este orientat acum in functie de preocuparile consumatorului si

de prioritatile publicului. Distantandu-se foarte mult de acea politica ce oferea in trecut subventii
in functie de cantitatile produse, sprijinul acordat de PAC depinde actualmente de atingerea unor
parametri calitativi, ecologici si de siguranta privind alimentele conform prioritatilor publicului
european - fermierii nostri si-au recapatat libertatea de a produce in functie de cererea de pe
piata. Prin abandonarea stimulentelor pentru supraproductie, reformele noastre au diminuat
distorsiunile pe care PAC le-a indus in trecut comertului si au tinut mai bine seama de nevoile
tarilor in curs de dezvoltare.In ultimul deceniu am trait, daca nu chiar o revolutie verde, cel putin
o evolutie verde in politica agricola. In prezent, consumatorii si contribuabilii au alte pretentii
decat atunci cand a demarat PAC. 91% din cetatenii UE cred ca una dintre activitatile esentiale
ale politicii agricole comune este sa garanteze siguranta alimentelor. 89% considera protectia
mediului ca fiind o alta functie esentiala. Noua politica agricola comuna si-a asumat clar aceste
noi exigente ale consumatorului si avem acum o baza solida pentru conservarea patrimoniului
nostru rural, pentru a produce marfurile agricole cerute, asigurandu-ne totodata pozitia pe piata
mondiala.

Astfel, preturile produselor agricole erau decise de Consiliul de Ministri ai Agriculturii, erau
colectate taxele asupra importurilor din afara Comunitatii, iar surplusul de productie era
cumparat pentru depozitare.

Aceasta politica a afectat, insa, Marea Britanie, care, inca din secolul al XIX-lea adoptase
comertul liber si era obisnuita cu preturile scazute la hrana, pe care o importau in cantitati mari
din Statele Unite si Commonwealth, oferind de asemenea si subventii fermierilor britanici pentru
a mentine preturile mici la hrana. Odata cu adoptarea PAC si aderarea Marii Britanii la Uniunea
Europeana, cetatenii britanici au inceput sa se confrunte cu preturile mari la alimente, cu atat mai
mult cu cat preturile Comunitatii erau la vremea respectiva cu mult peste preturile din intreaga
lume.

Insa cele mai mari nemultumiri in ceea ce priveste Marea Britanie au fost legate de buget, care
intr-un procent majoritar finanta politicile agricole, in conditiile in care sectorul agricol britanic
nu era la fel de dezvoltat precum cel francez.

Cu toate acestea, PAC a contribuit pozitiv la cresterea economica si a reusit sa garanteze

aprovizionarea consumatorului european cu o gama ampla de produse alimentare la un pret
rezonabil. Astfel, pana la jumatatea anilor `90, PAC a reprezentat politica comunitara cea mai
importanta, iar Uniunea Europeana s-a transformat in principalul exportator mondial de produse
agricole. Sistemul a manifestat, insa, o serie de deficiente atunci cand Comunitatea a inceput sa
acumuleze stocuri mari de alimente ("munti de unt" si "lacuri de vin"), fiind nevoita sa ridice
plafonul perceptelor sale din impozite, acest lucru necesitand acordul unanim al statelor membre.

Costurile acestei politici ajunsesera sa fie inacceptabile, iar la finalul decadei anilor `80 exista
deja un acord generalizat privind nevoia unei reforme.Astfel, pentru a institui controlul financiar,
Consiliul Europei a convenit in 1988, asupra unui pachet de masuri propus de Delors, care urma
sa introduca "perspectiva financiara", stabilind limitele principalelor capitole ale cheltuielilor
Comunitatii de-a lungul urmatorilor ani (1988-1992). In urma acestor masuri, cresterea
cheltuielilor pentru agricultura a fost restransa la mai putin de trei sferturi din rata totala de
crestere.

In iunie 1992, Consiliul de Ministri ai Agriculturii au adoptat formal reforma PAC, la initiativa
comisarului responsabil pentru agricultura, Ray MacSharry, care a asigurat o reducere de 15%
din pretul subventionat al carnii de vita si de aproape o treime din pretul cerealelor. Chiar daca
nivelul cheltuielilor nu au fost micsorate, totusi, aceste masuri au eliminat dinamica
expansionista a PAC si au pregatit terenul pentru viitoarea reforma.

Deoarece incepand cu sfarsitul anilor `90 devenea tot mai iminenta extinderea catre Est, care ar fi
adus cu sine perspectiva unei largi populatii agrare care ar fi produs excedente mari daca ar fi
fost platita la preturile comunitare de atunci, era  nevoie de o noua reforma a PAC.

Agenda 2000 a introdus noi modificari la PAC, reducand subventiile cu 15% pentru cereale si cu
20% pentru carnea de vita, fara a afecta insa in mod substantial subventiile pentru lactate.

Reforma Agenda 2000 a favorizat competitivitatea agriculturii europene si a introdus un element

fundamental nou - politica de dezvoltare rurala menita sa incurajeze numeroase initiative rurale
prin ajutorarea agricultorilor in restructurarea fermelor si diversificarea si imbunatatirea
comercializarii produselor.

In anul 2003 s-a convenit asupra unei reforme in domeniul politicii agricole comune noi, masuri
care sunt aplicabile si in prezent: principalul element cheie il reprezinta cererea, iar agricultorii
nu mai sunt platiti doar pentru a produce produse.

II. Cadrul legislativ si institutional al PAC

Fundamentul juridic al PAC il constituie articolele 38-47 din Tratatul instituind Comunitatea
Economica Europeana (1957).

Din punct de vedere institutional, cadrul de aplicare, decizie si implementare revine unei serii
cheie de institutii europene, precum Comisia Europeana, Consiliul de Ministri, Parlamentul
European sau Curtea de Conturi. Fiecare dintre aceste institutii coopereaza pentru asigurarea
bunei functionari a mecanismelor necesare implementarii politicii agricole comune in toate cele
27 de state membre ale Uniunii Europene. Comisia Europeana este responsabila cu initiativa si
formularea propunerilor in domeniul politicii agricole, desfasurandu-si activitatea prin Directii
Generale si Servicii Auxiliare, Directii si Divizii, in cazul actual prin intermediul Directiei
Generale Politici Agricole.

In plus fata de initierea si prepararea propunerilor normative, Comisia Europeana este

responsabila si de gestiunea zilnica a PAC, prin urmarirea pietelor si introducerea ajustarilor
necesare. In aceasta privinta, Comisia este asistata de Comitetele de Gestiune pe fiecare sector,
comitete formate din experti ale ministerelor nationale si prezidate de catre Comisie.

Comisia supravegheaza de asemenea si indeplinirea obligatiilor pe care le au instantele nationale

ce sunt responsabile cu aplicarea politicilor agricole la nivel national, cum ar fi ministerele de
agricultura.

Prin intermediul Comitetelor consultative ale agriculturii UE, Comisia consulta, cu caracter

periodic si formal, sectorul neguvernamental, care include producatori, cooperative, sectorul de
transformare si comercializare, lucratorii agricoli si consumatorii Uniunii Europene.

Consiliul de Ministri, ce reprezinta cele 27 de state membre UE este organul decizional, care
stabileste liniile directoare ale PAC. In pregatirea reuniunilor Consiliului de Agricultura,
ministrii sunt asistati de catre Comitetul Special de Agricultura, din care fac parte inalti
functionari nationali ai Departamentului.

De asemenea, pentru ca Consiliul de Ministri sa poata adopta o decizie, Parlamentul European

trebuie sa-si dea dinainte consimtamantul asupra propunerilor normative ale Comisiei. In
procesul implementarii mecanismelor PAC, Parlamentul European detine cu atat mai mult un rol
esential, cu cat acestuia ii revine rolul de a aproba bugetul Comunitatii.

Rolul Curtii de Conturi este de a supraveghea buna functionare a bugetului Uniunii si de a

interveni in supervizarea PAC.

O ultima functie institutionala o au Comitetul Economic si Social, reprezentant al diferitelor

tipuri de activitati economice si sociale si Comitetul Regiunilor, ambele cu o functie
consultativa, rolul lor fiind de a pregati periodic situatii privind diversele probleme agricole.
 III. Caracteristicile PAC
PAC are o serie de functii multiple in cadrul Uniunii Europene, in special datorita faptului ca
agricultorii care beneficiaza de pe urma ajutoarelor comunitare au atat rolul de producatori, cat si
de a gestiona peisajul rural si de a conserva mediul natural si turismul.

Sectorul agricol european foloseste metode de productie sigure, curate, ecologice, care asigura
obtinerea unor produse de calitate ce satisfac cerintele consumatorului. Sectorul agricol al
Uniunii Europene are rolul de a servi comunitatile rurale, rolul sau nefiind acela de a produce
hrana ci, de a asigura supravietuirea mediului rural si de a ajuta la dezvoltarea sa turistica.

In prezent, principalele actiuni ale PAC sunt reprezentate de imbunatatirea eficientei fermelor si
oferirea de stimulente. In timp, acestea au dus la o crestere semnificativa a nivelului de productie
si autoaprovizionare, crescand veniturile fermelor odata cu cresterea dimensiunii acestora, iar pe
masura ce agricultorii paraseau sectorul agricol, fermele se uneau.

Prin intermediul PAC, Uniunea Europeana poate produce aproape toate produsele agricole, iar in
sectoare precum uleiul de masline, carne, vin, whisky si alte bauturi spirtoase, Uniunea
Europeana este lider mondial.

Problema excedentelor a fost rezolvata prin retragerea de pe piata a acestora si prin

subventionarea depozitarii produselor sau prin exploatarea subventionata a produselor in terte
tari pentru a evita o cadere a preturilor fermierilor.

De asemenea, in perioada anilor `80-`90, Uniunea Europeana a introdus in politica agricola unele
masuri cu scopul de a limita productia de produse excedentare, utilizandu-se diverse masuri:
stabilirea unor cote fixe la productia de lapte, cu penalizari in cazul depasirii cotei, limitarea
suprafetelor cultivate si a numarului de animale pentru care un agricultor putea cere subventii,
scoaterea terenurilor din circuitul agricol pentru a impune agricultorilor sa lase o parte din
terenuri necultivate. In timp, aceste politici au dat rezultate, iar excedentele s-au redus.

Una dintre cele mai importante exigente ale PAC o reprezinta calitatea produselor alimentare,
Uniunea protejand aceasta exigenta prin diverse masuri, precum sporirea sigurantei si igienei
alimentelor, definirea unor norme clare de etichetare, reglementari privind sanatatea animalelor
si a plantelor, cu accent pe bunastarea animalelor, controlul reziduurilor de pesticide si al
aditivilor din alimente, precum si prin furnizarea de informatii privind calitatile nutritive ale
alimentelor.
Intre masurile de incurajare a calitatii si a performantei agricole se numara exemple precum:
sisteme de identificare a bovinelor si norme de etichetare a carnii de vita, destinate sa permita
urmarirea intregului traseu al carnii din magazin si pana la ferma de origine; stimulente
financiare acordate in cadrul politicii de dezvoltare rurala pentru ca agricultorii sa
imbunatateasca nivelul de calitate al produselor; masuri specifice de incurajare a conversiei catre
agricultura ecologica, etc.
Odata cu Summitul de Rio de Janeiro din 1992, cunoscut si sub denumirea de Conferinta
ONU asupra Mediului si Dezvoltarii la care au participat mai mult de 150 de state, 1 400
organizatii neguvernamentale si peste 8 000 de jurnalisti, problema protejarii mediului, a
oamenilor si a vietatilor capata o noua importanta, cele mai dezvoltate state incepand maratonul
adoptarii si implementarii politicilor ecologice, in prezent, din punct de vedere normativ,
Uniunea Europeana fiind lider in sectorul protejarii mediului.

Masurile ecologice au fost implementate mai ales in cadrul PAC, agricultura ecologica
reprezentand o metoda de productie care conserva structura si fertilitatea solului, promoveaza un
standard ridicat de bunastare a animalelor, evita utilizarea pesticidelor sintetice, a erbicidelor, a
ingrasamintelor chimice sau a stimulatorilor de crestere precum antibioticele sau organismele
modificate genetic.

Agricultorii sunt incurajati sa recurga la tehnici care sa contribuie la mentinerea ecosistemelor si

la reducerea poluarii.

Agricultura ecologica din Uniunea Europeana este considerat a fi unul dintre cele mai dinamice
sectoare, reprezentand in anul 2004 o suprafata de aproximativ 5,8 milioane de hectare, adica
3,5% din suprafata agricola totala, apartinand unui numar de 150 000 de exploatanti., consultanta
stiintifica independenta si accesibila publicului, recunoasterea dreptului consumatorului de a
alege pe baza unor informatii complete privind originea si continutul alimentului.

Legislatia comunitara privind bunastarea animalelor se bazeaza pe principiul ca animalele nu

trebuie sa sufere inutil, principiu care se reflecta in normele clare privind conditiile de crestere a
gainilor, a porcilor si viteilor, precum si conditiile in care animalele de ferma pot fi transportate
si sacrificate.
Alt segment PAC vizeaza ajutorarea comunitatilor rurale prin diferite masuri, precum:

-         Formarea in noile tehnici agricole si mestesuguri rurale;

-         Asistenta pentru instalarea tinerilor agricultori;

-         Asistenta pentru pensionarea agricultorilor;

-         Modernizarea cladirilor si masinilor agricole;

-         Asistenta acordata agricultorilor pentru indeplinirea standardelor UE, de exemplu, cele
referitoare la protectia mediului, bunastarea animalelor si sanatatea publica;

-         Instalarea de echipamente de prelucrare a produselor in cadrul fermei, astfel incat

agricultorii sa castige mai mult din produsele fermei prin valoare adaugata;

-    Imbunatatirea calitatii produselor si comercializarea unor produse de calitate;

-   Crearea unor grupuri de producatori in noile state membre;

-   Sprijinirea agriculturii in zonele montane si in alte zone dezavantajate;

-  Renovarea satelor si dezvoltarea facilitatilor satesti;

- Incurajarea turismului;

-  Conservarea si protejarea patrimoniului rural;

-         Masuri de agromediu pentru imbunatatirea mediului;

-         Strategii de dezvoltare aplicate de grupuri locale de actiune.

 IV. Finantarea PAC
Datorita existentei sale de mai bine de 40 de ani, PAC a absorbit dintotdeauna o mare parte a
bugetului comunitar. PAC cheltuieste anual aproximativ 55 de miliarde de EURO, aceasta suma
reprezentand 40% din bugetul total al Uniunii Europene, adica mai putin de 0,5% din PIB-ul
Uniunii.

Toate masurile PAC sunt finantate din bugetul comunitar prin intermediul Fondului European de
Orientare si Garantare Agricola (FEOGA). Alaturi de FEOGA, fondurile structurale mai cuprind
si Fondul European Regional de Dezvoltare (FEDR), Fondul Social European (FSE), preocupat
de forta de munca, Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP) si Fondul de
Coeziune, directionat catre statele membre mai sarace, creat prin Tratatul de la
Maastricht pentru dezvoltarea proiectelor de mediu si infrastructura.

Principalele obiective asupra carora se focalizeaza fondurile structurale sunt:

-         zonele cu PIB-ul pe cap de locuitor sub 75% din media UE, doua treimi din fonduri merg
in aceasta directie, acoperind aproximativ 20% din populatie;

-         zone care trec prin schimbari socio-economice sau care se confrunta cu probleme
structurale (cum sunt zonele miniere sau de constructii navale), circa 18% din populatie
beneficiind de aceste fonduri;

-         fara legatura cu vreo zona specifica: sprijinirea adaptarii si modernizarii educatiei, a
pregatirii profesionale si a politicilor de ocupare a fortei de munca.

Crearea fondului pentru finantarea politicii agricole comune a fost prevazut inca de la inceput,
in Tratatul instituind Comunitatea Economica Europeana, articolul 40, dar in mod practic a fost
creat abia in 1962 prin Regulamentul CEE 25/1962.

Resursele FEOGA sunt aportate de statele membre, indiferent de cine urmeaza sa beneficieze de
ele. Acest tip de solidaritate financiara intre statele membre bogate si cele mai putin bogate
reprezinta unul din principiile fundamentale ale Comunitatii si o conditie indispensabila in
dobandirea unui mare grad de echilibru economic si social in cadrul Uniunii.

FEOGA se compune din doua parti: o componenta de garantare si cealalta de orientare.

Sectiunea de garantare finanteaza functionarea organizatiilor comune de piata, masurile de
dezvoltare rurala, masurile veterinare si pe cele de informare si evaluare, in timp ce sectiunea de
orientare finanteaza masuri de dezvoltare rurala, prin investitii in exploatatiile agricole si in
activitati de prelucrare a produselor agricole, intinerirea populatiei agricole, activitati de formare
profesionala si stimularea dezvoltarii activitatilor neagricole.

Pentru perioada 2007-2013, PAC va beneficia de un buget maximal de 362,8 miliarde EURO, iar
aceasta suma va fi repartizata in felul urmator: 293,1 miliarde euro vor fi directionati catre
sustinerea agricultorilor si a echilibrului pe piata comunitara, iar 69,7 miliarde euro vor fi
directionati catre dezvoltarea zonelor rurale.

 Costurile si beneficiile  Politicii Agricole Comune

Printre principalile costuri ale Politicii Agricole Comune a UE putem numerota urmatoarele:

 Este o politica scumpa ;

 Este o politica anacronica ;
 Consumatorii europeni sunt dezavantajati ;
 Este o politica generatoare de inechitate intre categoriile sociale dar si intre producatorii
mari si mici ;
 Sursa de conflicte cu alte state ;
 Sursa de poluare si distrugere a mediului inconjurator ;
 Costurile institutionale, care sunt legate de organizarea unei noi structuri ce vor asigura
transferal fondurilor comunitare catre sectorul privat ;
 Costurile legate de functionarea pe piata interna si asigurarea securitatii viitoarei frontiere
a Uniunii Europene .

Beneficiile Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene sunt :

 Utilizarea preturilor prag - cresterea veniturilor fermierilor ;

 Scaderea dependentei de importurile de produse agricole ;
 Modificarea productivitatii factorilor de productie implicati in agricultura ;
 Cresterea nivelului de trai in mediul rural;
 Revigorarea statelor;
 Noi oportunitati de angajare, prin diversificarea activitatilor in mediul rural ;
 Cresterea protectiei consumatorului, prin implimentarea in domeniul sigurantei
alimentare ;
 Cresterea accesului la informatii ;
 Cresterea productiei si a competitivitatii prin utilizarea noilor tehnologii.
 Trasaturile distincte ale Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene

Politica agricola comuna este nu numai una dintre primele politici comune, dar este si
printre cele mai importante. Importanta ei deosebita in cadrul constructiei comunitare este
reflectata prin  cateva trasaturi distincte:

a)Este o politica prin excelenta integrationista, in mai mare masura chiar decat Piata

Interna, unde standardele armonizate le-au inlocuit doar in proportie de circa 10% pe cele

nationale. In ce priveste PAC, politicile agricole nationale au fost inlocuite, pentru marea

majoritate a productiei agricole, de reglementari comune de functionare a pietelor si

comercializare a produselor

b)Este o politica mare consumatoare de resurse financiare. Politica agricola consuma,

prin sistemul complex de subventii si alte stimulente financiare, circa jumatate din bugetul

comun.

                c)Manifesta un grad sporit de vulnerabilitate la presiunile de lobbying, considerente

altele decat cele economice prevaland adesea in luarea deciziei de politica agricola.

Trei sunt ratiunile majore care justifica de ce factorii politici sunt foarte sensibil la lobby-ul
exercitatde producatorii agricoli. Pe de o parte, sectorul agricol este cel care furnizeaza una din
resursele indispensabile existentei umane, si anume hrana. Pe de alta parte, agricultura este un
sector traditional, cu radacini adanci in istorie, si simbolistici - sub forma traditiilor, cutumelor,
legendelor - ce reprezinta izvoare fundamentale In conturarea identitatilor nationale. In sfarsit,
organizatiile producatorilor agricoli au capatat o influenta foarte puternica In timpul razboiului,
pe care ulterior si-au pastrat-o, iar pe parcursul dezvoltarii PAC, si-au consolidat-o. Conceptia
Insasi a PAC, de protejare a veniturilor producatorilor agricoli, a avut o contributie Insemnata la
consolidarea pozitiei acestor organizatii.
 V. Politica de preturi, prime si ajutoare ale PAC
Pentru realizarea obiectivelor PAC s-a construit un sistem complex de reguli si mecanisme care
reglementeaza productia, comertul si prelucrarea produselor agricole, grupate sistematic sub
denumirea de Organizatii Comune de Piata (OCP), care treptat le-au inlocuit pe cele nationale in
respectivele domenii sub incidenta PAC.

In prezent circa 90% din produsele agricole din Uniunea Europeana fac part dintr-o OCP, intre
care: cereale, carne de porc, oua si carne de pasare, fructe si legume proaspete si procesate, 
banane, vin, lapte si produse lactate, carne de vita si vitel, orez, uleiuri si grasimi (inclusiv ulei
de  masline si plante oleaginoase), zahar, flori si plante decorative, furaje uscate, tutun, in si
canepa, hamei, seminte, carne de oaie, carne de capra, precum ai alte produse carora li se aplica
numai anumite reglementari.

Pentru a implementa masurile comune de reglementare a pietelor, Comunitatea are la dispozitie

urmatoarele instrumente: preturile, interventia pe piata, ajutoarele financiare, cotele de productie,
protectia vamala comuna.

In ceea ce priveste preturile, la propunerea Comisiei Europene si in urma consultarii

Parlamentului European si a Consiliului de Ministri, Comisia fixeaza in mod artificial trei preturi
distincte la inceputul fiecarei campanii de comercializare: un pret indicativ, unul prag (pret
minim acceptat in comercializarea produselor importante) si ultimul, de interventie (pret minim
garantat).

Celelalte tipuri de ajutoare constau in plati pe suprafata, ajutoare in productie, ajutoare destinate
favorizarii cresterii vitelor sau sume compensatorii. Scopul finantarilor este de a stimula
comercializarea si concurenta produselor. De asemenea, se mai acorda masuri de ajutorare a
pietei si atunci cand sunt detectate animale bolnave.
 Concluzii
PAC per ansamblu a fost creata pentru a aduce performanta in economiile statelor membre
Uniunii Europene. Obiectivele sale vizeaza finalitati in acord cu respectul fata de cetatean si fata
de drepturile sale, punand inainte de toate siguranta si sanatatea individului, astfel ca odata cu
dezvoltarea PAC, in conformitate cu cerintele cetatenilor europeni, urmatorii factori au dobandit
o importanta din ce in ce mai mare:

-         imbunatatirea calitatii alimentelor in Europa;

-         garantarea sigurantei alimentelor;

-         grija pentru bunastarea societatii rurale;

-         protejarea mediului pentru generatiile viitoare;

-         crearea unor conditii mai bune de sanatate si bunastare a animalelor;

-         realizarea acestor obiective cu cheltuieli minime pentru bugetul UE (finantat in principal
de contribuabili).