1. Cea de a patra faza de evolutie a stiintei economice se incadreaza intre 1930 si anii ’70.

Este o faza de aprofundare si extindere in care nu sunt respinse marile contributii anterioare.
Una din directiile importante de evolutie a stiintei economice  contemporane este trecerea
de la analiza microeconomica la cea  macroeconomica. Analiza macroeconomica a primit un
impuls esential  din partea lui J.M.Keynes. Aceasta se face in termeni
cantitatilor  globale  (venit, consum, economisire, investitii, cerere globala, oferta  globala) si
foloseste un model matematic de echilibru. Intrucat echilibrul macroeconomic nu se realizeaza
spontan si exista  posibilitatea aparitiei dezechilibrelor si subocuparii, singurul  mijloc pentru
evitarea consecintelor acestora este “o extindere a functiilor traditionale ale statului”. In felul
acesta, Keynes a inlocuit legea pietelor formulata  de J.B.Say cu teoria cererii efective asupra
careia statul actioneaza  direct prin politica bugetara.
In perioada postbelica, keynesismul  se adapteaza la noile  conditii economice. O astfel de
evolutie este reprezentata de teoria despre economia mixta. Aceasta implica atat  impletirea
analizei microeconomice  neoclasice a factorilor de productie cu analiza macroeconomica  bazata
pe modelul keynesian, cat si imbinarea mecanismului pietei cu  masuri de interventie statala.

2.Keynesianismul reprezintă un curent în gândirea economică (macroeconomie), apărut în

secolul XX, introdus de economistul britanic John Maynard Keynes. Acesta a pledat pentru o
politică activă în favoarea sectorului public în economie, realizat nu numai prin acţiuni de tip
monetarist ale băncilor naţionale , dar şi printr-o politică fiscală energică -- ambele măsuri fiind
menite să reprezinte o contrapondere la ceea ce el considera ineficienţa relativă a sistemului
economic privat, şi a ciclurilor economice generate de acesta.
Keynesianismul a constituit baza teoretică a lucrărilor publice iniţiate în anii '30 de guvernele
american şi german ca soluţie împotriva crizei economice. Şi-a câştigat mulţi adepţi pe plan
mondial după cel de-al doilea război mondial, dar a pierdut teren ca urmare a stagflaţiei din anii
'70. Prim-ministrul britanic Gordon Brown l-a invocat în sprijinul unei mai energice politici de
intervenţie a statului după criza economică din 2007.
Preocuparea fundamentală a lui Keynes a fost aceea de a stabili o corelaţie între dezvoltarea
economică a societăţii şi nivelul ocupării resurselor de muncă disponibile, de a oferi soluţii
pentru înlăturarea şomajului.
Variabile

 endogene (determinate), indicatori globali care caracterizează nivelul activităţii

economice la scara economiei naţionale (cea mai importantă fiind cererea efectivă de
mărfuri)
 exogene (determinante), rate cu privire la comportamentul agenţilor economici (înclinaţia
spre consum, eficienţa marginală a capitalului, rata dobânzii);

4.MONETARISMUL
Monetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă, dominantă în anii '50 în
macroeconomie. De altfel, monetarismul se înscrie în tradiţia Şcolii de la Chicago, care începând
cu 1930 a susţinut cu fermitate principii incomparabile cu orice formă de keynesism, dintre care
le reţinem pe cele mai semnificative:
*piaţa concurenţială este cea mai bună formă de organizare economică; 
*componentele economice sunt explicate de teoria neoclasică a preţurilor;
*statul trebuie să se abţină de la a modifica resursele unei economii.
Termenul de monetarism a fost inventat de Karl Brunner, care a şi definit în trei puncte crezul
monetarist:
*impulsurile monetare sunt determinante în variaţiile producţiei, ocupării şi preţurilor;
*evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura impulsurile monetare;
*autoritaţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul ciclurilor economice.
Sub aparenta uniformitate a monetarismului se ascund diverse opinii şi curente, ale căror
concluzii sunt uneori divergente. Astfel, în timp ce Friedman este adeptul ratelor de schimb
flotante, Hayek se pronunţa pentru ratele de schimb fixe.
Pentru a înţelege mai bine această diversitate este importantă precizarea elementelor asupra
cărora monetariştii sunt de acord: ei susţin că inflaţia este întotdeauna de origine monetară şi că
nu există o problemă a alegerii pe termen lung între inflaţie şi şomaj; în consecinţă, încercările de
a susţine ocuparea printr-o politică monetară activă sunt inutile şi în acelaşi timp periculoase. 
Monetarismul actual, deşi are ca punct de plecare ortodoxia monetară, are o serie de ramuri, care
fie critică ortodoxia monetară, fie îi rafinează unele principii.
*Monetarismul standard: al Şcolii de la Chicago este profund marcat de contribuţiile lui M.
Friedman. Friedman deţine un loc special în monetarism şi pentru că studiile şi analizele sale
dedicate monetarismului au influenţat de o manieră decisivă mişcarea monetaristă.
În acest context, contribuţiile lui M. Friedman sunt îndreptate în două direcţii:
=>critica keynesismului, monetarismul fiind un ansamblu de enunţuri în opoziţie directă cu
politica fiscală keynesistă;
=>introducerea unor concepte cheie: anticipări adaptive, teoria venitului permanent, rata
şomajului natural, necesitatea stabilităţii politicii monetare, respingerea politicilor conjuncturale
de stabilizare prin control guvernamental, credinţa în reglarea economiei prin piaţă.

Milton Friedman
Teoretician, polemist redutabil, şi autor creativ, M. Friedman este cunoscut drept exponent al
Şcolii de la Chicago. În 1953 el a publicat controversatul articol "Essays în Positive Economics",
dar preocupările sale ulterioare se concentrează pe teoria monetară. Astfel el respinge ideea după
care creaţia monetară şi manevrarea ratelor dobânzii permit stimularea creşterii economice.
Dimpotrivă, el reabilitează teoria cantitativă a banilor într-un articol din 1956 "The Quantity
Theory. A Restatement". Apoi el atacă funcţia consumului, element fundamental al economiei
keynesiene, opunându-i concepţia sa despre venitul permanent (1957 în A Theory of
Consumptive Function). Publică, tot în 1957, împreună cu Anna Schwartz, o istorie monetară a
Statelor Unite ale Americii, unde insistă asupra responsabilităţii autorităţilor monetare în
amploarea crizei din 1929. În "Dolars and Deficits", publicată în 1968 dezvoltă esenţa
monetarismului şi apără ratele de schimb flexibile, unele din ideile sale vor fi adoptate parţial în
sistemul de schimb care a urmat după 1970 celui de la Bretton Woods.
Militant al capitalismului şi al pieţei el nu separă teoria economică de apărarea sistemului
economic şi social. Astfel, în 1962 în "Capitalism and Freedom"(tradusă în româneşte) critică
statul providenţă, impozitele excesive şi reglementările guvernamentale. Friedman reia această
ofensivă în 1979 în "Free to choose" scrisă împreună cu Rose Friedman (publicată şi în
româneşte).
Dintre principiile friedmaniene reţinem:
*piaţa este considerată drept cel mai bun şi cel mai eficient mijloc de reglare a economiei pentru
că pe piaţa preţurile joacă rolul de semnale care permit calculul economic raţional şi alocare
optimă a resurselor, evitându-se risipa. Friedman denunţă controlul centralizat al resurselor drept
sursă a calculelor eronate ale agenţilor economici şi a distorsiunilor din economie.
*inflaţia constituie un fenomen monetar pur. Analiza monetară a inflaţiei este esenţa sistemului
de gândire monetaristă a lui Friedman: pe de-o parte, cauza imediată a inflaţiei este mereu şi
oriunde aceeaşi – creşterea anormal de rapidă a cantităţii de monedă în raport cu volumul
producţiei şi, pe de altă parte, rata de creştere a masei monetare este principalul determinant al
ratei inflaţiei.