Aprilie 2009 Universitatea Spiru Haret Facultatea de Marketing si Afaceri Ec.

Internationale Anul II

CURS SINTEZA GLOBALIZAREA ECONOMIEI MONDIALE DR. IOAN EMIL VASILIU

1.1. VIZIUNI SI ABORDARI CONCEPTUALE

Evolutia economiei mondiale in epoca postbelica a produs schimbari substantiale in modul in care natiunile si companiile intra in competitie, ceea ce a atras implicatii adequate in cautarea si gasirea cailor corespunzatoare pentru sporirea competitivitatii. Ca rezultat, explicarea dinamicii si cresterii performantelor economice nationale trebuie sa tina cont nu numai de procesele ce au loc in interiorul tarilor cum ar fi cele ce conduc la acumulari si cresterea productivitatii ci si de factorii globali ce au crescut in importanta pe masura ce neam apropiat de sfarsitul secolului.

In prezent se considera ca performantele economice ale diferitelor natiuni pot fi judecate si apreciate dupa capacitatea acestora de a incuraja competitivitatea propriilor companii la nivel global. Reprezentanti ai diverselor orientari de gandire economica, analizand actualele tendinte din economia mondiala, au ajuns sa se imparta in doua curente: - pe de o parte cei care vad tendinta catre o mare integrare economica intre natiuni ca o tendinta inexorabila catre globalizare in cadrul careia rolul statului se va diminua din ce in ce mai mult; - pe de alta parte cei care prezic o acutizare a diferentelor de performanta ale economiilor tarilor dezvoltate determinate de succesul companiilor nationale. Exista mai multi reprezentanti de seama ai celor doua abordari. Astfel, Robert Reich in cartea sa "The work of nations" (1983)1 dedica cea mai mare parte a acesteia descrierii si analizarii schimbarilor actuale din economia mondiala; cele ce indreapta lumea catre o integrare crescanda si o condamna la interdependenta. Ca o concluzie el afirma: "traim o transformare ce conduce la o regandire a politicii si politicilor economice; in viitor nu vor mai exista economii nationale, cel putin in intelesul actual al conceptului. Atunci numai populatiile nationale vor mai ramane legate de frontierele nationale". Baza argumentatiei lui Reich o reprezinta ideea de "capitalism global" ca forma calitativ noua de competitie in care "corporatiile
1

Robert Reich "The Work of Nations" Oxford University Press 1983

globale" intra in competitie cu alte "corporatii globale" si, in extenso, spre deosebire de situatia actuala, natiunile vor intra in competitie cu alte natiuni. Ceea ce in acceptiunea sa, inseamna ca in tranzitia catre capitalismul global corporatiile private, la inceput nationale, dar de cele mai multe ori devenite multinationale, nu mai urmaresc neaparat interesul national ci isi urmaresc cu mare asiduitate propriul interes si propria bunastare. In acest sens Reich afirma: "in prezent competitivitatea companiilor americane nu mai inseamna mare lucru din punct de vedere american si pentru viitorul Americii inclusiv in ceea ce priveste, mai ales, pregatirea si angajarea personalului american; la randul sau acest personal este din ce in ce mai mult angajat al companiilor straine ce activeaza in America (e cazul marilor companii japoneze). Ceea ce in fapt a inceput sa se intample si se va petrece din ce in ce mai mult si in Romania. Rezumand, in logica argumentatiei lui Reich, in era moderna legatura dintre competitivitatea unei natiuni si competitivitatea corporatiilor nationale isi pierde din ce in ce mai mult din relevanta chiar daca se accepta ca intr-o economie globalizata competitivitatea unei tari depinde de calificarea, pregatirea si cunostintele fortei sale de munca. Si alti economisti, cum ar fi Harris & Lewis (1992), Julius (1990), Levitt (1983), Ohmae (1990) impartasesc teoria lui Reich referitoare la impactul globalizarii argumentand la randul lor ca rolul statului natiune in economie este din ce in ce mai mult eclipsat de rolul companiilor globale si ca

notiunea de "economie nationala" isi va pierde din ce in ce mai mult sensul. Sigur aceasta abordare reprezinta un anumit mod de a pune problema. Alti autori, cum este Cantwel (1989) sau cel mai important Michael Porter in cartea sa "The competitive advantage of Nations"2 publicata in 1990 incearca sa demonstreze importanta crescuta a statelor nationale in tendinta de globalizare existenta azi. Porter argumenteaza ca, oferind un mediu economic favorabil pentru dezvoltarea corporatiilor de success, statele pot juca un rol vital in crearea bunastarii nationale in contextul competitiei internationale. Noi inclinam sa ii dam dreptate. Logica tezelor sale se rezuma astfel: competitivitatea depinde de productivitatea industriala si de capacitatile organizatorice, iar avantajul competitiv este al acelor companii care pot oferi cele mai mici preturi la calitate egala pentru toate produsele. Crearea unui asemenea avantaj depinde de organizarea companiei si de pregatirea personalului iar profitabilitatea la randul ei depinde de abilitatea sa de a adauga valoarea la inputurile de productie. Conditiile de competitivitate au o influenta hotaratoare asupra crearii specificitatii firmei, a naturii cererii si resurselor naturale ce intra in procesul de productie.

Michael Porter "The Competitive Advantage of Nations" Philippine Press 1990

In consecinta, companiile obtin succese si deoarece avantajele nationale dintr-un sector sunt influentate pozitiv de cresterile din sectoarele conexe. Ca rezultat, statele nationale sunt cele care ofera avantaje competitive anumitor sectoare iar productivitatea si standardele de viata depind apoi de capacitatea de mentinere a dominatiei pe piata internationala. Intr-un anumit fel si Porter si Reich recunosc ca importanta apartenentei nationale a companiilor scade, dar Porter insista asupra faptului ca aceasta nu altereaza faptul ca respectivele corporatii au "un camin national" unde, ca regula generala, este infaptuita principala activitate. El spune textual: "Caminul national este acel loc sau natiune in cadrul careia avantajele competitive ale unei companii sunt create si dezvoltate. Acolo este creata strategia companiei in acelasi timp cu productia si procesele tehnologice aferente. De obicei, partea cea mai sofisticata a productiei se realizeaza acolo; dar companiile deseori realizeaza multe alte activitati in foarte multe tari. In timp ce proprietatea companiei este concentrata in "Caminul national", nationalitatea actionarilor devine un fapt secundar. Atata timp cat compania respectiva isi desfasoara activitatile strategice, de creatie si de control tehnic in "casa nationala", natiunea respectiva are beneficii in propria economie chiar daca firma este proprietatea unor investitori straini sau a unor companii straine.3

Michael Porter "The competitive advantage of Nations" pg.275-276 Philippine Press 1990

In contrast cu Reich sau alti economisti care adopta o pozitie radicala asupra globalizarii, Porter considera inca viabil conceptul de activitate economica nationala. Pentru el natiunile trebuie sa intre in competitie unele cu altele in cadrul economiei globale iar componentele traditionale ca exporturile sau atragerea investitiilor straine directe sunt indicatori viabili ai competitivitatii fiecarei tari. Porter argumenteaza ca factorii de competitivitate

internationala sunt oferiti si de asezarea geografica ceea ce contribuie la succesul acestor companii tot atat de mult cat si faptul ca actioneaza global. Cu alte cuvinte aceste companii sunt ajutate si beneficiaza de factorii industriali nationali. La randul sau Reich sustine ca industriile nationale vor inceta sa existe in intelesul de pana acum: s-au format retele de corporatii globale care, practic, domina activitatea economica ca si resursele. Acestea se plaseaza in acele tari care ofera cele mai atractive avantaje atat in sfera productiei cat si in cea a marketingului, fara a mai tine cont de nationalitatea tarii respective, sau mai explicit de factorul national.4

1.1.1. GLOBALIZAREA CA FENOMEN ECONOMIC

Notiunea de globalizare a dobandit pentru foarte multi economisti si analisti economici o semnificatie aproape mistica. Pentru unii dintre acestia, ca de exemplu japonezul Keinichi Ohmae, globalizarea reprezinta o inexorabila si naturala cale catre "lumea
4

Robert Reich "The work of Nations" pg.76 Oxford University Press 1983

fara frontiere", semnificand in acelasi timp finalul sistemelor statale moderne asa cum le cunoastem azi. Pentru Thomas Friedman, globalizarea este un sistem

international. "Este sistemul care acum a luat locul vechiului sistem, al Razboiului Rece si, la fel ca acesta, are propriile sale legi si propria sa logica, de natura sa influenteze astazi, direct sau indirect, politica, mediul inconjurator, geopolitica si economia fiecarei tari din lume".5 Pentru altii insa, fenomenul creaza teama si rezistenta. Ceea ce, a generat o apriga disputa ideologica intre cei care vad lumea indreptandu-se spre globalizare si aceia care o vad pastrandu-si numai caracterul international. Asistam, de fapt, la o permanenta disputa intre globalisti (cei care solicita o reducere a autoritatii si competentelor statale in edificarea politicilor economice globalizante) si internationalisti (care vad statele in continuare ca principali factori in politica globala si ordinea economica). La o analiza atenta, se poate observa ca cele doua curente, de fapt, nu au dreptate in totalitate. Daca prof. K.Ohmae vede statul natiune ca o "entitate nenaturala si chiar disfunctionala pentru organizarea activitatii umane"6, internationalistii nu vad decat schimbari nesemnificative in functiile centralizate ale statelor cu impact asupra ordinii economice internationale. Punctul nostru de vedere este ca, totusi, intre cele doua extreme, autoritatea statala si lipsa sa completa, adevarul este
5 6

Thomas L.Friedman. Lexus si maslinul, pag.9, Edit.PRO Bucuresti, 2001 Keinichi Ohmae "The Borderless World" pg.94 Oxford University Press 1993

undeva la mijloc. Companiile, fortele sociale, regimurile asa-zis internationale si institutiile sau organizatiile nonguvernamentale nu vor putea opera niciodata ignorand autoritatea statelor. In acelasi timp statele nu sunt atat de slabe incat sa nu poata stopa si combate acele actiuni pe care le considera ca neadeqvate intereselor lor. La randul sau, un alt fenomen conex care da nastere la variate interpretari este regionalizarea. Aceste interpretari pornesc de la analiza politicilor coordonate ce au avut loc in zona Asia Pacific, inaintea crizei financiare din 1997 pana la cele referitoare la completa integrare a statelor intr-o piata comuna complexa de tipul Uniunii Europene. Dintr-un motiv sau altul noi nu traim in prezent intr-o lume fara frontiere ci numai intr-una in care acestea nu mai reprezinta, nici fizic nici intelectual, bariere de netrecut in calea influentelor globalizante asupra vietii de zi cu zi. Analize aprofundate au demonstrat ca relatia intre puterea totala si puterea pietelor globale trebuie sa fie "un joc cu suma zero" in care insa procesele de interactiune se afla in plina dezvoltare. Aceasta deoarece in lumea de azi este necesar sa tinem cont de un complex de factori, respectiv: - pe de o parte,"de facto" procesele de integrare la nivel global si regional si, pe de alta parte, "de jure" procesele de institutionalizare guvernamentala; - dezvoltarea pe verticala a nivelelor de autoritate intre ordinea globala (regionalizarea trans sau supra-nationala) si nivelele statale sau locale (regionalizarea subnationala);

- dezvoltarea pe orizontala a autoritatii ce depaseste jurisdictiile teritoriale. Aceste procese reprezinta outputuri relationale intre entitatile statale si globalizare, ce conduc in final la noi forme de geoguvernare. Dar, de fapt, ce este GLOBALIZAREA? Se apreciaza ca definitiile globalizarii au la baza factori complexi si multidimensionali de natura politica, ideologica, economica si culturala. Exista foarte multe lucruri ce pot fi globalizate, ca de exemplu bunurile, serviciile, banii, popoarele, informatiile ca de altfel si lucruri mai putin tangibile ca ideile, normele de comportament sau practicile culturale. Globalizarea poate apare si actiona pe diferite cai, respectiv interactiona, in mai multe directii ca telecomunicatii, izomorfism institutional (tendinta de a fi la fel), etc. Cel mai bun exemplu al modului in care aceste procese actioneaza, poate fi gasit in expansiunea fenomenului denumit "globalizarea pietei" caracterizat prin piete non-stop, corporatii multinationale, extinderea fara restrictii si chiar realocarea Investitiilor Straine Directe (ISD), dezvoltarea societatii informationale, competitia determinata de "legea pretului unic" si nu in ultimul rand prin impunerea semnificativa a discursului referitor la "cresterea libera" care conform tezelor lui Francis Fukuyama expuse in "The End of

History"7 reprezinta un triumf al ideologiei liberale obtinut mai ales dupa sfarsitul razboiului rece. Pe de alta parte, intalnim si avem de-a face si cu fenomenul "localizarii" care este tendinta contrarie globalizarii. Aceasta tendinta acorda mare importanta spatiului (zonei) si teritorialitatii, fapt pe care globalizarea incearca sa-l diminueze. De fapt, cele doua tendinte, globalizarea cu dorinta de desfiintare a frontierelor si localizarea cu aceea de a a le intari si inchide, reprezinta marile tensiuni politice ale inceputului de Secol 21. O parte din economistii lumii considera ca globalizarea prezinta doua aspecte importante, respectiv: 1. O dezvoltare a unui set de procese secventiale care isi propun sa sparga barierele teritoriale si jurisdictionale si ca urmare sa formuleze si sa extinda practicile transfrontaliere in economie, politica, cultura si domeniile sociale; 2. Crearea unui set de cunostinte politice, ce ofera lumii moderne. Sigur, aceasta noua realitate poate conduce treptat la distrugerea lumii statelor centralizate cum afirma Keinichi Ohmae8. Pana atunci insa, problema care se pune va fi pana unde schimbarile radicale si rapide din domeniul tehnologic in special accelerarea integrarii economice si revolutia din comunicatii - vor mai putea fi
7 8

si

potenteaza o viziune asupra construirii si modului de conducere a

Francis Fukuyama "The End of History" New York. Free Press, 1990 Keinichi Ohmae "The borderless World" Oxford University Press 1993

controlate prin instrumentele traditionale de catre cei care realizeaza politicile economice ale lumii. Pana unde de fapt erodarea suveranitatii economice va putea continua fara a conduce la disparitia statelor natiuni si la crearea unui bloc unipolar de putere si guvernare?! Si poate vom da dreptate lui Keinichi Ohmae la care "statele regionale" vor deveni singurele si cele mai semnificative unitati de analiza. Raspunsul, deocamdata este foarte greu de dat. Devine foarte clar ca schimbarile cantitative si calitative, ce au loc intre relatiile economice ca efect al pietelor globale si activitatile politice vor afecta de o maniera semnificativa relatiile interstatale. Toate acestea reprezinta mult mai mult decat o simpla internationalizare a activitatii economice. Reprezinta, in fapt, o evolutie fundamentala si decisiva in relatiile dintre puterea pietelor si autoritatea statala. In cadrul structurilor majore de guvernare a noii ordini globale vom asista la un decalaj intre regulile ce guverneaza sectorul public si cel privat, precum si intre diferite forme de autoritate la nivel teritorial si transteritorial. Aceste schimbari pot fi calificate ca urmeaza trei directii importante: 1. O integrare "de facto", pe care o exemplificam prin relatiile ce se creaza in activitatea companiilor transnationale si alte retele de productie la nivel global sau regional; regionalizarea "de facto" este determinata de cresterea comertului interregional si a investitiilor straine directe; aceasta este condusa atat de politici guvernamentale cat si de interesele sectorului particular. Astfel cresterea interesului in derularea proceselor globale si regionale conduce si la o

institutionalizare "de jure" prin care statele tind sa controleze procesele respective; 2. O schimbare in modul de intelegere traditional a balantei globale de putere economica in care arii dinamice de crestere, cum ar fi Asia Pacific, incep sa capete preponderenta fata de regiuni traditionale de dezvoltare ca SUA sau Vestul Europei. O astfel de asertiune continua sa fie adevarata cu toata criza financiara pe care regiunea respectiva a cunoscut-o incepand din 1997. Aceasta inseamna ca, practic, cu perioade economice mai bune sau mai dificile, Asia de Est a devenit acum un actor global cu mult mai important decat a fost la sfarsitul celui de al 2-lea Razboi Mondial; 3. In aceasta perioada avem de-a face cu un stadiu epocal in dezvoltarea capitalismului. Incepand din Japonia si extinzandu-ne catre Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong si Singapore, si mai nou catre alte tari din Asia de Sud Est ca Thailanda, Malaezia, Filipine si partile sudice si de coasta ale Chinei, capitalismul isi demonstreaza forta si devine singurul mod global de productie economica. Aceasta nu inseamna ca avem o globalizare uniforma. Practic bazele au fost puse in Europa. Acum Europa si America apreciaza cum se cuvine dezvoltarile din aceasta parte a lumii si ceea ce este mai important participa la ele. De remarcat ca majoritatea economistilor si creatorilor de politici, adepti ai neoliberalismului, au o abordare pozitiva a globalizarii.

Expansiunea economiei mondiale ofera perspective importante pentru o crestere a eficientei prin specializare, iar costurile delocalizarii indivizilor si industriilor sunt cu mult diminuate prin cresterea nivelului de viata a actorilor. In acelasi timp, datele economice evidentiaza faptul ca volumul comertului inter-regional creste tot atat de repede ca si cel intraregional ceea ce demonstreaza faptul ca regionalizarea este parte integranta a globalizarii. Aceasta este demonstrata si de transformarea GATT in OMC care presupune o crestere la nivel global a ariei de cuprindere si dimensiunii pietei. Ca de altfel si de procesele ce au avut loc in Europa prin extinderea continua a UE, prin semnarea si implementarea Acordurilor de Liber Schimb (NAFTA, AFTA) si mai nou prin fenomenul numit APEC in zona Asia Pacific. Nu trebuie uitat insa si faptul ca exista si multi profesionisti sau oameni simpli care se impotrivesc globalizarii si regionalizarii. Pe buna dreptate, sau nu, multi vad in aceste fenomene adevarate pericole economice dar si la adresa identitatilor nationale, a autonomiei economice si a suveranitatii statale. Multi considera ca globalizarea va face ca cei saraci sa devina si mai saraci in timp ce cei bogati vor deveni si mai bogati! Aceste tendinte creaza noi dezvoltari socio-politice din care unele iau forme extrem de violente, asa cum s-a petrecut in ultimii ani cu ocazia intalnirilor la varf dintre statele cele mai dezvoltate.

Opozitia la globalizare se manifesta si in randul unor politicieni, a unor importante organizatii ca Green Peace sau verzii radicali, sau a unor curente autodenumite "noii nationalisti economici", "noii populisti", "noii mercantilisti" sau "nationalistii pozitivi". Important este ca fenomenele economice in lumea de azi sunt in continua miscare si dezvoltare. Aceasta nu presupune insa ca aceste fenomene nu sunt cunoscute sub diferite forme cu multa vreme inainte. Perioade cu caracteristici similare au mai fost inregistrate inainte de primul Razboi Mondial sau in anii '50 si '60. Ca de altfel si investitiile de portofoliu realizate in SUA si America Latina in sec. al XIX-lea. Economistul Daniel Gros apreciaza ca "la inceputuri globalizarea a existat mai mult ca un fenomen american decat unul global. Acesta a transformat complet sectorul manufacturier al SUA in perioada 19601990 conducand si la schimbari importante in economiile tarilor vest europene si Japonia ce au atins apogeul in anii 80 85"9. In ceea ce priveste globalizarea in domeniul migratiei fortei de munca, acesta este de departe mai putin semnificativa in prezent decat in secolele 18 si 19, cand emigrantii din Lumea Veche au populat asa numita Lume Noua. Se poate aprecia insa ca exista suficiente impotriviri fata de atitudinile politice ce vad o crestere continua a globalizarii economiei. Astfel John Duning noteaza ca "antinomia fundamentala intre imaginea ricardiana10 a unui comert mondial liber ca un bun public
9 10

Daniel Gros "Global economy" pg.107 The asa Foundation 1995 David Ricardo: "The principles of Political Economy" London: J.M.Dent and Sons 1948

global si viziunea extrem de sceptica asupra comertului ca un camp de batalie la nivel mondial in care cele mai dure si neortodoxe masuri ar putea proteja populatiile nationale ne conduce inapoi la bazele politicilor moderne" In acest sens, Duning argumenteaza ca impotriva retoricii neoliberale a comertului liber, cei mai puternici actori de pe scena mondiala ca SUA si UE nu ezita sa joace cartea nationalismului economic cand considera ca le sunt afectate interesele nationale11. Exemplul cel mai concludent il reprezinta masurile de protectie luate recent de Administratia Bush in domeniul industriei metalurgice, ceea ce a determinat contra masuri din partea UE si Japoniei. Cu toate acestea, remarcam diferente importante intre modul in care era abordata internationalizarea economiei mondiale in trecut si globalizarea din zilele noastre. Subliniem cateva importante puncte de caracterizare: - la nivel general legaturile si relatiile contemporane sunt mult mai profunde in prezent datorita dezvoltarilor tehnice din transporturi si telecomunicatii; acestea practic au condus la o integrare fundamentala fara precedent a activitatilor ce exced frontierele; in prezent productia poate fi organizata la scara globala iar aliantele si societatile mixte permit combinatii de proprietati si de impartire a costurilor; - in domeniul economic comertul cu marfuri a lasat din ce in ce mai mult locul comertului cu servicii in general si circuitelor financiare
11

John Dunning "Multinational Entreprises and the Global Economy" Addison Wesley Workingam England 1993

internationale, in particular, cu o dinamica extraordinara; in prezent fluxurile financiare ce se ridica la aproximativ un trilion de dolari/zi depasesc de 50 ori valoarea comertului clasic cu marfuri; - in domeniul politic schimbarile cunosc o magnitudine exceptionala; daca este prematur poate sa vorbim de sfarsitul statelor nu putem sa nu remarcam diminuarea rolului acestora; - se constata noi relatii intre politic si economic, mai ales la nivelul companiilor multinationale, acestea exploateaza posibilitatile de arbitraj referitoare la jurisdictia de taxare; se utilizeaza o multime de mecanisme pentru a limita puterea de control si reglementare a statelor natiuni, in special in domeniul licentelor si aliantelor intre companii; Ca o consecinta a acestor orientari, a rezultat o schimbare fundamentala in prioritatile politice ale guvernelor din statele industriale avansate; se apreciaza ca dupa incetarea Razboiului Rece, politicile industriale si comerciale au devenit mult mai importante decat politicile de aparare sau externe; cresterea importantei economice a Noilor Economii

Industrializate (NEI) a adus si schimbari majore in diviziunea internationala a muncii; intre 1955 1990 bunurile manufacturate au crescut in exporturile tarilor in curs de dezvoltare de la 5 la 58%. NEI si-au sporit semnificativ si contributia lor la comertul mondial. Inainte de criza financiara din 1997, UE, America de Nord si Asia de Est aveau parti aproximativ egale din comertul mondial. In acelasi timp

Japonia si Taiwan au devenit principalele natiuni creditoare. Toate acestea insa si-au pus amprenta pe regionalizarea productiei; - se constata o mai mare facilitare a schimburilor internationale, sansele tranzactiilor au devenit tot atat de importante ca dimensiunile lor. In termeni simpli viteza si comprimarea spatiului au devenit dimensiuni importante ale globalizarii. Rezumand, globalizarea aduce noi si importante corelatii si intre statele membre OECD si cele nemembre, intre sectorul public si cel particular, intre capital si munca, activitate si odihna, intre stat si societate. Trei factori au devenit cruciali in natura schimbarilor din interactiunile internationale ale economiei mondiale in ultimele decade, respectiv: 1. Dezvoltarile tehnologice din domeniile Transporturilor si Sistemelor de Comunicatii (digitale, satelitare, fibra optica, etc.) au condus la scaderi dramatice ale costurilor. In prezent companiile pot actiona mult mai usor la nivel global. Totodata facilitatile de relocare a cunostintelor oriunde in lume aproape instantaneu au indus mari probleme ce necesita rezolvarea, mai ales in domeniul proprietatii intelectuale folosind cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC); 2. Globalizarea a dus si duce la schimbari majore in structura fortei de munca. Este din ce in ce mai multa nevoie de munca bine sau superior calificata. Au aparut mari presiuni asupra politicilor salariale mai ales in tarile dezvoltate, membre OECD. Se constata in

aceste tari o tendinta de disparitie a clasei de mijloc si o aprofundare a prapastiei dintre cei superior calificati si bine remunerati si cei mai putin calificati, care incep sa fie amenintati cu pierderea locurilor de munca in favoarea relocarii industriale. Apar astfel implicatii serioase in relatiile dintre state, intre piata si societatea civila in tarile dezvoltate; 3. Mobilitatea capitalurilor in era liberalizarii acestei miscari a condus la situatia in care acestea nu tin cont decat de acele locuri in care se obtin cele mai mari profituri sau in care riscurile sunt minime. Economistul Richard O'Brien12, numea acest tip de miscare "end of geography" si de fapt ce reprezinta altceva decat sfarsitul geografiei recenta introducere a monedei unice europene?! Capitalurile se misca in prezent mai mult din instincte create de piata decat din calcule economice rationale. Cautarea permanenta de Investitii Straine Directe (ISD) in aceasta era a globalizarii are mari implicatii atat asupra suveranitatii statale cat si asupra fenomenului de regionalizare. Unii analisti isi pun din ce in ce mai mult problema "cine suntem" de fapt?!. Lozinca "go global", conduce din punct de vedere operational, al spatiului geografic de productie, al surselor de finantare, la dificultati din ce in ce mai mari in a identifica noile entitati industriale ca apartinand unor economii nationale. Campionii unor asemenea abordari sunt australienii, canadienii si din ce in ce mai mult britanicii, oarecum in contradictie cu spiritul
12

Richard O'Brien "End of Geography" AIM Manila 1997

nationalist inca puternic la francezi, coreeni sau indieni si chiar americani. In acelasi timp FORD, PEPSI, COCA COLA sau MC DONALD, desi multinationale si cu francize in toata lumea, continua sa-si pastreze caracterul si sa fie considerate companii americane. Un alt exemplu arata ca SUA, desi considerata campioana globalizarii, nu exporta decat ceva mai putin de 10% din PIB. In timp ce SUA si tarile dezvoltate au facut mari eforturi pentru distrugerea barierelor tarifare ca instrumente clasice de protectie in perioada GATT, in prezent aceste tari cauta de multe ori alte mijloace de protectie ca barierele netarifare. Ceea ce demonstreaza ca reziduri importante ale nationalismelor economice se intalnesc in politicile celor mai importanti actori economici ai lumii de azi. In aproape toate tarile se constata o mare discrepanta intre retorica oficiala, referitoare la liberalizarea comertului international si practica reala. Constatam o presiune mult mai importanta pentru a liberaliza in domeniul serviciilor decat in cel traditional al comertului cu marfuri, mai ales in SUA si Europa deoarece, acestea, traverseaza mult mai usor frontierele. Problemele liberalizarii comertului si serviciilor capata o pondere mult mai importanta in cadrul negocierilor multilaterale din era post Uruguai. Aceste negocieri incep sa cuprinda si alte aspecte referitoare la valori universale ca drepturile omului, protejarea mediului, valori culturale. A fost cazul presiunilor fata de China la

admiterea in OMC si este cazul Rusiei chemata in continuare sa se alinieze la aceste precepte. Putem aprecia ca aceste valori sunt in prezent chiar manipulate sau folosite de marile puteri ca mijloace de penetrare pe toate pietele si de impunere a barierelor netarifare. Exportarea cu succes a serviciilor si bunurilor solicita cu necesitate ca statele recipient sa devina receptive si permeabile la acestea, chiar daca unele vin deocamdata in contradictie cu valori traditionale culturale sau religioase (penetrarea in lumea islamica a unor bunuri occidentale considerate pana nu demult tabuuri in tarile respective). Astfel am asistat personal la patrunderea pe piata iraniana a simbolului american Coca Cola cu toata impotrivirea clasei politice islamiste. De aceea, globalizarea poate sa atraga sau chiar va atrage dupa sine si o armonizare si chiar omogenizare a preferintelor si gusturilor consumatorilor de multe ori in conflict cu valorile locale. Pe de alta parte apare un alt aspect: in economiile globalizate constatam ca statele incep sa se comporte asemeni companiilor iar companiile au comportament de state. Negocierea devine un exercitiu de diplomatie triughiulara in care statele isi cauta aliati comerciali iar marile corporatii internationale stabilesc relatii formale cu statele. Statele la randul lor, prin exercitiul de autoritate, contrar a ceea ce afirma Keinichi Ohmae, raman importante pentru ca mai pastreaza, impun sau respecta legi care uneori depasesc propria

suveranitate (cazul UE). Aceste state actioneaza de multe ori in mod colectiv ca initiatoare a unor noi norme, principii si reguli internationale. Aceasta tendinta isi pierde insa din importanta in ceea ce priveste politicile interne. Avem de-a face cu un proces biunivoc in care preponderenta incep sa aiba regulile si legitatile agreate la nivel international fata de cele interne. Este foarte important ca cei ce creaza politicile moderne sa tina cont de aceste interrelationari. Atat Robert Putnam cu teoria sa a interactiunii intre nivelul intern si international13 cat si J. Stopford si S. Stranje cu teoria "diplomatiei triunghiulare"14 in care statele si companiile sunt principalii actori, au analizat si cuprins interactiunile ce au condus la procesele de globalizare actuale. Unii autori considera insa ca acestia nu au acordat suficienta atentie rolului spatiilor sub, supra si transstatale in aceste procese. Este clar rolul extraordinar pe care il joaca spatiul suprateritorial si regulile sale in cazul Uniunii Europene. Mai putin intelese sunt fenomenele ce au condus la o rapida dezvoltare a regiunilor transfrontaliere, asa numitele Teritorii Naturale Economice (NETS) sau Triunghiurile de Dezvoltare. Asa cum vom dezvolta in continuare, exemplele clasice de NETS le gasim in Asia de Est si in special in asa numita Marea China compusa din Hong Kong, Taiwan si regiunile de coasta din Sudul Chinei sau Indochina.

13 14

Robert Putnam "Making Democracy Work" : Princeton University Press 1993 J.Stopford & S.Strange "The retreat of the state" Cambridge Univesrity Press 1997

Aici avem de-a face cu o vasta retea de noi actori economici, altii decat statele si companiile. Acestia, comunitatile transnationale, coalitiile de grupuri de producatori sau afaceristi, sunt cele care au condus la dezvoltarea acestor entitati spatiale in epoca globalizarii. Tot ele au dat nastere la forme noi de "geoguvernare" care la randul lor in calitate de retele transregionale de agenti publici sau privati au institutionalizat comunicatiile de interese "comune". Toate acestea demonstreaza ca schimbarile structurale ce au aparut ca rezultat al globalizarii au facut si fac practic imposibile abordarile autonome de creare a politicilor economice si comerciale. Traim intr-o lume din ce in ce mai mult interdependenta in care autarhia si izolationismul nu isi mai gasesc locul. Apreciez ca noi, ca romani este necesar sa facem eforturi pentru a intelege si adopta noile mecanisme. Este necesar sa identificam potentialul si dimensiunile globalizarii precum si modul in care noua ordine economica liberalizata va avea un impact pe termen mediu si lung asupra organizarii democratice a societatii noastre atat la nivel global cat si national. Se pune si problema daca in timp nu se va ajunge la suprematia unei clase manageriale transnationale sau la o elita birocratica internationala care impreuna vor tinde sa conduca la o noua civilizatie economica internationala. Ceea ce este o certitudine este faptul ca autonomia guvernamentala scade din ce in ce mai mult.

A devenit clar pentru toata lumea ca pe masura ce puterea corporatiilor mentionate a crescut, puterea statelor si autonomia respectiva au inceput sa fie compromise. Dar aceasta scadere este datorata si rolului din ce in ce mai crescut si al altor actori economici internationali cum ar fi Institutiile Financiare Internationale (FMI, BM), OMC, sau al unor actori regionali subnationali. O asemenea remarca a fost facuta inca din 1977 de catre Heddley Bull15 care a subliniat metaforic ca avem de-a face cu un "nou medievalism" ca o alternativa la sistemul statelor moderne. Trebuie insa sa recunoastem ca globalizarea economiei mondiale nu are loc in conditii de izolare ca in evul mediu iar aceasta expresie poate fi considerata numai in sens metaforic. Globalizarea este o problema ce ridica fatete multiple. In acelasi timp, dupa cum se poate constata, din cele prezentate anterior, globalizarea este un fenomen complex care nu are inca o definitie unanim acceptabila. El poate fi abordat pentru o mai buna intelegere, din mai multe unghiuri. Astfel putem sa incercam a o defini si astfel:

a) Globalizarea ca un fenomen istoric Se poate afirma ca globalizarea reprezinta o perioada specifica a istoriei. Putem aborda definitia sa din punct de vedere temporal si mai putin ca fenomen sociologic sau cadru teoretic. In epoca moderna
15

Heddley Bull "The Anarchical Society" New York Columbia Press 1977

aceasta perioada a inceput cu sfarsitul Razboiului Rece si caderea Zidului Berlinului. Chiar daca asa cum am mentionat, fenomene disparate pot fi considerate ca parti ale globalizarii si datand din perioade anterioare, fenomenul ca atare a inceput sa se dezvolte in toata plenitudinea dupa incetarea Razboiului Rece. Daca in deceniul al 2-lea al secolului XX am avut de-a face cu Marea Depresie, acum putem afirma ca ne aflam in plina Globalizare sau mai exact in Marea Globalizare. De aceea, daca abordam fenomenul din punct de vedere temporal, putem spune ca a inceput odata cu detensionarea relatiilor sovieto-americane (inceputul perioadei Gorbaciov si a Perestroikai) si a continuat sa se dezvolte prin implementarea accentuata si rapida a abordarilor neo-liberale orientate catre fortele pietei si managementului economic.

b) Globalizarea ca o quintesenta a fenomenelor economice Economistul Simon Reich16 aprecia "globalizarea poate fi caracterizata atat intrinsec cat si functional ca o serie de fenomene economice ce includ demonopolizarea si liberalizarea pietelor, privatizarea intreprinderilor, diminuarea functiilor statului (cu preponderenta cele legate de protectia sociala), raspandirea tehnologica vertiginoasa, redistribuirea investitiilor straine directe si, in final, integrarea pietelor de capital". Toate acestea subliniaza faptul ca globalizarea presupune o dezvoltare extraordinara a afacerilor, a facilitatilor de productie si proceselor tehnologice, ceea ce conduce in
16

Simon Reich: "Globalization of the World Economy" Asia Week No.6 / 1997

paralel si la o diviziune internationala a muncii cu specificitati semnificative. Multi economisti considera aceasta definitie a globalizarii ca semanand de fapt cu un proces tehnologic. Aceasta atata timp cat procesul se bazeaza pe distribuirea sau redistribuirea financiara, a productiei, a tehnologiilor, pe schimbarea regulilor si autoritatii, toate aspecte care nu sunt istoriceste noi. Realitatea este ca niciodata in trecut nu au fost percepute fenomene de asemenea magnitudine, profunzime si "larga respiratie". In mod similar reformarea pietelor si diminuarea rolului statului sunt fenomene care s-au mai petrecut si in trecut, dar niciodata in combinatie cu o atat de exploziva crestere si raspandire a fondurilor directe de investitii, a institutiilor multilaterale si suprastatale si cu o acceptare aproape unanima a unei singure ideologii. De aceea se poate aprecia ca globalizarea conduce la convergenta multor fenomene.

c) Globalizarea ca hegemonie a valorilor americane Analizand aprofundat, ajungem la concluzia ca o astfel de caracterizare este cel mai bine reprezentata de tonul triumfalist adoptat de Francis Fukayama in cartea sa " The end of history and the last man"17. Atat pentru el, cat si pentru multi altii, sfarsitul Razboiului Rece a reprezentat finalul unei batalii ideologice ce incepuse odata cu sfarsitul celui de al 2-lea Razboi Mondial. El
17

Francis Fukayama: "The End of History and the Last Man" De la Salle University Press Manila 1994

constata o difuzare extraordinara si o asimilare chiar fortata a tehnologiilor americane, a institutiilor financiare si economice in sectorul public si a celor mai bune practici de afaceri in sectorul privat, respectiv o difuzare a asa numitelor modele alternative de tip american. In acceptiunea generala, globalizarea este un lucru foarte bun deoarece reprezinta triumful modernizarii si democratiei definite printr-o dezvoltare economica si industriala ce contine si se caracterizeaza printr-un rol limitat al statului, un guvern reprezentativ responsabil si cu un concept liberal al libertatii de a alege. In acest sens actualii oponenti ai globalizarii fac o distinctie clara intre traditiile de modernizare specifice gandirii economice americane si omogenizarea valorilor ce se constata in cadrul principiilor capitaliste si democratice. Sigur ca avem de-a face cu o forma particulara de dezvoltare economica capitalista sau cu o forma specifica de social democratie; unii economisti apreciaza ca aceasta este o "ironica citire" a globalizarii, o forma specifica de "liberal democratie". Nu toti cercetatorii accepta insa tezele convergentei. O exceptie notabila este Samuel Huntington in disputata sa "Ciocnirea civilizatiilor"18 Pentru altii definitia globalizarii este mai populara in multe parti ale lumii decat in analizele occidento-centriste ale lui Fukuyama. Sigur aceasta nu se poate aplica in tarile cele mai sarace ale lumii in
18

Samuel Huntington "Ciocnirea Civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale" Antet XX Press Prahova 2002

curs de dezvoltare. Astfel in foarte multe societati islamice din lumea araba sau din statele in curs de dezvoltare ale Asiei se observa foarte clar dorinta de a accepta cresterile nivelului de viata bazate pe adoptarea cuceririlor stiintifice si tehnice ale societatii vestice dar, si mai clar, respingerea absorbtiei valorilor culturale si sociale ce le insotesc. Prin comparatie, marxistii si in special cei de tip neo-gramscian, ofera argumente convergente similare teoriilor modernizarii actuale. Ei vad triumful liberalismului ca o varianta moderna a luptei pentru hegemonia capitalismului. In varianta lor se vorbeste despre crearea unei clase capitaliste transnationale. Aceasta, bazandu-se pe structurile economice si institutionale transnationale, pe organismele internationale ca Banca Mondiala sau Fondul Monetar International sau pe structuri intelectualiste ca Forumul de la Davos, exporta un set de valori similare cu variantele americane de capitalism si liberalism.

d) Globalizarea ca Revolutie tehnologica si sociala Aparent aceasta caracterizare pare ca intra in contradictie cu cea de la pct. b. Se argumenteaza ca globalizarea este o noua forma a activitatii prin care se trece decisiv de la capitalismul industrial, la conceptia post industriala a relatiilor economice. Aceasta transformare este perceputa ca o revolutie in cadrul elitelor tehnoindustriale ce conduce la consolidarea unei piete unice globale. Astfel avem de-a face cu un proces comprehensiv de productie globala

integrata, cu piete ale muncii specializate dar interdependente, cu privatizarea bunurilor guvernamentale ca si cu o puternica legatura intertehnologica ce depaseste frontierele nationale conventionale. Aceasta a 4-a caracterizare sugereaza ca o revolutie are loc de asemenea in relatiile dintre state, economii si societati civile. Oponentii acestei orientari formuleaza: - in tarile dezvoltate din Vest, noile tehnologii conduc la cresteri insemnate ale productivitatii si in consecinta la mari cresteri economice, iar necontenitele valuri de descoperiri si dezvoltari tehnologice vor continua sa caracterizeze economia mondiala in tot Secolul 21. accelerarea proceselor de globalizare, deschiderea

economiilor nationale si integrarea pietelor vor conduce la cresteri economice semnificative in din ce in ce mai multe tari. O aliniere fara precedent la aceste procese a tarilor din Asia, o revitalizare a Americii si o reintegrare a marii Europe incluzand aici si Rusia vor crea un curent extraordinar ce se va raspandi in intreaga lume. Aceste doua megatrenduri schimbarea fundamentala in tehnologie si noua etica a deschiderii - vor transforma lumea noastra intr-o civilizatie globala, o noua "civilizatie a civilizatiilor" ce ne va conduce de acum inainte peste secolele ce vor urma. Aceasta viziune este impartasita cu deosebire de reprezentantii curentului "economiilor de retea" din elitele politice si manageriale internationale (asa numitii "Davos men") legati intre ei in aceasta lume globalizata, ceea ce conduce la cresterea dramatica a influentei

lor si a standardelor de viata cum poate nimeni nu si-a inchipuit pana in prezent. Interpretarile ce pleaca de la prima caracterizare a globalizarii la cea de a 4-a se doresc a prezenta intelegeri moderne (in termeni cantitativi si calitativi) ale efectelor globalizarii asupra relatiilor economice si sociale. Prima definitie, operand ca o paradigma internationalista, identifica o schimbare in relatiile politice si economice dintre superputeri pe de o parte si capital/munca pe de alta parte. Este in mod esential o analiza specifica a relatiilor internationale ce opereaza cu o ipoteza realista in care se afirma primatul relatiilor statale si interstatale. Globalizarea are influente limitate asupra aspectelor vietii culturale si politice in cadrul statelor. A doua definitie, operand de asemenea intr-o paradigma internationalista, ofera imaginea unei agregari si accelerari a schimbarilor ce se petrec la nivelul diferitelor arii ale vietii economice moderne. Reprezinta pana la urma o critica a primei definitii dar poate fi relativ usor aplicata in cadrul teoriei relatiilor internationale si teoriei economice. Interdependentele economice diminueaza rolul dominant al statului prin acordarea unui rol sporit altor actori cum ar fi Organizatiile Neguvernamentale (NGO-urile). Aceasta ofera o perspectiva a unui sistem international nou, modern si reformat. A 3-a definitie opereaza cu o paradigma globalista si reprezinta triumful unei singure ideologii in cadrul bataliei ideologice din secolele 20 si 21. Ambele variante cea conservatoare si cea radicala conduc

convergenta argumentelor mult mai departe decat o fac primele definitii. In fine a 4-a si ultima definitie cea mai globalista ofera cea mai radicala viziune a transformarilor structurale ale ordinii economice si globale. Aceasta sugereaza o veritabila transformare in relatiile sociale, politice si economice cu un adevarat scop globalizant. In continuare, cateva considerente asupra modului in care definitiile respective se regasesc in practica economica. 1.1.2. GLOBALIZARE SI REGIONALIZARE

In

plan

international

se

considera

ca

Globalizarea

si

Regionalizarea, fenomene ce se intrepatrund in evolutia lor cu sisteme economice ca UE, NAFTA, APEC precum si cu alte forme de cooperare economica regionala, reprezinta uneori fenomene contradictorii. Discursurile populiste se refera la pericolul formarii de blocuri si la perspectiva razboaielor economice. Dupa parerea noastra aceastea reprezinta exagerari si ipoteze gresite. Dezvoltarea regiunilor este o dimensiune extrem de importanta a evolutiei ordinii mondiale in aceasta era a globalizarii. Consider ca este necesar sa vedem acea tendinta catre regionalizare ca stadiu intermediar in relatia dintre statele nationale pe de o parte si economia globalizata

pe de alta parte. Regionalismul este de fapt un fenomen cu doua nivele. Nivelul "de jure" este acela etatist; nivelul "de facto" este acela in care companiile si retelele acestora se dezvolta in cadrul pietelor libere. Daca Globalizarea reprezinta impreuna un set de procese si de principii ale managementului economic, atunci Regionalizarea este si o manifestare a globalizarii; se intersecteaza cu Globalizarea si un proces nu poate fi inteles in absenta celuilalt sau fara a tine cont de acesta. Globalizarea a avut ca efect schimbarea "regulilor de joc" in cadrul bataliei care se duce pentru avantaje competitive intre companii ca si intre tari. La nivel guvernamental exista state ce au introdus politici de crestere a credibilitatii membrilor regiunii respective in raport cu actorii internationali, in special cu cei ce reprezinta surse potentiale si importante de investitii straine directe (ISD). In acest sens Regionalizarea reprezinta un raspuns la Globalizare. Realizarea de acorduri cu vecinii regionali trebuie insotita de politici de disciplinare mai ales in fata presiunilor interne. Aceste procese nu se petrec in mod uniform in toate regiunile in curs de dezvoltare si de aceea vom observa specificitati distincte intre Europa ca "model multilateral de guvernare regionalista", America de Nord ca exercitiu special de guvernare de tip "incubator de negocieri" si Asia Pacific ca un regionalism in curs de dezvoltare desi perdant din punct de vedere institutional, al dezvoltarii

economiilor de piata si a cooperarii regionale. Toate aceste structuri nu sunt fixe. De obicei se afla intr-un proces constant de evolutie. Ceea ce este interesant este ca atat la nivel global cat si la nivel regional prolifereaza discursul referitor la dialectica globalizarii si regionalizarii. De obicei se constata o discrepanta intre actiunile legate de regionalizare si aspiratiile politice catre marea regionalizare ale elitelor politice, ilustrata cel mai bine in Europa in a 2-a jumatate a anilor '90. Pentru o lunga perioada de timp dezbaterile referitoare la regionalizare s-au axat pe comert si politici comerciale, cu preponderenta acolo unde acordurile de comert regionale au fost sprijinite pe regimuri de comert ultraliberale. Tot atata importanta ca si problemele comerciale pare a avea si excesiva concentrare a politicilor economice ale comertului care a avut ca efect o excesiva mobilitate a capitalurilor intr-un moment in care investitiile straine directe (ISD) continua sa creasca in volum mult mai repede decat comertul international. Totodata, dramatica demonopolizare a sistemului financiar international din anii '80, a condus la o intensificare a competitiei pentru atragerea de Investitii Straine Directe. Dorinta de a realiza Acorduri economice regionale cat mai atractive pentru ISD-uri a depasit dorinta de a promova comertul. Aditional la realizarea Pietei Unice Integrate a Europei si a NAFTA, odata cu sfarsitul Razboiului Rece au aparut noi solicitari

pentru ISD-uri. Astfel Europa de Est s-a alaturat foamei de finantare a Chinei si Asiei de Sud Est. S-a observat ca numai oferindu-se facilitati si avantaje la nivel regional, aceste zone pot concura cu succes alte zone ce au inceput mai demult sa caute sa atraga ISD-uri. Se pare astfel ca in epoca Globalizarii o tendinta majora spre regionalizare este determinata de necesitatea ca firmele globale sa caute piete de desfacere intr-o regiune sau alta sau chiar locuri pentru implementarea ISD-urilor. De aceea consideram ca aceia care argumenteaza ca ISD-urile ca procente din PNB nu se dezvolta atat de repede ca sa sustina tezele globalizarii nu au nicidecum dreptate. Constatam de altfel, ca regionalizarea investitiilor a devenit extrem de importanta incat afecteaza in mare proportie natura productiei si a comertului. Acesta a fost de altfel si cazul Asiei de Est (in Nord ca si in Sud) pana nu de mult. Astfel in 1995 mai mult de 10% din productia companiilor japoneze se producea deja in afara Japoniei in comparatie cu numai 4% in 1986. In timp ce fenomenul este unul global pentru companiile japoneze, acesta are relevanta si la nivel regional. Pe masura ce piata japoneza a inceput sa fie global liberalizata, regionalizarea s-a accentuat. Cresterea importurilor de bunuri de consum in Japonia de la filialele companiilor japoneze din Asia a devenit un fenomen. Astfel

in 1992-1996 aceste importuri au crescut de la 4% la 14% in total importuri. In timp ce majoritatea bunurilor produse de companii Japoneze in SUA sunt vandute pe piata americana, o mare proportie din bunurile produse la filialele japoneze din tarile Asiei sunt importate in Japonia. In 1992 importul in Japonia al productiei filialelor asiatice a fost de 16% din total importuri, fata de numai 10% in 1982. Migratia fabricilor japoneze catre Asia de Sud Est unde produc in mare proportie atat pentru pietele respective dar si pentru exportul pe alte piete s-a dovedit o tendinta pozitiva in cadrul Globalizarii dar in acelasi timp si al Regionalizarii. De altfel asa cum am mai aratat asistam la fenomenul delocalizarii productiei (tendinta investitiilor de a se aseza acolo unde cheltuielile si taxele sunt mici si profiturile mai mari). Acest fenomen atrage dupa sine pe langa exporturile de tehnologii inalte si ocuparea fortei de munca in tarile in care aceste investitii se localizeaza. Definitia traditionala a regionalizarii este una stat-centrista. Dar in aceasta se pierde din vedere natura macro regionala a dezvoltarii in contextul transformarilor structurale pe care le aduce globalizarea in domeniile financiar, industrial, al

productiei si know-how aferent precum si in dezvoltarea comunitatilor industriale la nivel regional. S-a demonstrat ca, impotriva detractorilor, pana in prezent Regionalizarea a condus mai mult la o dezvoltare a comertului atat la

nivel global cat si regional decat la o restrictionare a acestuia atat in Europa cat si in regiunea Asia Pacific. Aceasta chiar daca se constata inca incongruente intre multilateralism si regionalism in relatiile comerciale. Liberalizarea finantelor globale a actionat ca un imbold catre regionalizarea productiei. Ca raspuns companiile s-au orientat catre consolidarea retelelor de resurse din cadrul regiunilor. In timp ce liberalizarea multilaterala este considerata cea mai buna strategie, cel mai important lucru pentru companii in perioada actuala este sa fie in masura sa opereze eficient in cadrul regiunilor. Cele mai bune exemple ale acestor preferinte le intalnim mai mult in zona Asia Pacific decat in Europa (desi si aici tendinta respectiva este destul de puternica) unde companiile japoneze si coreene s-au orientat catre industriile cu mare valoare adaugata in anii '80-'90, dupa care s-au extins si si-au consolidat retelele de productie in alte parti ale regiunii. Chiar daca o parte din aceste activitati au fost restranse din cauza crizei financiare din anii 1997-1998, in mod cert tendinta initiala nu se va schimba fundamental. Asistam din ce in ce mai mult si la o dezvoltare a ceea ce am putea numi "regionalizarea gandirii economice". Un exemplu in acest sens il constituie Uniunea Europeana dar nu trebuie uitat si exemplul actiunilor de cooperare din zona Asia Pacific conduse de un regionalism deschis si de integrare a pietelor.

Ultimii ani ai secolului trecut au fost cruciali in dezvoltarea ideilor de regionalizare. Introducerea monedei unice europene, modul in care o parte din membrii UE au reusit sa o adopte sau nu si in continuare sa se adapteze la rigorile sale ca si modul in care diferitele proiecte regionale sau supraregionale din zona Asia Pacific cum ar fi APEC, ASEAN, AFTA, ASEM au reusit sa raspunda provocarilor create de criza financiara asiatica reprezinta tot atatea teme de urmarit si analizat in perspectiva primilor 10-20 ani ai secolului 21. Asa cum s-a observat in Asia de Est in strategiile aplicate pentru atragerea de ISD-uri, investitiile atrase rapid de circumstante economice favorabile s-a dovedit ca pot migra foarte repede odata cu schimbarea acestor circumstante sau mai ales cu declinul acestora. S-a demonstrat totodata ca in pofida faptului ca aceste ISD-uri au efect social benefic prin crearea de locuri de munca, prin facilitatile create pentru atragerea lor guvernele au inceput sa aiba mari probleme in ceea ce priveste colectarea taxelor si impozitelor. S-a observat, totodata, o erodare a bazelor de taxare cu consecinta dirijarii acestora catre alte sectoare ale economiei. Asa cum a demonstrat criza asiatica incepand din 1997 fuga capitalurilor si timpul necesar pentru elaborarea politicilor de raspuns au condus la destabilizarea dramatica a economiilor si sistemelor politice din unele tari. Globalizarea reprezinta insa o forta structurala mult mai puternica decat regionalizarea. In fapt asteptarile si preferintele

Companiilor Multinationale sunt atat de puternice incat au devenit forte importante ce determina schimbari politice majore in multe state ale regiunilor. Pana in prezent aceste forte nu au creat inca puternice conflicte asa cum s-ar fi asteptat si de aceea ideologia neo-liberala a fost incurajata a fi aplicata in procesele de luare a deciziilor la nivel macro-politic mai ales in tarile cu pietele in tranzitie si dezvoltare (emergente) ale Asiei de Est. Globalizarea incurajeaza totodata tendintele de regionalizare pana acolo unde se incurajeaza si creaza raspunsuri colective la competitia internationala. Pare oarecum paradoxal ca in epoca globalizarii cand distantele isi pierd semnificatiile pe care le-au avut asupra relatiilor economice, relatiile la nivel regional cunosc o crestere foarte accentuata. In acest sens ceea ce observam noi si, uneori consideram a fi efect al globalizarii, de cele mai multe ori reprezinta dezvoltari si actiuni la nivel regional. Intrucat globalizarea scade uneori eficacitatea unor instrumente politice nationale, actiunile colective ce urmaresc rezolvarea unor probleme prin solutii de management transnational, apar mai usor de abordat in cadrul regionalizarii si regiunilor respective. In concluzie, putem afirma ca intre cele doua concepte si tendinte Globalizarea si Regionalizarea este o legatura biunivoca si aproape indestructibila.

1.1.3. GLOBALIZARE SI LOCALIZARE

Atunci cand Akio Morita, presedintele Companiei Sony a cumparat Columbia Records, in octombrie 1989 a afirmat: "eu nu iubesc cuvantul multinational; chiar nu stiu ce inseamna, de aceea am creat un nou termen pentru un nou principiu: "localizare globala" (global location) acesta este noul nostru slogan". In acest context este interesant de analizat cum se impleteste globalizarea cu localizarea (amplasarea teritoriala) si cum aceasta din urma isi gaseste locul in contextul larg al globalizarii. De altfel, Akio Morita nu este singurul lider economic executiv al unei companii majore care a adoptat strategii specifice pentru ca aceasta sa se identifice cat mai strans cu natiunea de adoptie si conditiile sale specifice. Corporatii ca Sony sau Coca Cola de exemplu, au dezvoltat strategii capabile sa transceada frontierele si sa le institutionalizeze drept producatori regionali, ceea ce le-a permis totodata sa-si sporeasca flexibilitatea pentru a realiza retele regionale s-au implantat. In prezent timpul si spatiul au fost comprimate ca rezultat al revolutiilor tehnologice si comunicationale ajungandu-se la economii de retea; efectele unei astfel de comprimari ar putea conduce la cresterea eterogenitatii cuprinsa in ceea ce mai nou se denumeste "glocalizare". Am putea defini "glocalizarea" ca localizare a relatiilor inauntrul regiunilor in care

economice si politice prin mutarea sferelor de autoritate de la nivel national la nivele locale de o maniera care sa permita raspunsuri rapide si pertinente la globalizare. Daca globalizarea tinde sa faca sa dispara geografia, glocalizarea din contra intareste legaturile regionale geografice, in mod special prin cresterea localizarilor ca puncte de productie si schimburi economice. Astfel, in prezent dezbaterile teoretice referitoare la cele doua notiuni globalizare-glocalizare au devenit puncte centrale ale strategiilor de dezvoltare. Companiile globalizate aplica strategii ce incurajeaza o diviziune a muncii la nivel mondial in timp ce "companiile glocalizate" urmaresc o repetare a productiei intr-un numar de regiuni specifice ceea ce genereaza o diviziune a muncii pe concentrari geografice care in acelasi timp reduce riscurile asociate formarii blocurilor economice. Tentativele acestor companii de sporire a competitivitatii sunt conduse uneori de credinta ca schimbarile din unele parti ale lumii au efecte adverse asupra competitivitatii comunitatilor locale. Acesta este cazul modului de intelegere al proceselor de munca din tarile Asiei de Est fata de care foarte multi economisti din tarile dezvoltate membre ale OECD se arata foarte ingrijorati sau chiar revoltati de abuzurile referitoare la standardele si conditiile de munca. Cu toate acestea procesul de delocalizare si de mutare a unor ramuri intregi de productie in aceste tari unde in primul rand forta de munca este

foarte ieftina si unde se foloseste de multe ori munca copiilor, este din ce in ce mai puternic. Acesta este, se pare, efectul globalizarii care a condus de multe ori la aplicarea sloganului "gandeste global, actioneaza local" (think globally, act locally). Se apreciaza ca unul din principalele efecte ale globalizarii economiei politice mai ales in statele democratice avansate, este acela al acceptarii situatiei in care cetatenii nu vor mai avea acelasi acces la sistemele de securitate a muncii ca atunci cand societatile erau conduse de principiile unui liberalism economic accentuat. Servicii similare si aranjamente de redistribuire care au prevalat in cadrul asa numitelor "state ale bunastarii" dezvoltate dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial mai ales in tarile OECD sunt diminuate din ce in ce mai mult in ziua de azi. Chiar daca in anumite situatii globalizarea creaza mai multe locuri de munca fata de cele pe care le distruge, procesul devine din ce in ce mai periculos pentru sistemele de organizare a muncitorilor din aceste tari dezvoltate. Apare astfel o foarte clara corelare intre globalizare si pierderea locurilor de munca sau a reducerii salariilor cu preponderenta in ceea ce ii priveste pe lucratorii necalificati sau slab calificati ceea ce conduce la serioase implicatii politice si economice. Forta de munca isi va vedea diminuata puterea intrucat in comparatie cu capitalul, tehnologia si cunostintele aceasta nu este mobila. Munca necalificata sau semicalificata nu va mai avea aceeasi pondere ca cea educata sau inalt calificata. Chiar daca guvernele nationale vor incerca sa adopte masuri de protectie ele vor fi din ce in ce mai putin in stare sa o faca.

Strategiile optimale prin care se incearca fie policalificarea sau educarea, pentru cresterea calificarii, devin din ce in ce mai scumpe intrucat pentru acestea este nevoie de subventii. Subventii, ce contravin insa ideologiilor si teoriilor actuale care nu le accepta. Nu trebuie uitat, totodata, ca si organismele financiare internationale gen FMI se opun cu virulenta cresterii acestora. In prezent guvernele din tarile dezvoltate sau cele in curs de dezvoltare au inceput sa aplice din ce in ce mai mult principiile asa numitului "nou management politic" in cadrul caruia se cauta a se reorganiza atributiile guvernamentale prin orientarea catre atributii de incurajare a afacerilor ceea ce poate conduce uneori la o diminuare a autoritatii statelor. Prioritatea guvernamentala devine acum mentinerea increderii pietelor si a comunitatii internationale. Ca o consecinta, agendele politice se schimba. Guvernele devin din ce in ce mai populiste, uneori se face din ce in ce mai mult apel la nationalism ca o alternativa la pierderile de atributie ale suveranitatii. Acest fenomen poate fi observat in cresterea nationalismului sau a unui liberalism salbatic in SUA, in cresterea rezistentei islamice la asa zisele influente ale culturii occidentale, in cresterea euroscepticismului la unele din statele europene, in exacerbarea nationalismului salbatic ce a condus la distrugerea unor entitati statale din Balcani (fenomen ce inca se continua) sau din URSS, sau in comportamentele nationaliste descriminatorii fata de minoritatile

nationale sau religioase din tarile Asiei de Est si Sud Est (exemplul chinezilor din Indonezia sau Malaezia, crestinilor din Indonezia etc.). Prin contrast, elitele politice din statele dezvoltate au folosit globalizarea pentru sporirea influentei internationale si transnationale. Este evident ca globalizarea economiei mondiale nu este singura explicatie a tendintei catre reinoirea localizarii activitatii politice; sfarsitul Razboiului Rece si scaderea amenintarilor de agresiune au creat premizele cresterii sentimentelor etnice, regionale si nationale. Au aparut tendintele de autonomie si creare a unor state ca mici entitati nationale. Daca la inceputul secolului 20 nationalismul conducea la crearea unor mari entitati statale prin independenta sau reunificare, sfarsitul secolului si inceputul noului Mileniu ne pun in fata unor razboaie etnice ce au condus la fragmentarea unor puternice entitati statale. A fost cazul URSS, Iugoslaviei, este cazul Indoneziei, Sri Lanka si exemplele pot continua. Putem afirma ca toate acestea, reprezinta actiuni ce conduc catre omogenizarea culturala si nationala pentru ca astfel pregatite entitatile respective sa se inscrie in tendinta de globalizare. In acelasi timp este adevarat ca Globalizarea nu construieste identitati, ba dimpotriva. Asistam la crearea a ceea ce economista Susan Strange19 denumeste "civilizatia internationala a afacerilor" bazata pe un nationalism rece si un calcul atent al intereselor. Sentimentul globalist nu poate fi confundat in nici un caz cu
19

J.Stopford & Susan Strange "The retreat of the state" Cambridge University Press 1997

traditionala "cetatenie" si cu "dorinta comuna de mai bine". Chiar daca politicile identitare isi fac din ce in ce mai mult loc in cadrul globalizarii. La nivel local insa dilema aceasta se poate rezolva numai prin prezervarea avantajelor modernizarii asociate globalizarii ce conduce la prosperitatea materiala, in paralel cu pastrarea unui nivel acceptabil de identitate si autonomie fata in fata cu omogenizarea pe care o include globalizarea.

1.1.4. GLOBALIZARE SI GUVERNARE IN SEC. 21 Se argumenteaza ca Globalizarea nu este numai un simplu fenomen economic ci si unul politic si chiar ideologic. Deoarece aceasta este condusa de legile pietei, conexiunile intre ideologii si institutiile globalizarii in context politic ca si rezistentele potentiale la acest fenomen au nevoie de analize aprofundate. Astfel este important de analizat modul in care globalizarea a accelerat transferul tendintelor seculare de guvernare nationala condusa de rationalitate si teorii socio-economice din tarile OECD de la stat, ca entitate, catre individ. Aceasta nu inseamna ca statul a devenit mai putin implicat. Inseamna numai ca asupra individului au fost transferate mari responsabilitati legate de organizarea propriei vieti. In acest context apreciem ca putem reformula faptul ca nu avem de-a face cu "sfarsitul statelor" asa cum afirma Keinichi Ohmae in cartea cu acelasi titlu ci numai cu sfarsitul unor anumite forme particulare de state asa cum au fost ele cunoscute in ultimii 50 de ani.

Principalul raspuns de politica interna fata de Globalizare a fost analizat de John Ruggie care a afirmat ca acel "capitalism al bunastarii" ca obiect rational al guvernarii a devenit victima globalizarii. El spune ca "cel putin deocamdata statul uman sau bland, practic, nu mai exista"20. La randul sau Falk in asa numitele sale "teze ale convergentei" afirma ca, Globalizarea, sustinuta de ideologia neoliberala, cresterea competitiei, mobilitatea capitalurilor si raspandirea celor mai bune practici, conduce catre o convergenta la nivel inter-natiuni ca si intre economie, stat si societatea civila21. Sfarsitul "statului bunastarii" al lui Keyness nu inseamna neaparat disparitia statului. Practic, sloganul "pietele inving, statele pierd" in cadrul globalizarii aproape ca isi pierde semnificatia. Guvernele intra in competitie pe piata dar asta nu presupune ca si-au pierdut toate atributele strategice. Natura autoritatii se schimba de la nivelul autoritatilor guvernamentale internationale pana la structurile statale nationale, provinciale, locale sau municipale. Apare astfel o noua ordine cu o mai mare substanta in care statul nu dispare; el se dezagrega in parti functionale distincte. Aceste parti la nivel legislativ, executiv, justitie, reprezinta retele ce conduc incet dar sigur spre o noua ordine transguvernamentala care trebuie sa gaseasca si sa implementeze solutii la problemele globale.

20

John Ruggie: "The Chalenge and Globatization" Manila University Magazine No.7/ 1996 P.Falk: "The New Global Economy" AIM Press Philippine / 1998

21

A privi relatiile dintre state si piete ca pe o simpla competitie inseamna a simplifica si a ignora foarte multe aspecte ale acestor relatii. Pentru foarte multi lideri politici, inclusiv din zona social democrata, globalizarea nu este un exercitiu de acomodare politica. De multe ori acestia nu realizeaza inevitabilitatea logica a pietelor globale si a competitivitatii globale, mai ales in aceasta era socioneo-liberala. Politicile locale in era globalizarii nu pot fi simple politici pasive in fata diferitelor activitati asupra carora actorii locali nu pot avea control. Atat in sectoarele publice sau private reactiile la globalizare sunt in acelasi timp reactive sau initiative. Globalizarea poate face spatiul si timpul mai putin semnificative si de aceea actorii locali sunt obligati sa creeze cele mai bune conditii pe plan local astfel incat sa isi poata maximiza pozitiile. Capitalismul este in acelasi timp global si national; in timp ce dimensiunea globala poate fi mai redusa decat cea nationala, apar mai multe solicitari pe plan local in vederea competitiei globale. Exista de asemenea si posibilitatea aparitiei rezistentei la

proces, care nu este deloc de neglijat, mai ales atunci cand aceasta vine din partea unor organisme guvernamentale sau uneori a ONGurilor. Foarte multe din aceste ONG-uri, sau unele miscari sociale, asa cum este GREENPEACE au invatat deja ca foarte multe societati

mai ales, transnationale au devenit foarte vulnerabile la rezistenta organizata. Logica organizatiilor politice sau de afaceri la nivel local s-a schimbat ca raspuns la efectele globalizarii. Un studiu comparativ recent al nivelului diversitatii nationale in fata capitalismului global demonstreaza faptul ca exista suficient loc pentru alegerea metodelor sau viziunilor politice. Devine astfel clar ca ne aflam in stadiile initiale ale unor raspunsuri cu multiple fatete la globalizare. Pana acum am identificat doua seturi de raspunsuri, unul la nivel local si altul la nivel regional. Dar varietatea in care se manifesta aceste raspunsuri apare ca fiind foarte larga daca nu chiar infinita. Printre acestea se impun cu prioritate: maniera in care globalizarea afecteaza restructurarea puterii la nivel statal si relocarea puterii si autoritatii la nivelul institutiilor internationale si a macro regiunilor precum si raspunsul organizat la nivel local al statelor respective. De aceea putem spune ca intr-un anumit fel statele ies din aceasta competitie afectate intr-o anumita masura dar in nici un caz nu dispar. Tendinta viguroasa a activitatii economice catre

globalizare nu a condus inca la crearea unei economii unice si omogene la scara globala. Au existat si exista in continuare, lupte identitare, rezistente structurale si nationale. In aceasta permanenta cautare de solutii si dezvoltare a competitivitatii in fata globalizarii, statele moderne au

fost obligate sa renunte la multe atribute printre care cel mai notabil se arata a fi controlul capitalurilor. Guvernele care au introdus politici ce ignorau principiile fundamentale ale pietei sau au incercat sa reintroduca controlul asupra ratelor de schimb s-au lovit de fenomenul de fuga a capitalurilor. In acest caz, asa cum au demonstrat-o, criza financiara din Asia sau, mai nou, dezastrul financiar din Argentina apare panica ce, nemaifiind controlata, poate distruge tari intregi. A devenit axiomatic faptul ca majoritatea guvernelor nu sunt foarte incantate de masurile de disciplina financiara pe care le pretind organismele financiare internationale sau chiar pietele financiare. Unii actori apreciaza ca aceasta disciplina trebuie impusa intregii natiuni si tuturor cetatenilor ceea ce s-a dovedit extrem de greu de impus in conditiile economiilor est asiatice unde capitalismul salbatic, investitiile adesea rau gandite, practicile bancare nesanatoase sunt fenomene endemice ce cu greu mai pot fi intalnite in alte parti ale lumii. O astfel de alegatie este in mare parte adevarata si in cazul tarii noastre. Cine si cat ii putea cere unui popor vlaguit de un regim communist ce a incercat pe el un real genocid fizic, mental, cultural si de o tranzitie extrem de dureroasa sa suporte si sa faca sacrificii peste sacrificii in perspectiva unui viitor luminos care nu se stie cand va veni?! La nivel global, complexitatea masurilor regulatorii si

problemele pe care le ridica managementul pietelor financiare internationale, relatiile monetare si politicile comerciale sunt aspecte cheie ce trebuiesc rezolvate de guvernele nationale in prezent.

De aceea in perspectiva se impune institutionalizarea globala si regionala ca de altfel si crearea de norme si reguli care sa guverneze fenomenul globalizarii. In prezent Acordurile de la Bretton Woods ce asigurau hegemonia SUA aproape ca si-au pierdut relevanta; OMC la randul sau este nevoita sa creeze relatii speciale cu organizatiile regionale cum ar fi UE, NAFTA, AFTA, APEC etc. A aparut si se dezvolta G8 gruparea celor 8 mari puteri economice si financiare ale lumii; a crescut rolul FMI si al World Bank, al OECD. Toate aceste organisme incearca sa creeze si sa ofere criterii si principii de baza pentru managementul noii ordini economice mondiale in era globalizarii. Actiune deloc usoara. Organisme ca OMC, FMI sau Banca Mondiala au nevoie de consensul partilor contractante si, in special al SUA, pentru a functiona. In acest caz cele care negociaza si ratifica acordurile cu aceste organisme sunt statele ori agentiile guvernamentale. Toate institutiile globale sau regionale au nevoie de dezvoltare si consolidare in cazul in care globalizarea va impune natiunilor-state negocierea si corelarea cu acestea. Perspectiva guvernarii efective viitoare a economiei mondiale impune ca statele nationale sa acorde mult mai multa autoritate organismelor regionale si internationale. Foarte multi autori si economisti de marca apreciaza ca ar fi o mare naivitate sa credem ca statele vor dispare. Acestea isi vor schimba insa structural modul de actiune si vor prelua mai mult rolul de brokeri, intre multiple identitati si nivele diferite de putere si

autoritate, cedand astfel foarte mult din atributele actuale de suveranitate. In acest context mi se pare demna de semnalat relatarea aparuta in publicatia electronica www.euroactiv.com in care se mentioneaza ca in cadrul Comisiei Europene a fost pregatit un set de cinci scenarii asupra situatiei de perspectiva a Uniunii Europene in 2010, in functie de diferite variabile. Dintre acestea, publicatia prezinta trei, si anume:

TRIUMPHANT MARKETS : este scenariul in care modelul liberal prevaleaza in lume si guvernele se retrag din economie. Datorita progresului tehnologic productivitatea creste si ocuparea fortei de munca atinge un grad ridicat. Competitia acerba si institutiile UE tind sa se concentreza asupra politicilor economice si din acest motiv reformele institutionale progreseaza cu dificultate. Majoritatea statelor Central si Est-Europene au aderat la uniune. Ucraina, Statele Balcanice, Israelul, Libanul si Marocul si-au depus candidatura pentru aderarea la UE. THE HUNDRED FLOWERS : administratiile si sistemele politice pierd capacitatea de a gestiona realitatile politice din statele membre si importanta statelor scade. Populatia tinde sa se replieze in jurul familiilor si comunitatilor locale, iar economia subterana infloreste. Prolifereaza initiativele la nivelul cetateanului si la nivel local, retelele de proximitate si conducerile locale devin din ce in ce mai importante. Performanta economica este nesatisfacatoare, inegalitatile sociale conduc la tensiuni in privinta distributiei resurselor. Din punct de

vedere geografic, dezvoltarea statelor europene este inegala : unele regiuni intra in letargie si pot cadea intr-o anarhie de tip medieval, in timp ce altele cunosc o vitalitate remarcabila. UE isi pierde din importanta, doar patru state Central si Est-Europene au reusit sa adere la uniune si nu s-a putut realiza nici un progres in privinta PESA sau problematicii JAI. TURBULENT NEIGHBOURHOODS : in conditiile amenintarilor teroriste, preocuparea pentru asigurarea securitatii personale a devenit o parte a vietii de zi cu zi, prevaleaza psihologia asediatului. Instabilitatea politica se manifesta pretutindeni, conflictele regionale care pot degenera in razboaie civile se inmultesc, guvernele nu pot gestiona problemele create de conflictele interetnice, terorism, trafic ilegal. Cresterea economica incetineste si inegalitatile sociale se maresc. Reformele in interiorul Uniunii nu pot fi continuate, iar UE tinde sa se concentreza asupra politicii externe si de securitate. Statele mari ale UE tind sa preia controlul si institutiile comune isi pierd importanta. Dezbaterile si alocutiunile prezentate in editia din 2002 a Forumului European WACHAU (29-30 iunie a.c.) au relevat preocuparile tarilor membre UE si candidate la integrarea in uniune fata de consecintele actualelor dezvoltari si procese europene, din perspectiva cooperarii regionale, extinderea UE, reforma interna a UE, viitorul constitutiei europene. Sunt de retinut urmatoarele aspecte mai semnificative : manifestarea atitudinii critice solidare a statelor membre UE mici (Austria, Finlanda) fata de ideile vehiculate in cadrul

UE privind presedentia colectiva a UE, alegerea unui presedinte al Consiliului European, discutarea unor probleme de interes general in cercuri restranse, exclusiviste, preocuparea tarilor membre mici pentru crearea de noi aliante si formule de cooperare cu includerea viitorilor membri ai UE, prin intermediul carora sa fie sustinute pozitii si interese comune in cadrul institutiilor europene, existenta unor diferente de abordare conceptuala si de interes fata de cooperarea regionala pe de-o parte, intre tarile mari si mici, si, pe de alta parte, intre state si provincii, vehicularea tot mai frecventa a conceptului de identitate regionala intr-o Uniune extinsa, sublinierea importantei mentinerii principiului subsidiaritatii si a aplicarii riguroase a acestuia, necesitatea statuarii drepturilor minoritatilor nationale in viitoarea constitutie europeana, aprecierea ca dezvoltarea cooperarii regionale va modifica notiunea si semnificatia granitelor, dar nu va pune in discutie, pentru o buna perioada de timp, rolul statului national si al natiunilor. Potrivit unui Raport22 elaborat de unitatile de analiza ale The Economist Corporate din Viena si de Ernst and Young referitor la implicatiile extinderii asupra mediului de afaceri, cea mai mare parte a beneficiilor imediate in domeniul comertului si investitiilor legate de acest proces de largire au fost deja vizibile pe parcursul ultimului deceniu, iar beneficiile pe termen lung nu se vor face simtite mai devreme de cinci ani. Studiul arata ca principalele obstacole in calea succesului extinderii Uniunii sunt : dificultatea negocierilor din domeniul
22

"Special Report on the EU enlargement - 2001

agriculturii, eventuala respingere a ratificarii tratatului de la Nisa de catre Irlanda si referendumurile asupra aderarii care vor fi organizate in statele candidate. Raportul evidentiaza faptul ca populatia intr-o Uniune extinsa va fi cu 20 la suta mai mare decat in prezent, in conditiile in care produsul intern brut ar urma sa creasca cu 4,4 la suta, iar produsul intern brut pe cap de locuitor ar urma sa scada cu 13 la suta din cauza cresterii populatiei Uniunii. In zece ani, extinderea ar putea produce o crestere a produsului intern brut intre 5 si 9 la suta. La randul sau, economistul american Milton Friedman laureat al premiului Nobel pentru economie a afirmat ca UE si moneda sa unica euro vor exista doar 5-10 ani. "Motivele dezintegrarii, spune Friedman, vor fi diferentele lingvistice si culturale ca si factorii economici externi si nu in ultimul rand birocratia excesiva care atrage dupa sine un aparat birocratic imens si care costa enorm"23. Apreciez ca o astfel de predictie reprezinta o provocare si o manusa aruncata fata de Uniunea Europeana de catre unul din cei mai mari economisti ai lumii. Extinzand aria de analiza este de mentionat si apelul la simtul de responsabilitate al liderilor mondiali pentru adoptarea unui plan de actiune in interesul intregii umanitati. Apelul a fost lansat de presedintele sud african Thabo Mbeki cu ocazia deschiderii Summitului pentru dezvoltarea durabila de la Johannesburg (august 2002). O societate globala bazata pe saracie pentru cei multi si
23

Milton Friedman: "Studies in the Quantity Theory of Money" Chicago University of Chicago Press 1999

pe prosperitate pentru cativa oameni nu este durabila; trebuie sa scapam de inertia care a caracterizat deceniul trecut si sa cadem de acord asupra masurilor practice care sa ne ajute sa rezolvam problemele; acesta este scopul Summitului a afirmat Mbeki. In acest context, in Raportul pregatit pentru reuniunea OECD din iulie 200224 se arata ca doar 0,1% din venitul mediu al celor 22 tari bogate din OECD ajunge la tarile sarace si doar 0,05% la tarile in curs de dezvoltare. Ajutoarele pentru protectia mediului si servicii sociale de baza au scazut la 15 procente din totalul ajutoarelor fata de 35% acum 10 ani. Acelasi Raport mentioneaza ca 10% din suprafata impadurita a planetei a disparut in ultimii 10 ani. Emisiile de CO2 ar putea creste cu 33% in tarile bogate si cu 100% in restul lumii in viitorii 10 ani, iar nevoia de apa potabila se asteapta sa creasca cu 30% la nivelul anului 2020. Este regretabil ca trebuie sa constatam ca omul este cel mai mare dusman al mediului inconjurator si pe cale de consecinta al sau insusi. Fenomenul Globalizarii creat si pus in aplicare tot de om va trebui orientat catre dezvoltare durabila si, mai ales, catre protejarea mediului inconjurator.

1.2. VECTORI INSTITUTIONALI AI GLOBALIZARII

1.2.1. ORGANIZATIA MONDIALA A COMERTULUI (OMC) 1.2.1.1. DE LA GATT LA OMC In anul 1947, la crearea GATT au participat numai 8 membri fondatori, iar in 1986 negocierile pentru Runda Uruguay au fost incepute de 91 tari. Organizatia Mondiala a Comertului (OMC) a luat fiinta la 1 ianuarie 1995, avand ca membri fondatori 110 tari ce au acceptat Acordul de la Marakesh incheiat la 15 aprilie 1994 si au aderat la organizatie pana la 25 octombrie 1995. La 31 iulie 1996 lista membrilor cuprindea 123 tari iar pe lista de asteptare se aflau 31 tari. La aceasta data GATT a incetat sa mai fie o institutie separata si a devenit parte a OMC. OMC isi propune ca obiectiv pe termen mediu si lung inlaturarea tuturor barierelor din calea liberei miscari a fluxurilor de bunuri, servicii si capitaluri. Ceea ce va conduce la liberalizarea comertului de toate barierele geografice sau economice. In final vom avea de-a face cu globalizarea ca ultima etapa a liberalizarii si ne vom gasi cu totii in fata unei piete globale unice. Aceasta va presupune ca o unitate industriala dintr-o tara oarecare nu va putea fi sigura ca va gasi piata locala unde sa isi desfaca productia; deoarece orice alt produs similar din oricare alta tara va putea fi gasit pe piata locala respectiva in conditii de competitivitate cu referire la pret, calitate si, nu in ultimul rand, la capacitatea de a realiza un marketing agresiv. Consumatorul va alege intotdeauna cea mai buna calitate si cel mai bun pret, indiferent de provenienta produsului respectiv.

Sectoarele private, atat din industrie cat si din agricultura, care nu se vor adapta rapid la aceasta tendinta, vor fi scoase treptat atat de pe pietele locale cat si de pe piata internationala. De aceea putem aprecia ca OMC va conduce in final la supravietuirea celor ce se misca mai repede dar mai ales a acelora care isi adapteaza rapid productia la cerere! Care va fi impactul social al acestor tendinte mai ales in tarile in curs de dezvoltare, este o problema care ramane de analizat dar si de rezolvat! Motorul central al comertului liberalizat este concurenta. In cadrul OMC, concurenta este extinsa de la comertul international la "inputurile" si inca de la inceputuri ca cele stabilite in cadrul Rundei Uruguay (reducerea tarifelor, eliminarea barierelor netarifare) sa fie puse in aplicare prin negocieri succesive in cadrul unor perioade de timp intinse pe 10, 15 sau 20 ani. Unele tari au cerut perioade mari de gratie pentru a-si indeplini obligatiile asumate in cadrul Rundei Uruguay. Este si cazul EAU unde desi avem de-a face cu o economie liberalizata mai exista inca suficiente sectoare unde prevederile legislatiei locale trebuiesc aliniate la normele OMC. In acest sens mentinerea pe termen nedefinit a monopolului telecomunicatiilor reprezentat de existenta Companiei Nationale ETISALAT sau sistemul de "sponsorship" aplicat atat companiilor straine care deruleaza afaceri in aceasta tara cat si tuturor muncitorilor straini ce lucreaza aici sunt numai doua exemple care demonstreaza ca anumite tari importante pentru interesele SUA pot amana sine die aplicarea normelor OMC.

In orice caz sarcina OMC nu este si nu va fi deloc usoara. Aceasta si pentru ca este obligata sa actioneze, sa reglementeze, sa controleze si sa decida in conditiile unei situatii economice globale vii si in continua schimbare si dezvoltare. Faptul ca majoritatea economistilor si analistilor economici nu intrevad la orizont nici o criza economica mondiala de proportii face sarcina OMC ceva mai usoara. In cea mai mare parte universul economic al lumii se indreapta in prezent spre concurenta internationala, piete libere, fluxuri libere ale informatiilor, libera miscare a capitalurilor si respectarea unor principii fundamentale macroeconomice. Economiile est-asiatice au impresionat restul lumii o mare perioada de timp prin abilitatea de a fructifica si canaliza fluxurile de finantari interne si investiii nu numai catre productie, dar si catre sectorul financiar, al serviciilor si, mai nou, al atragerii de tehnologii performante. Profesorul Lawrence Klein25 de la Universitatea din

Pensylvania, laureat al Premiului Nobel aprecia ca "experienta economiilor outputurile" pietelor, la clarificarea regulilor de piata ca si la liberalizarea informatiilor ce se adreseaza cumparatorilor si vanzatorilor. In atentia OMC se afla si subventiile pe care multe tari le acorda mai ales sectorului agricol. Problema care a creat si creaza inca multe dispute si negocieri la nivelul organizatiei. In acest context
25

Lawrence Klein: Cuvant de deschidere la Reuniunea ASEAN Europa / 1997

se inscrie si recenta elaborare a proiectului politicii agricole comunitare a UE in cadrul careia se propun renuntari masive la subventiile acordate fermierilor. Nu in ultimul rand se ridica si problemele legate de piata internationala a petrolului si existenta OPEC. Organizatie care aplica o politica de monopol in materie de preturi si cote de extractie, politica ce vine in contradictie flagranta cu regulile OMC. O alta chestiune, ce se afla pe agenda OMC, este cea a pietei muncii. Actiuni ca munca uneori fortata a copiilor sau detinutilor ca si conditiile generale de munca se afla in atentia OMC in vederea introducerii unor standarde in producerea bunurilor cu care se realizeaza comertul international. In perspectiva vor trebui rezolvate si problemele legate de asa numitii muncitori oaspeti, a angajarii emigrantilor legali sau in unele cazuri ilegali, astfel incat sa se asigure la un moment dat libera circulatie a fortei de munca intr-o economie globalizata. Cat de greu va fi ca legislatiile tarilor gazda sa fie adaptate acestei cerinte se poate vedea si din negocierile care au loc in prezent in cadrul UE cu tarile candidate la aderare sau in Emiratele Arabe Unite (EAU) unde populatia locala reprezinta numai a 6-a parte din intreaga forta de munca, restul fiind forta de munca atrasa din alte tari. Organizatia Mondiala a Comertului si-a propus est-asiatice a fost atat de reusita, in primul rand pentru ca guvernele locale au acordat o atentie deosebita unei distributii echitabile sau cat mai echitabile a veniturilor". El apreciaza ca "cel putin o perioada, si OMC

va trebui sa sustina acele economii si politici economice interne ce acorda o atentie sporita unui inalt spirit de fairplay si unui grad de distribuire echitabila care pot asigura in perspectiva o dezvoltare economica stabila si durabila". Consider ca acesta este si cazul Romaniei actuale unde guvernul social democrat incearca sa gaseasca si sa aplice masuri si sa gaseasca mijloace pentru atingerea acestui deziderat. Rezultatele au inceput sa se vada.!

1.2.1.2. CONFERINTA MINISTERIALA DE LA GENEVA

Lucrarile celei de-a II-a Conferinte ministeriale a OMC (Geneva, 18-20 mai 1998) au avut loc sub semnul evolutiilor spre globalizare in economia mondiala, induse preponderent de progresele in tehnologia informatiilor, respectiv al impactului acestor progrese asupra dezvoltarii diferitelor grupe de state. Asupra dezbaterilor si-au pus de asemenea amprenta, inclusiv prin alocutiunile presedintelui SUA si ale premierilor Marii Britanii si Italiei in plenul Conferintei, deliberarile si concluziile reuniunilor Asia Europa (ASEM), ale Grupului celor 8 si summitului UE-SUA care au tratat, intre altele, tematica rezistentei fata de presiunile protectioniste. Reverberatiile crizei economice si financiare din Asia pe plan politic si social in unele din aceste tari (tulburarile interne din Indonezia atinsesera paroxismul chiar in zilele Conferintei) au prilejuit accentuarea ideilor referitoare la dimensiunea umana a dezvoltarii.

Realizandu-se un consens tacit asupra tezei conform careia globalizarea are efecte contradictorii, cele negative actionand asupra tuturor statelor, fara diferentiere, au capatat ascendent abordarile care pledeaza pentru un management sporit al statelor fata de aspectele social-politice si economice a statelor si ale cooperarii lor. In context, reglementarea comertului international obiectivul principal al OMC devine in mod evident un instrument eficace al managementului interdependentelor globale, in virtutea rolului acestuia, alaturi de investitii, in remodelarea diviziunii internationale a muncii si in difuzarea prosperitatii in lume. Se recunoaste ca OMC nu este un factotum si nici nu poate actiona (conform expresiei lui R. Ruggiero, directorul general al Organizatiei) ca un guvern mondial. In masura in care, in aceste imprejurari, avantajele decurgand din integrarea in comertul international nu se pot repartiza prin decret (conform afirmatiei primului ministru din Singapore), revine fiecarei tari sa actioneze pentru eficientizarea propriei productii si sporirea competitivitatii pe pietele externe. Aceste comandamente implica insa niste premize. In primul rand, s-a apreciat ca se impune integrarea tuturor statelor in sistemul comertului international. Pe de o parte, este vorba de accederea in OMC a celor peste 30 de state candidate, in conditii si cu angajamente compatibile cu regulile in vigoare, respectiv adecvate capacitatii de asimilare a acestora in functie de nivelul propriu de dezvoltare. S-au facut dese referiri la necesitatea integrarii R.P.Chineze si Federatiei Ruse in Organizatie, in virtutea potentialului lor si a dimensiunilor pietelor proprii, deziderat realizat in

prezent. S-a ajuns la concluzia ca un sistem comercial global este de neconceput fara actiuni mai eficiente in favoarea tarilor in curs de dezvoltare, mai ales al celor mai putin dezvoltate dintre acestea, pentru depasirea decalajelor economice actuale si cresterea capacitatii lor de a-si indeplini angajamentele asumate prin acordurile OMC. S-a degajat o viziune mai pragmatica in aceasta privinta, favorabila tratarii flexibile a performantelor in indeplinirea obligatiilor lor de membri ai OMC, avandu-se in vedere dificultatile mari in crearea si operationalizarea institutiilor nationale aferente, in diversificarea si eficientizarea productiei interne, povara datoriei lor externe, ca si fenomenele de marginalizare sociala a unei mari parti a populatiei. In al doilea rand, s-a constientizat faptul ca a crescut curentul de opinie ce pledeaza pentru o difuzare mai echitabila a roadelor cresterii economice. In plus fata de considerentele referitoare la favorizarea progresului tarilor lumii a treia in general, conceptul vizeaza transformari necesare pe plan intern in directia bunei guvernari, atenuarii proceselor de marginalizare a unor paturi sociale si cointeresarea societatii civile in procesul de luare a deciziilor. Deficientele politicilor structurale interne, care s-au exteriorizat pregnant in contextul crizei financiare din Asia de sud-est, sunt un semnal de alarma si pentru alte economii in ascensiune, dezvoltarea acestora putand fi compromisa datorita atat deziluziilor propriilor populatii, cat si alimentarii tendintelor protectioniste, cu precadere in tarile dezvoltate, adiacente perturbarii induse pe pietele externe.

In al treilea rand, s-a evidentiat ca tendinta inexorabila spre liberalizarea comertului international trebuie sa devina o cauza a membrilor fiecarei societati insesi, neputand ramane doar apanajul factorilor politici nationali. Liberalizarea se cere, pe de o parte, perceputa drept componenta a solutiilor de ajustare interna a oricarei societati la efectele induse pe plan economic si social de progresul tehnologic si de interdependentele consecutiv create, care au impact direct asupra cetatenilor din orice tara in calitate de producatori de avutie ori de consumatori si nu tratata drept cauza a preocuparilor si frustrarilor acestora. Amplele miscari sociale din tari dezvoltate sau in curs de dezvoltare la adresa consecintelor liberalizarii comertului mondial, care s-au facut pregnant simtite si in actiunile violente de protest organizate la Geneva in zilele Conferintei ministeriale, dar si in continuare, au consacrat necesitatea unei transparente sporite in activitatea OMC, a atragerii elementelor societatii civile la deliberarile din acest cadru, ca si pe cea a conjugarii deciziilor sale cu reglementari internationale in planul protectiei mediului inconjurator, standardelor sociale, exploatarii nationale a resurselor. Pe de alta parte, mentinerea ritmului liberalizarii globale a comertului in pas cu realitatile economice este vazuta a fi impusa si de evolutiile spectaculoase in amplitudinea gruparilor regionale, fenomene cu efecte potential divergente datorita fragmentarii schimburilor in blocuri economice si comerciale cu tendinte obiectiv competitive. Evolutiile conceptuale enumerate mai sus, care si-au gasit reflectarea adecvata in dezbaterile Conferintei, apar deplin compatibile cu consacrarea insasi a ratiunii de a fi a OMC drept unul

din pilonii institutionalizarii cooperarii internationale, alaturi si in concert cu structurile politice ale ONU si respectiv financiare ale institutiilor Bretton Woods. Pentru a face fata acestor sfidari, Organizatia a fost nevoita sa abordeze cu pragmatism temele de pe agenda deja convenita asupra actiunilor sale viitoare si sa ia in consideratie exigentele mediului economic extern in evolutie rapida. In acest context, regulile si reglementarile stabilite au fost rezultatul compromisului rezonabil si nu al unui dictat caci, asa cum aprecia si presedintele sud african, N. Mandela in cursul lucrarilor conferintei, daca acestea nu pot fi respectate de toate statele membre injustitia va continua . Totodata, un sistem multilateral de comert coerent si durabil este pendinte de universalitate, atat in sens numeric cat si sub aspectul participarii efective a statelor la schimburi; de compatibilitatea regulilor sale cu exigentele conservarii conditiilor vietii pe pamant, in planul protectiei mediului fizic si biologic inconjurator, respectiv al exploatarii rationale a resurselor; de actiuni transparente de natura sa capteze adeziunea sociala la principiile si practicile liberalizarii si managementului schimburilor de marfuri si servicii. Acesta trebuie sa asigure consolidarea principiilor si practicilor bunei guvernari care conditioneaza atat difuzarea echitabila pe plan intern a roadelor dezvoltarii durabile, cat si prevenirea fenomenelor de alienare politica. Declaratia ministeriala adoptata de Conferinta a reflectat stadiul dezbaterilor asupra temelor prioritare mentionate, precum si disponibilitatea statelor membre de a consolida bazele consacrate in cei 50 de ani de comert multilateral institutionalizat. Marcarea acestui

eveniment, la 19 mai 1998, in cadrul Conferintei ministeriale, a fost sobra, pragmatica si lipsita de efuziune, ca expresie a evaluarilor divergente asupra rezultatelor functionarii GATT si, din 1995, a OMC, respectiv a preocuparilor pentru materializarea prioritatilor nationale ori ale grupurilor de state. Deciziile adoptate au deschis procesul de pregatire a urmatoarei Conferinte, care a avut loc in a doua parte a anului 1999 in SUA, au consacrat angajarea negocierilor comerciale multilaterale in domeniul agriculturii si serviciilor, practicilor concurentei, achizitiilor guvernamentale si liberalizarii investitiilor straine. S-a prefigurat abordarea comertului electronic global (in acceptiunea consacrata de declaratia politica in materie, adoptata separat), precum si evolutii in tratarea problematicii mediului legata de comert ca si pe cea a standardelor sociale, respectiv in redeschiderea de negocieri pentru continua liberalizare a comertului cu produse industriale. Prin natura deciziilor sale, a doua Conferinta ministeriala a confirmat stadiul intermediar al procesului de liberalizare a comertului international, definit de rezultatele Rundei Uruguay. Pentru Romania, Conferinta a reprezentat contextul util de reafirmare a adeziunii la principiile si regulile cadrului multilateral de comert si a importantei acordate liberalizarii continue a schimburilor mondiale, in contextul promovarii economiei de piata pe plan intern, pentru crearea de noi oportunitati de afaceri in conditii de previzibilitate si transparenta. Participarea la urmatoarele negocieri comerciale, dorite a fi cuprinzatoare pentru a se permite realizarea unui echilibru al concesiilor, a impus permanent respectarea

riguroasa a tuturor angajamentelor asumate de Romania in cadrul OMC, precum si actiuni coerente pentru implicarea nemijlocita in proces, in interesul promovarii prioritatilor economice si comerciale nationale.

1.2.1.3. CONFERINTA MINISTERIALA DE LA DOHA

Se apreciaza ca eliminarea barierelor comerciale, principalul obiectiv al Conferintei Ministeriale de la Doha, desfasurata intre 14-16 noiembrie 2001, ar putea imbunatati semnificativ perspectivele pe termen lung ale tarilor in curs de dezvoltare, multe dintre acestea afectate de evenimentele dramatice din 11 septembrie 2001 si de recesiunea economica mondiala constatata dupa aceea. Un nou Raport al Bancii Mondiale contureaza o imagine a evolutiei pe termen scurt a acestor tari, ca urmare a declinului economic simultan in SUA, Europa si Japonia. Ritmul de crestere economica din tarile in curs de dezvoltare era prevazut sa se diminueze de la 5,5% in anul 2000, la numai 2,9% in anul 2001. Cele mai afectate zone in prezent sunt America latina, Asia de est si Africa Sub-Sahariana. Cu toate acestea, se preconiza ca tarile industrializate vor incepe sa se refaca pana la jumatatea anului 2002, iar rata de crestere economica a tarilor in curs de dezvoltare se va situa la 3,7% in 2002. Lansarea Rundei Dezvoltarii poate veni in sprijinul tarilor slab dezvoltate pentru a putea face fata usoarei recesiuni economice globale actuale.

Refacerea

sistemului

mondial

si

reducerea

barierelor

comerciale ar putea accelera cresterea pe termen mediu si diminua nivelul saraciei pe glob. Aceasta este concluzia Raportului Bancii Mondiale referitoare la perspectivele tarilor in curs de dezvoltare, intitulat Perspectivele economice globale ale tarilor in curs de dezvoltare in anul 2002 : realizarea unui comert accesibil pentru tarile sarace. Se apreciaza ca extinderea comertului va determina majorarea ratei anuale a PIB cu 0,5% pe termen lung, pana in anul 2015 putand fi eliberati de saracie circa 300 milioane de oameni din tarile slab dezvoltate. Se considera ca tarile in curs de dezvoltare vor putea beneficia de o crestere a veniturilor suplimentare cu 150 miliarde USD in urmatorii 10 ani, dupa aplicarea politicilor de liberalizare comerciala. In acest sens, aceste tari trebuie sa fie dispuse la negocieri in domeniul textilelor si agriculturii, intrucat acestea sunt domeniile principale de provenienta ale produselor de export ale lor. O runda care are ca rezultat eliminarea barierelor tarifare in domeniul agricol, elaborarea unui program in domeniul textilelor si acordul asupra reducerii masurilor anti-dumping, tinand seama, in acelasi timp, de interesele si preocuparile tarilor industrializate, poate fi numita ca o reala Runda a Dezvoltarii . Exportatorii de produse, altele decat titeiul, tarile cu un nivel ridicat al datoriilor externe si cele cu probleme legate de rambursarea creditelor se vor afla pe o pozitie dezavantajoasa pe pietele financiare si comerciale. In particular, tarile din Africa Sub-Sahariana se confrunta cu probleme enorme in toate directiile mentionate, precum si in sistemul de sanatate publica aferent tratarii si prevenirii

SIDA. Pentru aceste ratiuni, consolidarea agendei privind comertul global, garantarea accesului preferential al tarilor cu venituri reduse pe pietele tarilor dezvoltate si furnizarea sprijinului in vederea extinderii comertului sunt obiective imperative. Mentionand costurile subventionarii agriculturii impuse de tarile dezvoltate, estimate la 1 miliard USD/zi si depasind de 6 ori nivelul asistentei financiare acordate tarilor sarace, Raportul Bancii Mondiale 2001/2002 enumera si o serie de bariere care afecteaza grav tarile in curs de dezvoltare; printre acestea subventiile, taxele vamale ridicate la importul anumitor produse din tarile in curs de dezvoltare si structura tarifelor vamale din tarile dezvoltate descurajeaza industriile prelucratoare din tarile in curs de dezvoltare. Acestea din urma solicita garantarea accesului liber pe piata prin eliminarea taxelor vamale si a contigentelor. Ritmul de crestere a comertului cu marfuri a depasit de 3 ori ritmul de crestere al PIB in anii 90. Datele releva o crestere anuala de 6,3% a volumului comertului global cu marfuri (1990-2000), comparativ cu cresterea anuala a PIB global de numai 2,1%. In regiunile dezvoltate, exporturile au sporit intr-un ritm mai accentuat decat cererea interna. Cu toate acestea, tarile cel mai putin dezvoltate au ramas in urma, in mare parte datorita dependentei acestora de agricultura si de industriile cu folosire intensiva de capital uman. Cererea globala pentru aceste produse creste mult mai lent decat industriile prelucratoare.

Potrivit Raportului, comertul cu servicii s-a majorat de peste 3 ori in ultimii 15 ani, ajungand la 120 miliarde USD in 1999, in prezent cumuland un sfert din totalul tranzactiilor transfrontaliere. Liberalizarea accesului furnizorilor de servicii straini va avea un impact major in promovarea cresterii si imbunatatirea productivitatii, cu efecte de 4 ori mai ample decat cele generate de taxele vamale sau alte reforme ale comertului cu bunuri. Aceasta deoarece telecomunicatiile, finantele, transporturile si serviciile dezvolta multe legaturi catre celelalte sectoare a le economiei si contribuie la majorarea productivitatii acestora. Transporturile reprezinta un sector abordat intr-un mod aparte in Raportul Bancii Mondiale. Daca tarile dezvoltate ar permite concurenta libera pe piata internationala a transporturilor, costurile in tarile in curs de dezvoltare s-ar putea reduce cu peste 20%, dat fiind faptul ca existenta restrictiilor favorizeaza reducerea concurentei si majorarea preturilor. In ceea ce priveste proprietatea intelectuala, Raportul

recomanda accederea prevederilor Acordului privind Drepturile de Proprietate Intelectuala. TRIPS Trade Related Intellectual Property Rights) din cadrul Rundei Uruguay acord global care ofera detinatorilor de brevete noi drepturi comerciale asupra acestora pentru a permite tarilor in curs de dezvoltare, indeosebi al celor cu un nivel scazut al veniturilor, accesul la medicamente si produse esentiale dezvoltarii la preturi competitive. Daca tarile in curs de dezvoltare ar fi implementat integral Acordul TRIPS, acestea ar fi inregistrat cheltuieli de circa 20 miliarde USD cu achizitionarea

tehnologiilor de fabricatie si cu implementarea acestora pe plan local. Din acest motiv, Raportul sugereaza implementarea treptata a Acordului TRIPS in tarile in curs de dezvoltare, cu acordarea de asistenta tehnica in functie de nivelul de dezvoltare si o utilizare mai facila a licentelor obligatorii in vederea stimularii concurentei preturilor. Raportul Bancii Mondiale sustine restructurarea sistemului comercial global in scopul promovarii dezvoltarii si a diminuarii nivelului saraciei. Raportul se concentreaza asupra urmatoarelor aspecte de politica comerciala : Lansarea in cadrul Conferintei Ministeriale a OMC a unei

Runde a Dezvoltarii care sa abordeze negocierile comerciale ce ar putea determina reducerea barierelor comerciale globale, in special pentru tarile sarace si produsele de export ale acestora Angajarea intr-o actiune de cooperare globala colectiva in scopul

promovarii comertului si in afara cadrului de negocieri OMC (extinderea comertului cu tarile terte); Adoptarea unilaterala de catre tarile cu un nivel ridicat al

veniturilor a unor politici de dezvoltare a comertului in scopul incurajarii si furnizarii de asistenta privind extinderea acestuia cu tarile slab dezvoltate ; Promulgarea unei noi reforme a comertului in tarile in curs de

dezvoltare, in particular in domeniul politicilor locale, cu influenta asupra tranzactiilor comerciale sud-sud. In afara de OMC, Banca Mondiala, impreuna cu alte institutii financiare si agentii internationale, poate furniza sprijin pentru comert

prin acordarea de asistenta pentru dezvoltare in cateva domenii de activitate. O modalitate de realizare a acestui obiectiv o constituie Cadrul Integrat , stabilit de donatori bilaterali. In acest cadru se ofera asistenta tehnica in domeniul comercial tarilor cel mai putin dezvoltate. Sprijinul poate consta in formularea unei recomandari de politica, ce se concretizeaza in documente privind strategia de reducere a saraciei sau in studii de integrare ,care sustin strategiile de asistenta la nivel national. In analiza finala, totusi, tarile in curs de dezvoltare sunt cele care trebuie sa aplice aceste reforme. Raportul noteaza ca reformele interne nu trebuie sa impiedice operatiunile externe si ca acele tari care au accelerat procesul de integrare in economia globala au cunoscut o crestere economica mai rapida decat cele care nu au realizat acest lucru. De asemenea, asistenta multilaterala poate fi extinsa in directia acordarii de sprijin pentru depasirea situatiilor de dificultate in tarile care vor imbunatati nivelul competitivitatii in anumite sectoare economice, precum finantele, infrastructura transporturilor, educatie si institutiile publice din domeniul comercial. O alta modalitate de sprijin s-ar concretiza in implicarea mecanismelor de finantare in sprijinirea utilizarii protectiei drepturilor de proprietate intelectuala. In final, un fond global pentru sanatate ar putea fi infiintat in vederea achizitionarii de licente de la producatorii de noi medicamente esentiale in tratarea HIV/SIDA sau a altor maladii care afecteaza populatia tarilor sarace. In ceea ce priveste prognoza de dezvoltare viitoare, Raportul mentioneaza ca populatia globului s-a dublat din 1950 pana in

prezent. La mijlocul secolului 21 populatia lumii se va ridica la 9 miliarde, in vreme ce Produsul Brut pe ansamblul planetei va atinge 140.000 de miliarde de dolari pe an. Cresterea economica va avea ca rezultat diminuarea numarului persoanelor care traiesc cu mai putin de un dolar pe zi, numar care se ridica in prezent la 1,2 miliarde. Banca argumenteaza insa ca pretul care va fi platit va fi o catastrofa ecologica, ceea ce, in ultima instanta, va duce la fracturi sociale si la scaderea nivelului general de trai, daca actuala politica nu se va schimba. Pentru a aborda cu succes problema saraciei, s-a apreciat ca este nevoie de o crestere de 3,6 la suta pe an a venitului pe locuitor in tarile in curs de dezvoltare,in felul acesta fiind posibil a se ajunge la reducerea la jumatate a numarului persoanelor care traiesc la limita supravietuirii, la diminuarea cu doua treimi a mortalitatii infantile si la asigurarea invatamantului primar pentru fiecare copil. O crestere necontrolata a populatiei si o expansiune economica care sa nu tina seama de rezervele planetare ar putea insa compromite serios un asemenea obiectiv. Daca vrem sa nu ne periclitam viitorul, cresterile economice si demografice se cuvin a fi controlate atrage atentia Ian Johnson vicepresedinte al Departamentului pentru mediul inconjurator si pentru o dezvoltare sociala viabila din cadrul Bancii Mondiale. Ar fi o dovada de nesabuinta din partea noastra sa realizam obiectivele de dezvoltare pentru anul 2015 cu pretul unor orase disfunctionale, al scaderii rezervelor de apa, al diminuarii suprafetelor agricole si al adancirii inegalitatilor, adauga el.

Raportul contine o lunga lista a sfidarilor ecologice si sociale care ar putea confrunta planeta daca nu se vor efectua schimbari in politicile economice si sociale.De pe acum, capacitatea biosferei de a absorbi bioxidul de carbon este compromisa, datorita consumului sporit de combustibili fosili ca sursa de energie. Suprafetele insumand milioane de hectare destinate agriculturii s-au degradat din 1950 incoace, o cincime din padurile tropicale au fost defrisate in perioada din 1960 pana in prezent, in timp ce biodiversitatea se restrange tot mai mult. Raportul Bancii conchide ca asemenea tendinte nu mai pot continua, fara repercusiuni dezastruoase. In viitoarele cinci decenii, cand se estimeaza ca produsul Global Brut se va ridica la 140.000 miliarde de dolari, lumea nu isi va putea asigura o dezvoltare durabila daca se vor mentine actualele tendinte in ceea ce priveste productia si consumul, afirma Nick Stern, economist sef al Bancii Mondiale. Va fi nevoie de transformari majore, incepand cu tarile bogate, numai astfel saracii planetei vor avea perspective imbunatatite de trai, iar mediul inconjurator nu se va degrada in asemenea proportii incat sa submineze viitorul intregii planete26 Cu cat o tara este mai dezvoltata, cu atat mai multe obiecte sau materiale refolosibile arunca la gunoi. Este ceea ce a fost denumit societatea pubelelor sau cultura pubelelor (throw-away society / culture). Cantitatea de reziduuri pe locuitor in America aproape s-a dublat in ultimii 40 de ani. In intreaga lume, muntii de deseuri devin tot mai inalti pe masura industrializarii. La mijlocul anilor 90, tarile
26

Nick Stan "Speech at the opening of OMC" Doha Summit 2001

Organizatiei pentru Cooperare Economica si Dezvoltare (OECD), socotite cele mai bogate din lume, produceau anual aproape doua tone de reziduuri casnice si industriale pe locuitor. Tarile africane produc mult mai putine reziduuri, dar peste doua treimi din cantitatile respective nu sunt inlaurate sau reciclate sub nici o forma. Nivelul de reciclare in tarile dezvoltate e in crestere accentuata, dar nu poate tine pasul cu volumul tot mai mare al reziduurilor. Iar goana dupa ultimele noutati in materie de bunuri de consum duce la extinderea continua si la inmultirea cimitirelor de asemenea articole daunatoare mediului inconjurator prin substantele nocive pe care le contin. Intre timp, se pierd materii prime pretioase, care alimenteaza muntii de reziduuri, in timp ce se risipeste energie pe fabricarea de noi produse. Consumul de titei a crescut de sapte ori in ultimii 50 de ani, iar productia de carne, productia de peste, ca si emisiile de bioxid de carbon ca urmare a arderii carburantilor fosili au sporit pe putin de patru ori. Consumul de apa s-a majorat de sase ori in ultimul secol. Potrivit unui studiu recent, rasa umana consuma resursele Terrei intr-un ritm cu 20 la suta mai rapid decat aceste surse se pot reface. Cu alte cuvinte, pentru sustinerea pe mai departe a acestui mod de viata vom avea nevoie in curand de 1,2 planete! Diferenta dintre bogati si saraci se extinde si devine tot mai vizibila. Aproape treizeci la suta din populatia mondiala sufera de o anumita forma de malnutritie si aproape doua treimi traiesc cu mai putin de 2 dolari pe zi.

O dezvoltare durabila, e tot mai dificila de realizat pentru cei saraci. Atunci cand o familie are nevoie sa distruga o padure pentru a cultiva plantele pentru hrana si a face rost de lemne de foc pentru a pregati aceasta hrana nu se poate vorbi de o dezvoltare de durabila. Saracii au cea mai redusa capacitate de a se proteja de efectele unor fenomene ecologice globale, cum ar fi schimbarea climatului. Si, in conditiile cand unu la suta din populatia mondiala, reprezentand pe cei mai bogati, consuma tot atat cat patruzeci si patru la suta cat reprezinta saracimea planetei, ar trebui sa folosim in proportii masiv sporite resursele pamantului pentru ca cei saraci sa traiasca onorabil daca nu la fel ca cei bogati. In principiu, dezvoltarea durabila, inseamna a nu consuma resursele intr-un ritm mai rapid decat pamantul le poate reface. Altfel spus, sa ne comportam nu ca si cum am fi chiriasi temporari pe planeta, ci locatari statornici. Optimistii afirma ca dezastrul nu se va produce niciodata, deoarece dezvoltarea nu are limite. Ei argumenteaza ca mintea omeneasca va nascoci totdeauna o modalitate de a face fata situatiei. Omenirea va descoperi noi materii prime, va dezvolta tehnologii mai putin poluante si va gestiona penuria de apa in asa fel incat diminuarea resurselor si poluarea sa nu constituie o problema. Se mai spune ca daca dorim o lume mai buna e nevoie sa consumam mai mult pentru a genera bogatie pentru toti si ca industrializarea are ca efect incetinirea ritmului de crestere a populatiei si ridicarea standardelor ecologice. Populatia planetei e in crestere, dar resursele acesteia sunt limitate.

Este grav ca in actuala lume din ce in ce mai globalizata, in vreme ce oficialitatile guvernamentale, reprezentantii industriei, oamenii de stiinta, politicienii, militantii sociali continua sa dezbata soarta planetei, peste 30.000 copii sub cinci ani de zece ori numarul victimelor de la World Trade Center mor zilnic de foame sau ca rezultat al unor boli usor de prevenit. Capacitatea noastra de a privi in viitor gandirea prospectiva, cum i se spune este redusa. Un specialist, profesorul James Lovelock, aprecia oarecum cinic ca oamenii sunt tot atat de calificati de a fi administratorii Pamantului la fel ca o turma de capre careia i s-a incredintat paza unei gradini. In orice caz, nu avem la dispozitie decat o planeta, nu mai multe.

1.2.2. COOPERAREA ECONOMICA REGIONALA, SUBREGIONALA SI SUPRAREGIONALA IN ASIA

Daca in cazul masurilor de politica economica din fiecare tara geopoliticul a pierdut din insemnatate in cadrul cooperarii economice regionale si supraregionale, acesta isi pastreaza importanta, contribuind la reducerea asperitatilor din relatiile politice intertari.

1.2.2.1. ASEAN AFTA; COOPERAREA REGIONALA

In 1967 cinci state din Asia de Sud Est, respectiv Indonezia, Malaezia, Singapore, Thailanda si Filipine au decis sa creeze Association of South East Asian Nations (ASEAN) ceea ce a

constituit o incununare

a diferitelor aliante si subgrupari ce se

creasera de-alungul timpului intre unele din tarile zonei. In mod explicit ASEAN a declarat ca nu reprezinta o asociatie de aparare si securitate. In 1984 imediat dupa obtinerea independentei fata de Marea Britanie sultanatul Brunei a decis sa solicite calitatea de membru al ASEAN, solicitare ce a fost aprobata de ceilalti 5 membri. In acel moment ASEAN avea o populatie de 310 milioane locuitori. In perioada 1993-1999 alte 3 tari din peninsula indo-chineza au fost primite ca membre cu drepturi depline in ASEAN respectiv Myanmar, Laos si Vietnam. La initiativa primului ministru thailandez, in 1991, cele sase tari membre ASEAN au creat o zona de comert liber AFTA (ASEAN Free Trade Area) cu urmatoarele obiective: - liberalizarea comertului intre tarile membre prin reducerea tarifelor vamale si eliminarea barierelor netarifare; taxele vamale urmau a fi reduse pana la 0,5% in 15 ani; - atragerea investitorilor straini pentru a investi in tarile membre; - adaptarea legislatiei tarilor respective la schimbarile ce survin in economia mondiala. Cea de a 6-a Reuniune la nivel inalt a statelor membre ce a avut loc la Hanoi in decembrie 1998 a fost considerata drept una din cele mai importante Reuniuni de pana in prezent. Vom analiza succint in cele ce urmeaza problematica abordata, importanta si impactul pe care aceasta a avut-o asupra cooperarii economice dintre statele membre. Astfel incat:

In opinia liderilor prezenti la reuniune si a majoritatii analistilor politici, existenta ASEAN ca principala formula de cooperare politica si economica in zona a fost pusa in discutie din cauza a doua sfidari majore, care defineau climatul politic regional la acel moment: - pe de o parte persistenta efectelor crizei economico-financiare din Asia asupra majoritatii tarilor membre, care a redus substantial eficienta parghiilor de cooperare economica si implicit politica la nivelul gruparii; - pe de alta parte diminuarea coeziunii statelor membre, urmare a degradarii, din perioada respectiva, a mecanismelor traditionale de cooperare in cadrul ASEAN consultarile bilaterale si multilaterale. Cele doua fenomene au generat aparitia abordarilor de pe pozitii divergente a problematicii regionale, ceea ce a condus la adoptarea, de catre unele tari, a unor decizii potrivnice intereselor celorlalte (Malaezia a instituit un control strict asupra ratei de schimb a monedei nationale, diminuandu-si drastic schimburile comerciale, mai ales cu tarile vecine). Concomitent, anumite interese individuale de politica externa ale unor tari cu orientare pro-occidentala, coroborate cu influenta generala a procesului globalizarii, au facilitat, intr-o maniera tot mai vizibila aparitia unor orientari noi privind diversificarea dialogului in cadrul ASEAN. Aceasta abordare a intampinat opozitia traditionalistilor politicii de neamestec si s-a constituit, adesea, intr-o sursa de tensiune regionala. Fenomenul a continuat sa capete substanta si prin persistenta dualitatii pozitiilor fata de valorile

asiatice in viziunea thailandeza (imbratisata, cu anumite nuante, de Filipine si Coreea de Sud). S-a considerat ca este necesara punerea de acord a filozofiei ASEAN referitoare la suveranitate si regionalism cu necesitatea realizarii unor economii solide si integrate, pentru ca gruparea sa-si poata pune in practica proiectele de viitor idee combatuta de Vietnam, Indonezia, Singapore si mai ales Malaezia, a carei politica protectionista reactioneaza ferm la orice stimul de orientare occidentala. Reuniunea de la Hanoi a readus in atentie si preocuparea pentru rezolvarea unui litigiu teritorial mai vechi al regiunii insulele Spratley, arhipelag din Marea Chinei de Sud revendicat total sau partial de China, Taiwan, Vietnam, Filipine, Malaezia si Brunei Darussalam care continua sa constituie o potentiala provocare la adresa securitatii regiunii. A fost remarcata, la acest capitol, pozitia Filipinelor, pentru care angajarea ASEAN in solutionarea procesului de pace si stabilitate in Marea Chinei de Sud (in special in relatiile cu China) este prioritara oricarui alt obiectiv al gruparii. Desi au fost inregistrate adoptate. Pozitiile si dezbaterile privind admiterea in ASEAN a anumite progrese in dialogul pe aceasta tema, problematica Spratley nu a fost mentionata in documentele oficiale

Cambodgiei au relevat lipsa de consens a statelor membre: in timp ce Singapore, Filipine si Thailanda s-au opus, invocand timpul scurt care a trecut de la restabilirea situatiei politice din aceasta tara, precum si lipsa unor elemente certe care sa confirme stabilitatea in perspectiva a compromisului politic la care s-a ajuns la Phnom Penh,

Indonezia, Vietnam, Laos, Myanmar, Malaezia si intr-o maniera mai putin transanta - Brunei Darussalam au sustinut admiterea Cambodgiei, motivandu-si pozitia prin faptul ca principala conditie formarea unui guvern cambodgian dupa alegerile libere a fost indeplinita. Framantarile politice din Indonezia si Malaezia au continuat sa genereze ingrijorare, fiind considerate potentiali factori de destabilizare politica la nivelul intregii regiuni.

Documente si decizii adoptate Reuniti la Hanoi sub motto-ul Unitate si Cooperare pentru un ASEAN al Pacii, Stabilitatii si Dezvoltarii Echitabile, liderii statelor membre ASEAN au adoptat, in unanimitate, urmatoarele documente oficiale (pe care le-am utilizat in analiza noastra ca material documentar): - Declaratia de la Hanoi ; - Declaratia asupra principalelor masuri adoptate / Statement of bold measures; - Planul de actiune de la Hanoi / Hanoi Plan of Action (HPA). Declaratia de la Hanoi reafirma rolul primordial al ASEAN de promotor al pacii si prosperitatii regionale si mentioneaza decizia admiterii Cambodgiei ca al 10-lea membru in ASEAN. S-a evidentiat preocuparea statelor membre pentru aplicarea urgenta a unor masuri viabile in sensul inlaturarii efectelor crizei financiar-

economice din regiune, in special a celor ce vizeaz sectorul social si pentru intarirea coeziunii si solidaritatii tarilor respective. Prin admiterea Cambodgiei s-a considerat ca aceasta grupare va oferi un cadru eficient de dialog pentru doua din problemele regionale majore in care este implicata Cambodgia si in care negocierile de pana acum au esuat: disputele de frontiera ale acestei tari cu Thailanda, Laos ai Vietnam si nivelul ridicat al cheltuielilor sale de inarmare (peste 50% din PIB in ultimii ani). In plus, prin admiterea ultimului stat din regiunea Asiei de Sud Est ramas in afara organizatiei, ASEAN si-a indeplinit obiectivul strategic de acoperire a intregului spatiu sud-est asiatic. Declaratia asupra principalelor masuri adoptate stabilea explicit obiectivele si masurile ce urmau a fi intreprinse de statele membre pentru depasirea crizei si relansarea economica. S-au prevazut urmtoarele obiective principale: accelerarea procesului de implementare a ASEAN FREE TRADE AREA - AFTA (zona ASEAN de comert liber), consolidarea climatului investitional, planul ASEAN de cooperare industriala si lansarea celei de-a doua runde de negocieri asupra serviciilor.
Documentul a exprimat decizia statelor membre AFTA (cu exceptia Vietnamului, Laosului si Myanmarului) de reducere, la maximum 5%, pana in anul 2000 a taxelor vamale pentru cel putin 85% (95% in cazul celor 6 semnatari ai Acordului asupra Tarifelor Comune Preferentiale Efective CEPT Thailanda, Malaezia, Indonezia, Filipine, Singapore si Brunei Darussalam) din principalele categorii de produse; cei 6 au fost, de asemenea, de acord sa intruneasca, in avans cu un an (2002 in loc de 2003, cum era prevazut), conditiile implementarii AFTA. Ceea ce s-a si intamplat

Statele ASEAN au fost de acord sa promoveze o politica mai atractiva pentru investitorii straini prin urmatoarele masuri: scutirea

de

taxe

si

impozite

pe

anumite

perioade,

liberalizarea

importurilor materiilor prime, deschiderea pietelor interne investitiilor cu capital integral strain, concesionarea anumitor obiective economice pe o perioada de minimum 30 de ani, acceptul angajarii de personal strain etc. Planul de actiune de la Hanoi ce are o valabilitate de 6 ani (1999 2004) cuprinde orientarile generale ale statelor membre pentru realizarea obiectivelor viziunii ASEAN 2020 concept adoptat in 1997, cu prilejul Summit-ului ASEAN de la Kuala Lumpur. Documentul prevede pachete de masuri vizand mentinerea stabilitatii regionale macroeconomice si financiare, consolidarea sistemelor financiare, liberalizarea sectoarelor serviciilor financiare, intensificarea cooperarii in domeniile taxelor si asigurrilor si dezvoltarea pietelor de capital. Integrarea economica a statelor membre este subordonata obiectivului crearii Zonei Liberului Schimb a ASEAN (AFTA) caracterizata prin libera circulatie a bunurilor, serviciilor si investitiilor, liberalizarea fluxurilor de capital, dezvoltarea economica echitabila si reducerea saraciei si a decalajelor socio-economice; pentru realizarea acestui deziderat se va urmari accelerarea procesului de implementare a AFTA, prin masuri de liberalizare a comertului; este prevazuta, de asemenea, ASEAN. crearea in perspectiva a unei monede

S-a decis ca Planul de actiune de la Hanoi sa fie revizuit din trei in trei ani si adaptat noilor orientari rezultate la urmatoarele reuniuni la nivel inalt ale ASEAN.
De asemenea, ministrii economiei din tarile membre au semnat o serie de documente cu referire la cooperarea in cadrul ASEAN;

- Acordul cadru privind facilitarea tranzitului de marfuri; - Acordul referitor la introducerea unor standarde comune vizand facilitarea schimburilor comerciale in cadrul ASEAN; - Acordul privind accelerarea comertului liber in domeniul serviciilor. La Summit-ul de la Hanoi a participat si premierul japonez Keizo Obuchi care a prezentat obiectivele guvernului nipon pentru revitalizarea economiilor tarilor din Asia: - acordarea, in decursul unei perioade de trei ani, a unor imprumuturi in valoare de 600 miliarde yeni tarilor ASEAN, destinate in principal utilizarii in proiecte publice de stimulare a economiilor locale si de reducere a ratei somajului; - organizarea unor programe de pregatire in Japonia a personalului din tari din Asia, in special in domenii industriale; - aplicarea, in avans, a programului Miyazawa care prevedea un sprijin financiar pentru aceste tari in valoare de 30 miliarde dolari. A fost subliniata dorinta Japoniei ca yenul sa fie utilizat intr-o masura sporita ca valuta de rezerva de tarile din zona.

Au fost apreciate contributiile pozitive ale Japoniei in lupta impotriva crizei economico-financiare prin acordarea de sprijin financiar statelor din zona Asiei de Sud Est (in special Planul Miyazawa) si a fost exprimata speranta ca Japonia va continua sa joace primul rol in creterea economica a regiunii.
Premierul nipon a propus partenerilor ASEAN o initiativa in patru puncte:

- mentinerea unui dialog permanent Japonia ASEAN; - organizarea Conferintei cu tema Japonia ASEAN in perspectiva anului 2020; - intarirea cooperarii in domeniile securitatii sociale, incurajarii dialogului intre intelectuali si a schimburilor culturale; - intarirea cooperarii in problematica crizelor. Primul ministru K. Obuchi a reafirmat, de asemenea, angajamentul guvernului nipon de a acorda ajutoare prioritare membrilor ASEAN, alaturi de dorinta Japoniei de a constitui si reprezenta o punte de legatura intre ASEAN si G-7. Ca o contrapondere la prezenta japoneza si la promisiunile facute, cu ocazia Summit-ului a avut loc si Reuniunea la nivel inalt ASEAN China, la care au participat sefii de stat si guvern din tarile membre ale organizatiei si vice-presedintele chinez Hu Jin Tao. Aceasta a prilejuit un schimb de opinii privind orientarea viitoarelor relatii de dialog intre cele doua parti accentul fiind pus pe ajustarea mecanismelor de mentinere a pacii, stabilitatii si dezvoltarii in regiunea Asia-Pacific. In spiritul angajamentelor asumate in 1997 la

Kuala Lumpur, s-a convenit mentinerea dialogului permanent in vederea solutionarii problemelor in litigiu si a consolidarii increderii reciproce, urmarindu-se in continuare, promovarea relatiilor de cooperare in domeniile economic, financiar-bancar, tehnico-stiintific, investitional si in cel al exploatarii bazinului Mekong, in conditiile garantarii intereselor tuturor statelor riverane. China s-a angajat sa mentina yuan-ul stabil si sa aloce suma de 4,5 miliarde dolari pentru sprijinirea redresarii economiilor afectate de criza.
Liderii ASEAN au apreciat eforturile Chinei de atenuare a efectelor crizei regionale prin mentinerea stabilitatii yuan-ului si ajutorul acordat unora din tarile din zona afectate direct de criza economico-financiara; a fost, de asemenea, salutata participarea Chinei la Tratatul de prietenie si cooperare si la cel privind denuclearizarea Asiei de Sud-Est.

In ceea ce priveste situatia din Marea Chinei de Sud, partile au afirmat angajamentul solutionarii pe cale pasnica a conflictelor, pe baza dreptului international, in principal a Conventiei ONU privind Dreptul Marii (1982), in spiritul Declaratiei de la Manila (1992) si a Declaratiei comune ASEAN China (decembrie 1997) Analistii politici apreciau si timpul le-a dat dreptate c, desi pozitiile si documentele oficiale adoptate cu prilejul Summit-ului conturau ideea unei relative revigorari a solidaritatii si consensului statelor ASEAN in jurul intereselor si obiectivelor fundamentale ale gruparii, caracterul eterogen al orientarilor politice si diversitatea nivelelor de dezvoltare economica au mentinut si mentin sub semnul incertitudinii posibilitatea restabilirii unei reale coeziuni in cadrul acestei organizatii.

Au fost remarcate, de asemenea, tendintele Chinei si Japoniei de a-si asuma un rol tot mai important in relatiile cu statele ASEAN, de pe pozitii care indica interesul deosebit al celor dou tari in determinarea evolutiilor viitoare la nivelul acestei grupari, care ramane, dincolo de dificultatile aparute, principala carte de vizita a zonei Asiei de Sud-Est. Un alt moment deosebit de important in relatiile inter ASEAN l-a constituit ultima Reuniune ASEAN la nivel inalt de la Phnom Penh (35 noiembrie 2002) care a ajuns la urmatoarele intelegeri: - incheirea Acordului ASEAN China de prevenire a escaladarii tensiunii din Marea Chinei de Sud (disputele privind insulele Spratly, Reciful Scarborough si Insulele Paracel); acceptarea de catre China a aplicarii unui cod convenit de conduita in Marea Chinei de Sud este considerata de catre analistii din regiune un mare succes al diplomatiei ASEAN; - semnarea Acordului-cadru privind crearea unei zone de comert liber ASEAN China; - analizarea solicitarii Australiei de a intra in contacte structurate pe formula de dialog deja aplicata de ASEAN cu cele trei puteri economice regionale, la care, curand, se va alatura si India, va fi studiata pe parcursul anului viitor; - trecerea la faza operationala in combaterea terorismului, fiind decisa crearea, la Kuala Lumpur, in noiembrie 2002, a Centrului Regional Antiterorist;

- China si tarile ASEAN au semnat un acord de liber schimb care a condus practic la crearea celei mai mari zone libere din lume locuita de 1,7 mld. locuitori si care inregistreaza in prezent un volum al comertului de 1,2 trilioane dolari.

Termenul pentru completa eliminare a tuturor barierelor tarifare si netarifare intre China si cei sase membri fondatori a fost stabilit pentru 2010, urmand ca in 2015, aceasta conditie sa fie indeplinita si de tarile mai slab dezvoltate economic din ASEAN: Cambodgia, Laos, Myanmar si Vietnam. Cele doua entitati au decis totodata sa dezvolte si sa implementeze un regim deschis si competitiv pentru investitii. In cadrul Acordului, China a decis sa acorde clauza natiunii celei mai favorizate Cambodgiei, Laosului si Vietnamului tari care inca nu sunt membre ale OMC. S-a decis ca negocierile pentru reducerea sau eliminarea taxelor vor incepe in prima parte a anului 2003 si vor fi incheiate la mijlocul anului 2004 ca de altfel si cele pentru domeniile servicii si investitii pentru care exista dorinta sa fie incheiate "cat mai curand posibil". In acest mod apreciem ca Republica Populara Chineza a devansat Japonia in stabilirea de relatii privilegiate cu tarile ASEAN creandu-si premizele dezvoltarii unei piete enorme si privilegiate pentru produsele sale.

Premierul chinez Zu Rongji a propus, la 8 noiembrie 2002, cu ocazia Reuniunii la nivel inalt "ASEAN+3" de la Pnom Penh discutarea incheierii unui acord de comert liber intre China, Japonia si Coreea de Sud. Se apreciaza ca aceasta demonstreaza abordarea ofensiva a noii politici comerciale a Chinei. Japonia a fost luata pe nepregatite.

1.2.2.2. APEC (ASIA PACIFIC ECONOMIC COOPERATION FORUM); COOPERAREA SUPRAREGIONALA

In anul 1989 la initiativa Australiei un grup de 12 tari au hotarat crearea acestei grupari ce avea ca principal obiectiv elaborarea si stabilirea unor pozitii comune in negocierile ce urmau sa se poarte in cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului. Cei 12 membri fondatori au fost: Australia, Noua Zeeland, Japonia, Coreea de Sud, Canada, SUA si cei sase componenti ai ASEAN.

Membrii fondatori aveau intentia de a sustine initiativele referitoare la liberalizarea mediului comercial international si de a creste interdependenta lor prin potentialele beneficii ce se asteptau sa apara ca urmare a cresterii fluxurilor de marfuri, servicii si capitaluri prin liberalizare. In 1991 au fost primite in APEC, China, Hong Kong si Taiwan urmate de Mexic, Papua Noua Guinee si Chile in 1994. In 1998 au mai fost primite Rusia, Vietnam si Peru ridicand astfel la 21 numarul membrilor, creindu-se astfel cea mai mare grupare supraregionala din lume.

Vom incerca in cele ce urmeaza sa analizam filozofia politicoeconomica a APEC, devenita grupare supraregionala, si modul in care aplicarea acestei filozofii a condus si poate conduce la dezvoltare si succese economice pentru tarile membre si in mod special pentru tarile Asiei de est si sud-est. Economiile tarilor din APEC se afla in diverse stadii atat din punct de vedere al cresterii economice cat si din cel al veniturilor pe care le realizeaza. Astfel APEC cuprinde economii intr-o permanenta dezvoltare ca Hong Kong, Taiwan, China, R. Koreea, Thailanda, Malaezia, Singapore, Indonezia, Rusia alaturi de economii ce realizeaza cele mai inalte venituri din lume ca SUA, Canada, Japonia, Brunei, Noua Zeelanda si Australia, dar si de economii aflate in stadii primare de dezvoltare ca Papua Noua Guinee si Vietnam. Se apreciaza ca diversitatea si complementaritatile ce se creeaza conduc la strangerea legaturilor economice dintre membrii APEC creand in acelasi timp importante oportunitati in schimburile comerciale cu celelalte tari care nu sunt membre ale acestei grupari supraregionale. Economiile membrilor APEC au realizat la nivelul anului 1995 un PIB in valoare de 13 trilioane dolari SUA ceea ce conduce la concluzia ca aceste tari realizau 55% din totalul PIB-ului mondial crescand de asemenea in pondere de la 42% la 50% in totalul comertului mondial intr-o perioada de 10 ani (1984-1995). Prin contrast, Uniunea Europeana si America de Nord detineau numai

20% din acest total. Cresterea economica rapida a multor membri ai APEC a fost generata de cresterea exportului. Daca intre 1991-1995 cresterea in comertul mondial a fost de 9%, media cresterii in economiile APEC a fost de 12%, in care se cuprind si cresteri de 15% in economii precum cele ale Thailandei, Filipinelor, Hong Kongului, Papua Noua Guinee, China, Singapore, Malaezia si Mexic. In aceeasi perioada insa cresterea comertului in tarile membre ASEAN a atins in medie 18%. In acelasi timp importanta cererii pietei interne datorata cresterii nivelului de trai ca sursa a cresterii economice a constituit un factor deosebit. Inca de la primele reuniuni, APEC si-a stabilit urmatoarele obiective specifice: - sustinerea cresterii si dezvoltarii economice a regiunii pentru binele popoarelor respective si, pe aceasta cale, sa contribuie la cresterea si dezvoltarea economiei mondiale; - consolidarea rezultatelor pozitive obtinute atat pentru economia regiunii cat si pentru cea mondiala, din cresterea interdependentei economice prin incurajarea liberei circulatii a fluxurilor de marfuri, servicii, capitaluri si tehnologii. Filozofia de actiune pentru atingerea obiectivelor are la baza trei principii importante, respectiv: a. liberalizarea comertului si investitiilor; b. facilitarea afacerilor si reducerea costurilor de realizare a acestora; c. cooperarea economica si tehnica.

Punerea in practica a acestor masuri are la baza liberalizari unilaterale si voluntare care de fapt reprezinta principalul sistem in dezvoltarea intelegerilor din APEC. APEC a creat si dezvoltat conceptul APEC inseamn afaceri (APEC means business) avand ca scop declarat cresterea transparentei mediului de afaceri in paralel cu introducerea masurilor care sa faciliteze fluxurile tranzactiilor comerciale.

a. Liberalizarea comertului si investitiilor

Din acest punct de vedere in ultimii 10 ani economiile APEC au cunoscut un progres rapid in liberalizarea continua si desfiintarea barierelor tarifare si nontarifare pe toate fronturile multilateral, unilateral si subregional. Membrii APEC au redus tarifele si prevederile barierelor netarifare prin programele lor de reforme si liberalizri unilaterale incepand inca din 1989 ceea ce a condus la o scadere a tarifelor intre 1989-1996, in medie de la 15% la 9%, cu exceptia a trei tari care si-au redus aceste tarife pana la cota zero (Brunei, Hong Kong si Singapore).

De aceste reduceri au beneficiat si gruparile regionale si subregionale integrate in APEC. Astfel taxele vamale si contingentele au fost complet eliminate intre Australia si Noua Zeeland in cadrul ANZCERTA incepand din iulie 1990. Acordul NAFTA a eliminat complet taxele vamale intre Canada si SUA incepand cu 1 ianuarie 1998 urmand a fi complet eliminate si in comertul cu Mexic in urmatorii 15 ani. Membrii AFTA si-au propus reducerea taxelor vamale la 0-5% pana la sfarsitul anului 2003 iar contingentele cantitative vor fi eliminate in urmatorii cinci ani. In 1994 la reuniunea de la Bogor Indonezia, s-a luat decizia realizrii obiectivului strategic referitor la transformarea regiunii Asia-

Pacific pana la orizontul 2010-2020 intr-o zona de comert liber si investitii stabilindu-se, etapizari dup cum urmeaza: - pana in anul 2010 se vor liberaliza complet comertul si investitiile in tarile si teritoriile dezvoltate economic (SUA, Canada, Australia, Noua Zeeland, Japonia, R. Coreea, Taiwan, Hong Kong); - tarile cu dezvoltare economica mai lenta vor proceda la completa liberalizare pana la orizontul 2020 (statele ASEAN, R.P. Chinez, Papua Noua Guinee, Mexic). Declaratia Summit-ului de la Bogor a mentionat pentru prima data si problema finalizarii negocierilor referitoare la Acordul privind tehnologia informationala, patru tari (Canada, Japonia, Mexic si SUA), oferindu-se sa elimine complet taxele vamale pentru tehnologiile informatice pana in anul 2000. S-a mentionat ca exportul mondial de produse ale tehnologiei informationale ce include hardware, software, chips-uri si produsele electronice de consum se ridica la 500 miliarde dolari anual, ceea ce presupune o economie de 25 miliarde dolari SUA pe an pentru consumatori, in cazul reducerii taxelor vamale cu 5% (exportul reprezinta numai 50% din productia totala). Angajamentul politic al liderilor tarilor APEC de a stabili termene limita pentru realizarea obiectivului liberalizarii a fost apreciat ca un mare succes cu un impact deosebit asupra evolutiei relatiilor economice si politice pe plan mondial.

Interesant de subliniat este totusi, faptul ca, desi s-a ajuns la asemenea intelegeri, evolutiile ulterioare au demonstrat ca procesul de negociere este inca in curs iar pozitia diferitelor tari nu concorda, de cele mai multe ori. Astfel, unii analisti apreciaza ca: - SUA - desi se pronunta oficial si deschis pentru liberalizarea globala a raporturilor economico-comerciale, promoveaza, de facto, transformarea APEC intr-un bloc economic in care sa-si exercite dominatia. - R.P. Chineza - nu agreaza institutionalizarea APEC si continua sa trateze hotararile forumului APEC ca neangajante, pentru a avea mana libera deplina in antamarea relatiilor economice cu alte state ale lumii. - Singapore - considera ca APEC si intelegerile respective reprezinta o garantie ca SUA vor ramane angajate in regiune (deziderat permanent al politicii externe singaporeze). - Japonia orientarea nipona este sensibila deschiderilor multilaterale, dialogului, dar vizeaza cu precadere planul bilateral care ofera posibilitati nemijlocite, concrete pentru extinderea raporturilor Japoniei in zona. Analistii japonezi considera ca SUA doresc sa foloseasca APEC pentru a se ancora in zona si a preveni o apropiere a tarilor din Asia de Est, eliminand astfel pe cat posibil, Japonia. In cadrul Reuniunii de la OSAKA din 1995 membrii APEC siau exprimat intentia de a reduce sau de a elimina barierele netarifare, din care o mare parte, contraveneau si prevederilor OMC.

Dificultatea a aparut insa in compararea ofertelor si in intelegerea semnificatiilor acestora in cadrul liberalizarii pietelor. La Osaka numai Australia, Hong Kong, Japonia, R. Coreea si Filipinele au oferit planuri detaliate si grafice pentru implementarea unor asemenea masuri. Din acest motiv s-a relevat necesitatea unei mai mari transparente prin publicarea si distribuirea datelor si informatiilor asupra regimurilor comerciale ale tarilor membre. S-a decis ca in 1997 sa se realizeze o banca de date computerizate a taxelor vamale in care sa se includa in 1998 si masuri de recunoastere a eliminarii barierelor netarifare. In paralel s-a ridicat si problema reducerii progresive a subventiilor ca si a eliminarii restrictiilor si masurilor prohibitive pentru exporturi.
O importanta deosebita este acordata in cadrul APEC liberalizarii sferei serviciilor mai ales in conditiile dezvoltarii extraordinare a noilor tehnologii in domenii ca telefonia mobila, educatia sau diagnosticul medical la distanta prin sistemul telecomunicatiilor, internet, etc.

In 1996 la finalul reuniunii APEC de la Manila a fost adoptat Manila Action Plan for APEC (MAPA) in care liberalizarea serviciilor si a investitiilor era abordata in detaliu. In cadrul liberalizarii s-a recomandat ca principiu aplicarea tratamentului national pentru investitiile straine cat si pentru cele locale si al liberei investitii careia nu i se impun apriori obligatii legale. Au fost prevazute dezvoltari aplicabile in viitor cum ar fi: - accelerarea liberalizarii regimului investitiilor; - definirea cat mai regimului investitiilor; clara din punct de vedere legislativ a

- dezvoltarea regulilor consultarii si consensului in realizarea investitiilor; - stabilirea de reguli clare de urmat in competitia pentru atragerea de investitii straine; - cresterea rolului aplicarii principiilor de neimpunere a unor obligatii legale pentru investitii inca de la inceput.

b. Facilitarea mediului de afaceri si construirea infrastructurii Acest al doilea pilon al filozofiei economice a APEC isi propune ca obiective: - crearea de proceduri administrative transparente; - proceduri vamale simplificate si uniformizate; - armonizarea standardelor de productie; - relaxarea restrictiilor referitoare la calatoriile de afaceri; - relaxarea restrictiilor referitoare la transferul de tehnologie; - protectia proprietatii intelectuale; - mecanisme ameliorate pentru rezolvarea litigiilor comerciale; - crearea unui climat macroeconomic stabil; - promovarea eticii in afaceri. c. Cooperarea economica si tehnic (ECOTECH)
Analistii filipinezi considera ca APEC este un club care ii sustine pe cei ce doresc liberalizarea in regiune si incurajeaza liberalizari unilaterale concertate. Aceste liberalizari vor fi insa mai usor suportate de populatie si mai usor acceptate de fortele politice de opozitie, in situatia in care cooperarea economica si tehnica va fi facilitata si consolidata.

In cadrul Reuniunii de la Manila a fost adoptata si o Declaratie referitoare la crearea cadrului pentru consolidarea cooperarii economice si tehnice in care sunt prevazute teme referitoare la construirea consensului, dezvoltarea capitalului uman, rolul sectorului privat si incurajarea cooperarii economice. Pornind de la obiectivele enuntate initial, in ultimii 10 ani, APEC a dezvoltat cu preponderenta, conceptul de regionalism deschis, care a permis economiilor tarilor membre sa joace un important rol in finalizarea cu succes a negocierilor din cadrul rundei Uruguay si in stabilirea unor reguli corecte, stabile si transparente ce au fost puse la baza crearii sistemului GATT/OMC. Inaintea Summit-ului APEC de la Osaka, Japonia, ministrul filipinez al afacerilor externe Domingo Siazon expunea sase principii de cooperare economica si tehnica pe care tara sa le dorea aplicate in APEC si anume: - dezvoltarea nivelului general al comertului si investitiilor in cadrul APEC prin crearea unor fluxuri nerestrictionate de tehnologii de varf si know-how; - combinarea eforturilor pentru gasirea unor solutii referitoare la modernizarea infrastructurilor din domeniul energiei, transporturilor, telecomunicatiilor, stiintei si tehnologiei, turismului etc.; pentru aceasta se asteapta de la APEC sa faciliteze fluxurile de capital pentru dezvoltare cu prioritate in domeniul infrastructurilor; - cresterea mobilitatii fortei de munca in APEC, factor important de crestere si dezvoltare; de mentionat ca in prezent R. Filipine are

cca 6 milioane muncitori emigranti atat in tarile APEC cat si in tarile Golfului si Orientul Mijlociu , forta de munca ce asigura anual intrari de cca 7 miliarde dolari SUA la bugetul filipinez; D. Siazon considera ca fluidizarea circulatiei fortei de munca va contribui la eradicarea in perspectiva a saraciei in foarte multe tari ale zonei; - necesitatea unei actiuni concertate pentru incurajarea si dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii considerate drept componente importante in lupta impotriva somajului si o baza importanta pentru transferul si absorbtia noilor tehnologii; - Filipinele consider ca protectia mediului inconjurator trebuie sa constituie o preocupare prioritara pentru politicile APEC astfel incat calitatea vietii pentru generatiile actuale si cele viitoare sa nu fie afectata; - facilitarea si dezvoltarea schimburilor si transferurilor de tehnologii moderne in sectorul agricol reprezinta un deziderat major, mai ales pentru tarile in curs de dezvoltare din APEC; agricultura si mai ales cea modernizata, asigura atat sursa de atragere a fortei de munca cat si de hrana pentru populatia proprie, creandu-se totodata si importante oportunitati pentru export.
Filipinele au considerat si considera APEC-ul ca o retea a retelelor atat din punct de vedere uman cat si al electronizarii si informatizarii in care se impune aplicarea principiilor respectului reciproc si egalitatii intre parteneri si al parteneriatului real si constructiv.

Acest concept al retelei retelelor presupune si integrarea in APEC a retelei de afaceri chineze din zona Asiei de sud est inaugurata in Singapore, a asa numitelor poligoane de dezvoltare,

ca si integrarea acestor poligoane in gruparile economice (ca de exemplu BIMP-EAGA in AFTA, in APEC si in GATT/OMC).

1.2.2.3. COOPERAREA SUBREGIONALA; POLITICA TRIUNGHIURILOR DEZVOLTARE SAU POLIGOANELOR DE

Promovarea cooperarii economice regionale cu scopul de a se realiza rate inalte de crestere economica a reprezentat permanent un obiectiv important pentru tarile in curs de dezvoltare din Asia. Dar daca o grupare regionala ca ASEAN a avut initial scopuri declarate politice, in anii 80 tarile respective au simtit nevoia crearii si unui tip special de cooperare economica subregionala care s-a caracterizat prin participarea la grupari, uneori create ad-hoc, a unor regiuni ce apartineau la doua-trei tari. Gruparile respective au purtat initial diferite denumiri insa in cele din urma s-a impus termenul generic de triunghiuri sau poligoane de dezvoltare. Crearea acestor triunghiuri de dezvoltare nu a fost posibila pana cand tarile est si sud-est asiatice nu au adoptat principiile economiei de piata ceea ce a condus, in timp, si la omogenizarea sistemelor lor politice prin renuntarea in unele cazuri la regimurile de mana forte (cazurile R. Coreea, Indonezia, Filipine, etc.).

Se poate afirma ca aceste grupari subregionale au fost create avand la baza si sistemele si fluxurile de comert traditionale in Asia de Sud Est, inca din epoca precoloniala. Cele mai importante zone de dezvoltare sunt: - triunghiul Chinei de Sud (Taiwan-Hong Kong cele pentru zone speciale ale Chinei de Sud: Shenzen, Zhuhai, Shanton in Guandong si Xiamen in Fujian); - triunghiul Singapore Johor (Indonezia) Riau (Malaezia) (SIJORI) - triunghiul Sumatra (Indonezia) Penang (Malaezia) Sudul Thailandei (5 regiuni) - triunghiul BIMP-EAGA Brunei regiunile estice din Indonezia si Malaezia si insula Mindanao din Filipine (EAGA - East Asian Growth Area) - zona economica a M. Galbene (regiunea de coasta Bohai din Taiwan si partile de vest si de nord ale regiunilor Kyushu si Yamaguchi din Japonia) - zona de dezvoltare: Sud Taiwan ins. Luzon (Filipine) regiunile sudice ale Chinei (Guangdong si Fujian). Triunghiurile de dezvoltare mai sunt cunoscute si sub numele de zone economice subregionale (Chia and Lee 1992), teritorii economice naturale (Scalapino, 1992) sau regiuni metropolitane extinse (Mc Gee and Mc Leod 1992). Acestea sunt definite drept zone economice transnationale caracterizate prin apropierea geografica a regiunilor din 2-4 tari in

care diferentele si complementaritatile sunt exploatate pentru promovarea comertului exterior si a investitiilor. Termenul de triunghi de dezvoltare a fost introdus si, general acceptat, dupa ce in 1989 primviceprimministrul singaporez Goh Chok Tong (actualul prim-ministru) l-a folosit pentru a defini zona de cooperare economica subregionala SIJORI. Cei mai importanti factori pentru a se obtine succes in aceste triunghiuri de dezvoltare au fost definiti, in ordine: - complementaritatea economica; - apropierea geografica; - vointa politica; - coordonarea politicilor economice; - nivelul de dezvoltare al infrastructurilor; Complementaritatea economica in cadrul unui triunghi se caracterizeaza si prin diferentele in nivelul tehnologic ca si in calitatea si experienta fortei de munca. Astfel abundenta tehnologiilor software si a expertizei profesionale aferente a condus la transformarea Hong Kongului intr-un centru financiar international si, in consecinta, la atragerea unor fluxuri importante de capitaluri in regiune, benefice pentru dezvoltarea investitiilor din regiunile sudice ale Chinei. Un factor foarte important in facilitarea dezvoltarii triunghiurilor de dezvoltare este cel legat de vointa politica a guvernelor tarilor

implicate. Astfel la nivel national sunt necesare politici la investitiile straine si la politica valutara.

corelate

referitoare la taxele vamale, la regulile de angajare a fortei de munca,

In ceea ce priveste nivelul de dezvoltare al infrastructurilor, considerat cel mai important factor in crearea unui mediu propice pentru stabilirea si crearea unui triunghi de dezvoltare, economistii chinezi apreciaza ca decizia privind lucrarile de infrastructura trebuie sa aiba loc si tinand cont de conceptul celor cinci deschideri respectiv: alimentarea cu apa, cu energie, constructia de drumuri de acces, existenta liniilor de navigatie sau accesul usor la facilitatile portuare si dezvoltarea sistemului de telecomunicatii. Toate acestea nu pot fi realizate daca terenul necesar nu este pus la dispozitie de catre autoritati in conditii favorabile (concesionri de terenuri pe termen mediu si lung sau, de preferat, vanzarea catre investitori). Triunghiurile de dezvoltare au reprezentat o solutie importanta pentru acele tari ce dispuneau de fluxuri importante de capitaluri de investitii straine dar se confruntau cu o crestere substantiala a costurilor fortei de munca. De aceea eliminand barierele din calea fluxurilor si intrarilor de capitaluri, cooperand intre ele in diferite domenii si cautand solutii optime pentru sectoarele de investitii tarile vecine au reusit sa-si mentina competitivitatea in domeniul exporturilor. Fiecare triunghi de dezvoltare a beneficiat de un grup de tari care au investit in paralel cu un alt grup format din primitorii de investitii. Primele au furnizat capitaluri, tehnologii si abilitati

manageriale grupului

primitor. Motivatia lor pentru investitii in

exterior a fost creata de costurile in permanenta crestere ale fortei de munca din propriile tari ca si de nevoia acestora de a castiga surse convenabile de materii prime strategice. Hong Kong, Republica Coreea, Japonia, Singapore si Taiwan au devenit mari investitori in triunghiurile de dezvoltare spre deosebire de tarile primitoare care sau aflat sau se afla in stadiile primare sau incipiente de dezvoltare. In acelasi timp unele tari au devenit investitori dar si recipienti de investitii ceea ce a creat permanent o emulatie in transferul de capitaluri, tehnologii si know how. Astfel China are in prezent mari investitii in Hong Kong care la randul sau a investit enorm in dezvoltarea regiunilor din sudul Chinei. Malaezia primeste investitii in regiunile ce formeaza triunghiul SIJORI dar este investitor si in BIMP-EAGA etc. Exporturile au crescut substantial prin crearea acestor zone de dezvoltare. China a crescut exporturile sale in Hong Kong de la 5,7 miliarde dolari in 1981 la 26,7 mld dolari in 1991 in timp ce Hong Kong, la randul sau, a crescut exporturile in China de la 1,9 mld dolari la 17,5 mld dolari in aceeasi perioada. Analistii economici au observat ca exista si un potential beneficiu pe termen lung al crearii acestor zone de dezvoltare. Cresterea veniturilor si a volumului fortei de munca a creat dezvoltarea industriei serviciilor si genereaza in ariile adiacente zonei respective oportunitati importante pentru ocuparea fortei de munca. De asemenea triunghiul de dezvoltare serveste uneori drept

catalizator pentru dezvoltarea unor noi sectoare industriale orientate catre export ca si pentru regiunile din apropiere prin incurajarea investitorilor si guvernelor respective pentru

implementarea politicilor reformatoare.

C A P I T O L U L 2.

CRIZE SISTEMICE GLOBALE

2.1 CRIZA FINANCIAR-ECONOMICA DIN ASIA. REVIGORAREA ECONOMICA
CRIZA FINANCIAR ECONOMICA Daca la inceputul stagiului de pregatire a doctoratului situatia economiei mondiale si mai ales a celei asiatice avea alte coordonate, in prezent datele problemei s-au schimbat, in unele cazuri, fundamental. De aceea, am considerat oportun sa abordam in aceasta faza si in acest capitol o analiza a cauzelor, impactului, evolutiilor si perspectivelor crizei financiar-economice din Asia, prima mare disfunctie economica in contextul procesului de globalizare, precum si a modului in care aceasta criza putea afecta si economia romaneasca sau motivatiile si relatiile Romaniei cu tarile avute in vedere in cadrul studiului. Fenomenele din economia mondiala sunt in plina evolutie iar, prin eforturile conjugate ale comunitatii internationale, s-a incearcat sa se gaseasca solutii la problemele ce au aparut. In acest context sau inscris si reuniunile ce au avut loc in luna octombrie 1998 (ministrii de finante din Commonwealth la Ottawa, reuniunea ministrilor de finante din G7 la Washington, reuniunile anuale ale FMI etc.).

Ce anume a provocat criza si ce trebuie si putem sa evitam din cele intamplate in Asia vom incerca sa decelam in cele ce urmeaza.

2.1.1. SCURT ISTORIC SI CAUZE

Dupa ani intregi de crestere economica rapida tarile din Asia de Est si Sud Est au cunoscut un puternic colaps economic inceput in 1997 continuat in 1998 si chiar in 1999, cand s-au inregistrat caderi ale PIB-ului de peste 50%.

Criza a fost atat de profunda si, intr-un anumit fel atat de putin asteptata incat a declansat un larg efort intelectual de reevaluare a intregului sistem financiar international. Aceasta criza a aparut pe fondul unei alte crize profunde, desi mai putin vizibile, ce caracterizeaza multe parti ale lumii in curs de dezvoltare, unde, de o lunga perioada de timp, se inregistra o crestere economica foarte slaba sau, chiar un declin economic, daca ne referim la PIB-ul pe cap de locuitor. De aceea analistii economici apreciaza ca o reconsiderare a arhitecturii financiare mondiale trebuie sa-si propuna nu doar reducerea riscurilor unei crize financiare, ci si depasirea situatiei de stagnare economica cronica din cea mai mare parte a lumii in curs de dezvoltare.
Primele semne ale crizei au aparut in primavara anului 1997, cand economia supraincalzita a Thailandei a inceput sa dea semne de incetinire, generand presiuni speculative asupra monedei nationale (baht-ul) in speranta obtinerii unor profituri derivate din devalorizarea acestuia. Incercarile, esuate, de sustinere a baht-ului de catre Banca centrala a Thailandei au dus la scaderea brusca si masiva a rezervelor valutare ale tarii. Atunci cand a intervenit devalorizarea efectiva, in iulie 1997, s-a inregistrat o rapida fuga a capitalului strain peste granite.

Criza thailandeza, ce a constituit primul val, a fost generatoarea unor efecte similare in unele din principalele tari asiatice (Malaezia si

Indonezia) si a urmat la scurt timp dupa convulsiile financiare de pe Wall Street. La vremea respectiva se considera ca efectul crizei se va limita la cele trei tari afectate. Cel de-al doilea val s-a produs o data cu prabusirea bursei din Hong Kong, la sfarsitul lunii octombrie 1997, care a fost urmata de o scadere brusca a actiunilor pe plan mondial, insa redresarea imediata a bursei americane a creat falsa impresie ca momentul critic fusese depasit. La scurt timp, insa, a inceput cel de al treilea val al crizei financiare din Asia de Est, ce a afectat preponderent Coreea de Sud si care, datorita imperfectiunilor ce persistau in sistemul financiar al economiilor avansate, si-a pus amprenta si asupra tarilor nou industrializate. Perturbarile aparute in economia Asiei de Est au alarmat industria financiara japoneza. Aceasta, pentru a atenua socul, s-a retras aproape in totalitate din tarile din zona. In cazul Coreei de Sud, retragerea fondurilor de catre Japonia a insemnat de fapt si declansarea crizei financiare din aceasta tara. Cauzele si manifestarile crizei asiatice sunt, pe ansamblu, asemanatoare pentru toate tarile din zona asiatica. Investitiile straine atrase de profituri inalte, stabilitate politica si monede strans legate de dolarul SUA, au inceput sa fie canalizate masiv spre tarile respective la inceputul anilor 80. Numeroase capacitati de productie si complexe proiecte de infrastructura, toate finantate prin capital strain, au contribuit la o explozie economica bazata pe exporturi.

Vom prezenta in cele ce urmeaza concluzii ale studiilor efectuate de experti economici si financiari internationali asupra cauzelor ce au condus la declansarea si evolutiile crizei.

Profesorul american Jeffrey Sachs de la Harvard Institute27 apreciaza: "Crizele financiare de pe pietele emergente ale Asiei de Est si Sud Est din 1997-1998 au fost caracterizate de o trecere abrupta si semnificativa, de la un an la altul, de la o situatie de intrari nete de capital la una de iesiri nete de capital. Asemenea crize reflecta in mod tipic un proces cu trei stadii care apare in economiile tarilor angajate in imprumuturi internationale pe scara larga: - in primul stadiu, rata de schimb ajunge sa fie supraevaluata, ca rezultat al unor evenimente macroeconomice interne sau externe; - in cel de-al doilea stadiu, rata de schimb este aparata, dar cu pretul secatuirii rezervelor valutare detinute de Banca Centrala; - in stadiul al treilea, epuizarea rezervelor, de obicei combinata cu devalorizarea, declanseaza o retragere in panica a creditorilor straini, detinatori de creante pe termen scurt. Initiatorul crizei, in cele mai multe cazuri, este devalorizarea insasi, rezultand din epuizarea rezervelor. Retragerea in panica a creditorilor pe termen scurt conduce la o cadere economica brusca, urmata in mod obisnuit de o redresare rapida aproape egala. Unii au atribuit aceste crize devalorizarii monedei, intrucat panica a succedat aproape intotdeauna caderii monedei nationale. Totusi, nu devalorizarea, ci apararea ratei de schimb de dinaintea crizei este cea care genereaza panica financiara. Nu devalorizarea,
27

Jeffrey Sachs: "The debt crisis at a turning point" Magazine of Economic Affairs 31/3 - 1998

prin ea insasi, provoaca un rau economic, fapt dovedit de succesul mai multor tari cu aranjamente de rate de schimb flexibile, precum Chile, Canada, Australia si Noua Zeelanda. Raul vine din epuizarea rezervelor valutare, devalorizarea nefacand decat sa o semnaleze. Epuizarea rezervelor indica pentru creditorii straini imposibilitatea Bancii Centrale de a actiona in calitate de finantator de ultima instanta Deveniti constienti de acest fapt, creditorii straini, in special furnizorii de credite interbancare pe termen scurt, intra in panica si se retrag. Apoi economia intra in colaps, ca urmare a disparitiei surselor de finantare. Punctul de plecare al crizelor de pe pietele emergente ale Asiei a fost criza balantei de plati, adica epuizarea rezervelor valutare consecutiva sustinerii unor rate de schimb fixe. Rezervele valutare ale Bancii Centrale sunt cruciale intrucat aceasta institutie este considerata a fi un creditor de ultima instanta nu doar pentru banci, ci si pentru guverne si corporatii (desigur pe cale indirecta pentru acestea din urma), in cazuri de panica a creditorilor externi. Daca bancile straine incep sa-si retraga liniile de credit de la bancile interne, solicitand restituirea unor imprumuturi importante vom asista imediat la o deruta in sistemul bancar, intrucat creditele straine au fost deja transformate de banci in investitii pe termen lung. O banca poate, intr-o anumita masura, sa utilizeze capitalul lichid disponibil in moneda nationala pentru a achizitiona dolari pe piata valutara, dar chiar si asa, este improbabil ca ea sa aiba la indemana suficient capital lichid pentru a face fata unei retrageri masive de fonduri.

Astfel, Banca Centrala va fi aproape sigur solicitata sa acorde imprumuturi, fie direct in valuta, fie in moneda nationala, care se va deprecia in absenta unei interventii oficiale. Odata rezervele valutare epuizate, functia Bancii Centrale de creditor de ultima instanta este puternic compromisa. Chiar daca va acorda imprumuturi in moneda nationala (pentru care nu exista limita), implicatiile asupra pietei valutare sunt foarte grave in cazul unei retrageri masive si sincronizate a banilor de catre creditori. Intradevar, asemenea retrageri vor provoca aproape sigur nu doar un colaps al ratei de schimb, ci si o suspendare a platii datoriilor. In aceste circumstante (lipsa de rezerve valutare si un nivel inalt de datorii pe termen scurt), economia este extrem de vulnerabila. Chiar daca parametrii de functionare economica sunt adecvati pentru a asigura serviciul datoriei externe pe termen lung, aceasta nu garanteaza serviciul datoriei pe termen scurt in situatii de panica. Profesorul Paul Krugman28 de la Universitatea Stanford din SUA apreciaza ca principala cauza a crizei asiatice a fost insuficienta dezvoltare a institutiilor democratice impusa de o economie si o societate aflate intr-un accelerat proces de modernizare. Societatile asiatice au cunoscut un amplu proces de transformare determinat de ratele inalte de crestere economica, dar multe guverne au neglijat crearea infrastructurii institutionale corespunzatoare. Mai mult, inegalitatile sociale deosebit de grave si coruptia au pus in evidenta
28

Paul Krugman "The return of depression economics" Harper Collins New York 1999

incapacitatea autoritatilor de a gestiona sisteme economicofinanciare din ce in ce mai complexe. Concluziile studiilor Institutului Austriac pentru Cercetari Economice (WIFO)29 ce coincid cu ale majoritatii analistilor, evalueaza drept cauze generale ale crizei urmatoarele: - reglementarile strategice eronate privind traseele fluxurilor de capital pe piata interna. Industria se afla cu preponderenta in proprietatea principalelor banci. Afacerile speculative ale bancilor pe piata de capital si imobiliara s-au derulat pe baza de credite ce s-au majorat pana la pragul critic de imposibilitate a recuperarii. Astfel a fost generata lipsa de lichiditati in care au fost antrenate principalele companii industriale si comerciale, precum si bugetul statului care a suportat acoperirea contravalorii garantiilor guvernamentale; - supraevaluarea monedelor locale posibila prin controlul statului si prin legatura directa cu dolarul american inclusiv pentru limitarea inflatiei a contribuit la reducerea eficientei exporturilor pe pietele internationale si implicit la o diminuare constanta a lichiditatilor valutare; - abandonarea unor structuri regulatorii in domeniul financiar, desi pe linia deschiderii si liberalizarii pietelor financiare, promovata inclusiv sub presiunea SUA, dovedita a fi un pas fatal pentru tarile respective. Toate aceste fenomene au actionat si pe fondul slabiciunii institutiilor financiare interne si al lipsei de transparenta a acestora, la
29

Austrian Institute for Economic Research (WIFO) "Asian financial Crisis" Manila Press 1999

care se adauga socul reculului in exporturile acestor tari din anii 1995 si 1996. In acelasi timp, devalorizarea yenului japonez in raport cu monedele tarilor in cauza a condus la pierderea competitivitatii produselor nationale pe pietele de export. Fenomenul, urmat de prabusirea cursurilor de schimb si a actiunilor in raport cu dolarul, a condus la instalarea unei crize de incredere cu un ciclu vicios care nu putea fi spart decat printr-o infuzie externa de capital. Aproape in unanimitate analistii de politici economice au ajuns la concluzia ca fenomenele acute de criza financiara ce s-au manifestat in Asia s-au datorat si unui complex de factori politici, economici si sociali. Productivitatile mari, ritmurile sustinute de crestere ale Japoniei, preturile foarte ridicate si indeosebi volumul urias de bani rulati in speculatii financiare au fost copiate in final de tarile vecine, si au dus treptat la o realitate artificiala. Tarile cele mai afectate, Thailanda, R. Coreea si Indonezia au fost acelea in care factorul politic a avut o influenta deosebita in declansarea crizei. Astfel, Thailanda cu regimul sau monarhic quasi absolutist, se confrunta de ani intregi cu o puternica instabilitate politica (schimbari dese si uneori nejustificate de guverne unele chiar prin lovituri de stat militare). R. Coreea, trecuta de curand de la regimuri militare de mana forte la un regim civil, a avut imediat parte de o conducere total

neexperimentata din punct de vedere economic si afectata de mari fenomene de coruptie. Indonezia s-a aflat timp de peste 30 de ani sub conducerea dictatoriala a aceluiasi presedinte, Soeharto, ce a aplicat masuri forte in plan politic si de protectie in plan economic si s-a lasat inconjurat de o camarila corupta formata din membrii propriei familii, rude si prieteni apropiati. Modelul asiatic s-a caracterizat si prin conceptia ca progresul economic poate fi mai bine garantat de un regim autoritar bland decat de unul democratic30.
Se apreciaza totodata ca situatia de criza a fost rezultatul contradictoriu al unei combinatii intre consecintele economiei de piata si a politicilor economice aferente utilizate, pe de o parte, si interventia, mai mult sau mai putin blanda, a statului, pe de alta parte.

Singura tara (exceptand Taiwan-ul ce prezenta o situatie speciala) care a suferit mai putin efectele crizei si s-a revigorat mai repede a fost Republica Filipine, tara ce isi conducea dezvoltarea economica in conditii de democratie, treptata liberalizare a pietei si transparenta in domeniul financiar toate acestea realizate sub directa indrumare si coordonare a FMI in perioada 1991 - 2001.
Analistii austrieci apreciau in primavara lui 1998 ca in cazul in care criza asiatica nu va putea fi totusi controlata prin masurile de interventie deja luate, va exista posibilitatea producerii unui colaps financiar-valutar global in care vor fi angrenate Japonia, Rusia si Brazilia, unde sunt concentrate mari investitii de capital (multe pe termen scurt).

30

Mohamed Mahatir Malaysian Currency Crisis (Pelanduk 2000) pg.282

Evolutia economiei mondiale a confirmat aceste previziuni relativ repede in cazul ultimelor doua tari, iar ceva mai tarziu, in cazul Japoniei. O alta cauza pentru declansarea crizei asiatice este considerata a fi fost generata de tranzactiile speculative care au afectat monedele tigrilor asiatici in vara anului 1997. De obicei, astfel de tranzactii sunt greu de depistat de catre nespecialisiti deorece ele implica valutele-cheie ale lumii, precum dolarul, yenul si monedele europene si se confunda in structura fluxurilor normale de capital. Speculatorii se infrunta cu bancile centrale si guvernele tarilor atacate; sunt atacate, de regula, monedele tarilor mici care au un curs fix, un curs cu ancora sau mentin fix cursul departat de paritatea reala a puterii de cumparare. Ei ataca atunci cand se simt destul de puternici pentru a invinge masurile defensive ale tarilor respective. In cazul tarilor asiatice, acestia au reusit,cu o singura exceptie, Hong Kong-ul Baza oricarei tranzactii speculative este in general anticiparea cursului monedei atacate pe pietele externe. Daca speculatorul anticipeaza ca valoarea unei monede (bhatul thailandez, de exemplu) va scadea, iar moneda lui nationala forte (dolarul american) se va intari, el va face datorii in moneda atacata (bhat), le va transforma in moneda forte (dolar) si va investi suma pe piata lui interna (SUA). Daca, asa cum se astepta, bhatul se devalorizeaza, speculatorul nu a trebuit decat sa schimbe o parte din dolari ca sa-si plateasca datoria contractata anterior in bhatul thailandez. Restul dolarilor ramasi au fost profit pur.

In prima jumatate a anului 1997 au fost atacuri speculative si asupra yenului japonez. Acesta era insa destul de puternic. In aprilie 1997, speculatorii au inceput atacul asupra bhatului thailandez legat fix de dolarul american. Thailanda a incercat sa-si apere moneda intervenind pe piata valutara. De asemenea, banca centrala thailandeza a intervenit si ea pe piata monetara, ridicand dobanzile interne, dar Thailanda a pierdut batalia cu speculatorii. Bhatul a fost lasat sa floteze liber in iulie 1997si a pierdut 30% din valoare. Vecinii Thailandei si-au dat seama ca vor fi urmatoarele victime. Ei si-au sporit preventiv nivelul dobanzilor interne pentru a frana iesirile de capital si a atrage noi intrari de capital. Cresterile de cateva procente pe an ale dobanzilor au fost insa insuficiente in lupta cu speculatorii care, mizand pe sume foarte mari, vizau profituri de 20-30% in numai cateva zile. Una dupa alta, monedele lor, ringgitul malaiezian, pesoul filipinez si rupia indoneziana, au capitulat in fata valului speculativ si au fost lasate sa floteze liber pe piata in profitul speculatorilor, fara interventia bancilor centrale pe piata valutara, deoarece acestea riscau sa-si piarda toate rezervele valutare. Au urmat dolarul singaporez si dolarul Hong-Kong-ului. Raspunsul la atac a fost interventia pe piata valutara si ridicarea dobanzilor interne. Dolarul singaporez a capitulat si a pierdut putin din valoare in profitul speculatorilor. Dolarul Hong-Kong-ului a rezistat datorita marilor rezerve valutare de care dispunea aceata tara si a ramas in continuare singura moneda din regiune legata fix de dolarul american. Wonul sud-coreean nu a reusit nici el sa tina piept atacurilor speculative si s-a depreciat masiv. La aceste probleme s-a adaugat

si intrarea in faliment a companiei de autoturisme Kia, unul din principalii stalpi ai economiei sud-coreene care a trebuit transformata in intreprindere de stat.

2.1.2. EFECTELE CRIZEI

Ingrijorarea sporita a SUA si a FMI fata de evolutia economica negativa, scapata de sub control, din tarile Asiei, afectate de criza financiara, a avut la baza, atat temerea privind nerecuperarea uriaselor sume investite in zona si a profiturilor din dobanzile si serviciile respective, cat si posibilitatea aparitiei efectului de domino si translatarea crizei din Asia si in alte regiuni ale globului, cu consecinte nefavorabile asupra stabilitatii internationale si in special, asupra intereselor SUA si ale marilor centre de putere si influenta financiara si politica din lume. Cercetatorul roman Marius Francu31 aprecia astfel efectele crizei:

In cazul crizei sud-est asiatice, limitele critice au fost depasite si au existat destule semnale de avertizare, dar nici mecanismele pietelor de capital, nici organismele financiare internationale nu le-au luat in seama si utilizat ca atare, si anume: aprecierea monedelor nationale sud-est asiatice prin mentinerea unei legaturi fixe fata de dolarul american; marimea deficitului balantelor de plati curente; datoria externa pe termen scurt prea mare in raport cu rezervele valutare; cresterea excesiva a creditelor acordate de bancile interne; inflatia activelor financiare interne si altele. Din motive intemeiate (printre altele, de promovarea

exporturilor, accelerarea cresterii economice, controlul inflatiei), monedele tarilor asiatice erau legate de dolarul SUA. Inlaturand riscul valutar, aceasta masura le facilita exporturile si le usura atragerea de
31

Economistul iunie 2000

capital strain. Cresterea rapida si nivelul ridicat al afluxului de capital strain, al carui efect inflationist asupra masei monetare nu putea fi complet anihilat de banca centrala au dat ca rezultat, cu timpul, o inflatie usor superioara celei americane si o supraapreciere de facto a monedelor sud-est asiatice. In plus, pe masura ce dolarul devenea tot mai puternic fata de monedele europene, de yenul japonez si de yuanul chinezesc, tigrii asiatici pierdeau in competitivitate din cauza mentinerii acestei ancore. Supraaprecierea monedelor nationale, alaturi de inrautatirea conjuncturii internationale pe unele piete de export (electronice, semiconductori, autoturisme etc.) au franat exporturile si, in combinatie cu cresterea economica sustinuta care a impulsionat importurile, deficitul balantei de plati curente al tarilor asiatice afectate de criza s-a dublat in ultimii ani dinaintea crizei, ajungand in 1996 la 8,1% din PIB in Thailanda, 3,4% in Indonezia, 4,7% in Coreea de Sud si 4,9% in Malaezia. Deficitele au fost finantate prin intensificarea afluxului de capital strain, Asia atragand aproximativ jumatate din capitalul indreptat catre tarile in curs de dezvoltare. Pe langa investitiile directe, care au avut o influenta pozitiva asupra accelerarii economice, Asia a atras o cota sporita de aflux net de investitii indirecte, adica de portofoliu (printre ele capitaluri pe termen scurt si speculativ), cifrat la 34,4 miliarde de dolari in 1996 (fata de 19,4 miliarde de dolari in 1991). In perioada 1992-1996, rata medie a afluxului net de capitaluri private a fost in Thailanda de 9% din PIB, din care 1% investitii directe si 8%

investitii indirecte (investitii de portofoliu), iar in Malaezia de 11% din PIB, din care 6% investitii directe si 5% investitii indirecte. Rezultatul intensificarii afluxului de capital strain a fost o crestere mai rapida a datoriei externe comparativ cu cresterea rezervelor valutare. Cresterea raportului dintre datoria externa pe termen scurt si aceste rezerve valutare a fost un alt semnal de avertizare ca noua limita critica fusese depasita. La sfarsitul lunii iunie 1997, datoriile externe cu scadenta sub un an ale Thailandei (cifrate la 45,6 miliarde de dolari, dintr-un total al datoriei al datoriei externe de 69,4 miliarde dolari) reprezentau 145,3% fata de rezervele valutare ale tarii (cifrate la 31,4 miliarde de dolari). Acest raport al datoriei externe pe termen scurt fata de rezervele valutare ale tarii era de 170,4% in Indonezia, 61,2% in Malaezia, 84,8% in Filipine. In cazul Coreei de Sud, situatia era si mai dramatica. Cele 70,2 miliarde de dolari care trebuiau platite la extern in mai putin de un an (dintr-un total al datoriei externe de 103,4 miliarde de dolari) depaseau de peste doua ori nivelul de 34,1 miliarde de dolari al rezervelor valutare ale tarii. Un alt avertisment a fost crearea combinatiei de active nelichide cu pasive lichide in portofoliul intermediarilor financiari din tarile asiatice respective. Practic, anticipand gresit ca afluxul de capital strain pe termen scurt va continua sustinut, institutiile financiare locale au finantat cu ele proiecte pe termen lung, uneori proiecte foarte riscante din punct de vedere financiar. Printre ele sau numarat proiecte de prestigiu individual sau proiecte gigantice de infrastructura si constructii imobiliare fastuoase (vezi Malaiezia,

Thailanda, Coreea de Sud), crearea de campioni industriali nationali (autoturismul national in Indonezia, de exemplu) etc. Combinatia de pasive lichide cu active nelichide a condus intotdeauna la credite neperformante pe scara larga. In noiembrie 1997, creditele neperformante reprezentau in Thailanda circa 20% din totalul imprumuturilor interne, in Indonezia circa 17%, in Coreea de Sud circa 16%, iar in Filipine circa 14%. Fata de toate aceste aspecte a avut loc si o crestere inflationista a activelor financiare ale tarilor din Asia de Sud Est, considerata ca s-a produs in trei etape. In prima faza, afluxul suplimentar de capital strain si sporirea, proportional cu acesta, a creditelor interne acordate de banci si de alti intermediari financiari au generat o sporire puternica a cererii pentru proprietati imobiliare si pentru actiuni de capital. Dar, pe termen scurt si mediu, oferta este, in acest domeniu al noilor proiecte industriale si al noilor proprietati imobiliare (precum si a altor active tangibile), foarte rigida la modificarile de preturi. Aceasta a condus la o crestere relativa a preturilor proprietatilor si la ridicarea pretului actiunilor de capital. Operatiunile speculative stimulate de aprecierea acestor active a adus profituri sporite investitorilor initiali, pana cand balonul speculativ s-a umflat prea tare si s-a spart. In afara investitorilor initiali, ceilalti investitori locali au pierdut. Pretul proprietatilor imobiliare si cel al actiunilor a inceput sa scada vertiginos, pentru ca noile proiecte fusesera construite ca raspuns la o cerere speculativa (de exemplu, cladiri construite nu pentru a locui in ele, ori pentru investitii de portofoliu, finantate prin vanzari de titluri de valoare).

Pierderile i-au afectat negativ pe creditori. Intermediarii financiari s-au gasit in dificultate de a plati la scadenta pe proprii lor creditori si nu au mai acordat investitorilor locali noi credite. Multi dintre creditorii intermediarilor financiari locali au fost creditori externi iar piata valutara a reactionat violent, tendinta deprecierii monedei locale s-a instalat, iar dobanzile au crescut pentru a apara moneda locala. Costul datoriei externe s-a marit, inrautatind si mai mult situatia intermediarilor financiari care au inceput sa dea primii faliment. In Thailanda, acest scenariu s-a facut simtit inca din 1994 prin cresterea si apoi descresterea pretului proprietatilor imobiliare si a actiunilor de capital, dar presiunea asupra pietei valutare s-a manifestat incepand doar din aprilie 1997. In Coreea de Sud, Indonezia, Malaiezia si in Filipine pretul actiunilor a cazut abia in vara anului 1997 o data cu flotarea libera a cursului valutar cand fuga capitalurilor straine a declansat deprecierea brutala a monedelor nationale. Cu toate ca se apreciaza ca momentul liberalizarii fortate a flotarii cursului valutar a marcat declansarea crizei sud-est asiatice, aceasta criza apare mai degraba ca o criza bancara, mai precis o criza a institutiilor financiare, respectiv a sistemului financiar, si nu ca o criza valutara. Aceasta pentru ca de regula, crizele valutare sunt crize profunde de incredere. Cand, la inceputul lunii iulie 1997, Thailanda a cedat presiunii continue a atacurilor speculative si a fost fortata sa abandoneze legatura fixa cu dolarul american, increderea in moneda nationala a fost pierduta.

Criza valutara care s-a declansat s-a raspandit rapid in statele vecine. Capitalurile internationale s-au retras atat de repede, incat in 6 luni pana la sfarsitul anului 1997, bhatul thailandez s-a depreciat fata de dolar cu 46%, rupia indoneziana cu 55%, pesoul filipinez cu 35%, iar wonul coreean cu 45%.

Acest declin al monedelor sud-est asiatice a fost considerat un indicator al fugii capitalurilor straine, al ingrijorarii investitorilor internationali fata de cresterea riscului pe pietele emergente in ansamblul lor si al revenirii capitalului financiar pe pietele americana si europeana, pe care pana atunci le evitasera din cauza nivelului relativ mic al dobanzilor interne. Pentru a contracara aceasta miscare a capitalurilor, tarile respective s-au vazut constranse sa-si ridice dramatic nivelul dobanzilor interne. Bancile creditoare externe nu mai erau interesate sa rostogoleasca datoriile firmelor locale decat la dobanzi foarte mari. Din iulie 1997 pana la sfarsitul lunii ianuarie 1998, dobanzile pe 3 luni au sporit in Coreea de la 12% la 23%, in Indonezia de la 14% la 30%, iar in Filipine de la 12% la 22% (cu un varf de 32% in decembrie 1997). Fuga capitalurilor internationale si scaderea valorilor activelor companiilor asiatice au avut grave consecinte pentru industria acestor tari. Sistemul de rostogolire a debitelor care a functionat ani la rand s-a prabusit. Bancile nu mai puteau sa-si plateasca creditorii externi si de aceea, la randul lor, nu mai puteau sa crediteze intreprinderile locale. Lipsa creditelor a condus chiar si la falimentul unor mari companii.

Deprecierea activelor financiare si, in consecinta, scaderea patrimoniului net al populatiei au redus consumul. In Indonezia, situatia a devenit de-a dreptul dramatica. Perspectivele nefaste asupra profiturilor viitoare si dobanzile in crestere paralizau investitiile in toate tarile fostilor tigri asiatici. Atat cei din generatia intai, cat si cei din generatia a doua, care in perioada 1991-1996 contribuisera cu aproape doua treimi la cresterea productiei globale a lumii, nu mai puteau juca rolul de motor al cresterii economiei mondiale. Relansarea cresterii lor economice, se prognoza ca va avea loc abia din anul 2000, cand Malaiezia intr-adevar a inregistrat deja ritmuri de crestere de 3,1%, Singapore de 3,3%, R. Coreea de 3,9%, Thailanda de 3,3%. In zona, cresterea va fi sustinuta de o noua mare putere economica, China, care in toata aceasta perioada (1998-2000) a avut o crestere economica anuala relativ constanta de peste 7%.

In incercarea de a contracara atacurile speculative, fostii tigri asiatici au pierdut o buna parte din rezervele lor valutare. La acel moment nu i-a ajutat nimeni. FMI nu avea si nu are nici un mecanism pentru asa ceva. Pierderea increderii in monedele respective a fost insotita de continuarea deprecierii cursului si de sporirea si mai mult a dobanzilor interne, dar iesirile de capitaluri straine au continuat. Fuga capitalurilor a insemnat ca deficitul balantei de plati curente nu mai putea fi finantat prin importul de capital financiar ca in anii dinaintea crizei. Pentru a face fata unui deficit al balantei curente si a unui surplus prea mic sau unui deficit al balantei capitalurilor ajustarea are loc prin intermediul cursului valutar, asa ca nici la inceputul anului

1999 nu se putea spune cu siguranta ca tendinta de depreciere a monedelor tigrilor incetase. Cresterea dobanzilor cu scopul descurajarii iesirilor de capital reduce cresterea economica. In plus, din cauza crizei, in multe domenii investitiile anterioare aduc inca pierderi in loc de profit pentru ca ele sunt finantate cu imprumuturi externe calculate la cursul fix dinainte, ceea ce afecteaza situatia financiara a multor companii asiatice. Institutul de cercetari Wako - Austria32 a estimat in cazul Japoniei ca scaderea beneficiilor nete ale intreprinderilor cotate la Bursa din Tokyo era de 67%; una din cinci societati a inregistrat pierderi mari in primul semestru al anului 1998, iar 10.000 de societati au dat faliment pana la inceputul lunii octombrie, inregistrandu-se un pasiv global de 65,5 miliarde dolari, cu 30% mai mare decat cel din 1997. Ministrul Planificarii din Japonia, Taichi Sokaijo, a apreciat ca pe piata interna diferenta dintre posibilitatile capacitatilor de productie existente si cererea reala de bunuri era cuprinsa intre 180-250 miliarde dolari ceea ce presupunea ca avem de-a face fie cu o criza de supraproductie, fie cu o scadere dramatica a cererii. Productia de automobile a scazut cu 12% atingand cel mai scazut nivel de dupa 1978. Industria electronica a inregistrat pierderi imense care au silit firmele producatoare sa-si abandoneze toate investitiile aflate in derulare. Cele mai multe societati falimentare faceau parte din categoria IMM-urilor care asigurau inainte de declansarea crizei 80% din locurile de munca ale arhipelagului nipon.

32

Wako Institute File septembrie 2000

Agentia de Planificare Economica a fost in imposibilitatea de a asigura fonduri pentru IMM-uri deoarece la randul lor bancile japoneze erau incapabile sa acorde credite fie si numai pentru perioade de maxim sase luni. Chiar si marile conglomerate industriale celebrele keiratsu se aflau in imposibilitate de a functiona ca atare. Astfel, grupurile FUYO din care face parte FUJI BANK, constructorul de automobile NISSAN, Casa de Comert MARUBENI sau concernul HITACHI au fost amenintate cu dezmembrarea. Aceste conglomerate aveau la baza cooperarea reciproca, functie devenita imposibil de exercitat in perioada respectiva. O analiza a Institutului de Cercetari Nomura din Tokyo a conchis in ceea ce priveste aceste grupuri ca nici unul dintre parteneri nu mai este capabil sa-i ajute pe ceilalti; pur si simplu nu mai au cu ce sa o faca; nici unul nu mai are bani. Investitiile japoneze in strainatate s-au diminuat de la o medie anuala de 32 miliarde dolari intre 1986 si 1990 la 22 miliarde dolari intre 1991 si 1997. In anul 1997 acestea au fost de 2,6 miliarde dolari fata de o intrare in Japonia de 3,2 miliarde dolari. Societatea japoneza de brokeraj DAIWA SECURITIES a redus cu peste 40% personalul care lucra in sucursalele de peste ocean, si a inchis o treime din birourile sale nejaponeze inclusiv in Europa si Asia de est. In acest fel NOMURA SECURITIES a ramas, pentru o perioada, singura companie japoneza de brokeraj care a continuat sa actioneze pe tot cuprinsul globului in calitate de investitor international, domeniu tinta pentru japonezi in anii deceniului opt. Pentru 1999 guvernul japonez a conceput un plan anticriza in valoare de 500 miliarde dolari.

Presedintele Bancii Mondiale, James Wolfensohn a evaluat la 200 miliarde dolari capitalurile private care s-au retras de pe piete in ceva mai mult de un an. Organizatia Mondiala a Comertului a redus la mai bine de jumatate estimarile cu privire la cresterea inregistrata de schimburile economice internationale in 1998 si anticipa pentru anul 1999 o deteriorare a situatiei din cauza crizei asiatice (se intrevedea numai o crestere de 3% a schimburilor economice mondiale). OMC, care declara in martie 1998 ca respectiva criza asiatica doar va zgaria economia mondiala, si-a schimbat radical pozitia datorita unui ansamblu de factori care mergeau de la aceasta criza pana la incertitudinile legate de perspectivele de crestere in SUA si Europa. Ar fi dramatic sa se vorbeasca de o recesiune mondiala, dar situatia actuala cere o actiune imediata, declara directorul general de atunci al FMI, Michel Camdessus. Cand jumatate din natiunile lumii sunt confruntate cu aceeasi criza in acelasi moment este timpul sa se actioneze, aprecia si presedintele SUA, in opinia caruia criza financiara este cea mai grava din ultimii cincizeci de ani33. Nu sunt de subestimat efectele negative ale crizei pe plan mondial. Astfel, profiturile unor mari banci americane au fost afectate puternic prin tranzactiile valutare si stergerea sau rescadentarea unor imprumuturi acordate unor banci sau firme asiatice care, cel putin pentru moment, se aflau in incapacitate de plata. De asemenea, ca efect al diminuarii capacitatii de absorbtie a pietelor asiatice si, deci, al scaderii exporturilor americane pe pietele respective, aparut presiuni in sensul cresterii ratei somajului, al
33

au

scaderii

Bill Clinton Speech la deschiderea Summit-ului APEC 1998 Kuala Lumpur

profiturilor si, in ultima instanta, al afectarii situatiei firmelor americane orientate preponderent spre piata asiatica. Era vorba, in principal, de firme din domeniile constructiilor de avioane, electronica, a infrastructurii energetice, rafinarii petrolului, industriei farmaceutice. Criza financiara din Asia a generat pentru SUA, semnificative efecte si in plan politic, in sensul afectarii intereselor globale americane in zona. Conform opiniilor unor oficiali din Administratie si ale unor analisiti independenti o lista minimala a problemelor posibile cuprindea ipoteze transformate ulterior in realitati cum ar fi: - dificultati ale Coreei de Sud lipsita de mijloace financiare de a-si onora contributia la constructia reactoarelor nucleare in Coreea de Nord, ceea ce putea afecta acordul nuclear americanonord-coreean; - instabilitate politica in Indonezia, concretizata in violente, cu efect asupra destabilizarii pietelor petroliere (Indonezia fiind unul din principalii producatori), si cu amenintarea sigurantei liniilor maritime de transport ale petrolului spre Japonia; - limitarea sau stoparea achizitiilor militare de catre fortele armate ale Thailandei, Coreei de Sud si altor tari, ceea ce ar fi intarziat modernizarea acestor forte si ar fi diminuat vanzarile SUA de astfel de produse; - tentatia Japoniei si Coreei de Sud de a-si renegocia, din lipsa de fonduri, contributiile la mentinerea trupelor americane pe teritoriile lor, fortand astfel SUA fie sa-si mareasca aportul financiar, fie sa-si repatrieze o parte din trupe. Preocupate atat de aspectele economice, cat si extraeconomice mentionate, cercurile politice americane au abordat cu

prudenta implicarea SUA in problematica crizei din Asia. Aceasta cu atat mai mult cu cat cercurile respective apreciau ca tarile asiatice functioneaza intr-un mediu socio-politic fragil, ceea ce face ca liderii lor politici sa fie ezitanti in a introduce masuri ferme de asanare economica. 2.3. MASURI DE REDRESARE Ministrul de finante al Japoniei, din acea perioada Kiitchi Myazawa, a chemat comunitatea internationala sa intensifice caile de consolidare a sistemului financiar mondial pentru a nu se permite repetarea crizei valutare financiare. Vorbind la clubul ziarisitilor straini din Tokyo in ianuarie 1998, K. Myazawa a declarat ca, in primul rand, este necesara examinarea masurilor generate de miscarea capitalurilor pe termen scurt, a deficientelor actualului sistem de schimb valutar ca si a penuriei de lichiditati pentru cazuri extreme. In opinia sa aceste trei chestiuni erau fundamentale in actualul sistem al finantelor internationale. K. Myazawa a avertizat asupra pericolului raportarii valutei nationale la o singura valuta straina, cum s-a intamplat in cazul crizei din tarile asiatice ale caror valute se raportau strict la dolarul SUA. El a propus ca tarile in curs de dezvoltare sa adopte un sistem prin care valuta lor nationala sa fie pusa in dependenta de un cos al valutelor principalelor trei tari cu care intretin relatii comerciale mai stranse. A propus totodata crearea unui mecanism concret de alocare a fondurilor necesare tarilor care au cea mai mare nevoie de ele, inclusiv instituirea in acest sens a unui organism oficial in cadrul FMI,

chemand si la crearea unui mecanism de sustinere a valutelor nationale la nivel regional. Cu toate problemele dificile cu care se confrunta economia japoneza, K.Myazawa a anuntat la finele anului 1998 implementarea unui plan care ii va purta numele, prin care Japonia acorda tarilor puternic afectate de criza economica si financiara (Republica Coreea, Malaezia, Indonezia, Thailanda) un pachet de imprumuturi in valoare de 30 miliarde de dolari SUA. In continuarea acestei initiative, cu ocazia reuniunii anuale a APEC de la Kuala Lumpur (17-18 noiembrie 1998), Japonia a anuntat ca va participa cu o cota de 5 miliarde dolari la un pachet de 10 miliarde dolari SUA, ce va fi acordat economiilor asiatice impreuna cu SUA si Banca Asiatica de Dezvoltare (Programul de refacere si crestere a Asiei). Malaezia urma sa beneficieze din partea Japoniei de un credit suplimentar in valoare de 18 miliarde dolari. In plus in cadrul Conferintei ASEAN de la Hanoi (14-16 decembrie 1998), premierul japonez Keizo Obuchi a anuntat ca Japonia va acorda tarilor asiatice alte credite in valoare totala de 5 miliarde dolari (600 miliarde yeni). Aceste credite urmau a fi destinate refacerii infrastructurii rutiere si de cai ferate, echiparii statiilor electrice etc., fiind acordate in conditii deosebit de avantajoase respectiv cu o dobanda anuala de 1% si cu un termen de rambursare de 40 de ani. Desigur ca astfel de credite avantajoase oferite de Japonia tarilor asiatice au avut ca scop principal si ajutorarea propriei economii (care, asa cum s-a aratat, inca se confrunta cu o criza de supraproductie combinata cu o scadere a cererii interne), deoarece dreptul de realizare a tuturor proiectelor aprobate in cadrul acestor

credite furnizoare se acorda in exclusivitate firmelor japoneze. Mai mult, K. Obuchi a subliniat ca, in viitorul apropiat, in scopul cresterii calificarii personalului tehnic din intreprinderile asiatice (dar si al familiarizarii si legarii acestuia de tehnica si tehnologia japoneza), Japonia va invita pentru stagii de pregatire peste 10.000 de persoane. Programul prezentat de japonezi prevedea de asemenea, realizarea unor proiecte indreptate spre inlaturarea urmarilor catastrofelor. Astfel, s-a promis si alocarea sumei de 500 milioane yeni (circa 4,2 milioane de dolari) pentru realizarea in cadrul ONU a asa numitului fond al asigurarii securitatii oamenilor, destinat luptei impotriva terorismului, poluarii mediului inconjurator, combaterii comertului cu droguri. In SUA reprezentantul adjunct pentru comert, Richard Fischer, a avertizat Japonia in legatura cu "nerabdarea crescanda a Statelor Unite fata de lipsa de initiativa a Executivului de la Tokyo in directia liberalizarii economiei si a deschiderii pietelor, elemente incluse in acordurile bilaterale. El a anuntat ca tara sa va cere Japoniei sa isi reduca exporturile de otel ieftin in Statele Unite, in caz contrar Casa Alba fiind decisa sa adopte masuri antidumping. Fischer a reluat astfel pozitia reprezentantului american pentru comert, Charlene Barshewsky, care in legatura cu Japonia a declarat ca a sosit timpul actiunii. Tensiunile comerciale bilaterale se accentueaza a declarat aceasta, apreciind ca lipsa de deschidere a Japoniei este o frana in calea relansarii economice a Asiei. Autoritatile de la Tokyo au promis sa creeze un cadru mai favorabil intreprinderilor dar C. Barshewsky a mai subliniat ca obstacolele in fata acestui cadru sunt, in momentul

de fata, regularizarea excesiva, lipsa de concurenta si tolerarea existentei cartelurilor informale in numeroase sectoare ale economiei. In 1998, exporturile altor tari din Asia de Est si Sud-Est spre Japonia au scazut cu 20 miliarde de dolari. Ales la 8 decembrie 1997 pe fondul unor puternice miscari sociale, presedintele sud-coreean, Kim Dae Jung a refuzat initial conditiile lui Michel Camdessus, directorul general al FMI dar dupa doua zile, bursele internationale au sanctionat Coreea. Imediat acordul cu FMI a fost parafat si, o data cu acesta, au inceput sa intre in cont primele transe din cele 57 miliarde dolari acordate acestei tari. Spre deosebire de alti parteneri ai Fondului Monetar, guvernul coreean si-a indeplinit punct cu punct toate angajamentele: a inchis zece banci in dificultate, a nationalizat alte doua, a obtinut acordul patronatului si al sindicatelor pentru masurile de reforma, a ridicat barierele din fata capitalului strain, a marit dobanzile la creditele in moneda nationala, a inghetat subventiile in sectorul financiar si comercial, a obligat bancile sa prezinte planuri de redresare si a legiferat controlul acestora, a introdus masuri de protectie sociala, etc. Adoptat sub presiunea FMI si a presedintelui Kim Dae Jung, planul de restructurare al celor 5 cele mai mari companii (chaebols), respectiv Samsung, Hyundai, Daewo, LG si Ssangyong, prevedea: - concentrarea activitatii la cateva ramuri si inchiderea sau vanzarea filialelor nerentabile; - renuntarea la imprumuturile bancare cu garantii incrucisate (o fabrica ia credit, iar alta, din aceeasi companie, garanteaza primul imprumut);

- vanzarea unor active in valoare de 19,2 miliarde USD, cresterea capitalului social cu 16,7 miliarde USD si atragerea unor investitii straine de 2,5 miliarde USD; - scaderea raportului dintre datoriile contractate si capitalul propriu de la 500% la 200%; - transparenta gestiunii financiare; - dreptul guvernului de a urmari indeplinirea angajamentelor asumate. Daca chaebol-urilear fi refuzat aplicarea planului, bancile, asupra carora statul are o mare influenta, si-ar fi sistat finantarile. In cadrul politicii de investitii in strainatate, grupul Daewoo a ales, printre altele, si Romania (desi se pare ca a fost indrumat de guvern in aceasta alegere). Dar implantarea acestui grup in tara noastra s-a dovedit o afacere riscanta. Cu toate ca a investit deja peste 800 milioane dolari in industria de automobile si in santiere navale, Daewoo nu a reusit sa obtina profiturile scontate. Dar lansarea unor afaceri de anvergura in tari ocolite inca de capitalurile occidentale a adus Daewoo printre cei cinci mari ai Coreei. Pe harta internationala a Daewoo se aflau, pe langa Romania, Polonia, Uzbekistan, Vietnam, Algeria, Maroc, Nicaragua, Ungaria, Cehia, Italia si Marea Britanie. Caracteristica pentru sistemul de gandire coreean este urmatoarea afirmatie a presedintelui Daewoo, Kim Woo Chong, intotdeuna miam dorit sa vina o zi cand se va spune despre Daewoo ca realizeaza cel mai bun produs din lume, indiferent care va fi acel produs. Dar se pare ca acest "cel mai bun produs" va fi realizat de

acum inainte impreuna cu General Motors care a cumparat fabrica Daewoo. In primele doua luni ale anului 2003, activitatea economica a continuat sa fie marcata de incertitudine, pe fondul tensiunilor din Peninsula Coreeana si din Golful Persic si a factorilor de instabilitate ce persista in economia globala, exportul a crescut, in februarie 2003 fata de februarie 2002, cu 22,5%, fiind impulsionat de cererile din China si alte tari asiatice; importul a crescut, in aceeasi perioada, cu 32%, pe seama majorarii pretului produselor energetice. Contul curent a mentinut un excedent (desi este in scadere), evolutia sa in viitorul apropiat fiind incerta. Rezervele valutare au crescut pana la 124 miliarde USD, Republica Coreea ocupand locul 4 in lume in ce priveste volumul acestora. Somajul a inregistrat o crestere, ajungand la 3,5%, prin reducerea numarului angajatilor cu 2,2% si cresterea numarului somerilor cu 12,4%. Cererea interna de consum s-a diminuat iar indicele de baza al inflatiei a crescut in ianuarie 2003 cu 3,1% fata de ianuarie 2002 si cu 0,4% fata de luna precedenta. In aceste conditii, Bank of Korea a redus estimarile privind ritmul cresterii economice pentru 2003 de la 5,7% la 5,5%. Noua administratie sud-coreeana, a presedintelui Roh Moon Hyun, inaugurata la 25 februarie 2003, urmareste asigurarea stabilitatii economice prin masuri fiscale (reducerea impozitului si taxelor vamale la importul petrolului si produselor petroliere, restructurarea sistemului de taxe), monetare (emisiuni de obligatiuni,

imprumuturi

temporare

de

la

banca

centrala)

si structurale

(restructurarea si privatizarea bancilor alimentate in prezent din fonduri publice in paralel cu adoptarea de masuri de crestere a eficientei celor aflate in dificultate, reglementarea declansarii actiunilor judecatoresti in domeniul tranzactiilor bursiere, mentinerea sistemului de plafonare a investitiilor ce pot fi facute de actionari, adoptarea de norme privind transformarea capitalului industrial in capital financiar, reglementarea operatiunilor financiare intre unitatile aceleiasi corporatii). Pentru armonizarea acestor politici a fost infiintata prin decret prezidential Unitatea speciala de coordonare economica.

Urmare unei asemenea filozofii, R. Coreea prezenta cele mai incurajatoare semne de depasire a crizei economice, la mai putin de un an de la lansarea planului de restructurare si iesire din criza. In ceea ce priveste China se pare ca si aceasta tara incepe sa acuze semne de criza financiara. Expertii financiari ai Bank of International Settlements din Hong Kong apreciaza ca situatia sistemului bancar din China poate fi comparata cu o bomba cu ceas care trebuie dezamorsata urgent inainte ca un crah financiar sa aduca tara intr-o situatie similara cu aceea care afecteaza Japonia unde creditele neperformante reprezinta 10% din PIB. Cele 4 mari banci de stat care domina sistemul bancar chinez sunt puternic afectate de imprumuturi neperformante care se ridica la peste 500 mld.$ si reprezinta aproape 50% din PIB.

2.1.4. RELANSAREA ECONOMICA Economistul roman Daniel Daianu aprecia: Ce cred, totusi, ca va ajuta cele mai multe tari din zona sa-si reia zborul sunt cateva elemente fundamentale in ecuatia dezvoltarii. Este vorba de gradul de economisire interna, harnicia si apetitul pentru instructie al populatiei, disciplina, echilibrul bugetar praticat de mai toate guvernele, orientarea catre export. Acestea sunt atuuri care, mai devreme sau mai tarziu, ar trebui sa readuca vantul in panze34. Pe termen scurt, caderea monedelor nationale ale tarilor Asiei de sud est nu le-a favorizat exporturile. Cresterea de competitivitate datorata deprecierii valutare este doar o aparenta, mai ales daca este vorba de tari cu piata in formare (emergente). La o injumatatire a valorii monedei nationale, exportatorii stiu ca pentru a obtine aceeasi cantitate de valuta externa trebuie sa depuna un efort dublu. De altfel, de-a lungul ultimelor doua-trei decenii, in toata politica de promovare speciala a exporturilor, una din prioritatile tigrilor a fost evitarea devalorizarii monedelor nationale, pentru a evita riscul valutar, ceea ce explica si taria cu care acestia au tinut cursul valutar legat strans de cea mai puternica moneda a lumii, dolarul american. Axioma care spunea ca daca toate tarile si-ar ieftini simultan monedele nationale, nici una n-ar inregistra o crestere a exporturilor a fost strict respectata de tarile respective, atat timp cat circumstantele internationale le-au permis. Pana la criza declansata in 1997 acestea au cautat sa nu-si inflationeze costurile de export prin depreciere monetara. Dupa criza, exportatorii asiatici au stiut ca principala lor
34

Daniel Daianu "Oeconomica" nr.2/2000

problema este tot o problema de costuri, altele decat costurile tehnologice. Alaturi de agravarea situatiei financiare a intreprinderii din cauza cresterii costului finantarii si a achitarii debitelor facute anterior in strainatate, ei au stiut ca vor fi confruntati cu cresterea costurilor prin inflatie importata, mai ales ca, in medie, principalele lor exporturi au o dependenta de importuri de 30-40%. Se considera ca singurul element pozitiv adus de deprecierea puternica a monedelor acestor tari este acela ca, in incercarea de eliminare a deficitului balantei de plati curente, aceasta franeaza importurile si a contribuit la stimularea exporturilor. Deoarece asa cum am mentionat, in urma oricarei deprecieri a monedei nationale, valoarea exporturilor mai intai scade inainte de a cresite semnificativ. Totul depinde de cat de elastica este oferta de export si cat de elastica este cererea externa, altfel aceste tari ar sfarsi prin a vinde tot atatea marfuri ca inainte, dar la preturi mai mici. Acest proces de adaptare a durat 9-18 luni. In majoritatea sectoarelor economice oferta de export a tigrilor asiatici a crescut mai ales datorita nivelului tehnologic ridicat si a masurilor de modernizare, de crestere a competitivitatii si de stimulare a exporturilor.

Sunt inca sectoare de export in care din considerente tehnologice, pe termen scurt, oferta de export nu poate fi schimbata si nu se poate obtine nici o crestere a exporturilor. In cazul Coreei de

Sud, exporturile au atins abia in anul 2000 nivelul anului 1997 de 139 miliarde dolari, pentru a creste la 147 miliarde de dolari in 2001 si 151 miliarde de dolari in 2002. De altfel, in cazul tuturor tigrilor asiatici, exporturile au fost mai reduse in 1998 si 1999 decat in 1997. Cresterea reala a fost reluata in anul 2000. Criza a fortat tarile asiatice cele mai afectate sa treaca rapid de la balante de cont curent deficitare la balante de cont curent excedentare. De la un deficit impresionant, de 50,4 miliarde dolari in 1996, cele patru tari mentionate au trecut in 1998 la un excedent si mai impresionant, estimat la 65,5 miliarde de dolari. Schimbarea putea bulversa pietele mondiale pentru ca aceste excedente se adaugau la cele obtinute de alte state din estul Asiei, precum Japonia, China, Singapore, Taiwan, si care in 1998 au fost estimate la impresionanta suma de 175 miliarde de dolari. Cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung35 avertiza in 1999: Surplusul in crestere al conturilor curente ale tarilor asiatice ar putea duce la un nou razboi comercial cu SUA, si in el vor fi atrase o multime de tari mai mari sau mai mici. Timpul a adeverit aceasta predictie.
In urma vizitei in Indonezia a unei delegatii a Japan Federation of Economic Organisations-Keidanren, prima efectuata dupa criza financiara din 1997, se aprecia ca guvernul indonezian a facut progrese semnificative in imbunatatirea climatului economic, consumul a crescut, reformele structurale au progresat si se constata o revigorare a cresterii economice. Dupa schimbarile politice structurale, exporturile indoneziene fusesera puternic afectate de scaderea pretului petrolului si de recesiunea din SUA si Japonia, principalii sai parteneri comerciali, iar investitiile straine directe au scazut, in primele 10 luni ale anului 2001, la 6,4 miliarde USD (de la 13,1 miliarde USD in perioada similara a anului precedent).

35

Frankfurter Allgemeine Zeitung 22 septembrie 1999

In noiembrie 2001, Banca Mondiala impreuna cu alti finantatori, au agreat oferirea unui imprumut de 3,14 miliarde USD Indoneziei, care include 720 milioane USD oferiti de Japonia si 1,15 miliarde USD de catre Asian Development Bank.

In 1997 Indonezia avea 238 banci din care 160 cu capital privat. Majoritatea erau proprietatea marilor conglomerate de afaceri care le foloseau drept surse facile de obtinere de fonduri. Guvernul a inchis 66 banci si a aruncat pe piata cateva miliarde de dolari drept suport de lichiditati pentru bancile ce au ramas sa opereze. Dar cea mai spectaculoasa revenire economica a fost inregistrata in Corea de Sud. Aceasta s-a datorat masurilor dure de reforma adoptate si impuse de guvernul presedintelui Kim Dae Jung cum au fost: nationalizarea unor banci si revigorarea lor dupa restructurare si recapitalizare; impunerea de noi reguli pentru activitatea chaebol-urilor cum a fost reducerea datoriilor la jumatate din valoarea capitalului social sau stimularea functionarii pietei creditului, precum si facilitarea patrunderii capitalului strain si investitiilor in economia coreana. Astfel compania americana General Motors a cumparat, dupa o indelungata negociere ce a durat 18 luni, compania DAEWOO Motors. Grupul Hyundai a vandut compania sa de produse electronice si a divizat in trei mari entitati restul grupului. Banii rezultati din vanzari au fost investiti in cercetare si dezvoltare de noi produse. Grupul Lucky Goldstar a investit sute de milioane de dolari intro operatiune de marketing ofensiv pentru introducerea pe piata internationala a noului nume pentru produsele sale electronice LG.

Grupul

Samsung

dezvoltat

cu

precadere

sectorul

semiconductorilor si diplay-urilor cu cristale lichide altele decat cele produse de SONY Japonia si a devenit astfel in ultimii 5 ani al 3-lea mare producator de telefoane mobile din lume dupa NOKIA si MOTOROLA. In prezent investitorii straini detin 36% din actiunile existente pe piata comparativ cu 15% cat detineau inainte de 1997. In Coreea functioneaza acum 12 banci fata de 33 cate erau in 1997. In Thailanda au fost inchise peste 90 companii financiare din cauza modului in care actionau, ce inducea instabilitate in sistem (importul pe termene scurte). In Malaezia, guvernul a ajustat recapitalizarea sistemului bancar si a crescut capitalul social minim ceea ce a condus la restrangerea numarului de banci de la 54 in 1997 la numai 10. In prezent se are in vedere liberalizarea pietei bancare in 2007. Toate acestea demonstreaza ca efectele crizei au trecut relativ repede chiar daca au lasat urme adanci in nivelul de saracie al populatiei tarilor afectate.

2.2

CRIZA ECONOMICA GLOBALA 2008-2009

Inceputa in SUA la mijlocul anului 2007 a creat si creeaza o mare dilema:

Cum a fost posibil ca un cutremur de o asemenea magnitudine sa se produca intr-o economie atat de puternica asa cum era cea din SUA?! Profesorul G. Vedeveld de la Universitatea din Cincinatti apreciaza : multi sustin ca a fost vorba de lacomie ; altii vorbesc despre neaplicarea legii de catre organismele de reglementare; altii banuiesc ca vina le apartine oamenilor obisnuiti a caror lipsa de instruire in chestiuni financiare i-a facut sa ia decizii iresponsabile Pe langa aceste elemente, insa, cel mai mult au contribuit la aparitia crizei politica monetara a Rezervelor Federale (FED) in combinatie cu stimularea de catre guvern a proprietatii private asupra locuintelor.Totodata : dupa caderea comunismului si intrarea economiilor respective in circuitul economic mondial in combinatie cu expansiunea economica a Chinei si a Indiei, productia a crescut vertiginos in intreaga lume, reducand amenintarea inflatiei.Ca urmare bancile au scazut dobanzile. In 2001 FED a coborat rata dobanzii de politica monetara de la 6,5% la 1,75% in mai putin de 12 luni ceea ce a facut ca accesul la creditare sa fie mai ieftin. In acelasi timp guvernul American a sustinut achizitionarea de noi locuinte. A incurajat companiile Fannie Mae si Fredie Mac ( organizatii private sustinute de guvern) sa acorde mai multe credite si a redus nivelul minim al rezervelor obligatorii la 2,5%.Insemna ca aceste companii puteau da 97,50 dolari ca imprumut ipotecar pentru fiecare 2,50 dolari de care dispuneau sub forma de

capital, pentru a acoperi eventulalele credite neperformante. Astfel au aparut si luat amploare creditele ipotecare cu risc ridicat ( asa numitele subprime mortgages). Intre 2001- 2004 numarul acestora a crescut de peste trei ori, reprezentand 37% din totalul creditelor ipotecare de pe segmentul rezidential. In 2006 procentul crescuse la 48%. Preturile locuintelor au crescut cu 80 % in cativa ani .In 2004 FED a inceput majorarea dobanzii de interventie ce a ajuns in 2006 la 5,25% conducand la scaderea cererii pentru locuinte si la scaderea pretului acestora cu 25% in doi ani. Astfel s-a ajuns ca valoarea multora dintre activele aflate la baza miilor de miliarde de dolari in credite ipotecare sa fie mai mica decat valoarea nominala a imprumutului afectand bancile. Foarte multe case au fost cumparate fara nici un avans sau garantie. Multi americani si-au tratat casele ca pe niste bancomate, obtinand bani lichizi prin diferite metode, refinantarile si

liniile de credit fiind cele mai frecvente.Aceste finantari au atins 840 miliarde dolari din 2004 pana in 2006. In iulie 2008 institutiile financiare din toata lumea raportau o pierdere colectiva de cca 435 mld $ cu posibilitatea de a se ajunge la un trilion ( o mie de miliarde).

Cu toate aceste efecte si avand in fata extraordinarele masuri de interventie in economie ale administratiei de la Casa Alba, Allan Greenspan fostul presedinte al FED afirma de curand regularizarea pietelor nu a fost niciodata o masura efectiva in eliminarea crizelor istorice ! Iar Joseph Stiglitz laureat al Premiului Nobel pentru economie SUA sunt o natiune care consuma prea mult .Noi insa avem nevoie de investitii in infrastructura si tehnologie ecologica.Trebuie sa ne adaptam si sa confruntam realitatea . Ca si noi, in Romania de altfel! In prezent ne punem intrebarea : Cat de profunda va fi recesiunea globala? Si cand isi vor reveni pietele de capital si cele de credit? Efectele vizibile ale actualei crize sistemice si profunde considerata fara precedent poate si pentru faptul ca se manifesta intr-o economie globalizata sunt: accentuarea dezechilibrelor, scaderea cererii si a bunastarii, cresterea somajului, teama pentru ziua de maine se aprofundeaza . Toate aspectele vietii sunt afectate de la economie la politica si de la social catre cultura. In urmatorii ani vom asista la o crestere a interventiei statului in economie, iar indicii bursiei vor creste mai incet si vor reflecta mai corect realitatea. Conform previziunilor Bancii Centrale Europene, tarile dezvoltate vor inregistra o scadere a cresterii economice in zona Euro cuprinsa intre -2,2% si -3,2 %, Marea Britanie fiind cea mai afectata .

Institutul Mc Kinsey Global a publicat la sfarsitul anului trecut un studiu in care pe baza unei analize de tip SWOT ( Strenghts, Weaknesses, Opportunities, Threats in traducere: puncte forte , puncte slabe , oportunitati, amenintari), analizeaza patru scenarii dupa cum urmeaza: a) Optimist in care se presupune ca actuala criza va fi depasita dupa cca 3-4 trimestre respectiv pana la sfarsit 2009, inceput 2010, timp in care vor fi refacute fundamental sistemele de reglementare financiara, schimburile economice se vor extinde rapid , iar comertul si fluxurile de capital isi vor reveni astfel incat procesul de globalizare va continua. b) Optimist moderat ce ia in calcul refacerea sistemului financiar si economic mondial chiar in contextul unei recesiuni de durata de circa 18 luni sau mai mult. c) Blocajul globalizarii presupune ca recesiunea tinde sa fie moderata si ca nu va dura mai mult de 1-2 ani din momentul globalizarii sale. Va urma o crestere economica lenta d) Inghet prelungit sau long freeze este cel mai rau scenariu ca rezultat al imbinarii a doua situatii respectiv: accentuarea caderii pietelor de capital si bancare concomitent cu adancirea si persistenta recesiunii recesiunea va dura peste 5 ani , dobanzile fiind sub zero piata nu are lichiditate , creditarea sever restrictionata.

Masuri pe care liderii lumii le-au luat pentru combaterea si stoparea crizei si reluarea economica, respectiv continuarea globalizarii. Nationalizarea totala sau partiala a unor banci dj inceputa in SUA, Germania sau Marea Britanie reprezinta o solutie temporara , acestea urmand a fi reprivatizate functie de conditiile economice si performantele individuale .Au fost separate activele sanatoase de cele toxice prin preluarea acestora din urma de catre entitati create special. Masurile anticriza dj luate in multe tari prevad oprirea devalorizarii monedelor nationale, sprijinirea bancilor pentru a reincepe creditarea, reducerea dobanzilor tot cu scopul reluarii creditarii ( prin solicitarea de fonduri de la bancile centrale) etc. Masurile luate de administratia Obama de a injecta in economia americana o prima transa de 730 miliarde dolari pentru a se constitui intr-un ajutor consistent atat pentru sectorul financiar bancar si al asigurarilor (cazul AIG) cat si pentru sectorul industrial cu preponderenta in industria auto. Masuri oarecum similare dar nu de aceeasi magnitudine a luat si primul ministru britanic Gordon Brown. Executivul american analizeaza posibilitatea transformarii in actiuni ordinare si ajutoarele acordate celor mai mari 19 grupuri financiare din SUA. Astfel statul va prelua participatiile majoritare la mai multe institutii de credit, potrivit cotidianului New York Times.Conversia imprumuturilor in actiuni ar transforma ajutorul de stat in capital aflat la dispozitia institutiilor

financiare, au declarat surse din interiorul admisnistratiei prezidentiale a SUA. Bancile ar dispune astfel de fondurile respective, insa masura este considerata de criticii administratiei Obama o nationalizare, intrucat ar conduce la preluarea de stat a unor pachete majoritare de actiuni la mai multe institutii financiare.Trezoreria americana a anuntat la sfarsitul lunii februarie ca va transforma in titluri obsinuite actiuni preferentiale in valoare de 25 miliarde de dolari detinute la Citigroup, care a beneficiat in octombrie de un ajutor de stat in valoare de 45 miliarde de dolari. Participatia guvernului SUA la Citigroup ar putea ajunge pana la 36% daca Trezoreria opteaza pentru conversia imprumutului in actiuni ordinare. In timp ce SUA fac planuri de nationalizare, Europa intrevede semnele insanatosirii economice. Reluarea cresterii economice ar putea avea loc in in 2010, insa depinde de rezolvarea problemei activelor toxice din portofoliile bancilor , a declarat Jean Claude Juncker, presedintele Eurogroup, organizatie care reuneste ministrii de Finante din zona euro. Referitor la Sumitul G20 ce a avut loc la Londra la inceputul lunii aprilie, pentru o mai buna intelegere voi enumera tarile ce fac parte din acest grup creat cu 10 ani in urma ca un forum economic pentru a raspunde succesiunii de crize petrecute la sfarsitul secolului trecut si in special a celei din 1997 1998 in Asia de Sud Est. Aceste tari sunt: Africa de Sud, Arabia Saudita, Argentina, Australia, Brazilia, China, Coreea de Sud, India, Indonezia, Mexic , Turcia alaturi de membrii G8 Canada,

Franta, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie, Rusia, si SUA, precum si Uniunea Europeana ca entitate.Aceste state detin 80% din economia mondiala. Summitul a ajuns la urmatoarele concluzii si masuri pentru combaterea crizei: - Membrii sai sa deblocheze 1000 mld dolari utilizand facilitati ale Fondului Monetar International si Bancii Mondiale - FMI va primi 500 mld dolari ce se vor adauga celor 250 mld dj promisi pentru sprijinirea tarilor in dificultate ( resursele existente fusesera epuizate pentru ajutoarele acordate tarilor din estul Europei) - Se va proceda la reformarea FMI - Se va acorda un pachet de 250 mld $ pentru dezvoltarea comertului. - S-a cazut de acord ca paradisurile fiscale ce nu vor permite accesul la informatii sa fie sanctionate; astfel incat acestea sa nu mai fuga de fisc. Premierul britanic G. Brown a prezentat un acord semnat dj de 10 paradisuri fiscale ce vor oferi informatii despre cei acuzati de evaziune fiscal. - Se vor aplica noi reglementari pentru sistemul financiar mondial si pentru pietele financiare - Se va materializa o reglementare si supraveghere a a marilor fonduri de hedging (speculative)

- Se va crea un Consiliu de Stabilitate Financiara care va colabora cu FMI pentru a identifica riscurile financiare si economice ( exista dj Forumul pentru Stabilitate Financiara) - S-a pus accent pe evitarea protectionismului si incheierea Rundei Doha( de liberalizare a comertului) Dupa cum s-a observat prima decada a lunii aprilie 2009 a fost plina de evenimente in care economicul s-a impletit cu politicul SummitulG20, Reuniunea aniversara a NATO de la Strasbourg Khel, reuniunea SUA /UE de la Praga, precum si intrarea in arena mondiala a presedintelui SUA, B. OBAMA, care s-a intalnit cu presedintele Medvedev si apoi a vizitat Turcia.

CAPITOLUL 3
ORGANISMELE FINANCIARE INTERNATIONALE FATA CU FENOMENELE DE CRIZA DIN ECONOMIA TARILOR ASIATICE In ultimii 15 ani FMI si Banca Mondiala (BM) au condus demersul de formulare a unor strategii de dezvoltare, pentru cea mai mare parte a tarilor in curs de dezvoltare. Esenta solutiilor formulate de aceste doua organisme s-a referit la stabilizare macroeconomica, liberalizarea pietelor, privatizarea intreprinderilor detinute de stat si ajustarea structurala. Chiar daca nu exista un consens asupra metodelor si strategiilor propuse de FMI si BM, experienta ultimilor

ani ridica mari semne de intrebare in legatura cu strategia globala de dezvoltare. Problema esentiala este ca cea mai mare parte a lumii in curs de dezvoltare se confrunta cu dificultati care cer solutii economice, tehnologice si sitiintifice, dificil a fi promovate prin strategii de ajustare globale. Se considera, de aceea, ca este necesara o regandire profunda a strategiei de dezvoltare globala, acordand insa o atentie speciala tarilor marginalizate economic si care se afla inca departe de postura de a fi competitori semnificativi pe pietele mondiale. In formularea programelor de ajustare a tigrilor asiatici, FMI a propus ca prioritara, refacerea increderii in monedele nationale si a solicitat imediat ridicarea nivelului dobanzilor, introducerea de constrangeri fiscale si restructurarea sectorului financiar. Dobanzile mari erau menite sa stopeze deprecierea cursului valutar. De exemplu Coreea de Sud a trebuit sa consimta la o inflatie de numai 5,2% in 1998 (doar cu putin mai mare decat in 1997), ceea ce insemna o restrangere drastica a masei monetare tinand cont ca deprecierea wonului insemna o crestere importanta a pretului bunurilor si serviciilor. Ca urmare, dobanzile pe termen scurt (3 luni) au crescut de la 12% la 21%, imediat dupa incheierea acordului cu FMI. Constrangerile fiscale impuse erau menite sa compenseze costurile anticipate in restructurarea sectorului financiar si sa refaca echilibrul balantei de plati curente. Ajustarea initiala a bugetului fiscal era prevazuta la 3% din PIB in Thailanda, 1,5% in Coreea de Sud si 1% in Indonezia. In esenta, ea insemna marirea impozitelor si reducerea investitiilor publice.

Restructurarea

sectorului

financiar

implica

schimbari

institutionale menite sa intareasca reglementarea, supravegherea si transparenta sectorului financiar. Se cerea aderarea la practicile internationale acceptate privind capitalul, procedurile contabile si normele de raportare financiara. FMI mai insista pentru lichidarea institutiilor financiare neviabile, pentru prevenirea consecintelor riscului moral, etc. Politica FMI a intensificat insa volatilitatea afluxului de capital international pe pietele respective. Cand managerii fondurilor de investitii din America si Europa au inceput sa-si retraga capitalul de pe piete, debitorii asiatici n-au mai putut sa evite incapacitatea de a onora platile scadente. Presiunea asupra monedelor nationale asiatice a devenit enorma, dar FMI a ordonat tratamentul sau standard de austeritate a carui formula a ramas neschimbata din anii 1970, adica diminuarea inflatiei si reducerea deficitelor bugetare. Tarile respective nu sufereau insa de niveluri critice ale inflatiei, iar deficite bugetare nu aveau. Singurul indicator, fundamental critic, era deficitul balantei platilor curente, incurajat de expansiunea speculativa creata de afluxul excedentar de capitaluri straine si, tinand deci, de o deficienta structurala a sistemului financiar mondial. Cand, in 1997, Thailanda (la 28 august), Indonezia (la 8 octombrie) si Coreea de Sud (la 21 noiembrie) au fost nevoite sa apeleze la sprijinul FMI, acesta le-a oferit in total 116 miliarde de dolari, din care 16 miliarde Thailandei, 43 miliarde Indoneziei si 57 miliarde Coreei de Sud. Ca intotdeauna, FMI a pus conditii dure, iar printre ele, inexplicabil, a cerut reduceri drastice ale cheltuielilor

fiscale. Se considera ca aceasta politica a constrangerilor fiscale a fost gresita din cel putin doua motive: - reducerile au accentuat efectele negative ale ciclului economic, adica au adancit criza economica. - reducerea cheltuielilor la proiecte guvernamentale de infrastructura a fost ineficienta pentru ca uneori tocmai strangularile din infrastructura impiedicasera in trecut accelerarea cresterii economice a acestor tari (sunt vestite congestionarile de trafic in Bangkok, Manila, Jakarta, sau Seul). Contrar politicii FMI, se apreciaza ca era mai nimerita, pentru iesirea din criza, crearea bazei de infrastructura pentru faza urmatoare de crestere economica. In unele cazuri, trebuia doar trecut de la proiecte inutile de prestigiu la proiecte utile de eliminare a strangularilor din infrastructura. Unele din cerintele inexplicabile impuse de FMI se situau dincolo de principiile afirmate. Printre ele, FMI a impus Coreei de Sud liberalizarea importurilor de autovehicule, specialisitii banuind o ingerinta clara a SUA, interesata in casitigarea pietei celui mai mare tigru asiatic din prima generatie. Nici in domeniul prioritar al restabilirii increderii in monedele tigrilor, reteta FMI nu a dat roade. Aceasta continea, in principal, masuri cu impact individual, axate pe cresterea nivelului dobanzilor. Ele erau menite sa recastige cat mai repede increderea pietelor financiare internationale si sa stimuleze intrari proaspete de capital catre tarile aflate in criza. Pe termen lung, ele aveau ca obiectiv refacerea stabilitatii valutare. Reteta FMI avea insa doua mari neajunsuri:

- pe de o parte, marea presiunea asupra companiilor debitoare deoarece acestea, nu numai ca din cauza deprecierii monedei nationale trebuiau sa plateasca mai mult in contul datoriei straine, dar trebuiau sa lucreze si cu dobanzi interne mai mari; - pe de alta parte, desi este adevarat ca o politica a dobanzilor mai mari poate avea in tarile cu economie stabila un impact pozitiv in atragerea de capital strain, ea nu poate avea acelasi efect in tarile aflate in criza, asa cum a dovedit-o Indonezia, oricat de ridicate au fost dobanzile. Refacerea cursului valutar la un nivel realist care ar fi permis companiilor locale sa-si serveasca datoria externa nu a putut fi realizata acolo. In Indonezia, consecintele negative ale retetei FMI au fost foarte clare. Rupia intrata in cadere libera, nesustinuta deloc de programul FMI, a alimentat puternic inflatia. S-a conjugat cu eliminarea subventiilor ordonata de FMI. La produsele alimentare, cresterea preturilor a fost drastica (din iulie 1997 pana in februarie 1998, preturile au crescut cu 130% la ulei alimentar, cu 34% la orez, cu 33% la faina de grau si cu 88% la oua, de exemplu) intr-o tara in care inflatia anuala a fost in 1996 de numai 9,6%. Ceea ce a condus in final la instabilitate politica si la caderea guvernului Soeharto. Criticile aduse FMI s-au inmultit, nu numai in tarile asiatice, dar si in SUA si mai ales in Europa. Politicienii americani conservatori, precum fostul secretar de stat Charles Shultz, caracterizeaza FMI ca un organism ineficace, invechit si inutil. El propunea desfiintarea

FMI dupa ce acesta isi va fi incheiat misiunea cu tigrii asiatici. In mediile academice americane, printre criticii FMI, unii cer redefinirea mandatului acestei organizatii, altii vad ca alternativa la desfiintarea FMI, privatizarea acestuia. In orice caz, aproape toti cer o politica specifica in situatii de criza in folosul tarilor afectate. Sunt si critici aduse FMI care vin dinspre Banca Mondiala formulate in special de Joseph Stiglitz, fost vicepresedinte si economist-sef al Bancii Mondiale si profesor la Stanford University, laureat al Premiului Nobel pentru Economie in 2001, recunoscut pentru contributia sa la teoria imperfectiunii pietelor financiare si, care s-a opus cu vehementa politicii FMI de liberalizare a pietelor de capital, impusa tarilor membre. Acesta in cartea sa Marea Deziluzie 36 critica foarte serios esecul programelor impuse de FMI unor tari ca Indonezia, Thailanda, Brazilia, Argentina, Rusia sau Romania. J. Stiglitz afirma : Cand mor noua pacienti din zece tratati de acelasi medic este clar ca medicul nu stie ce face ; FMI a inregistrat sase esecuri majore in mai putin de sase ani; inabusirea inflatiei, a avut drept esafod saracia si numai saracia si nu este rodul unei functionari eficiente a angajamentului economic. El caracterizeaza FMI ca pe "un pompier piroman pentru tarile aflate in dificultate". Cu toate ca a inceput sa coopereze mai strans cu Banca Mondiala (BM) pentru a tine mai bine cont de consecintele sociale ale programelor de austeritate impuse in schimbul imprumuturilor, FMI nu s-a distantat suficient de SUA si continua sa promoveze idei americane fara a calcula impactul asupra saraciei sau somajului,
36

Joseph Stighitz Marea deziluzie Institute for Strategic Studies Abu Dhabi 2002

constata el. Aceasta situatie, se arata in carte, nu se va schimba cata vreme Europa si statele in curs de dezvoltare nu vor reusi sa se afirme ca o contrapondere la hegemonia americana. Romania, care a fost pe marginea unei crize a datoriei a reusit sa depaseasca riscurile imediate, sa achite complet datoria externa si sa inceapa sa refaca rezervele valutare ale BNR in ciuda lipsei sprijinului extern pentru balanta de plati. Ceea ce a demonstrat ca se poate! M.Camdessus spunea la Washington in martie 1999 pune mai mare accent pe imprumuturi care nu creeaza miscari de capital, intrucat acestea sunt poate cele mai constructive dintre toate miscarile de capital pentru pietele emergente. Comentand aceasta asertiune, guvernatorul BNR, Mugur Isarescu aprecia la randul sau ...se pare ca noi suntem mai aproape de ceea ce el a numit schimbarea ideala ; cumpararile BNR de pe piata sunt exact de acest fel si banca este acum in pozitia de a indeplini sarcina, bazata doar pe intrarile autonome care ar putea dovedi recastigarea increderii in piata. Multi intreaba ale cui interese au fost servite de reteta impusa de FMI celor 350 milioane de oameni de pe piata tarilor asiatice. Economistul american Jagdish Bhagwati37 vede in spatele viziunii inguste a FMI, complexul Wall Street Trezoreria SUA, pe care il considera incapabil sa vada dincolo de interesele lui proprii, pe care le confunda cu bunastarea populatiei lumii. In cazul crizei tigrilor s-a vazut ca, in ciuda succeselor anterioare, sistemul lor financiar nu era pregatit pentru o liberalizare completa. Chiar sistemul Japoniei, mare putere economica a lumii, sa dovedit ca nu este pregatit. Dar nici lumea in ansamblul ei nu este
37

Jagdish Bhagwati: "Master of game" New Voice of asa First Quarter, vol.1 nr.2, 1999

inca pregatita pentru o liberalizare completa. Incepand cu criza tigrilor, pietele financiare mondiale s-au ajustat la noi cote de risc, marind costul de tranzactionare, iar sectorul economiei reale trebuie sa se adapteze la noile conditii. Ajustarea in economia reala este mai linisitita, nu este brutala si dramatica precum cea de pe pietele financiare, dar numai economia reala va decide ce valoare da fiecarui activ financiar. Vice-ministrul nipon al Finantelor, insarcinat cu afaceri internationale, Eisuke Sakakibara, fost candidat la conducerea FMI, a sustinut la Tokyo, in fata reprezentantilor presei straine, un adevarat rechizitoriu impotriva Fondului Monetar International (FMI) pentru ceea ce a catalogat drept integrism de piata si expresie a dominatiei americane38. Supranumit si domnul yen, din cauza influentei care i se atribuie pe pietele financiare de schimb, E. Sakakibara a precizat ca parerile exprimate sunt personale, dar, citandu-l si pe financiarul american George Soros, el a criticat sever capitalismul global, actiunea FMI in timpul crizelor din Asia, Rusia si din Brazilia. Viceministrul japonez de finante a rezumat filozofia institutiei multilaterale la ceea ce s-ar putea numi consensul de la Washington, adica faptul ca pietele libere si o moneda sanatoasa garanteaza credibilitatea, punand in cauza aplicarea unui model universal al economiilor emergente, apropiindu-se astfel de un alt critic al FMI, profesorul american Jeffrey Sachs.

38

E.Sakakibara Criza financiara din Asia si rolul FMI cuvantare la Clublul Presei din Tokyo nov.2000

Gestionarea crizei in Asia, de catre Grupul celor sapte tari industrializate si institutiile internationale a fost, cel putin la inceput catastrofala, a afirmat Eisuke Sakakibara. Pe de alta parte, FMI a publicat o evaluare a actiunii sale in Thailanda, Indonezia si Coreea de Sud, evaluare care admite o subestimare a amplorii recesiunii, dar valideaza, in mare, retetele aplicate in programele de ajustare. Un inalt responsabil al FMI in Asia arata ca totusi, in cursul luarii deciziilor in Consiliul de administratie al Fondului nu s-a decelat nici o reticenta din partea Japoniei, al doilea actionar al institutiei. In spatele atacului lui E. Sakakibara, autor si al unei carti care glorifica modelul capitalist nipon contra integrismului de piata, a stat si o critica la adresa birocratiei nipone. Baloanele financiare in Japonia si in Asia nu au fost create in mod necesar doar de erorile politicii macroeconomice, fiind un efect natural al pietelor, unde participantii, inclinati spre erori, au actionat intre ei fara a avea o strategie perfecta; daca as fi confruntat cu situatii similare in viitor, leas trata in mod diferentiat, arata el, criticand deciziile si retetele uniforme impuse de directorul general al FMI, Michel Camdessus. De altfel, dominatia americana, care parea garantata pentru un timp dupa caderea socialismului, tinde sa fie in declin, atat in termeni politici cat si economici, in parte datorita unificarii Europei, dar si datorita amplificarii, in ultimii ani, a unui sentiment antiamerican potential in diverse parti ale lumii, preciza "domnul yen". El a mai aratat capitalismul global trebuie sa fie limitat in tranzactiile transfrontaliere de transparenta, supraveghere si reglementare prudenta, sau de controale directe, coordonarea politicilor intre statenatiuni sau federatii de natiuni fiind absolut esentiala; insa

coordonarea trebuie sa ramana ca atare si sa nu se transforme in coercitiune. Economista americana Diana Hochraich39 aprecia ca FMI a fost chemat ca joace rolul de maitre doeuvre in gestiunea crizei traversate de tarile asiatice. Aceasta institutie nu are insa la indemana toate mijloacele necesare pentru rezolvarea unor crize de amploarea acesteia. FMI a elaborat un plan tip (constand, in principal, in devalorizarea monetara, cresterea ratei dobanzii si restrangerea cheltuielilor bugetare), asemanator planurilor de ajustare structurala care fusesera aplicate in tarile indatorate, in special din America Latina. Masurile s-au dovedit insuficiente pentru stabilizarea situatiei, ceea ce a suscitat critici venite din doua zone diferite: - dinspre tarile asistate, care au reclamat ca, pretutindeni unde FMI a intervenit, bancile si intreprinderile si-au vazut dificultatile sporite prin accentuarea penuriei de lichiditati datorate politicii impuse de FMI de crestere a ratei dobanzii. Transele de imprumut efectiv alocate ajutorului financiar si aplicarea masurilor cuprinse in planurile stabilite, in timp ce responsabilii locali replicau ca nu pot face restructurarile necesare in lipsa resurselor financiare; - dinspre SUA, unde curentul liberal isi pune problema bunei fundamentari a acestor planuri de salvare care nu ajuta tarile vizate, ci pe creditorii lor. Sustinatorii acestui curent pretind ca FMI ar trebui sa fie liberal pana la capat si sa-i lase sa falimenteze pe toti bancherii imprudenti care au imprumutat fara sa-si puna serios problema solvabilitatii debitorilor, prea siguri ca SUA sau FMI ii vor cautiona.
39

Diana Hochraich Financial Crisis research University of Manila Magazine nr.12/2001

Criticile adresate FMI nu se refera toate la erori de apreciere comise de aceasta institutie. O parte dintre insuficiente rezulta din limitele atributiilor sale. Astfel, de multe ori se exprima regretul ca FMI sau BRI (Banca Reglementelor Internationale) nu pot juca rolul de creditor de ultima instanta la nivel international, asa cum facea Banca Angliei la inceputul secolului 20. Alte dificultati provin din lipsa de mijloace pentru a face fata unor fenomene mai recente. Cresterea volumului capitalurilor flotante (de natura speculativa) si dificultatile in a le controla pun probleme noi la care expertii internationali vor trebui sa reflecteze. Diana Hochraich are si unele opinii interesante asupra modului in care se vor putea preveni in viitor crizele. Ea spune ca "respectiva criza nu ar fi luat amploarea pe care a cunoscut-o daca nu s-ar fi procedat in prealabil la o liberalizare a sistemelor bancare si financiare, a pietei de capital si a celei valutare. Incapacitatea de a stapani efectele intrarilor masive de capital venit din tarile industrializate, avand ca scop obtinerea unor profituri mari, este una din principalele cauze ale crizei. Solutia pentru prevenirea unor crize asemanatoare consta in principal in imbunatatirea regulilor prudentiale bancare". Necesitatea acestui demers este relevata si de multiplicarea spectaculoasa a crizelor bancare incepand cu anii 80. In momentul de fata, crizele bancare constituie o problema generala, dar cele mai afectate sunt bancile din tarile slab dezvoltate. Regulile prudentiale in vigoare, elaborate de BRI, nu sunt adaptate pentru a trata problemele bancare ale tarilor in curs de dezvoltare.

Reprezentantii diferitelor organisme internationale (FMI, BRI) sunt preocupati de elaborarea unor noi reguli care ar trebui sa contribuie la stabilitatea bancara. Se evoca regulile propuse de Institute for International Economics din SUA. Adoptarea criteriilor enuntate mai jos nu ar fi obligatorie, dar ar fi o conditie pentru a avea dreptul la asistenta FMI in caz de nevoie: - transparenta informatiilor referitoare la situatia financiara a bancilor; -cadrul contabil si cadrul legal trebuie sa se apropie de normele internationale, la fel ca si provizioanele pentru diverse riscuri (acest criteriu se refera inclusiv la functionarea legii falimentului in cazul debitorilor care nu-si platesc datoriile); - sa se precizeze si sa se reduca termenele de la care o creanta sa fie considerata nesigura; - imbunatatirea tehnicilor de control intern; - interventia guvernelor trebuie sa fie facuta cu cea mai mare transparenta; - imprumuturile acordate gestionarilor de banci pentru afacerile lor private trebuie sa fie limitate; - procentul din active, reprezentat de capitalurile proprii ale bancilor, trebuie sa fie proportional cu riscurile din tara respectiva. Este deopotriva necesar ca BRI sa poata supraveghea in toata libertatea sistemul bancar al tarilor in curs de dezvoltare si ca supervizorii sa aiba puterea de a interzice deschiderea bancilor straine daca regulile nu sunt respectate. In plus, pentru a diminua riscul de criza, reglementarea capitalurilor flotante este de o mare importanta. Efectul lor

destabilizator asupra sistemelor financiare ale tarilor care le primesc si dificultatile in a neutraliza aceste efecte impun ca o reglementare ce permite controlul miscarilor acestora sa fie instituita chiar in tarile de origine. La ora actuala exista mai multe proiecte in acest sens, care, in principiu, au la baza doua formule constand fie in a impune depozitarea unei prime atunci cand aceste capitaluri sunt indreptate catre tari considerate cu risc, fie in a impune un sistem de asigurare, pentru creditor sau pentru debitor, inainte de efectuarea unei tranzactii. Acest lucru, insa, nu ar face decat sa modifice problema, care ar consta de aici incolo in a decide care sunt tarile cu risc si care este dimensiunea acestuia. Profesorul Jeffrey Sachs prezinta unele propuneri pentru reformarea arhitecturii financiare internationale40. Astfel referitor la: a) Sistemul monetar international - ratele de schimb fixe trebuie sa fie utilizate doar in circumstante extrem de limitate; - programele FMI nu trebuie sa fie consacrate sustinerii ratelor fixe; b) Reglementarea pietelor internationale de capital Criza pietelor emergente a evidentiat pericolul liberalizarii premature a contului de capital, inainte de introducerea unor standarde de reglementare si supraveghere stricte. Miscarile de capital pe termen scurt pot destabiliza economia, pot implica guvernul intr-o sustinere costisitoare a sistemului bancar si de multe ori pot submina cresterea economica ; se propune : - limitarea intrarilor de capital pe termen scurt;
40

Jeffrey Sachs "The debt crisis at a turning point" Economic Affairs nr.3/1998

- promovarea intrarilor de capital pe termen lung; - o transparenta sporita a imprumuturilor externe, a tranzactiilor cu titluri derivate; - reglementarea activitatilor speculative; - convocarea unei conferinte internationale avand ca subiect reglementarea fluxurilor de capital; c) Managementul pachetelor internationale de salvare - pachetele de salvare trebuie sa se bazeze, in primul rand, pe o sustinere financiara reciproca a investitorilor privati si mai putin pe cea oferita de institutiile oficiale. d) Reforma pietelor financiare ale tarilor in curs de dezvoltare - adoptarea unor standarde contabile imbunatatite si acceptate pe plan international; - o supraveghere sporita a sistemului bancar; - diversificarea proprietatii bancare in tarile in curs de dezvoltare; - dezvoltarea sectorului financiar non-bancar; - o mai buna reglementare si functionare a sistemului de guvernare societara si a dreptului de proprietate; - introducerea unor legi moderne ale falimentului; e) Reforma FMI FMI a fost in centrul tulburarilor financiare, in calitate de institutie internationala insarcinata cu managementul situatiilor de criza. Deficientele grave in procedurile si recomandarile de politica economica ale FMI au devenit vizibile in cursul acestora. Chiar Banca Mondiala a criticat modalitatea de abordare a crizelor de catre FMI. De aceea, reforma Fondului insusi va fi vitala pentru imbunatatirea

managementului international al crizelor si pentru asigurarea unei legitimitati reinnoite a sistemului financiar international insusi. De aceea se considera ca ONU trebuie sa constituie, in cooperare chiar cu FMI, o Comisie de revizuire externa a Fondului care sa reconsidere functionarea acestei institutii in legatura cu cateva din problemele majore aflate in aria sa de preocupari: gestionarea crizelor financiare internationale, consilierea acordata tarilor in curs de dezvoltare in probleme de politica economica, programele de ajustare structurala in tarile cele mai sarace, managementul si consilierea asupra tranzitiei economice in fosta Uniune Sovietica. - o revizuire externa a politicilor FMI (Comisia ONU) - deschiderea arhivelor FMI pentru studierea lor; - reformarea sistemului de vot in cadrul FMI pentru a furniza o mai buna reprezentare a tarilor in curs de dezvoltare; - sporirea rolului Comitetului executiv al FMI si micsorarea puterii staffului FMI. f). Rezolvarea crizei datoriei internationale - asistenta pentru reducerea sau anularea datoriei externe a celor mai sarace tari; g). Rolul institutiilor ONU - ONU trebuie sa infiinteze o Comisie pentru Dezvoltare care sa formuleze o agenda de dezvoltare; Aceasta agenda va trebui sa impuna noi forme de cooperare financiara internationala: mai putine credite pe termen scurt de la FMI si BM; mai multe fonduri financiare pe termen lung de la guvernele donatoare si organizatiile internationale in sprijinul dezvoltarii

tehnologice si sitiintifice a tarilor in curs de dezvoltare; o mult mai larga participare si cooperare cu sectorul privat international, in special cu intreprinderile din sectoarele cu tehnologie dinamica, precum biotehnologia si tehnologia informatiei.