UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA

AFACERILOR
ŞCOALA DOCTORALĂ DE ECONOMIE

EPISTEMOLOGIE ECONOMICĂ

Coordonator, Doctorandă,
Prof.univ.dr.Ion Pohoaţă Damian Monica
 Monetarismul – o abordare epistemologică

Introducere
Monetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă asupra
fenomenelor economice, dominantă în anii '50 în macroeconomie.Tradiţia şcolii de la
Chicago a constituit punctul de referinţă al monetarismului.Anii ’70 reprezintă anii de
glorie ai monetarsimului prin apariţia a două lucrări ale lui Milton Friedman intitulate “O
schemă teoretică a analizei monetare” (1970) şi “Teoria monetară a venitului nominal”
(1971).
Termenul de monetarism a fos folosit pentru prima dată de economistul Karl
Brunner în lucrarea “The Role of Money and Monetary Policy” în 1968, care a definit
crezul monetarist prin trei trăsături:
1. impulsurile monetare sunt determinante în variaţiile producţiei, ocupării şi preţurilor;
2. evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura impulsurile
monetare;
3. autoritaţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul ciclurilor
economice.
Prin urmare, autorităţile monetare trebuie să acorde o atenţie deosebită masei
monetare, ca instrument controlabil de cea mai mare importanţă în susţinerea politicii
economice.
Monetariştii consideră că moneda este importantă, ea influenţează economia, în
timp ce keynesiştii susţin că activitatea economică este determinată de factorii ce
influenţează cererea globală.Lupta între keynesişti şi monetarişti a fost puternică în
domeniul inflaţiei, unde au avut de câştigat monetariştii, în special prin lucrările lui
Friedman.
Teoria cantitativă a banilor marchează istoria gândirii monetare.Începutul anilor
’70 pune sub semnul întrebării keynesismul.Coexistenţa ratei inflaţiei şi a ratei şomajului
din ce în ce mai ridicate readuc în atenţie certitudinile asociate curbei Philips si
simbolizeată eşesul keynesismului.
Monetarismul se poate defini ca teorie şi politică monetară care atribuie
modificării masei banilor în circulaţie o importanţă centrală, dacă nu chiar decisivă în
desfăşurarea activităţii economice şi în stabilirea preţurilor (Alexa, 2002, p.102).În
concepţia profesorului Costin C. Kiriţescu, monetarismul evidenţiază două aspecte:masa
monetară este în strânsă legătură cu creşterea economică, iar această masă monetară este
o mărime influenţabilă (Kiriţescu, 1982, p.216).
Încă din primii ani ’70 se renunţă treptat la politica economică de inspiraţie
keynesistă tot mai mult contestată şi se crează cadrul de acţiune pentru ideile
monetariste.Iniţial, monetarismul nu a avut rezultatele scontate.Economia SUA din anii
anii 1970-1972 nu a cunoscut o îmbunătăţire substanţială.Dimpotrivă:preţurile au crescut,
şomajul s-a menţinut la niveluri ridicate, acestea având o influenţă negativă asupra
creşterii economice, astfel încât putem afirma că ideile monetariste au eşuat.
Tipuri de monetarism
Există mai multe variante ale monetarismului, dar care prezintă idei
comune.Astfel, o teză comună de cea mai mare importanţă este aceea că variaţiile masei
monetare exercită o influneţă predominantă asupra evoluţiei nivelului nominal al
venitului naţional.
Monetarismul friedman.Mentorul acestui curent (care înglobează şi problema
inflaţiei) este Milton Friedman.Fiind preocupat de teoria monetară, M.Friedman publică
în anul 1956 articolul “The Quantity Theory.A Restatement in Studies in the Quantity
Theory of Money” în care reformulează teoria cantitativă a banilor, menţinând
concluziile acesteia şi susţine că rolul dominant în procesele economice revine banilor şi
este adeptul unei creşteri regulate de cantitate de monedă.El susţine că echilibrul
economiei s-ar realiza aproape automat, printr-un control oficial al masei monetare,
admiţându-se o creştere anuală cu 5-6% („regula de aur” friedmaniană).Importantă este
creşterea constantă a masei monetare care să menţină stabilitatea preţurilor în
economie.Această regulă se bazează pe stabilitatea vitezei de circulaţie a banilor.
În 1957 M.Friedman publică un articol „A Theory of the Consumption Function”
în care evidenţiază faptul că funcţia cererii de monedă este stabilă în timp şi nu depinde
decât de un număr restrâns de variabile, dintre care cea mai importantă este considerată a
fi venitul permanent, înţeles ca medie ponderată a nivelurilor trecute şi a nivelului curent
al veniturilor subiecţilor economici.Ipoteza venitului permanent presupune că atât
persoanele fizice cât şi cele juridice îşi determină consumul (economisirea) în funcţie de
venitul permanent şi nu de nivelul curent al veniturilor, conform teoriei keynesiste.
În lucrarea „A Monetary History of the United States (1867-1960)”, Milton
Friedman şi Anna Schwartz arată cum principalele variabile macroeconomice (produsul
global, ocuparea, preţurile) sunt influenţate, în special, de masa de bani şi în foarte mică
măsură de politica fiscală, cum credeau keynesiştii.Autorii susţin că „inflaţia este oriunde
şi oricând, un fenomen monetar.” M.Friedman consideră că aceasta este provocată de
excesul de bani, omiţând celelalte cauze ale acestui fenomen complex.În opinia lui,
inflaţia este un fenomen pur monetar.
În acelaşi studiu, Friedman şi Schwartz dau o explicaţie monetară marii
depresiuni din 1929-1933 : distrugerea de către Sistemul federal de rezerve a circa o
treime din masa monetară a determinat scăderea dramatică a activităţii economice, care
apoi a influenţat şi dinamica economică în statele europene.Ei afirmă că politica
deflaţionistă a băncii centrale a cauzat marea criză.
Explicarea fenomenului inflaţionist are o natură empirică.Anna Schwartz a
analizat în studiul „Secular Price Change in Historical Perspective” din 1973, impactul
creşterii masei monetare pe unitate de produţie asupra ratei inflaţiei pentru patruzeci de
ţări în perioada 1952-1969.Concluzia este că o creştere a masei monetare determină
creşterea în aceeaşi proporţie a nivelului preţurilor.
Friedman recunoaşte că stabilitatea preţurilor şi creşterea economică nu poate fi
realizată prin simpla manevrare a masei monetare şi că pentru aceasta sunt necesare
măsuri complexe, la nivelul întregii economii.
Dacă Keynes consideră că principalul pericol pentru stabilitatea economiei îl
constituie şomajul, Frideman este de părere că inflaţia este adversarul cu care ar trebui
luptat.
În problema cursurilor de schimb, Friedman a militat pentru un sistem de cursuri
libere: „cred că un sitem de cursuri de schimb flotante rezolvă problema balanţei de plăţi
a SUA cu mult mai multă eficienţă decât aceste angajamente”.
 El propune reformarea sistemului bancar, prin eliminarea capacităţii băncilor de a
crea credit şi a Băncii Centrale de a efectua operaţiuni de rescont.El afirmă că
schimbările de la nivelul masei monetare se transmit asupra preţurilor pe termen lung pe
o perioadă cuprinsă între 12 şi 18 luni.De asemenea, există un decalaj între creşterea
cantităţii de bani şi creşterea veniturilor nominale cuprins între 6 şi 9 luni, iar
manifestarea acestei cauze în creşterea preţurilor durează încă 6-9 luni.
O altă ipoteză la care face referire Friedman este aceea că sectorul privat este
relativ stabil, caz în care viteza de circulaţie a banilor este constantă.În acest caz,
fluctuaţiie PNB se datorează modificării masei monetare ca rezultat al politicii
monetare.Instabilitatea economică rezultă din intervenţia statului în economie prin
politicile monetare şi fiscale.Prin urmare, trebuie adoptată o politică monetară cât mai
abilă.
Monetarismul anticipărilor raţionale, numit şi „noua şcoală clasică” a apărut
datorită nemulţumirilor crescânde pe care le ridica ipoteza anticipărilor
adaptative.Aceasta susţine că indivizii şi-ar revizui anticipaţiile inflaţioniste în funcţie de
mărimea abaterilor dintre rata efectivă a inflaţiei şi rata anticipată a acesteia. Punând
accentul pe raţionalitate, potrivit ipotezei anticipărilor raţionale indivizii trebuie să-şi
conceapă anticipările în mod „raţional”, pe baza previziunilor statistice optimale fondate
pe informaţia disponibilă.
Cel care a expus primul această ipoteză a fost J.F.Muth, iar meritul celui care le-a
aplicat la scară macroeconomică îi revine profesorului R.E.Lucas.Aceşti economişti
consideră că decizia de investire depinde de nivelul de profitabilitate al activităţii şi,
important, de previziunile investitorilor.
Ipoteza antipărilor raţionale a fost confirmată de cercetările empirice efectuate
având ca obiect piaţa financiară şi anume determinarea preţurilor.
Dacă monetarismul friedman a fost conceput în cadrul unui model de economie
închis, în opoziţie s-a dezvoltat la sfârşitul anilor ’60 monetarismul global, adică analiza
monetaristă extinsă asupra întregii lumi.Acesta a fost conturat de profesorii R.A.Mundell
şi Harry G.Johnson care au arătat că economia occidentală a devenit puternic integrată în
ceea ce priveşte piaţa produselor şi piaţa capitalului, astfel încât putem vorbi de o
economie mondială privită ca un ansamblu integrat şi nu ca o sumă de economii naţionale
individuale.
În aceste condiţii, inflaţia şi instabilităţile economice ar trebui reglate prin măsuri
adoptate la nivel mondial.Adepţii monetarismului global susţin „legea preţului unic” şi a
ratei dobânzii unice pentru ansamblul mondial
Inflaţia mondială este media ponderată a ratelor inflaţiei din fiecare ţară şi este
determinată de rata de creştere a masei monetare mondiale.În viziunea monetarismului
global, inflaţia mondială şi-ar răsfrânge influenţele asupra venitului naţional şi apoi
asupra masei monetare, spre deosebire de monetarismul friedman care subliniează faptul
că variaţiile de creştere ale masei monetare provoacă variaţii de creştere a venitului
naţional nominal şi variaţii ale ritmului inflaţiei la nivelul unei naţiuni.
Monetarismul bugetar.Promotorii acestui curent sunt profesorii K.Brunner,
A.H.Meltzer şi Mindford.Aceştia încearcă să surprindă interacţiunile dintre piaţa
activelor, piaţa produselor şi deficitul bugetar.
Ei susţin că mărimea deficitului bugetar nu este indiferentă în lupta contra
inflaţiei.Creşterea datoriei publice va termina creşterea inflaţiei.Ca şi Friedman, adepţii
monetarismului bugetar susţin că inflaţia este un fenomen monetar, cu menţiunea că dacă
se doreşte limitarea creşterii masei monetare, trebuie limitat deficitul bugetar.
Adepţii monetarismului bugetar subliniază pe lângă monedă, importanţa
deficitului bugetar asupra preţurilor, ocupării şi producţiei.
Monetarismul austriac.Fondatorul şcolii austriece este Karl Menger, iar
principalii reprezentaţi au fost Ludwig von Mises şi Friedrich von Hayek.Aceştia
analizează probleme de larg interes şi anume:monedă, inflaţie şi şimaj.Există argumente
pro şi contra ca aceşti autori să fie consideraţi monetarişti.
Hayek este alăturat de monetarişti datorită viziunii apropiate asupra
monedei.Austriecii consideră inflaţia un fenomen de natură monetară la care se ajunge
dacă se urmăreşte scăderea şomajului sub nivelul său de echilibru, aşa cum susţine şi
Friedman.El afirmă că „în politica monetară şi nu în altă parte trebuie găsită cauza a
inflaţiei”.
Friedman şi alţi monetarişti sunt adepţii ratelor de schimb flexibile în care văd o
condiţie a controlului interior asupra inflaţiei.Din contră, Hayek este adeptul sistemului
de schimburi fixe.
Expansiunea monetară nu are loc în mod uniform pe întreg teritoriul şi nici în
acelaşi timp.Un număr de agenţi vor fi primii beneficiari ai infuziei de masă monetară, iar
acest lucru îi avantajează deoarece pot creşte investiţiile şi gradul de ocupare a forţei de
muncă.Creşterea veniturilor influenţează alte sectoare ale căror produse sunt cerute în
cantităţi mari.Preţurile relative se modifică, iar preţurile produselor primilor agenţi
economici sunt în scădere.Autorităţile sunt tentate să crească continuu expansiunea
monetară pentru a încuraja investiţiile şi a reduce şomajul, dar cu preţul unei inflaţii
ridicate.
O altă idee susţinută de economiştii austrieci este denaţionalizarea banilor.Astfel,
statul trebuie să renunţe la monopolul determinării cursului legal al monedei şi să permită
concurenţa între moneda băncilor centrale şi moneda de origine privată, deoarece în
procesul concurenţei moneda bună o va scoate din circulaţie pe cea rea.
Monetarismul axat pe rigiditatea salariilor are ca pricipali reprezentanţi pe Fisher
şi Phelps.Ei susţin că pe termen scurt, rigidităţile pieţei de muncă creează o rigiditate a
ritmului de creştere a salariilor şi deci a preţurilor.
Monetarismul Saint-Louis-ian.Pricipalii reprezentanţi sunt Leonall Andersen,
Jerry Jordan, Keith Carlson şi Michael Keran.Aceştia susţin că decalajul dintre
expansiunea monetară şi efectul asupra venitului naţional este de 9 luni, în timp la
Friedman acest decalaj era de 2 ani.Deficitul bugetar este considerat un impozit care are
un impact nefavorabil asupra întreprinderilor, limitând spiritul de iniţiativă şi investiţiile
private, o dată cu descurajarea economisirii.
Economiştii acestui curent consideră rata dobânzii ca fiind preţul monedei pe
piaţă, ca rezultat al raportului dintre cererea şi oferta de monedă.
În opinia monetariştilor de la Saint-Louis inflaţia are două cauze: anticipaţiile
inflaţioniste şi creaţia monetară în exces.Variaţiile ratei inflaţiei determină fluctuaţii pe
termen scurt ale producţiei şi ocupării forţei de muncă.

Monetariştii consideră dezechilibrele ca fiind rezultatul intervenţiilor autorităţilor

centrale în viaţa economică, în timp ce Keynes susţine că stabilitatea sectorului privat ar
putea fi realizată prin intervenţiile sectorului public cu ajutorul instrumentelor de control
la nivel central.
Teoria monetaristă a inflaţiei susţine că, pe termen lung, rata inflaţiei este
determinată de rata creşterii masei monetare.Pe termen scurt, pot exista excepţii de la
regula de bază, creşterea preţurilor putând fi influenţată de factori ce ţin de politicile
bugetare sau de diverse şocuri exogene (cum ar fi creşterea preţului petrolului).
În optica monetaristă, producţia şi rata reală a dobânzii nu depind decât de factori
reali.Rata reală a dobânzii (ca şi producţia) depinde de productivitate şi de nivelul de
economisire din economie.
O politică monetară expansionistă va determina creşterea ratei dobânzii, astfel:
creaţia monetară abundentă va determina creşterea preţurilor, ce va sfârşi prin a fi
anticipată de către agenţii economici şi care va avea impact asupra ratei nominale a
dobânzii.
În ceea ce priveşte şomajul, monetariştii consideră că termen lung nu există o
relaţie negativă între inflaţie şi şomaj exprimată de curba Philips, conform căreia o rată a
şomajului ridicată este acompaniată de o rată a inflaţiei scăzută.Însă, evenimentele din
anii ’70 şi ’80 au infirmat această relaţie, economia confruntându-se cu fenomenul numit
stagflaţie: rată înaltă a inflaţiei şi şomajului, precum şi stagnare economică.Relaţiei
originale, monetariştii îi substituie o relaţie între rata de creştere a salariilor diminuată cu
rata anticipată a inflaţiei şi rata şomajului.
Abordarea monetaristă arată că o sporire a creditului intern, atunci când cererea
de bani a agenţilor economici rămâne aceeaşi, ar conduce la ieşirea de devize din ţară,
deci la deteriorarea balanţei de plăţi.Concluzia monetariştilor este aceea că într-o
economie deschisă, politica monetară nu este eficientă, şi ca urmare nu poate fi utilizată
în combaterea fenomenului inflaţionist.
În opinia monetariştilor, dezechlibrul cel mai frecvent este cel al inflaţiei
monetare.Ei susţin că Banca Centrală conduce politica monetară al cărei obiectiv este
echlibrul monetar.Cum semnele de dezchilibru sunt creşterea preţurilor de natură
inflaţionistă şi deprecierea monedei, monetariştii consideră că politica monetară trebuie
să-şi fixeze ca obiectiv final o rată a inflaţiei minimă sau stabilitatea ratei de schimb, sau
amândouă împreună.
Politica monetară poate interveni şi opri ca moneda să devină o sursă majoră de
dezechilibru în economie (Friedman, 1968, p.12).Ea are ca scop combaterea inflaţiei şi
stabilitatea preţurilor, considerând şomajul o urmare firească a mecanismului de piaţă.
Pentru obţinerea acestor rezultate Banca Centrală trebuie să-şi fixeze ca obiectiv
intermediar: adaptarea unei rate convenabile de creştere a masei monetare, fie prin
controlând propria creaţie monetară, fie controlând activitatea băncilor prin politica
rezervelor obligatorii şi poltica de refinanţare bancară.Scopul acestor instrumente este de
a controla creşterea masei monetare ce are un impact nefavorabil asupra ratei inflaţiei şi
asupra ratei de schimb a monedei naţionale.
Principalele obiective ale politicii economice formează un „careu magic” :
creştere economică, ocupare, preţuri şi echilibru extern.Între acestea există anumite
convergenţe :creşterea favorozează ocuparea, iar stabilitatea preţurilor contribuie la
echilibrul exterior.De asemenea, se identifică şi anumite divergenţe: o creştere economică
puternică şi un nivel de ocupare ridicat sunt factori inflaţionişti şi de degradare a
soldurilor externe.
 Monetariştii accentuează rolul politicii monetare, în timp ce keynesiştii subliniază
importanţa politicii fiscale şi bugetare.
Brunner şi Meltzer apreciază că cea mai potrivită metodă pentru controlul masei
monetare în circulaţie de către Banca Centrală o constituie operaţiile de open market şi
nu de refinanţarea băncilor prin rescont.
Deşi autorii monetarismului au abordări diferite, trei ipoteze apar constant în
lucrările lor:
1. Inflaţia este în esenţă un fenomen monetar.
2. Teoria keynesiană, pe care monetariştii o echivalează cu o curbă a lui Philips,
neajustată la aşteptări, nu poate explica problema inflaţiei, în special accelerarea
inflaţiei.
3. Rata de creştere şi accelerare a ofertei de bani explică rata inflaţiei şi, respectiv
accelerarea ei
Cauza inflaţiei nu o constituie doar excedentul de masă monetară, ci ea este
influenţată de o serie de factori, precum: fluctuaţiile cursului de schimb ale monedei
naţionale faţă de euro şi dolarul american, variaţiile preţurilor produselor importate,
întrucât acestea au o pondere semnificativă în consumul final, anticipaţiile inflaţioniste
ale populaţiei şi agenţilor economici, majorarea preţurilor şi tarifelor bunurilor şi
serviciilor reglementate de stat, creşterea calităţii produselor şi serviciilor.
Pornind de la ecuaţia schimburilor MV = PT, în condiţiile unei viteze de circulaţie
a banilor constante, masa monetară este determinată de variaţia preţurilor şi variaţia
producţiei (rata de creştere economică).Astfel, dacă rata de creştere economică este de
2,5%, iar rata inflaţiei este de 1,5%, conform relaţiei de mai sus, masa monetară va creşte
cu 4%.Deci, creşterea masei monetare este determinată de rata de creştere economică şi
de rata inflaţiei şi nu invers, adică rata inflaţiei este determinată de creşterea masei
monetare, aşa cum susţine Anna Scwartz.
În conformitate cu cele spuse de M.Friedman, obiectivul fundamental al BNR este
asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor, utilizând intrumentele de politică
monetară.Astfel, în august 2005, BNR a hotărât să calibreze politica monetară în funcţie
de rata inflaţiei, trecând la strategia de ţintire a inflaţiei
Fluctuaţiile PNB nu sunt numai rezultatul modificării masei monetare, ci sunt
determinate de mai mulţi factori, printre care enumerăm: condiţiile climaterice, cererea
agregată.Mix-ul de politici macroeconomice au rolul de a asigura stabilitatea economică.
Cotaţiile petrolului pe pieţele internaţionale precum şi preţurilor materiilor prime
de pe piaţa internaţională au o influenţă semnificativă asupra inflaţiei de la nivelul
fiecărei naţiuni.Astfel, Banca Centrală Europeană a adoptat o politica monetară unică
care are aplicabilitate în statele membre al Uniunii Europene care au adoptat moneda
euro, în acord cu adepţii monetarismului global.
Alături de influenţa politicii monetare, nivelul cererii agregate şi al preţurilor este
determinat şi de alte componente ale mix-ului de politici macroeconomice, precum
politica fiscală şi politica veniturilor.Politica fiscală exercită o influenţă directă asupra
economiei, influenţând cererea agregată prin intermediul impulsului fiscal.Pe de altă
parte, politica veniturilor trebuie să asigure echilibrul dintre câştigurile salariale reale din
sevtorul public şi cel privat şi cu dinamica productivităţii muncii.
 Prin politica economică, statul urmăreşte eliminarea dezechilibrelor din economie,
cum ar fi: inflaţie ridicată, grad de ocupare a forţei de muncă scăzut, dezechilibrul
balanţei de plăţi.
Banca Centrală stabileşte rata dobânzii de politică monetară care are o influenţă
asupra ratelor dobânzii practicate de băncile comerciale la depozitele atrase şi creditele
acordate clienţilor, influenţând astfel investiţiile, economisirea şi consumul.
Creşterea creditului intern stimulează investiţiile ce au impact asupra gradului de
ocupare, creşterii economice, preţurilor.Creşterea economică susţinută şi stabilitatea
macroeconomică presupune stimularea investiţiilor.
Stabilitatea preţurilor este atât un scop în sine cât şi un mijloc pentru politica
monetară întrucât contribuie la realizarea unei creşteri economice sustenabile şi la
stabilitate macroeconomică .
Concluzii
Monetarismul este o şcoală de gândire economică care subliniază importanţa
primară a masei monetare în determinarea PIB-ului nominal şi nivelul preţurilor.
Monetarismul susţine că variaţia masei monetare are influenţe majore asupra
producţiei naţionale pe termen scurt şi asupra nivelului preţurilor pe termen lung şi faptul
că obiectivele de politică monetară sunt cele mai bine îndeplinite prin ţintirea ratei de
creştere a masei monetare.
Monetarismul se bazează pe credinţa că inflaţia îşi are rădăcinile în imprimarea de
către guvern a unei cantităţi prea mare de bani.Acesta este strâns corelată cu Milton
Friedman, care a susţinut pe baza teoriei cantitative a banilor că ar trebui să menţină masa
monetară destul de echilibrată, completându-o uşor în fiecare an pentru a permite
creşterea naturală a economiei.
Brunner şi Meltzer arată că Milton Friedman, singur sau alături de Anna Schwartz
prin cercetările efectuate „au stimulat puternic activitatea creatoare a celorlaţi
monetarişti”.Friedman este cel care a pus bazele teoretice ale monetarismului,
introducând următoarele concepte:venitul permanent, noua funcţie a cererii pentru bani,
rata naturală a şomajului, multiplicatorul monetar
 Bibliografie:

[1]Alexa Marius, Monetarismul, Ed.T, 2002, Iaşi

[2]Brăileanu Tiberiu, Monetarismul în teoria şi politica economică, Ed.Institutul
European, 1998, Iaşi
[3]Brunner Karl, The Role of Money and Monetary Policy, 1968
[4]Creţu Alina, Monetarismul şi contrarevoluţia monetară, Ed.Ilex, 2004, Bucureşti
[5]Dăianu Daniel, Echilibrul economic şi moneda, Ed.Humanitas, 1993, Bucureşti
[6]Friedman Milton , The Quantity Theory.A Restatement in Studies in the Quantity
Theory of Money, Chicago University Press, 1956
[7]Friedman Milton, A Theory of the Consumption Function, Princeton University Press,
1957
[8]Friedman Milton, Inflation et syst̀emes monetaires, Calmann Levy, Paris, 1968
[9]Friedman Milton, Schwartz Ana, A Monetary History of the United States (1867-
1960), Princeton University Press, 1963
[10]Isărescu Mugur, Reflecţii economice.Contribuţii la teoria macrostabilizării,
Ed.Academia Română, 2006, Bucureşti
[11]Kiriţescu Costin, Moneda-mica enciclopedie, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982,
Bucureşti
[12] Schwartz Ana, Secular Price Change in Historical Perspective, University of
Chicago Press, 1987