TEMA 1: Esenţa şi funcţiile contabilităţii

1.1. Dezvoltarea contabilităţii ca ştiinţă.

1.2. Noţiuni generale privind evidenţa economică şi formele ei. Etaloanele de evidenţă.
1.3. Funcţiile contabilităţii.
1.4. Contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune. Utilizatorii informaţiei contabile.
1.5. Principiile de bază şi cerinţele contabilităţii.
1.6.Cadrul normativ al contabilităţii în Republica Moldova.
1.7. Organizarea contabilităţii la întreprindere. Politicile contabile.

1.1. Contabilitatea a apărut în stadiul timpuriu al dezvoltării umane în scopul reflectării

cantitative a mijloacelor unor producători. Obiectul, scopul şi funcţiile contabilităţii
caracterizează particularităţile acelui nivel al dezvoltării sociale, procesele căruia aceasta le
reflectă.
Rolul contabilităţii a crescut, mai ales, în legătură cu crearea centrelor comerciale mari.
Dacă anterior ţinerea registrelor într-o gospodărie individuală era necesară pentru ca afacerile
să nu se transforme într-un haos, o dată cu dezvoltarea producţiei contabilitatea devine mijlocul
important de control al proprietăţii.
Treptat contabilitatea a început să se transforme în ştiinţă, avînd obiectul şi metoda de
cunoaştere proprii.
Contabilitatea s-a dezvoltat mai pe larg în Roma Antică. Primii care au expus regulile
dublei înregistrări au fost Benedict Cotrulli şi Luca Paciolo (sec.XV). Autorul operei „Cu privire
la comerţ şi comerciantul onest", în care, î special, sunt expuse regulile înregistrărilor î registrele
contabile este Benedict Cotrulli. Fondatorul contabilităţii se consideră Luca Paciolo (1445 -
1515) care este cunoscut ca autorul primei cărţi de contabilitate. El a fost profesor de
matematică, însă numele lui a intrat în istorie datorită tratatului consacrat utilizării conturilor
şi înregistrărilor contabile1. Importanţa acestei lucrări este incontestabilă, deoarece în decurs
de cîteva secole în multe ţări aceasta a fost îndrumarul de bază în domeniul contabilităţii, iar
dubla înregistrare nu şi-a pierdut importanţa pînă în prezent, cînd în contabilitate se utilizează
cele mai moderne computere.
Dezvoltarea contabilităţii a dus la apariţia profesiei de contabil sau socotitor. Cuvîntul
„contabil" (omul care ţine registrele) a apărut de asemenea în sec. XV. în anul 1448 împăratul
Imperiului Roman Maximilian 11-a numit în calitate de primul contabil pe Christofer Stecher.
începînd de la acest moment contabilitatea se consideră profesie. în a doua jumătate a sec. XVII
Franţa a devenit un stat puternic din lume şi contabilitatea acesteia domina în Europa. Anume
în această ţară a apărut aforismul care se citează şi astăzi: „contabilitatea este o funcţie a
gestiunii". De atunci contabilităţii i se atribuie rangul de ştiinţă. însă abia în sec. XIX
contabilitatea a devenit o ştiinţă veritabilă. În mijlocul sec. XX în Italia, Franţa, Elveţia şi
Germania au apărut multe opere despre obiectul, scopul şi metoda contabilităţii.
Dezvoltarea orientării ştiinţifice a contabilităţii a dus la reevaluarea obiectivelor puse în
faţa acesteia. Dacă anterior unicul scop se considera asigurarea controlului asupra integrităţii
bunurilor, la începutul sec. XIX se formează un obiectiv nou - evidenţierea eficienţei proceselor
economice. Apoi contabilitatea se concepe ca un instrument de control şi gestiune.

1
 1.2. Prin evidenţă, în general, se înţelege înregistrarea (reflectarea), într-o ordine şi pe baza
unor principii stabilite a fenomenelor şi proceselor din natură şi societate, care se desfăşoară într-un
anumit loc şi timp, cu scopul de a servi necesităţilor impuse de activitatea practică.
Evidenţa economică constituie un sistem unitar de înregistrare, urmărire şi control,
documentat, cronologic şi sistematic, în etalon cantitativ şi valoric, pe baza unor principii bine
stabilite, a fenomenelor şi proceselor economice, în scopul cunoaşterii activităţilor desfăşurate. Fiind
legată de activitatea economică, ea a existat în toate formaţiunile socialeconomice, ca urmare a
existenţei permanente a producţiei materiale, a necesităţii reflectării fenomenelor şi proceselor
economice, a caracterizării modului de utilizare a resurselor şi de determinare a rezultatelor obţinute.
După natura, modul de obţinere, prelucrare şi prezentare a informaţiilor pe care le furnizează,
evidenţa economică îmbracă trei forme: evidenţa operativă, contabilitatea (evidenţa contabilă) şi
statistica.
Aceste forme sunt legate între ele prin unitatea obiectivelor de îndeplinit, completîndu-se
reciproc şi alcătuind împreună sistemul unitar de evidenţă economică.
Evidenţa operativă înregistrează, urmăreşte şi controlează acele laturi ale activităţii a căror
cunoaştere prezintă o importanţă imediată. Se numeşte operativă, deoarece obţinerea şi folosirea
informaţiilor cu ajutorul ol se efectuează, de regulă, în momentul şi la locul producerii fenomenelor şl
proceselor economice. Domeniile în care se foloseşte evidenţa operativă consumul de materiale,
prezenţa la lucru a salariaţilor, folosirea timpului de lucru etc. Datele informaţionale furnizate de
evidenţa operativă sunt, de regulă, preluate şi prelucrate de contabilitate şi statistică.
Statistica înregistrează, prelucrează şi furnizează informaţii privitoare la fenomene
socialeconomice de masă. Statistica are o sferă de cuprindere mult mai largă decît celelalte forme ale
evidenţei economice, ea studiază fenomenele naturale, demografice, culturale, sportive, etc. Statistica
foloseşte fie etaloane cantitative, fie etalonul bănesc separat, paralel sau simultan, după necesităţi.
Statistica se realizează în principal pe două căi: (1) o cale proprie, concretizată în culegerea,
înregistrarea, prelucrarea şi analiza informaţiilor socialeconomice prin mijloace specifice (anchete,
recensămînte, monografii etc.) pe care le grupează şi centralizează în scopul obţinerii de indicatori
care să caracterizeze în ansamblu fenomenele respective; (2) folosirea informaţiilor furnizate de
evidenţa operativă şi de contabilitate, informaţii pe care le prelucrează prin metode statistice. Ca formă
principală a evidenţei economice, contabilitatea înregistrează, urmăreşte şi controlează numai acele
laturi ale activităţii care pot fi exprimate valoric cu ajutorul etalonului bănesc. Indiferent de forma sau
obiectul de activitate al întreprinderii, contabilitatea este principalul sistem de informaţii a! acesteia.
Ea culege informaţiile primare (intrările), le prelucrează şi produce informaţii elaborate (ieşirile).
Deci, contabilitatea reprezintă un sistem informaţional care cuantifică, prelucrează şi comunică
(transmite) informaţii financiare despre o întreprindere identificabilă. Ea este un limbaj cu ajutorul
căruia informaţia este transmisă către utilizatorii ei. Informaţia contabilă este o informaţie economică
specifică, rezultată din prelucrarea prin metode, procedee şi instrumente proprii a datelor din
contabilitate. Ea este reală, precisă, completă, operativă reprezentînd tabloul de bord, suportul
deciziilor economice, financiare şi gestionare ce se iau de managerii întreprinderilor.

1.3. În sistemul de gestiune contabilitatea îndeplineşte o serie de funcţii, din care

principalele sunt informaţională, de control, analitică şi luarea deciziilor.

2
 Funcţia informaţională constă în faptul că contabilitatea este furnizorul de bază al
informaţiei de diverse niveluri de gestiune. Anume contabilitatea fixează şi acumulează
informaţia privind starea şi mişcarea mijloacelor şi surselor de formare a acestora, rezultatele
financiare finale ale activităţii agentului economic.
Informaţia economică obţinută prin intermediul contabilităţii se utilizează pe larg pentru
planificarea, pronosticarea, elaborarea strategiei şi tacticii activităţii întreprinderii,
generalizarea statistică a informaţiei etc. Totodată, informaţia trebuie să fie de calitate înaltă,
adică trebuie să reflecte realitatea, să fie obiectivă şi veridică.
Indiferent de tehnica înregistrării şi reflectării datelor, contabilitatea constituie un
procedeu ideal de sistematizare şi clasificare a informaţiei pentru obţinerea indicatorilor
necesari privind activitatea economică a întreprinderii utilizaţi la luarea deciziilor manageriale
şi economice.
Funcţia de control a contabilităţii constă în asigurarea integrităţii şi utilizării raţionale a
bunurilor agentului economic.
Controlul este un proces care permite întreprinderii să-şi realizeze scopurile. Acesta
constă în stabilirea standardelor (normelor şi normativelor), bugetelor (devizelor),
evidenţierea rezultatelor efective, determinarea abaterilor de la acestea. O condiţie importantă
a controlului este elaborarea standardelor (normelor) pentru resursele materiale şi de muncă
utilizate, întocmirea bugetelor care permit de asemenea să se efectueze funcţia de planificare.
Bugetul reprezintă un mecanism sigur de control prealabil şi insuflă administraţiei
întreprinderii încrederea în existenţa în perioada viitoare a mijloacelor necesare acesteia.
Rezultatele efective se determină după utilizarea resurselor sau în cursul efectuării
operaţiunilor economice. Rezultatele obţinute se compară cu cele planificate. Abaterile
depistate permit să se determine performanţele activităţii unor subdiviziuni distincte şi pe
ansamblul întreprinderii, să se depisteze neajunsurile, să se determine recompensele şi să se
formuleze pronosticurile viitoare. Sistemul dualist al contabilităţii dă posibilitate să se efectueze
controlul operativ şi la nivelul cuvenit, să se asigure integritatea proprietăţii agentului economic.
Funcţia analitică are o mare însemnătate, întrucît indicatorii obţinuţi sunt importanţi la
luarea deciziilor de către utilizatori. Informaţia prezentată în sistemul contabil reflectă situaţia
financiară a întreprinderii la o dată concretă, rezultatele financiare în cursul perioadei de
gestiune.
Conform datelor din rapoartele financiare, se determină mărimea capitalului propriu şi a
datoriilor întreprinderii, se stabileşte gradul de solvabilitate, se calculează viteza de rotaţie a
mijloacelor şi alţi indicatori. In baza rezultatelor analizei, administraţia întreprinderii ia decizii
privind strategia şi tactica activităţii pe viitor, acţionarii – privind mărimile veniturilor
(dividendelor) cuvenite, creditorii – privind raţionalitatea acordării împrumuturilor agentului
economic, cumpărătorii—privind încheierea contractului de procurare a mărfurilor şi
serviciilor etc.
Intensificarea funcţiilor analitice ale contabilităţii este cauzată de dezvoltarea relaţiilor
de piaţă şi de concurenţă, ceea ce necesită o analiză financiară aprofundată şi multilaterală. Pe
lîngă aceste funcţii de bază ale contabilităţii mai pot fi enumerate astfel de funcţii ca:
- Funcţia de înregistrare şi prelucrare a datelor constă în consemnarea, potrivit unor principii şi
reguli proprii, a proceselor şi fenomenelor economice ce apar în cadrul întreprinderilor şi se pot
exprima valoric.

3
- Funcţia juridică. Datele din contabilitate şi documentele primare servesc ca mijloc de probă оn
justiţie, pentru a dovedi realitatea unor operaţii economice, pentru stabilirea răspunderii patrimoniale
pentru pagubele produse. Ele ajută la soluţionarea unor litigii.
In Republica Moldova se efectuează procesul de tranziţie la relaţiile de piaţă şi
contabilitatea se transformă pentru a contribui la acest proces. Perfecţionarea tuturor funcţiilor
acesteia trebuie să fie orientată spre satisfacerea cerinţelor legate de dezvoltarea principiilor de
autogestiune şi autonomie ale întreprinderii, precum şi a utilizatorilor externi de informaţii.

1.4. În corespundere cu cerinţele utilizatorilor de informaţii contabilitatea se subîmparte în

contabilitate financiară şi de gestiune (managerială).
Contabilitatea financiară cuprinde informaţia care nu numai se utilizează pentru gestiunea
internă, ci şi se comunică utilizatorilor externi. Utilizatorii externi au posibilitatea să efectueze în baza
datelor rapoartelor financiare o analiză comparativă a activităţii diverselor întreprinderi. De aceea
contabilitatea financiară este reglementată de legislaţie şi Standardele Naţionale de Contabilitate care
conţin totalitatea de reguli şi principii conform cărora indicatorii se formează şi se înscriu în rapoartele
financiare.
Obiectele contabilităţii financiare sunt:
- activele întreprinderii şi sursele de formare a acestora;
- datoriile (pasivele) întreprinderii;
- veniturile întreprinderii pe tipuri; consumurile şi cheltuielile -pe elemente economice;
- rezultatele financiare ale activităţii întreprinderii şi repartizarea acestora; - operaţiunile economice.
Contabilitatea financiară cuprinde în cîmpul său de acţiune cunoaşterea şi prezentarea
patrimoniului şi a rezultatelor obţinute, ca urmare a utilizării elementelor acestuia. Astfel,
contabilitatea financiară are ca obiect de activitate evaluarea elementelor patrimoniale ale
întreprinderii, înregistrarea tuturor operaţiilor de modificare (majorare sau diminuare) a elementelor
patrimoniale, stabilirea rezultatelor finale sub formă de profit sau pierdere, desfăşurarea lucrărilor
prealabile întocmirii rapoartelor financiare, efectuarea inventarierii, întocmirea balanţelor de
verificare, etc, întocmirea şi prezentarea rapoartelor financiare prevăzute de legislaţie, şi anume:
bilanţul contabil, raportul privind rezultatele financiare, raportul privind fluxul mijloacelor băneşti şi
raportul privind fluxul capitalului propriu.
Contabilitatea managerială (de gestiune) reprezintă metodologia obţinerii informaţiei pentru
utilizatorii interni şi reflectării operaţiunilor interne ale întreprinderii. Aceasta cuprinde de asemenea
metodele de contabilizare a consumurilor şi de calculare a costului produselor finite şi serviciilor. Una
din funcţiile principale ale contabilităţii manageriale este argumentarea informaţională a procesului
de luare a deciziilor. Scopul acesteia îl constituie asigurarea cu informaţie a managerilor şi
colaboratorilor responsabili de realizarea unor indicatori de producţie concreţi.
Sfera contabilităţii manageriale cuprinde previziunea, planificarea, evidenţa, analiza şi
controlul. Contabilitatea managerială trebuie să fie orientată în mare măsură spre viitor şi măsurile ce
trebuie întreprinse pentru a influenţa asupra evenimentelor. Trecutul nu poate fi schimbat, însă el poate
servi drept lecţie pentru viitor.
Contabilitatea managerială organizată de întreprindere necesită un volum considerabil de informaţii
suplimentare atît în expresie valorică, cît şi naturală, o parte din care periodic se repetă. De obicei,

4
pentru contabilitate se utilizează un volum considerabil de date care din documentele primare se
introduc în sistemele contabilităţii financiare şi manageriale. Sub acest aspect este de remarcat că
ambele tipuri de contabilitate au o bază informaţională unică, însă între acestea există şi deosebiri
esenţiale.
Contabilitate de gestiune sau managerială оnregistrează informaţiile necesare aprecierii mersului
activităţii interne, controlului riguros şi sistematic asupra modului de utilizare a factorilor de producţie
în cadrul activităţii interne. De regulă ea se ocupă cu calcularea costurilor de producţie pe produse,
servicii, lucrări sau activităţi, determinarea anumitor rezultate analitice la nivelul subdiviziunilor de
producţie pe tipuri de produse, furnizarea informaţiilor pentru stabilirea bugetelor, furnizarea
informaţiilor pentru determinarea performanţelor (rentabilitate, productivitate etc.) diferitor
subdiviziuni de producţie (sectoare, secţii, ateliere), efectuarea controlului de gestiune şi luarea
deciziilor gestionare.
Informaţia contabilă de gestiune este destinată utilizatorilor interni, respectiv conducerii întreprinderii.
Această informaţie este nestandardizată, adesea nemonetară, şi cuprinde informaţii privind costul
unitar al produselor, comportamentul costurilor relativ la volumul activităţii sau profitabilitatea pe
produs. Rapoartele sunt înaintate conducerii la intervale de timp scurte - lunar, săptămânal sau zilnic
- şi se circumscriu unor subdiviziuni ale întreprinderii, numite centre de responsabilitate sau de profit.

5
6
 În condiţiile relaţiilor de piaţă cercul utilizatorilor de informaţii financiare este foarte larg şi
variat. Aceştia se subdivizează în interni şi externi.
Utilizatorii interni cuprind lucrătorii administrativi ai întreprinderii - managerii, contabilii,
analiştii, conducătorii subdiviziunilor, Consiliul de directori sau alt personal de conducere superior.
Acest grup de persoane poartă răspundere pentru gestiunea activităţii agentului economic şi realizarea
obiectivelor propuse. Principalele sunt rentabilitatea (profitabilitatea) şi lichiditatea. Rentabilitatea
este capacitatea întreprinderii de a cîştiga profit suficient pentru menţinerea şi majorarea capitalului
investit. Lichiditatea înseamnă existenţa la оntreprindere a mijloacelor necesare pentru achitarea
datoriilor în termenele stabilite. La luarea deciziilor conducerea întreprinderii, managerii acesteia se
bazează pe datele contabilităţii şi analiza acestora.
Utilizatorii externi, la rîndul său, se subdivizează în două categorii:
- care au interes financiar direct în această întreprindere; - care au interes financiar indirect.
Din primul grup fac parte investitorii actuali şi potenţiali (proprietarii, acţionarii), creditorii actuali şi
potenţiali.
Din cel de-al doilea grup fac parte următorii utilizatori: organele fiscale, de asigurări sociale, statistice,
de reglementare şi control, firmele de audit etc.

1.5. Pentru ca situațiile financiare să corespundă cerinţelor utilizatorilor potenţiali de

informaţie financiară, acestea trebuie să fie întocmite în conformitate cu unele principii stabilite.
Noţiunea „principiu” înseamnă normă (regulă) care trebuie să fie respectată la organizarea
contabilităţii. Legea contabilității prevede următoarele principii:
1. Continuitatea activităţii
2. Contabilitatea de angajamente
3. Permanenţa metodelor
4. Separarea patrimoniului şi datoriilor
5. Necompensarea
6. Prudenţa
7. Principiul concordanţei
1) Continuitatea activităţii prevede întocmirea situaţiilor financiare pornind de la
ipoteza că entitatea îşi va continua, în mod normal, funcţionarea cel puţin pe o perioadă de
12 luni de la data raportării, fără intenţia sau necesitatea de a-şi lichida sau reduce în mod
semnifi cativ activitatea. în cazul în care situaţiile financiare nu se întocmesc conform
principiului continuităţii activităţii, atunci trebuie prezentată baza de întocmire a situaţiilor
financiare şi motivul pentru care entitatea nu poate să-şi continue activitatea.
2) Contabilitatea de angajamente impune recunoaşterea elementelor situaţiilor
financiare, cu excepţia elementelor situaţiei fluxurilor do numerar, pe măsura apariţiei
acestora, indiferent de momentul încasă- rii/plăţii de numerar sau compensării în altă formă.
Conform acestul principiu veniturile şi cheltuielile se constată şi se reflectă în contabilitate
şi în rapoartele financiare ale perioadei în care au fost efectuate, indiferent de timpul efectiv
de încasare sau plată a mijloacelor băneşti sau a altei forme de compensare.
3) Principiul permanenţei metodelor prevede că metodele şi regulile de
contabilizare alese de întreprindere trebuie să fie aplicate consecutiv de la o perioadă de
7
 gestiune la alta. Această continuitate în aplicarea regulilor şi normelor va asigura
comparabilitatea în timp a informaţiei contabile. Pentru pregătirea situațiilor financiare
aceste reguli şi metode sunt constante de la o perioadă la alta. De exemplu, dacă utilizăm
conform politicii de contabilitate metoda de evaluare FIFO, nu putem în timpul anului se
trecem la alte metode. Aceasta se referă şi la metodele de calculare a amortizării ş.a.
4) Separarea patrimoniului şi datoriilor prevede prezentarea în situaţiile
financiare doar a informaţiilor despre patrimoniul şi datoriile entității, care trebuie
contabilizate separat de patrimoniul şi datoriile proprietarilor şi ale altor entităţi.
5) Principiul necompensării conform căruia în contabilitate este interzisă
compensarea reciprocă între elementele de active şi pasive, precum şi de venituri şi
cheltuieli, cu excepţia cazurilor când o atare compensare este prevăzută sau admisă de
S.N.C. Veniturile şi cheltuielile rezultate din efectuarea unor operaţiuni omogene se includ
în rapoartele financiare separat.
6) Principiul prudenţei constă în luarea măsurilor de precauţie la adoptarea
deciziilor manageriale, pentru a nu supraevalua activele şi veniturile şi a nu subevalua
datoriile şi cheltuielile. Potrivit acestui principiu, cheltuielile se reflectă în evidenţă imediat
în momentul efectuării lor, iar veniturile – numai în cazurile cînd întreprinderea este certă
în obţinerea lor. Exemplu. Lipsurile constatate în urma inventarierii se reflectă la momentul
depistării lor prin formula contabilă, iar veniturile din recuperarea daunei vor fi reflectate
numai în cazul cînd este hotărîrea judecăţii ori acordul persoanei vinovate de recuperarea
daunei.
7) Principiul concordanţei prevede ca cheltuielile să fie reflectate în contabilitate
concomitent cu veniturile generate de aceste cheltuieli. Fără respectarea principiului
concordanţei nu poate fi asigurată determinarea rezultatului financiar.

1.6. Organizarea şi funcţionarea contabilităţii în entitate se realizează în conformitate cu actele

legislative şi normative prin care se asigură o reglementare unitară a acesteia la scara întregii economii.
Sistemul de reglementare normativă a contabilităţii reprezintă totalitatea actelor legislative şi
normative care reglementează ţinerea contabilităţii şi întocmirea situaţiilor financiare. Prin aceasta se
asigură urmărirea şi raportarea unitară a indicatorilor economico-financiari. Contabilitatea cuprinde o
terminologie unică, este bazată pe anumite reguli comune pentru toate entităţile care desfăşoară
activitate de întreprinzător şi este înregistrată în Republica Moldova, indiferent de tipul de proprietate,
apartenenţa ramurală şi forma organizatorico-juridică a acesteia (cu excepţia organizaţiilor bugetare).
Obiectivele reglementării contabilităţii privesc uniformizarea nomenclaturii conturilor prin planul
general de conturi contabile şi tipizarea principalelor documente şi registre contabile de uz general.
Ca acte legislative şi normative privind reglementarea contabilităţii, în Republica Moldova se
aplică:
- Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi;
- Legea contabilităţii;
- Standardele Naţionale de Contabilitate;
- Standardele Internaţionale de Raportare Financiară;
Planul general de conturi contabile;

8
 - Regulamentele, indicaţiile metodice şi alte acte instructive aprobate de Ministerul Finanţelor al
Republicii Moldova.
Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi prevede că, antreprenorul, indiferent de forma
organizatorico-juridică a entităţii economice, asigură evidenţa contabilă şi statistică în modul stabilit
de legislaţia în vigoare.
Legea contabilităţii este un act legislativ care stabileşte principiile metodologice unice ale
contabilităţii şi raportării financiare, regulile generale privind documentarea operaţiunilor economice,
întocmirea registrelor contabile, inventarierea patrimoniului, corectarea erorilor contabile, întocmirea
şi prezentarea situaţiilor financiare.
Standardele de contabilitate constituie baza ţinerii contabilităţii şi raportării financiare de către
entităţi şi reprezintă norme generale de ţinere a contabilităţii, de evaluare şi recunoaştere a activelor,
a capitalului propriu, datoriilor, veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare, de întocmire a
situaţiilor financiare, a notelor la situaţiile financiare.
Planul general de conturi contabile este un model normativ privind clasificarea şi codificarea
conturilor. El reprezintă un tablou al sistemului de conturi în cadrul căruia fiecare cont desemnat
printr-o denumire şi simbol cifric este încadrat într-o anumită grupă şi clasă în raport de o anumită
caracteristică de grupare.
Instrucţiuni, scrisori şi alte acte instructive emise de Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova
reprezintă explicaţii privind modul de ţinere a contabilităţii în diferite domenii de activitate a entităţilor
economice.
Standardele Naţionale de Contabilitate (S.N.C.) sunt elaborate în baza Standardelor Internaţionale
de Contabilitate şi aprobate de Ministerul Finanţelor.

1.7. Organizarea contabilităţii este definită ca un proces de coordonare a acţiunilor în cadrul

unei entităţi economice prin intermediul mijloacelor administrative, economice şi tehnice, în baza
unui plan adecvat, astfel încât să permită executarea în condiţii optime a activităţii economice.
Principalii factori de care trebuie să se ţină seama la organizarea contabilităţii sunt: - forma de
proprietate;
- forma organizatorico-juridică;
- mărimea entităţii economice.
Organizarea contabilităţii este o activitate prestată cu scopul de a constitui un sistem
informaţional contabil bine corelat şi modem pentru asigurarea procesului de producere şi dirijare
a datelor necesare.
În dependenţă de volumul operaţiilor economice şi al documentelor prelucrate, conducătorul
unităţii poate:
1) să aprobe serviciul de contabilitate ca subdiviziune aparte în cadrul entităţii sub conducerea
contabilului-şef, care se subordonează nemijlocit conducătorului entităţii;
2) să aprobe în schema de încadrare şi salarizare a unităţii funcţia de contabil;
3) să transmită ţinerea contabilităţii unei organizaţii specializate sau firme de audit în bază
contractuală.
In entităţile care aplică sistemul contabil în partidă simplă, contabilitatea poate fi ţinută de
conducătorul entităţii.

9
 In cazurile când volumul de prelucrare a informaţiei este mare şi în cadrul entităţii sunt aprobate
mai multe unităţi pentru posturile de contabil, atunci se organizează serviciul de contabilitate.
In scopul îndeplinirii sarcinilor puse faţă de serviciul de contabilitate în termenii stabiliţi, cu o
calitate înaltă, este necesar de ţinut contabilitatea în formă automatizată şi de divizat serviciul de
contabilitate în secţii, sau de repartizat informaţia spre prelucrare pe sectoare.
Angajaţii serviciului de contabilitate se subordonează direct contabilului-şef al entităţii sau
contabilului-şef adjunct, şefilor de secţii, specialiştilor principali, dacă nu sunt prevăzuţi şefi de secţii.
Politicile contabile reprezintă principii, baze, convenţii, reguli şi practici specifice aplicate de o
entitate la ţinerea contabilităţii şi întocmirea situaţiilor financiare.
Ele trebuie să fie elaborate de fiecare entitate care desfăşoară activitate de întreprinzător şi este
înregistrată în Republica Moldova, indiferent de tipul de proprietate, apartenenţa ramurală şi forma
organi- zatorico-juridică a acesteia. Politicile contabile se selectează de către fiecare entitate de sine
stătător şi se aprobă pentru fiecare perioadă de gestiune de către organul (persoana) responsabil(ă)
pentru ţinerea contabilităţii şi raportarea financiară.
Politicile contabile se perfectează printr-un document de dispoziţie (hotărâre, dispoziţie, ordin etc.)
emis de către organul (persoana) responsabil(ă) pentru ţinerea contabilităţii şi raportarea financiară, şi
se aplică tuturor subdiviziunilor entităţii începând cu prima zi a perioadei de gestiune următoarei celei
în care politicile contabile au fost aprobate. Politicile contabile ale entităţii noucreate se aplică de la
data înregistrării de stat a acesteia.
Politicile contabile trebuie să conţină descrierea caracteristicii utilizate privind:
- sistemul contabil utilizat (partidă simplă, partidă dublă);
- forma ţinută de contabilitate (jumale-ordere, 1„C”- contabilitate etc.);
- metodele de evaluare a activelor şi datoriilor;
- metodele de calculare a amortizării activelor imobilizate;
- modul de recunoaştere şi contabilizare a veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare.
Politicile contabile se selectează de către entitate în baza sistemului de reglementare normativă a
contabilităţii, care prevede diferite variante de recunoaştere, evaluare şi contabilizare a elementelor
contabile (de exemplu, metoda de amortizare a activelor imobilizate, metoda de evaluare curentă a
stocurilor, metoda de recunoaştere a veniturilor etc.).
Dacă sistemul de reglementare normativă a contabilităţii nu stabileşte metodele de ţinere a
contabilităţii referitor la un aspect (problemă) concret (ă), entitatea este în drept să elaboreze metoda
respectivă.
În politicile contabile nu se includ procedeele cu o singură variantă de realizare întrucât acestea
sunt unice şi obligatorii pentru utilizare (de exemplu, componenţa şi modul de formare a costului de
intrare a activelor imobilizate şi circulante, modalitatea de reflectare a stocurilor în situaţiile
financiare, modul de contabilizare a diferenţelor de curs valutar reprezintă procedee cu o singură
variantă de realizare şi, deci, nu trebuie incluse în politicile contabile).
La selectarea şi aplicarea politicilor contabile trebuie respectate principiile de bază şi
caracteristicile calitative ale informaţiilor din situaţiile financiare prevăzute de Legea contabilităţii şi
Standardele Naţionale de Contabilitate.

10
Tema 2. Obiectul şi metoda contabilităţii

2.1. Obiectul de studiu al contabilităţii.

2.2. Activele: caracteristica şi clasificarea lor.
2.3. Pasivele: caracteristica şi clasificarea lor. 2.4.
Noţiuni privind costurile, cheltuielile şi veniturile.
2.5. Metoda contabilităţii.

2.1. Obiectul contabilităţii a fost determinat pe măsura dezvoltării ştiinţei despre contabilitate în
ansamblu La baza obiectului de studiu al contabilităţii este pus patrimoniul întreprinderii, deoarece
contabilitatea a apărut din necesitatea cunoaşterii şi gestiunii eficiente a patrimoniului.
Prin patrimoniu se înţelege totalitatea bunurilor ce aparţin unei persoane fizice sau juridice,
dobîndite în cadrul relaţiilor de drepturi şi obligaţii.
De aici rezultă că patrimoniul este format din două părţi interdependente: persoana fizică sau
juridică ca subiect de patrimoniu şi relaţiile de drepturi şi obligaţii în cadrul cărora au fost procurate
aceste bunuri.
Bunurile economice ca obiecte de drepturi şi obligaţii formează averea, adică acea parte a
patrimoniului cu conţinut concret, material, determinate fizic şi economic. Determinarea fizică a
bunurilor economice remarcă faptul că ele au o formă concretă (mărfuri, produse, materiale, numerar
etc). Determinarea economică a bunurilor se concretizează prin utilitatea (capacitatea bunului de a
satisface anumite cerinţe ale oamenilor), şi valoarea lor (exprimarea în bani, ceea ce creează
posibilitatea de a fi schimbate în cadrul circuitului marfă - bani).
Cea de-a doua componentă a patrimoniului, şi anume drepturile şi obligaţiile (care se mai pot numi şi
surse de finanţare ale bunurilor economice), exprimă raporturile de proprietate în cadrul cărora se
procură şi gestionează bunurile.
Prin urmare, formarea patrimoniului este condiţionată de două elemente independente:
• subiectul patrimoniului - adică de persoana juridică sau fizică, căreia îi aparţine patrimoniul
sau de proprietar care are drepturile şi datoriile corespunzătoare;
• mijloacele economice - bunurile materiale şi nemateriale şi mijloacele băneşti care formează
patrimoniul ca obiect al raporturilor dintre drepturi şi datorii.
Există cîteva concepţii care determină patrimoniul ca obiect al contabilităţii: juridică, economică
şijuridico-economică.
In concepţia juridică patrimoniul reprezintă toate drepturile şi angajamentele cu conţinut
economic care aparţin subiectului juridic.
Concepţia economică constă în faptul că obiectul contabilităţii este determinat ca mişcare a
capitalului examinat din punctul de vedere al utilizării acestuia (pe termen lung sau scurt) şi modului
de procurare a acestuia (propriu şi atras).
In conformitate cu concepţia juridico-economică obiectul contabilităţii se determină prin
integrarea primelor două concepţii.
Conţinutul obiectului contabilităţii nu poate fi evidenţiat fără luarea în considerare a
interdependenţei dintre relaţiile economice şi juridice ale subiectului. Această legătură reciprocă
permite a determina patrimoniul ca un complex de mijloace economice care au valoare (realitatea
economică a patrimoniului), iar drepturile şi obligaţiile – ca relaţii apărute la procurarea acestora.
11
Definirea economică a mijloacelor reiese din două condiţii:
a) acestea sunt utile, adică sunt create pentru satisfacerea unor necesităţi ale agentului economic;
b) au valoare, adică pot fi evaluate în expresie bănească, ceea ce permite contabilizarea acestora.
Mijloacele prin care se exprimă patrimoniul are un conţinut concret, pot fi determinate nu
numai din punct de vedere economic, ci şi fizic. Acestea sunt mijloacele materiale (clădirile, maşinile,
utilajele, materialele, mărfurile etc); mijloacele nemateriale (licenţele, brevetele, drepturile);
mijloacele băneşti etc. însă pentru analiza financiară este mai raţional a subdiviza mijloacele pe
termene de folosinţă-în mijloace pe termen lung şi scurt (curente). În ce priveşte drepturile şi
obligaţiile, acestea urmează a fi înţelese în felul următor. Drepturile apar în cazul cînd întreprinderea
procură o parte din mijloace din sursele proprii. Prin urmare, mijloacele respective le aparţin din punct
de vedere juridic şi aceste bunuri se numesc proprii sau capital propriu. Obligaţiile apar în cazul cînd
întreprinderea procură o parte din bunuri din sursele care aparţin altor persoane juridice sau fizice. Ca
rezultat, atare mijloace nu aparţin întreprinderii sub aspect juridic şi trebuie să fie restituite contra
mijloace sau alte echivalente. De aceea astfel de surse de mijloace se numesc împrumutate (atrase). în
principiu şi capitalul propriu aparţine investitorilor (acţionarilor, fondatorilor) sub formă de părţi
sociale (cote de participaţie), întreprinderea şi-ar fi încetat existenţa sa. însă în cazul lichidării
întreprinderii şi intentării acţiunii injustiţie privind bunurile procurate, aceasta trebuie, în primul rînd,
să se achite cu creditorii şi numai după aceasta mijloacele rămase vor reveni proprietarilor.
Cunoscînd deja definiţia obiectului contabilităţii care tratează patrimoniul ca totalitatea
mijloacelor economice, drepturilor şi obligaţiilor, datoriilor putem construi următoarea ecuaţie
contabilă:
Mijloace economice = Drepturi + Obligaţii.
Întrucît drepturile rezultă din procurarea mijloacelor din sursele proprii, iar obligaţiile - cînd
acestea sunt procurate pe seama mijloacelor atrase, ecuaţia generală a patrimoniului poate fi exprimată
în felul următor:
Patrimoniul întreprinderii = Patrimoniul propriu (drepturi) + Patrimoniul atras (obligaţii).
Particularităţile patrimoniului ca obiect al contabilităţii în comparaţie cu alte discipline constau
în faptul că contabilitatea îl studiază cu ajutorul egalităţii prezentate. Totodată, la aceasta contribuie
evaluarea în expresie bănească a tuturor mijloacelor economice ale întreprinderii, însă contabilitatea
nu se limitează numai la stabilirea stării patrimoniului, ci analizează condiţiile creării acestuia.
Pornind de la ecuaţia generală a patrimoniului, poate fi determinat patrimoniul propriu:
Patrimoniu propriu (drepturi) = Patrimoniul întreprinderii - Patrimoniu atras (obligaţii).
Similar se calculează şi patrimoniul atras:
Patrimoniu atras (obligaţii) = Mijloace economice- Patrimoniu propriu (drepturi).
Analizînd componentele ecuaţiilor prezentate, poate fi determinată starea patrimoniului
întreprinderii şi structura acestuia. Independenţa financiară a întreprinderii este asigurată în cazul cînd
drepturile sunt mai mari decît obligaţiile şi, prin urmare, patrimoniul propriu este mai mare decît
cel atras. Numai în aceste condiţii întreprinderea poate să-şi achite datoriile.

2.2. Bunurile economice şi sursele lor de constituire (relaţiile de drepturi şi obligaţii), reieşind din
caracteristicile ce stau la baza acestora au fost denumite respectiv prin noţiunile de active şi pasive.

12
 Denumirea de active provine de la caracteristica bunurilor economice de a se afla în continuă
mişcare şi transformare în cadrul circuitului economic. Structura activelor se modifică în permanenţă
datorită operaţiilor ocazionate de procesul de aprovizionare cu noi bunuri economice, de participarea
lor la procesul de producţie, unde îşi schimbă forma, conţinutul şi proprietăţile fizice sau chimice,
precum şi de operaţiile procesului de desfacere a produselor şi mărfurilor.
Sursele de constituire a bunurilor economice, spre deosebire de bunurile economice apar ca ceva
static, ele nu-şi schimbă volumul şi structura în mod independent, ci modificările sunt condiţionate de
mişcările şi transformările bunurilor economice din activ, de aceea sunt denumite pasive.
Deci, activele cuprind bunurile economice ca avere concretă şi drepturile de creanţe, iar pasivele
cuprind sursele de formare a acestor bunuri, ca surse proprii şi surse străine.
Conţinutul activului întreprinderii este stabilit în bază a două criterii: modul de valorificare şi
gradul de lichiditate al bunurilor economice.
Modul de valorificare a bunurilor economice se referă la felul în care ele participă la procesul
de producţie în care se consumă şi îşi transmit valoarea asupra produselor obţinute, inclusiv la felul
cum se asigură reproducţia lor. Astfel, bunurile economice utilizate într-o întreprindere pot fi de două
categorii: unele care au o durată mare de funcţionare şi care se consumă şi se valorifică în mod treptat
pe parcursul mai multor cicluri de exploatare şi altele care consumă dintr-o dată şi care trebuie
reînnoite cu exemplare noi în fiecare ciclu de exploatare.
Prin lichiditate se are în vedere, capacitatea fiecărui mijloc economic de a parcurge calea normală
a ciclului de exploatare până la transformarea lui în bani. Gradul de lichiditate este termenul în care
un bun economic sau un drept poate fi transformat în bani lichizi în cursul circuitului lui.
Din punctul de vedere al criteriilor menţionate, se delimită următoarele structuri de active:
1) active imobilizate; 2)
active circulante.
Activele imobilizate – active deţinute pentru a fi utilizate pe o perioadă mai mare de un an în
activitatea entităţii sau pentru a fi transmise în folosinţă terţilor; cuprind acele categorii de bunuri care
au rezistenţă durabilă în întreprindere şi care nu se consumă la prima utilizare. În cadrul acestora se
cuprind următoarele mase patrimoniale:
• imobilzări necorporale
• imobilizări corporale
• active biologice imobilizate
• investiţii financiare pe termen lung
• investiţii imobiliare
• creanţe şi avansuri acordate pe termen lung
• alte active imobilizate
Imobilizări necorporale – imobilizări nemonetare care nu îmbracă o formă materială, identificabile
şi controlabile de entitate. Sunt acele bunuri care nu au o formă fizică concretă, dar se reprezintă printr-
un document juridic sau comercial. Acestea cuprind:
brevetele – drepturi exclusive garantate de stat pe o anumită perioadă, pentru fabricarea
unui fel de produs, utilizarea sau vânzarea unui produs specific; emblemele comerciale şi mărcile
de deservire – simboluri (denumiri) înregistrate, protejate de stat cu drept exclusiv de utilizare pentru
identificarea mărfurilor, serviciilor unor persoane juridice şi fizice de mărfurile altor persoane juridice

13
şi fizice; licenţele – drepturi întocmite juridic pentru practicarea unui anumit gen de activitate.
Pentru proprietatea intelectuală licenţa este un acord (contract) conform căruia o persoană (licenţiat)
în anumite condiţii permite altei persoane (licenţiat) să folosească drepturile la proprietatea
intelectuală; know-how-urile – cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, tehnologice, comerciale, financiare,
organizatorice, de gestiune, biotehnice şi de altă natură acumulate de întreprindere, care constituie
secret comercial şi aduc avantaj economic; copyriht – drepturi de autor garantate de stat pentru
publicarea, editarea, vânzarea operelor literare, muzicale, video şi de cinema, precum şi a altor opere
de artă pe întreaga durată prevăzută de legislaţie;
programele informatice – set de documentaţie tehnică şi de exploatare, precum şi
complexul de programe pentru sisteme de prelucrare a informaţiei; desenele şi mostrele industriale
– un nou tip de articol înregistrat, cu funcţie de utilitate
care acordă deţinătorului documentului de protecţie dreptul exclusiv de utilizare a articolului;
drepturile de utilizare a activelor materiale pe termen lung;
francizele – drepturi acordate de o întreprindere altei persoane fizice sau juridice pentru
utilizarea unei anumite formule a produsului sau tehnologii a procesului de producţie pentru un
comision stabilit.
Imobilizări corporale – imobilizări sub formă de mijloace fixe, terenuri, imobilizări
corporale în curs de execuţie şi resurse minerale. Cuprind activele care îmbracă o formă fizică,
naturală, au o durată de funcţionare utilă mai mare de un an, se utilizează în activitatea întreprinderii
sau se află în procesul creării şi nu sânt destinate vânzării.
Această grupă include:
Imobilizări corporale în curs de execuţie – imobilizări corporale procurate sau aflate în procesul
de creare şi de pregătire pentru utilizare după destinaţie, pînă la transmiterea lor în exploatare.
Mijloace fixe includ activele materiale (mijloacele de muncă) preţul unitar al cărora depăşeşte
plafonul stabilit de legislaţie (6 000 lei), planificate pentru utilizare mai mult de un an în activitatea
de producţie, comercială şi în alte activităţi, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, sau sânt
destinate încheierii sau pentru scopuri administrative (clădiri, construcţii speciale, maşini, utilaje,
instalaţii).
Terenurile - un tip special de imobil, care are o durată de utilizare nelimitată în desfăşurarea
activităţii întreprinderii sau poate fi destinată închirierii.
Resursele naturale reprezintă partea naturală a activelor materiale pe termen lung, care are o
formă naturală concretă de rezerve de petrol, gaze, piatră, material lemnos extrase în cursul unei
perioade îndelungate.
Active biologice imobilizate – activele biologice mature care asigură obţinerea multiplă a
produselor agricole şi/sau a activelor biologice adiţionale pe parcursul unei perioade ce depăşeşte un
an (de exemplu, viile, livezile, plantaţiile de pomuşoare roditoare, culturi multianuale de flori, de
furaje, legumicole, vacile, ovinele, porcinele, cabalinele adulte) precum şi activele biologice imature
care se află în perioada de pregătire spre utilizare după destinaţie (de exemplu, viile şi livezile plantate,
pînă la transferarea lor în categoria pe rod);
Investiţiile financiare pe termen lung – sânt active deţinute de întreprinderea – investitor mai
mult de un an în scopul ameliorării situaţiei sale financiare prin obţinerea veniturilor (dobânzilor,
dividendelor, redevenţelor), care generează creşterea capitalului propriu sau obţinerea profitului de
altă natură. Investiţiile financiare reprezintă cheltuielile întreprinderii legate de procurarea titlurilor de
14
valoare, alocarea mijloacelor în capitalul statutar ale altor întreprinderi, acordarea de împrumuturi pe
termen lung altor persoane juridice şi fizice.
În funcţie de direcţiile de investire, investiţiile financiare pe termen lung se clasifică în: -
investiţii financiare în părţi neafiliate (au loc atunci când investitorul deţine până la 20 % din capitalul
statutar al întreprinderii în care s-a investit);
- investiţii financiare în părţi afiliate (includ investiţiile în întreprinderile asociate şi investiţiile în
întreprinderile fiice).
Creanţele pe termen lung reprezintă valori economice avansate temporar de întreprindere altor
persoane fizice şi juridice pe o perioadă mai mare de un an şi pentru care urmează să primească un
echivalent valoric. Toate persoanele fizice şi juridice care au beneficiat de o valoare avansată urmând
să dea echivalentul corespunzător sunt denumite generic prin noţiunea de debitori.
Investiţie imobiliară – proprietate imobiliară deţinută (de proprietar sau locatar în baza unui
contract de leasing financiar), mai degrabă în scopul închirierii şi/sau pentru creşterea valorii acesteia,
decît pentru a fi:
- utilizată în producţie, pentru furnizarea de bunuri, prestarea serviciilor sau în scopuri
administrative;
- vîndută în procesul desfăşurării normale a activităţii.
Activele circulante sunt bunurile care participă la procesul de producţie cu întreaga lor valoare
de utilitate şi care se consumă şi îşi transmit dintr-o dată valoarea de utilitate şi valoarea asupra noului
produs. Sub aspectul lichidităţii, caracteristica de bază a activelor circulante este aceea ca durata
ciclului de exploatare este mai mică de un an: ele intră şi ies, în şi din patrimoniu de mai multe ori sau
cel puţin o dată în cursul unei perioade de gestiune. Activele circulante includ:
• stocuri de mărfuri şi materiale;
• creanţe pe termen scurt;
• investiţii financiare pe termen scurt;
• mijloace băneşti;
• alte active pe termen scurt.
• Stocurile de mărfuri şi materiale sunt activele destinate vânzării în cazul activităţii
economice ordinare sau înregistrate ca producţie în curs de execuţie sau destinate consumului
în procesul de producţie şi la prestarea de servicii. Ele cuprind:
a) materialele destinate utilizării în procesul de producţie;
b) producţia în curs de execuţie;
c) produsele finite;
d) mărfurile, inclusiv terenurile şi alte active materiale achiziţionate şi destinate revânzării;
e) obiectele de mică valoare şi scurtă durată.
• Creanţele pe termen scurt reprezintă valori economice avansate temporar de întreprindere
altor persoane fizice şi juridice pe un termen mai mic de un an şi pentru care urmează să primească
un echivalent valoric. Aici se includ:
- creanţele privind facturile comerciale;
- creanţe ale părţilor legate;
- creanţe privind avansurile acordate;
- creanţe ale bugetului;
- creanţe ale personalului;
15
- creanţe privind veniturile calculate; - alte creanţe pe termen scurt.
• Investiţiile financiare pe termen scurt sunt investiţii pe care întreprinderea
are intenţia să le comercializeze sau să le stingă în curs de un an, cu excepţia titlurilor de
valoare de piaţă cu lichiditate înaltă având un termen de stingere până la trei luni.
• Mijloacele băneşti reprezintă disponibilităţile băneşti în casierie, depozite,
conturi de
decontare, valutare şi în alte conturi la bancă.

2.3. După cum s-a menţionat mai sus, sursele de constituire a bunurilor economice, reieşind din
caracteristicile ce stau la baza acestora au fost denumite pasive.
Pasivul prin componenţa sa reflectă modul de finanţare a bunurilor economice şi gradul de
exigibilitate al surselor de finanţare.
Finanţarea bunurilor economice se referă la modul de dobândire economică şi susţinere
financiară a activelor întreprinderii. Pentru procurarea bunurilor economice o întreprindere foloseşte
finanţarea proprie şi finanţarea străină.
Finanţarea proprie a unei întreprinderi este făcută de proprietarul ei, care aduce contribuţia sa
materială sub formă de capital personal sau capital social, la care se mai adaugă unele resurse proprii
cum sunt: rezervele, profitul.
Finanţarea străină este asigurată de terţa persoană în raport cu întreprinderea, care-i împrumută
capitalurile sub diferite forme juridice, cum sunt creditele bancare, împrumuturile pe bază de titluri şi
datoriile în curs de decontare.
Exigibilitatea surselor de finanţare se referă la termenul lor de decontare. Acest termen, în cazul
capitalului propriu operează în momentul lichidării patrimoniului, iar în cazul datoriilor, termenul de
scadenţă poate fi mai mare sau mai mic decât perioada de gestiune (1 an), după cum sunt datoriile pe
termen lung şi datoriile pe termen scurt. Corespunzător celor două modalităţi de finanţare, pasivele se
împart în capital propriu şi datorii.
Capitalul propriu corespunde finanţării proprii a bunurilor economice aflate în circuitul
patrimonial al întreprinderii şi reprezintă mărimea rămasă în activele întreprinderii după scăderea
datoriilor. În mod concret ele se delimitează prin:
• capital social şi suplimentar;
• rezerve;
• profit nerepartizat;
• capital secundar.
Capitalul social se constituie la înfiinţarea întreprinderii, fiind o condiţie a existenţei şi
funcţionării acesteia, reprezintă valoarea aporturilor proprietarilor întreprinderii la patrimoniul
acesteia depuse în contul achitării acţiunilor (cotelor) pentru asigurarea activităţii întreprinderii.
Mărimea capitalului social se micşorează cu mărimea capitalului nevărsat şi a capitalului retras.
Capitalul nevărsat reprezintă datoriile fondatorilor privind aporturile la capitalul statutar. Capital
retras reprezintă valoarea acţiunilor proprii (cotelor de participaţie) răscumpărate de la acţionarii
(asociaţii) săi.

16
 Pe parcursul funcţionării întreprinderii poate apărea necesitatea de a modifica capitalul social
constituit la crearea acesteia. Se poate majora prin plasarea de acţiuni noi din emisiune suplimentară
sau prin majorarea valorii nominale a acţiunilor plasate. Din operaţiile de creştere a capitalului social
poate să rezulte capitalul suplimentar, care reprezintă diferenţa între preţul de emisiune (mai mare
decât valoarea nominală) şi valoarea nominală al noilor acţiuni (mai mică). În caz contrar, adică când
preţul de emisiune este mai mic decât valoarea nominală, tot avem capital suplimentar, dar el are
menirea de a micşora valoarea capitalului propriu.
Rezervele reprezintă profitul capitalizat în mod durabil de întreprindere, până la o decizie
contrară a organelor competente. Deci caracteristica de bază a rezervelor este aceea că ele se
constituie în raport cu cotele stabilite din profitul net.
Structural rezervele se împart în:
rezerve legale (capital de rezervă), care se constituie anual într-o anumită proporţie din profitul
net, fiind destinate protejării capitalului, în cazul în care perioada de gestiune se încheie cu pierderi.
rezerve statutare, ce reprezintă acele fonduri a căror constituire din profitul net este stipulată
în statutul de constituire a întreprinderii.
alte rezerve, cele ce sunt create prin decizia adunării generale din profitul net. Profitul
nerepartizat include:
corecţii ale rezultatelor perioadei precedente - rezultatele corectărilor efectuate în anul de
gestiune la operaţiunile aferente perioadelor precedente.
profit nerepartizat (pierderea neacoperită) al perioadelor precedente - o parte din capitalul
propriu care nu a fost utilizată sau repartizată între proprietarii întreprinderii sub formă de dividende
sau venituri din participaţii.
profit net (pierderea) al perioadei de gestiune este rezultatul financiar al perioadei de gestiune
după impozitare.
Datoriile exprimă fondurile sau capitalurile furnizate de terţi pentru care întreprinderea trebuie
să acorde o prestaţie sau un echivalent valoric. Este vorba de creditele contractate de la bănci sau alte
instituţii financiare, împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni, precum şi datoriile create în cadrul
relaţiilor de decontare ale întreprinderii cu alte persoane fizice şi juridice.
Persoanele fizice şi juridice, faţă de care întreprinderea are obligaţii băneşti sunt denumite
creditori. Definiţi prin această prismă creditorul reprezintă persoana care în cadrul unui raport
patrimonial o avansat o valoare economică şi urmează să primească un echivalent valoric sau o contra
prestaţie.
Din masa patrimonială a datoriilor cele mai semnificative sunt următoarele: datoriile
financiare (împrumuturi bancare, credite);
datoriile comerciale, care se formează în cadrul relaţiilor de decontare cu furnizorii pentru
aprovizionarea de bunuri materiale, lucrări şi servicii primite.
datorii calculate (datoriile fiscale, salariale şi sociale, datoriile faţă de asociaţi).

2.4. Costurile – resursele utilizate pentru fabricarea produselor si prestarea serviciilor in scopul
obtinerii venitului. Ele sunt nemijlocit legate de procesul de productie, isi gasesc intruchipare
materiala in stocurile productiei finite si produselor in curs de executie, la finele perioadei de gestiune
se reflecta în bilanț ca active și nu se iau în calcul la determinarea rezultatului financiar al entității.
17
Costurile în dependență de modul de includere în costul de producție se clasifică în 2grupe: 1) Costuri
directe – conturi identificate nemijlocit pe un anumit produs sau serviciu în momentul efectuarii
lor.
2) Costuri indirecte de productie – costuri aferente deservirii și conducerii subdiviziunilor de
productie, care nu pot fi incluse în mod direct în costul produselor finite și se repartizeaza la sfirsitul
perioadei de gestiune pe tipuri de produse.
Costuri indirecte de productie variabile – costuri ale entității, mărimea cărora depinde de volumul de
productie, cum ar fi remunerarea muncitorilor ce deservesc secțiile de productie, consumul de
materiale pentru gestiunea generala a sectiilor etc.
Costuri indirecte de productie constante – costuri ale entității, marimea carora nu depinde sau depinde
neesential de volumul productiei, cum ar fi uzura calculata mijloacelor fixe, consumul de energie
electrica pentru iluminarea sectiilor de productie etc.
Cheltuielile reprezinta cheltuielile si pierderile(daunele) care apar in rezultatul activitatii economico-
financiare si nu sunt legate nemijlocit de procesul de productie. Spre deosebire de costuri, cheltuielile
nu se includ in costul produselor, se reflectă în situațiile financiare și se scad din venituri la
determinarea profitului(pierderii) perioadei de gestiune.
Conform SNC,,Cheltuieli”, cheltuielile reprezintă diminuări ale beneficiilor economice
înregistrate în perioada de gestiune sub formă de ieşiri, reduceri ale valorii activelor sau de creşteri ale
datoriilor care contribuie la diminuări ale capitalului propriu (rezultatului financiar), altele decît cele
rezultate din distribuirea acestuia proprietarilor. Cheltuielile se clasifică conform SNC în:
- Cheltuieli ale activităţii operaţionale – cheltuieli determinate de procesul desfăşurării
activităţii operaţionale a entităţii.
- Cheltuieli ale altor activităţi – cheltuieli condiţionate de desfăşurarea altor activităţi (de
exemplu, de ieşirea şi deprecierea activelor imobilizate, de tranzacţiile financiare, de
evenimentele excepţionale).
- Cheltuieli privind impozitul pe venit – suma totală a cheltuielilor privind impozitul pe venit
luate în calcul la determinarea profitului net (pierderii nete) al (a) perioadei de gestiune.
Cheltuielile activităţii operaţionale sînt generate de fabricarea şi comercializarea produselor, prestarea
serviciilor, executarea lucrărilor, achiziţionarea şi comercializarea mărfurilor, executarea contractelor
de construcţie, transmiterea în folosinţă temporară a activelor proprii în baza contractelor de leasing
etc. Cheltuielile activităţii operaţionale includ:
1) costul vînzărilor;
2) cheltuielile de distribuire;
3) cheltuielile administrative; 4) alte cheltuieli din activitatea operaţională. Cheltuielile altor
activităţi includ:
1) cheltuielile cu activele imobilizate, care reprezintă cheltuielile aferente ieşirii acestora;
2) cheltuielile financiare, care includ cheltuielile (pierderile) rezultate din operaţiunile
financiare ale entităţii;
3) cheltuielile excepţionale, condiţionate de evenimente atipice, care nu se manifestă
permanent sau cu regularitate (calamităţi naturale, perturbări politice, modificări ale legislaţiei etc.).
Venituri (conform SNC) reprezintă creşteri ale beneficiilor economice înregistrate în cursul perioadei
de gestiune, sub forma intrărilor de active sau majorării valorii acestora, sau a diminuării datoriilor
care au drept rezultat creşteri ale capitalului propriu, cu excepţia creşterilor legate de contribuţiile
proprietarilor.
18
Venitul – cuprinde afluxul global de avantaje economice incasate sau care urmeaza a fi incasate in
conturile intreprinderii. In componenta veniturilor nu se includ sumele incasate in numele tertelor
persoane, cum ar fi TVA, accizele, incasarile globale obtinute din insarcinarea organizatiilor terte, din
comercializarea produselor sau marfurilor acestora, deoarece aceste sume nu prezinta un avantaj
economic al intreprinderii si nu influenteaza capitalul propriu al
acesteia.
Veniturile pot fi:
- Venituri din prestarea serviciilor – venituri din executarea de către entitate a unor lucrări pe
parcursul unei anumite perioade de timp (de exemplu, venituri din serviciile de transport,
reparaţie, intermediere, consultanţă, instruire, agrement-sport, instalare a utilajului, telefonie,
internet, turism). - Venituri din vînzarea produselor şi mărfurilor – venituri din
comercializarea bunurilor produse de entitate sau cumpărate pentru a fi revîndute, inclusiv
terenurile şi alte imobilizări deţinute în scopuri revînzării.
- Venituri sub formă de dobînzi – venituri din utilizarea numerarului sau a echivalentelor
acestuia, precum şi din deţinerea obligaţiunilor şi a altor sume datorate entităţii.
- Venituri sub formă de redevenţe – (royalty) venituri din utilizarea imobilizărilor necorporale
ale entităţii cum ar fi brevetele, mărcile, drepturile de autor (copyright) şi software-ul pentru
computere etc.
Venituri sub formă de dividende – venituri din cotele deţinute în capitalul social al altor entităţi.

2.5. Contabilitatea ca disciplină ştiinţifică se caracterizează prin existenţa unui obiect propriu de
studiu. În scopul realizării acestuia, contabilitatea foloseşte o metodă proprie de cercetare. Prin
metoda contabilităţii se înţelege ansamblul de principii, procedee şi instrumente cu ajutorul cărora
se realizează evidenţa, calculul, analiza şi controlul stării şi mişcării patrimoniului.
Noţiunea de metodă este de origine greacă şi provine de la meto, care înseamnă succesiune,
schimbare, după care hodos înseamnă drum. Cele două noţiuni unite în metodos se pot traduce în
drum, după care trebuie să se meargă pentru a ajunge la un anumit rezultat, scop, adevăr.
Deci, metoda este un produs al gândirii teoretice abstracte desfăşurate pe parcursul cercetării
existenţei şi mişcării patrimoniului în vederea cunoaşterii componenţei, conţinutului acestuia şi a
fenomenelor care se produc în/sau în legătură cu acesta. Între obiect şi metodă există o strânsă
interdependenţă şi condiţionare în sensul că obiectul arată ce trebuie studiat, iar metoda indică cum
trebuie studiat. Metoda contabilităţii, sintetizând un drum de parcurs într-o investigaţie economică, se
va baza pe procedee de lucru care reprezintă o manieră, un anume fel specific de a ajunge la un
anumit scop.
Aceste procedee utilizate de către metoda contabilităţii pentru realizarea obiectului său de studiu
pot fi grupate în:
 Procedee comune tuturor ştiinţelor; 
Procedee comune şi altor ştiinţe economice; 
Procedee specifice metodei contabilităţii.
Între procedeele comune tuturor ştiinţelor pe care le foloseşte contabilitatea în reflectarea
obiectului său de studiu se regăsesc: observaţia, raţionamentul, comparaţia, descompunerea,
clasificarea, analiza, sinteza.
19
 Procedeele metodei contabilităţii, comune altor discipline economice sunt: documentaţia,
evaluarea, calculaţia şi inventarierea.
Documentaţia reprezintă procedeul ce permite consemnarea datelor ce privesc patrimoniul, în
documente. Documentul este un act prin care se adevereşte, se constată sau se preconizează un fapt,
se conferă un drept, se recunoaşte o obligaţie. Orice operaţie economico-financiară trebuie reflectată
într-un document în momentul producerii ei, pentru că numai astfel este posibilă asigurarea integrităţii
patrimoniului în ansamblu şi pe elemente componente. Documentul este necesar şi pentru stabilirea
răspunderilor, pentru că acesta, în afara operaţiei în sine, relevă actul decizional, ceea ce implică
răspunderea gestionării prin efectele produse.
Evaluarea este procedeul ce permite exprimare valorică a elementelor patrimoniale şi a
operaţiunilor ce privesc elementele patrimoniale. În contabilitate, evaluarea înseamnă aducerea
elementelor componente ale patrimoniului la un numitor comun prin intermediul aceleiaşi unităţi de
măsură. Evaluarea constă în transformarea unităţilor naturale în unităţi valorice cu ajutorul monedei
naţionale chiar şi în cazul elementelor patrimoniale exprimate în unităţi monetare străine.
Calculaţia este un ansamblu de operaţiuni matematice referitoare la fapte şi fenomene
economice în scopul de a găsi valoarea uneia sau mai multor mărimi de această natură. Calculaţia se
află în legătură directă cu evaluarea în cazul stabilirii valorii elementelor patrimoniale rezultate din
activitatea proprie.
Inventarierea este acel procedeu prin care se întocmeşte o listă, un registru sau un document în
care sunt reflectate şi descrise cantitativ şi valoric toate bunurile care se află într-o întreprindere,
instituţie, depozit, etc. Inventarierea prezintă cunoaşterea faptică a structurilor patrimoniale, în vederea
evaluării patrimoniului dat.
Procedeele specifice de studiu a obiectului contabilităţii sunt: bilanţul, contul, dubla
înregistrare şi balanţa de verificare.
Bilanţul este un document care reflectă sintetic, în expresie valorică, în activ, mijloacele
economice după componenţa lor materială, iar în pasiv aceleaşi mijloace după sursele lor de
provenienţă în cadrul unei unităţi patrimoniale, la un moment dat.
Bilanţul constituie unul din procedeele de bază ale metodei contabilităţii, de reflectare şi
generalizare, în etalon valoric a situaţie economico-financiare a unui agent economic la un anumit
moment dat. Acest lucru este asigurat prin faptul că diversele tipuri de bunuri şi sursele acestora sunt
evaluate în expresie bănească, obţinîndu-se astfel de indicatori importanţi ai situaţiei financiare a
entității, cum sunt profitabilitatea, solvabilitatea, viteza de rotaţie a mijloacelor circulante etc. Ecuaţia
bilanţieră (activ = pasiv) - principala particularitate a bilanţului - dă posibilitate contabilului să verifice
corectitudinea reflectării în contabilitatea curentă (în cursul perioadei de gestiune) a tuturor
operaţiunilor economice.
Contul este procedeul propriu contabilităţii prin care elementele patrimoniale sunt
individualizate în cadrul fiecărei unităţi, fiind destinat urmăririi apariţiei şi evoluţiei acestora pe
parcursul existenţei lor, concomitent cu existenţa patrimoniului. Conturile reflectă componenţa
patrimoniului şi starea acestuia de-a lungul fazelor circuitului economic. Totalitatea conturilor
utilizate de către o entitate formează sistemul de conturi.
Dubla înregistrare care presupune reflectarea dublă a fiecărei operaţiuni economice la una şi
aceeaşi sumă: în debitul unui cont şi în creditul altui cont, ceea ce permite a controla mişcarea
mijloacelor şi a surselor acestora, precum şi situaţia acestora la o dată oarecare.
20
Balanţa de verificare asigură verificarea exactităţii înregistrării operaţiilor economice în conturi,
legătura dintre conturile sintetice şi bilanţ, legătura dintre conturile sintetice şi conturile analitice,
precum şi centralizarea datelor contabilităţii curente.

Tema 3. Bilanţul – procedeu specific al metodei contabilităţii

3.1. Noţiuni privind bilanţul şi importanţa lui 3.2. Conţinutul şi structura bilanţului
3.3. Influenţa operaţiilor economice asupra bilanţului.
3.4. Funcţiile bilanţului

3.1. Noţiuni privind bilanţul şi importanţa lui

În scopul formării unei imagini complete, clare şi precise asupra activităţii economice
desfăşurate de entitate, apare necesitatea întocmirii bilanţului. Cu ajutorul bilanţului se realizează
principala trăsătură a metodei contabilităţii care este dubla reprezentare a averii.
Bilanţul reflectă în expresie valorică, la un moment dat, echilibrul dintre bunurile economice
şi sursele de finanţare a acestora. Bilanţul se prezintă sub forma unui tabel, format din două părţi:
partea stîngă, denumită activ, care reflectă bunurile economice şi partea dreaptă, denumită pasiv care
reflectă sursele de finanţare a bunurilor economice reflectate în activ. În forma cea mai simplă bilanţul
se prezintă astfel:

Bilanţul la data___________________

Activ Suma Pasiv Suma

(lei) (lei)
Denumirea elementelor Denumirea elementelor
patrimoniale de activ patrimoniale de pasiv
Total activ Total pasiv

Condiţia principală a bilanţului este egalitatea activului cu pasivul. Această egalitate se

datorează faptului că în bilanţ este prezentată aceeaşi masă de mijloace, dar privită sub două aspecte.
De menţionat că în bilanţ elementele de activ şi pasiv sînt prezentate numai în expresie bănească.
Exprimarea elementelor patrimoniale în diferite etaloane nu permite efectuarea de comparaţii şi
calcularea indicatorilor necesari pentru analiză. De aceea, o atenţie deosebită se acordă metodelor de
evaluare aplicate la entitate.
O altă caracteristică a bilanţului este prezentarea la o dată anumită. În conformitate cu legislaţia
în vigoare bilanţul anual se prezintă în perioada de la 25 ianuarie pînă la 31 martie a anului următor,
după anul gestionar. Astfel, în bilanţ nu se reflectă modificările pe parcursul perioadei în componenţa
activelor şi pasivelor, ci starea lor în momentul întocmirii acestuia.
21
 Bilanţul contabil este sursa principală de informaţie pentru utilizatorii interni şi externi ai
entității. În baza bilanţului se apreciază valoarea şi structura patrimoniului entității, gradul de
îndatorare a entității, capacitatea de plată, coeficienţii de lichiditate, rezultatul financiar şi mulţi alţi
indicatori necesari pentru luarea de decizii manageriale. Informaţia din bilanţul contabil se foloseşte
pe larg de către băncile comerciale şi organele fiscale.
Noţiunea de „bilanţ” provine din limba latină „bi” şi „lanx”, ceea ce înseamnă cu „două talere”, însă
a căpătat circulaţie prin cuvîntul italian „bilancia” (balanţă, cîntar). Acest concept desemnează o
balanţă cu două talere, care simbolizează valori de mărime egală aflate faţă în faţă şi în echilibru; în
talerul din partea stîngă se înscrie valoarea activului, iar în celălalt valoarea pasivului.
Autorul italian Branbilla vorbeşte de bilanţul cetăţii Trevizo din 1341, iar alţi autori susţin că în anul
1368, s-ar fi încheiat un bilanţ al cetăţii Roma şi mai tîrziu pentru Millano, ca socoteală finală de
activitate.
De la prima definiţie dată de „cîntar al averii în corelaţie cu sursele sale de dobîndire”, bilanţul
a făcut obiectul unor preocupări permanente, practice şi teoretice. Din multitudinea de calităţi şi funcţii
proprii Bilanţului cea mai importntă ipostază de prezentare a sa este cea metodologică, adică de
procedeu folosit în explicarea şi definirea mecanismului partidei duble. Dubla prezentare a
patrimoniului se realizează cu ajutorul Bilanţului. El evidenţiază în expresie valorică, la un moment
dat, echilibrul dintre mijloacele economie şi sursele lor de finanţare, precum şi rezulatele obţinute ca
urmare a investirii, consumării şi reproducţiei capitalului.

3.2 Conţinutul şi structura bilanţului

Dubla reprezentare a patrimoniului se realizează cu ajutorul Bilanţului prin intermediul

structurilor sale de Activ şi Pasiv.
Activul, include în expresie bănească bunurile economice privite din punctul de vedere al formelor
concrete de existenţă şi al destinaţiei lor. Pasivul evidenţiază în formă bănească sursele de provenienţă
a activelor, modul de formare (procurare) a acestora. Astfel are loc dubla reprezentare a averii.
Indicatorii bilanţieri prin care sunt grupate şi generalizate elementele de activ şi pasiv poartă
denumirea de posturi de bilanţ. Fiecare element de activ şi pasiv constituie, după caz, un post de
activ sau pasiv. La rândul lor posturile sunt grupate şi sistematizate în capitole de activ şi respectiv
de pasiv. În cadrul activului, posturile sunt grupate în funcţie de modul de valorificare şi gradul de
lichiditate. Aşezarea posturilor în activul bilanţului este cea inversă lichidităţii activelor, începând
cu cele mai puţin lichide şi terminând cu mijloacele băneşti care îmbracă forma de bani lichizi.
Astfel, elementele de activ se grupează în funcţie de termenul de utilizare a acestora în: - active
imobilizate - active circulante.
În pasiv elementele sînt grupate în dependenţă de gradul de exigibilitate în următoarele
capitole: - capital propriu,
- datorii pe termen
lung,
- datorii curente.
După cum s-a menţionat pasivul reprezintă sursele de finanţare a entității şi poate fi privit ca
datoriile entității faţă de fondatori, instituţii financiare, furnizori, salariaţi, buget etc. Gradul de
exigibilitate a unei datorii exprimă termenul de scadenţă, adică termenul de achitare a acestei datorii.
22
De exemplu: capitalul propriu are cel mai mic grad de exigibilitate, deoarece aporturile fondatorilor
se repartizează între aceştea doar la lichidarea entității. Pe de altă parte, datoriile faţă de personal au
un grad de exigibilitate înalt, deoarece salariile se achită, de regulă, lunar.
De menţionat, că activele se grupează în sensul creşterii lichidității, iar pasivele – în sensul
creșterii gradului de exigibilitate.
Bilanţul constă din cinci capitole: două de activ – active imobilizate şi active circulante; şi
trei de pasiv – capital propriu, datorii pe termen lung şi datorii curente. Bilanţul se prezintă în felul
următor:
BILANŢUL
la _______________ 20___

Nr. Activ Cod. Sold la

d/o rd. începutul sfîrşitul
perioadei de perioadei de
gestiune gestiune
1 2 3 4 5
1. Active imobilizate
Imobilizări necorporale 010
Imobilizări corporale în curs de execuţie 020
Terenuri 030
Mijloace fixe 040
Resurse minerale 050
Active biologice imobilizate 060
Investiţii financiare pe termen lung în părţi neafiliate 070
Investiţii financiare pe termen lung în părţi afiliate 080
Investiţii imobiliare 090
Creanţe pe termen lung 100
Avansuri acordate pe termen lung 110
Alte active imobilizate 120
Total active imobilizate (rd.010+rd.020+rd.030+rd.040+rd.050 130
+rd.060+rd.070+rd.080+rd.090+rd.100+rd.110+rd.120)
2. Active circulante
Materiale 140
Active biologice circulante 150
Obiecte de mică valoare şi scurtă durată 160
Producţia în curs de execuţie şi produse 170
Mărfuri 180
Creanţe comerciale 190
Creanţe ale părţilor afiliate 200
Avansuri acordate curente 210
Creanţe ale bugetului 220
Creanţe ale personalului 230
Alte creanţe curente 240

23
 Numerar în casierie şi la conturi curente 250
Alte elemente de numerar 260
Investiţii financiare curente în părţi neafiliate 270
Investiţii financiare curente în părţi afiliate 280
Alte active circulante 290
Total active circulante 300
(rd.140+rd.150+rd.160+rd.170+rd.180+rd.190+rd.200+
rd.210+rd.220+rd.230+rd.240+rd.250+rd.260+rd.270+ rd.280+rd.290)
Total active 310
(rd.130+rd.300)

Pasiv

3. Capital propriu
Capital social şi suplimentar 320
Rezerve 330
Corecţii ale rezultatelor anilor precedenţi 340 x
Profit nerepartizat (pierdere neacoperită) al anilor precedenţi 350
Profit net (pierdere netă) al perioadei de gestiune 360 x
Profit utilizat al perioadei de gestiune 370 x
Alte elemente de capital propriu 380
Total capital propriu 390
(rd.320+rd.330+rd.340+rd.350+rd.360+rd.370+rd.380)
4. Datorii pe termen lung
Credite bancare pe termen lung 400
Împrumuturi pe termen lung 410
Datorii pe termen lung privind leasingul financiar 420
Alte datorii pe termen lung 430
Total datorii pe termen lung (rd.400+rd.410+rd.420+rd.430) 440
5. Datorii curente
Credite bancare pe termen scurt 450
Împrumuturi pe termen scurt 460
Datorii comerciale 470
Datorii faţă de părţile afiliate 480
Avansuri primite curente 490
Datorii faţă de personal 500
Datorii privind asigurările sociale şi medicale 510
Datorii faţă de buget 520
Venituri anticipate curente 530
Datorii faţă de proprietari 540
Finanţări şi încasări cu destinaţie specială curente 550
Provizioane curente 560
Alte datorii curente 570

24
 Total datorii curente 580
(rd.440+rd.450+rd.460+rd.470+rd.480+rd.490+rd.500+
rd.510+rd.520+rd.530+rd.540+rd.550+rd.560+rd.570)
Total pasive 590
(rd.390+rd.440+rd.580)

3.3. Influenţa operaţiilor economice asupra bilanţului

Patrimoniul întreprinderii sa află într-un continuu proces de mişcare, care este descris de
contabilitate prin prisma operaţiilor economico-financiare. Aceste operaţii produc modificări
continue în volumul şi structura elementelor patrimoniale, influenţând astfel mărimea posturilor din
bilanţ corespunzătoare elementelor respective. Oricât de variate ar fi operaţiile economice sub
aspectul naturii şi conţinutului lor economic, din punct de vedere al tipurilor de modificări pe care le
produc asupra activului şi pasivului, ele se grupează în patru categorii şi anume:
1. Operaţii economice care produc modificări numai în activul bilanţului, în sensul creşterii unui post
de activ şi concomitent şi cu aceiaşi sumă, micşorarea unui alt post de activ, totalul activului
rămânând neschimbat, egalitatea menţinându-se (A + X - X = P).
Exemplu: Se prezintă bilanţul contabil la începutul perioadei de gestiune.
Bilanţul la _____01.01.2016_______
(lei)
Activ Suma Pasiv Suma
Mijloace fixe 100 000 Capital social 5 400
Mărfuri 200 000 Credite bancare pe termen lung 150 000
Casa 1 000 Datorii comerciale 175 000
Cont curent 80 000 Datorii faţă de buget 50 600
Total 381 000 Total 381 000

Operaţia 1. Se ridică din contul curent în monedă naţională de la bancă suma de 10 000 lei
şi se depune în casieria entitățiii.
Operaţia menţionată determină o scădere a unui post de activ (scade disponibilul de la contul
curent) şi o creştere a altui cont de activ (creşte numeralul în casă) concomitent şi cu aceiaşi sumă.
Disponibilul de la contul curent devine 70 000 lei (80 000 – 10 000), iar numerarul din casă devine 11
000 lei (1 000 + 10 000). Bilanţul, după această operaţie, se prezintă astfel:

Bilanţul la ____________
(lei)
Suma Suma
Activ Pasiv
început sfârşit început sfârşit
Mijloace fixe 100 000 100 000 Capital social 5 400 5 400
Mărfuri Credite bancare pe
200 000 200 000 150 000 150 000
termen lung
25
Casa 1 000 11 000 Datorii comerciale 175 000 175 000
Cont curent 80 000 70 000 Datorii faţă de buget 50 600 50 600
Total 381 000 381 000 Total 381 000 381 000

2. Operaţii economice care produc modificări numai în pasivul bilanţului, în sensul creşterii unui
post de pasiv concomitent şi la aceiaşi sumă cu micşorarea altui post de pasiv, totalul pasivului
rămânând neschimbat, egalitatea bilanţieră menţinându-se (A = P + X - X).
Operaţia 2. Din contul unui credit bancar primit suplimentar se achită furnizorilor o datorie în
sumă de 20 000 lei, ajunsă la scadenţă.
Operaţia dată determină o scădere a unui cont de pasiv (scad datoriile comerciale) şi o creştere a
altui cont de pasiv (cresc datoriile faţă de bancă) concomitent şi cu aceiaşi sumă. Datoriile
comerciale devin 155 000 lei (175 000 – 20 000), iar creditele bancare pe termen lung devin 170
000 lei (150 000 + 20
000). Ca bilanţ la începutul perioadei de gestiune serveşte bilanţul după operaţia precedentă. Bilanţul
după această operaţie, se prezintă astfel:

Bilanţul la ____________
(lei)
Suma Suma
Activ Pasiv
început sfârşit început Sfârşit
Mijloace fixe 100 000 100 000 Capital social 5 400 5 400
Mărfuri Credite bancare pe
200 000 200 000 150 000 170 000
termen lung
Casa 11 000 11 000 Datorii comerciale 175 000 155 000
Cont curent 70 000 70 000 Datorii faţă de buget 50 600 50 600
Total 381 000 381 000 Total 381 000 381 000
3. Operaţii economice care produc modificări în ambele părţi ale bilanţului, în sensul creşterii unui
post de activ concomitent şi la aceiaşi sumă, cu creşterea altui post de pasiv, totalul activului şi
pasivului crescând cu suma respectivă, egalitatea bilanţieră menţinându-se (A + X = P + X).
Operaţia 3. Se cumpără un lot de mărfuri cu plata ulterioară la valoarea de achiziţie de 30 000
lei.
Operaţia dată determină o creştere a unui cont de activ (creşte stocul de mărfuri) şi o creştere
a altui cont de pasiv (creşte datoria faţă de furnizori) concomitent şi cu aceiaşi sumă. Stocul de
mărfuri devine 230 000 lei (200 000 + 30 000), iar datoriile comerciale (faţă de furnizori) devin 185
000 lei (155 000 + 30 000). Ca bilanţ la începutul perioadei de gestiune serveşte bilanţul după
operaţia precedentă. Bilanţul contabil, după această operaţie, se prezintă astfel:

Bilanţul la ____________
(lei)
Suma Suma
Activ Pasiv
început sfârşit început sfârşit
Mijloace fixe 100 000 100 000 Capital social 5 400 5 400
26
Mărfuri Credite bancare pe
200 000 230 000 170 000 170 000
termen lung
Casa 11 000 11 000 Datorii comerciale 155 000 185 000
Cont curent 70 000 70 000 Datorii faţă de buget 50 600 50 600
Total 381 000 411 000 Total 381 000 411 000

4. Operaţii economice care produc modificări în ambele părţi ale bilanţului, în sensul micşorării unui
post de activ şi concomitent şi cu aceiaşi sumă, micşorarea unui post de pasiv, totalul activului şi
pasivului micşorându-se cu suma respectivă, egalitatea bilanţieră menţinându-se (A-X = P-X).
Operaţia 4. Din disponibilul de la contul curent se achită o parte a creditului bancar în sumă de
40 000 lei ajuns la scadenţă.
Operaţia dată determină o scădere de activ (scade disponibilul de la contul curent) şi o scădere de
pasiv (descresc creditele bancare pe termen lung) concomitent şi cu aceiaşi sumă. Disponibilul de la
contul curent devine 30 000 lei (70 000 – 40 000), iar creditele bancare pe termen lung devin 130 00
lei
(170 000 - 40 000). Ca bilanţ la începutul perioadei de gestiune serveşte bilanţul după operaţia
precedentă. Bilanţul după această operaţie, se prezintă astfel:

Bilanţul la ____________
(lei)
Suma Suma
Activ Pasiv
început sfârşit început sfârşit
Mijloace fixe 100 000 100 000 Capital social 5 400 5 400
Mărfuri Credite bancare pe
230 000 230 000 170 000 130 000
termen lung
Casa 11 000 11 000 Datorii comerciale 185 000 185 000
Cont curent 70 000 30 000 Datorii faţă de buget 50 600 50 600
Total 411 000 371 000 Total 411 000 371 000

Privind din punct de vedere al modului cum influenţează posturile şi totalul bilanţului, cele patru tipuri
de operaţii economice se pot grupa în două categorii şi anume:
1. Operaţii economice care produc modificări numai în structura activului şi pasivului fără a
influenţa totalul bilanţului; în această categorie se includ primele două tipuri de operaţii
economice.
2. Operaţii economice care produc modificări atât în structură cât şi în volumul activului şi
pasivului;
în această categorie se includ ultimele două tipuri de operaţii economice.

3.4. Funcţiile bilanţului

Funcţiile de bază ale bilanţului sunt: generalizatoare, informaţională şi analitică.

27
 Funcţia generalizatoare a bilanţului exprimă procesul cunoaşterii contabile şi prelucrării financiare
a datelor contabile ale agentului economic.
În organizarea procesului de cunoaştere contabilă datele referitoare la obiectul studiat parcurg o cale
lungă de la simplu la compus, de la particular la general. În acest sens funcţionează toate elementele
şi instrumentele utilizate prin metoda contabilităţii. Bilanţul, constituind ultima etapă a acestui itinerar,
reflectă toate calităţile contabilităţii în partida dublă. În bilanţ se transpun datele din fiecare cont, ceea
ce permite contabilizarea tuturor activelor şi pasivelor entității.
Funcţia informaţională este determinată de rolul bilanţului în sistemul contabil informaţional, fiind
asigurată datorită indicatorilor conţinuţi în acesta şi, în primul rînd, reflectării datelor privind
mijloacele şi sursele de formare a acestora care sunt atît de necesare conducerii entității. Datorită
naturii sintetice şi generalizatoare datele din bilanţul prezintă integral situaţia agentului economic în
momentul respectiv, dau posibilitate de a înţelege modul de asigurare a gestiunii economice.
Conform datelor din bilanţ se creează imaginea despre mărimea şi structura patrimoniului entității ,
gradul de finanţare a acestuia din mijloacele proprii şi sursele împrumutate, ponderea posturilor de
activ şi pasiv în volumul total, despre faptul, dacă anul de gestiune pe care a fost întocmit bilanţul s-a
încheiat cu profit sau pierderi etc. Obţinînd astfel de date din bilanţ, conducerea agentului economic
poate lua decizii importante în ce priveşte lichidarea neajunsurilor şi dezvoltarea aspectelor pozitive
ale activităţii sale. Această funcţie a bilanţului iese din cadrul activităţii agentului economic. Astfel,
în baza datelor bilanţului, banca determină situaţia financiară a entității, căreia prevede să-i acorde
credit.
Toate datele din bilanţ, datorită naturii sale sintetice, reprezintă indicatori economici şi financiari care
pot fi utilizaţi în procesul gestionării. Pentru ca bilanţul să-şi poată realiza funcţia sa informaţională,
datele lui trebuie să corespundă multor cerinţe, şi anume să fie reale, obiective şi exacte, comparabile
etc.
Funcţia analitică constituie o continuare şi aprofundare a funcţiei informaţionale. Ea se bazează pe
constatarea factorilor care influenţează indicatorii bilanţului, stabilirea valorii acestei influenţe.
Această funcţie se exprimă şi se realizează prin verificarea diverselor interconexiuni care trebuie să
fie asigurate între datele bilanţului propriu-zis, capitolele şi posturile acestuia sau între bilanţ şi
anexele lui ori alte formulare de situații financiare.
Funcţia analitică este importantă în procesul gestionării entității . În acest sens ea se concretizează în
notele la situațiile financiare în care se analizează toţi indicatorii economici şi financiari şi factorii
care au influenţat pozitiv sau negativ asupra nivelului acestora. De exemplu, cu ajutorul datelor din
bilanţ se determină solvabilitatea (lichiditatea) entității - unul dintre cei mai importanţi indicatori care
reflectă situaţia financiară a acesteia, În acest scop, de exemplu, din totalul activelor pe termen scurt
se scade totalul datoriilor pe termen scurt.

28
 Tema 4: Contul contabil şi dubla înregistrare

4.1. Definiţia, forma şi structura contului contabil.

4.2. Dubla înregiatrare. Esenţa şi importanţa ei pentru control.
4.3. Formul ele contabile.
4.4. Evidenţa analitică şi sintetică.
4.5. Interelaţia dintre conturi şi bilanț.
4.6. Planul de conturi contabile.
4.7. Balaţele de verificare, felurile, conţinutul şi structura lor.

-1-
Bilanțul reflectă mărimea valorică a A şi P entității la o anumită dată, modificările curente care au
loc sub influenţa operaţiilor economice în structura A şi P nu se oglindesc în bilanț. Pentru
reflectarea acestor modificări în contabilitate se foloseşte un procedeu specific denumit cont
contabil.
Cu ajutorul contului se înregistrează şi se controlează mărimea iniţială, mişcarea (creşterea sau
descreşterea) şi mărimea finală pentru fiecare fel de active sau pasive. Pentru fiecare din acestea
se deschide un cont separat. De exemplu, pentru evidenţa mijloacelor fixe se deschide contul
„mijloace fixe”, pentru materiale – contul „materiale”, pentru mijloace băneşti – contul „casa”,
„cont curent în valută naţională”, „cont curent în valută străină”, etc.
Înregistrările în conturi se efectuiază în expresie valorică (uneori şi în formă naturală) în baza
datelor, documentelor şi actelor justificative.
Definiţie: Contul contabil (c.c) reprezintă un procedeu de înregistrare curentă , grupare
ordonată şi control operativ a existenţei şi mişcării activelor şi pasivelor entității într-o perioadă
de gestiune (lună, trimestru, an).
În Republica Moldova se foloseşte un sistem unic obligatoriu pentru toţi agenţii economici,
indiferent de forma de proprietate, apartenenţa ramurală sau forma organizatorico-juridică.
Fiecare cont are următoarele elemente structurale:
1) Titlul (sau denumirea contului),
2) Debitul şi Creditul contului,
3) Rulajul contului, 4) Soldul contului
1) Titlul contului arată denumirea elementului patrimonial (A sau P), (venit sau cheltuieli) pentru
care va fi deschis contul respectiv şi a cărui evidenţă o ţinem. De ex: evidenţa mijloacelor fixe se
ţine cu ajutorul contului „Mijloace fixe”. În afară de titlu fiecare cont are şi un simbol cifric sau
cont care înlesneşte munca practică de evidenţă.
În Republica Moldova titlurile şi simbolurile conturilor sunt unice pentru toţi agenţii
economici. De exemplu: contul „mijloace fixe”, are simbolul 123 „Mijloace fixe”, 241
„Casa”, 311 „Capital social”.
2) Debitul şi Creditul contului reprezintă cele două părţi ale contului cu ajutorul cărora se
înregistrează şi se sistematizează informaţia privind existenţa şi mişcarea mijloacelor economice
şi sursele de provenienţă a acestora.
29
 Schematic contul reprezintă:
Debit Credit
Dt Ct

De aici provine şi noţiunea de a debita şi a credita.

A debita un cont – reprezintă înregistrarea unei sume în debitul contului.
A credita un cont – reprezintă înregistrarea unei sume în creditul contului.
3) Rulajul contului reprezintă totalul sumelor înregistrate în Dt sau Ct unui cont într-o
perioadă de gestiune.Suma rulajului debitor arată totalurile sumelor care sunt înregistrate în Dt-ul
contului şi rulajul creditor – sumele operaţiilor ce au loc în Ct-ul contului.
4) Soldul unui cont reprezintă mărimea elementului patrimonial reflectat pe contul
respectiv la o anumită dată, de regulă la sfîrşitul perioadei de gestiune. Soldurile se calculează ca
diferenţă dintre totalurile sumelor înregistrate în Dt şi Ct contului.
Soldul poate fi debitor cînd sumele reflectate în debit le depăşesc pe cele reflectate în credit şi
soldul poate fi creditor cind sumele reflectaet în credit le depăşesc pe cele reflectate în debit.
În cazul cîn sumele în debit şi credit coincid contul nu are sold şi se numeşte cont balansat sau
soldat.
Deosebim în dependenţă de momentul calculării:
1) Sold iniţial – este soldul ce arată mărimea elementului patrimonial înregistrat în conturi
la începutul perioadei de gestiune.
2) Sold final – este mărimea mărimea elementului patrimonial înregistrat în conturi la
finele perioadei de gestiune.
(A) Sold final = Sold iniţial + Rulajul pe debit – Rulajul pe credit (dacă contul este activ)
(B) Sold final = Sold iniţial + Rulajul pe credit – Rulajul pe debit (dacă contul este pasiv)

De aici deosebim conturi de A şi P.

1) Conturi de A – sunt destinate pentru evidenţa activelor întreprinderii.
2) Conturi de P – sunt destinate pentru evidenţa pasivelor.
Conţinutul Dt şi Ct a contului de A şi P e diferit. În conturile de A debitul serveşte pentru
înregistrarea soldurilor (iniţial şi final) şi a creşterilor, iar în Ct pentru reflectarea descreşterilor.
Contul de A poate fi prezentat prin forma:
241 „Casa”
Dt Ct
Suma
Si 50 lei
1) 1000 lei 1) 1000 lei
Rulaj debitor 1000 lei Rulaj creditor 1000 lei
Sf =(50+1000-1000) 50 lei

30
 În conturile de pasiv, Dt serveşte pentru reflectarea descreşterilor iar în credit se arată soldul iniţial
şi final şi mărimile acestui fond.
Contul de P.
311„Capital social”
Dt Ct
Si ( Sold iniţial)

Rulaj debitor Rulaj creditor

Sold final (Sf)

- 2-
Fiecare operaţie economică provoacă modificări simultane şi cu aceeaşi sumă a cel puţin 2 posturi
din bilanţ.
În funcţie de conţinutul economic şi natura operaţiilor, schimbările se produc numai într-o parte a
Bilanțului (A sau P) sau în ambele părţi. Aceste se reflectă în contabilitate cu ajutorul procedeului de
dublă înregistrare.
Definiţie : Dubla înregistrare reprezintă un procedeu de reflectare concomitentă şi cu aceeaşi
sumă în Dt unui cont şi în Ct altui cont a unei operații economice. Acest procedeu e specific doar
metodei contabilitățiiţii, el nu se întîlneşte la alte forme de evidenţă ec-că şi nici la alte componente
a sistemelor informaţionale ec-ce.
Necesitatea folosirii dublei înregistrări e condiţionată cu schimbarea formei mijl. ec-ce în procesul
circuitului lor. Fiecare operaţie apărută în acest proces duce la trecerea valorii dintr-o formă în alta.
În procesul de aprovizionare forma iniţială a valorii (banii) se transformă în stocuri sau valori
materiale (suma rămîne aceeaşi).
În procesul de producţie resursele materiale primesc forma de produse finite.
În procesul de desfacere a producţiei finite îşi schimbă forma în mijloace băneşti. În rezultatul
acestor operaţiuni ec-ce mărimea valorii nu se schimbă de aceea şi sumele reflectate în conturi trebuie
să fie identice pe un cont se înregistrează forma iniţială a valorii iar pe altul forma finală.
Înregistrarea are o importanţă mare pentru control. Cu ajutorul ei se verifică corectitudinea
înregistrărilor efectuate în conturi, se asigură identitatea totalurilor rulajelor debitoare şi creditoare (la
nivelul întreprinderii) şi prin urmare asigură identitatea permanentă dintre activul şi pasivul bilanţului.
Folosirea dublei înregistrări duce la stabilirea unor releţii strînse şi reciproce între conturi.
Legătura reciprocă între Dt unui cont şi Ct altui cont poartă denumirea de corespondenţa
conturilor, iar conturile înre care se stabileşte o astfel de legătură se numesc conturi corespondente.
Corespondenţa conturilor se stabileşte pentru fiecare operaţie ec-că în Planul de conturi contabile
şi e unică pentru toţi ag. ec-ci. În dependenţă de modificările bilanţiere (4) produse de operaţiile ec-
ce, corespondenţa conturilor se poate stabili:
- numai între conturi de activ, în acest caz participă numai conturile de activ.
- numai între conturi de pasiv cu schimbări doar în pasivul bilanţului.
- între conturi de A şi P cînd se produc modificări şi cu aceeaşi sumă în ambele părţi ale
bilanţului contabil.

31
 Ex: din contul curent s-au transferat în casă 1200 lei. Această operaţie produce schimbări doar
în activul bilanțului şi stabileşte corespondenţa între contul „Casa” şi suma se înregistrează în debitul
acestui cont, iar contul curent în valută națională scadela la aceeaşi sumă şi se înregistrează în creditul
acestui cont.

-3-
Formula contabilă reprezintă forma de prezentare grafică a fiecărei operaţii ec-ce în conturile
corespondente în baza dublei înregistrări sub formă de egalitate valorică. Ea conţine următoarele părţi
componente:
1) Denumirea contului corespondent debitor
2) Denumirea contului corespondent creditor
3) Mărimea valorică (suma operaţiei)
În formulala contabilă contul debitor se arată în partea stîngă sau de sus, iar cel creditor în dreapta sau
jos.
Ex: Din „contul curent” s-a ridicat numerar în „casierie” 1200 lei
Dt 241 „Casa” – 1200 lei
Ct 242 „Cont curent în monedă națională” – 1200 lei
Formulele contabile se întocmesc pentru fiecare operaţie economică că în baza documentelor
justificative. La activitatea practică de evidenţă se foloseşte un nr. mare de diferite formule contabile
care se clasifică după următoarele criterii:
1) în raport cu nr. conturilor corespondente;
2) după modul de înregistrare a sumelor.
După criteriul (1) se deosebesc 2 tipuri de f-le contabile: a) f-le
contabile simple;
b) f-le contabile compuse.
Formula contabilă simplă e aceea în care un singur cont se debitează și un singur cont se creditează,
ea e specifică operaţiunilor ec-ce care afectează simultan doar 2 elemente patrimoniale.
Ex: La contul curent s-a încasat un credit bancar pe termen scurt în sumă de 50000 lei. Această
operaţie afectează numai 2 posturi din bilanţ:
- unul este din activul bilanţului- „cont curent” 242;
- iar alt cont este din pasivul bilanţului – „credite bancare pe TS” 511. Dt
242 Ct 511 - 50000 lei.
Formula contabilă compusă e aceea în care un singur cont se debitează, iar 2 sau mai multe conturi
se creditează sau invers. Ea e specifică operaţiunilor ec-ce care produc schimbări concomitente în mai
mult de 2-ă elemente patrimoniale.
Ex: La „contul curent” s-au încasat 30000 lei inclusiv de la cumpărători 20000 lei şi de la bancă
sub formă de credit în sumă de 10000 lei. Participă 3 conturi:
1) contul curent 242 (Dt)
2) cumpărătorii şi clienţii 221 „creanţe comerciale” (Ct) 3) „Creditele bancare”
511 (Ct)
F-la contabilă:
Dt 242 – 30000
Ct 221 – 20000
32
Ct 511 – 10000
După modul de înregistrare a sumelor f-le contabile se împart în:
1) în f-le contabile curente sau cu înregistrarea sumelor în negru (stilou negru) 2) f-le
contabile de stornare (lichidare) sau cu scrierea în stilou roşu.
F-le contabile curente se folosesc pentru reflectarea operaţiilor ec-ce obişnuite sau ordinare. În
aceste formule sumele se înregistrează în negru şi se iau în calcul cu semnul „+” la determinarea
rulajelor debitoare şi creditoare ale conturilor contabile.
F-le contabile de stornare se bazează pe folosirea numerilor negative în aceste formule înscrierea
sumelor se face în roşu sau în paranteze. La calcularea rulajelor Dt şi Ct aceste sume se scad. F-le
contabile de stornare se folosesc pentru corectarea formulelor contabile greşite. În acest scop formula
contabilă greşită se repetă însă cu înregistrarea sumei în roşu, obţinîndu-se în aşa fel anularea ei, apoi
se întocmeşte formula contabilă corectă.
Ex: Operaţia de procurare a materialelor de la furnizori în sumă de 3000 lei a fost întocmită greşit
prin următoarea corespondenţă a conturilor:
Dt 241 „Casa” – 3000 lei
Ct 221 „Creanțe comerciale” – 3000 lei
Corectarea acestei formule se efectuiază astfel: a)
stornăm această sumă (în roşu): Dt 241 – (3000)
lei
Ct 221 – (3000) lei
b) se scrie formula contabilă corectă: Dt
211 – 3000 lei Ct 521 – 3000 lei.
F-le contabile se înregistrează în documente sau în registre. Operaţia de înrtegistrare a formulei
contabile pe documente poartă denumirea de înregistrare a operaţiei ec-ce. Fiecărei operaţii i se
atribuie un nr. la care se înregistrează ulterior în contab. curentă.
F-le contabile înscrise în documente se grupează şi se reflectă în registre în ordine cronologică şi
în mod sistematic. Înregistrarea cronologică reprezintă reflectarea operaţiunilor în ordinea efectuării
lor. În practica de evidenţă acestă grupare se efectuiază într-un registru care poartă denumirea „Jurnal
de înregistrare a operaţiilor ec-ce”. Acest registru se întocmeşte lunar în baza documentelor
justificative şi are următoarea formă:
Nr. de Conţinutul operaţiilor ec-ce Suma Corespondenţa conturilor
ordine Lei
Dt Ct
1 2 3 4 5

Înregistrarea sistematică se caracterizează prin gruparea operaţiilor ec-ce pe conturi după

conţinutul lor ec-ic indiferent de data efectuării acestora.
Ex: Operaţiile se grupează pe intrări şi ieşiri de mijloace fixe, materiale, decontări cu fondatori,
etc. Această grupare se se efectuiază în situaţii, jurnale, „Cartea mare”, şi se foloseşte pentru calcularea
indicaţiilor activităţii economico-financiare a întreprinderii. Înregistrările cronologice şi sistematice
se pot efectua separat sau concomitent într-un registru mixt.

33
 -4-
211 „Materiale”
(cont sintetic)

211.1 211.2 211.3 211.4 211.9

Subcont Subcont Subcont Subcont Subcont

2113.1 2113.2 2113.3 2113.4

Cont analitic Cont analitic Cont analitic Cont analitic

Conturile contabile se folosesc pentru înregistrarea, gruparea şi generalizarea informaţiilor privind

exispenţa şi mişcarea elementelor patrimoniale. După gruparea cu detaliere a datelor se deosebesc 2
categorii de conturi:
1) Conturi sintetice
2) Conturi analitice
Conturile sintetice reflectă mijl., surse şi procese ec-ce grupate după caracteristicele lor generale.
De ex: Contul sintetic „Mijloace fixe” – cont 123 cuprinde toate categoriile de mijloace fixe aflate
în gestiunea înterprinderii. Contul „datorii privind retribuirea muncii” cont 531 caracterizează
angajamentele înterprinderii faţă de toţi salariaţii. Înregistrările în aceste conturi se efectuiază numai
în expresie valorică, soldurile conturilor sintetice se reflectă ca posturi în activul şi pasivul bilanțului,
evidenţa bazată pe conturile sintetice poartă denumirea de evidenţă sintetică. Conturile sintetice sunt
unice şi obligatorii pentru toţi ag. ec.
Conturile analitice sunt destinate pentru evidenţa părţilor componente ale elementelor
patrimoniale reflectate în conturile sintetice. Ele reprezintă o dezvoltare şi adîncire a conturilor
sintetice. Înrtegistrările în aceste conturi se efectuiază atît în formă valorică cît şi în etalon natural sau
de muncă. Fiecare cont sintetic cuprinde cîteva conturi analitice.
Nomenclatura conturilor analitice depinde de particularităţile întreprinderiişi se stabileşte de
fiecare unitate ec-că. De ex: Contul sintetic 211 „ Materiale” la uzina ( de ex ce produce beton) are
aşa conturi analitice ca „Ciment”, „Metal”, etc.
Evidenţa bazată pe conturile analitice poartă denumirea de evidenţă analitică .
Conturile sintetice şi analitice se află în relaţii reciproce şi interdependente care se exprimă în
respectarea următoarelor indentităţi:
1) totalurile soldurilor iniţiale ale conturilor analitice trebuie să fie egale şi au acelaşi sens
(debitor sau creditor) cu soldul iniţial al contului sintetic, deoarece cont. analitic (CA)
numai detaliază soldul contului sintetic (CS).
2) Totalurile rulajelor debitoare şi creditoare ale CA trebuie să fie egale cu rulajele
corespunzătoare ale CS. Această identitate e condiţionată de faptul că în conturile analitice
se înregistrează aceleaşi operaţii şi pe aceeaşi parte ( Dt sau Ct ) ca şi pe CS.
3) Soldurile finale ale CA trebiue să fie egale şi de acelaşi sens ca şi la CS, Deoarece soldurile
finale ale CA se determină după aceleaşi reguli ca şi la soldul final al CS. În parctica de
evidenţă în afară de CA şi CS se folosesc şi subconturile, ce reprezintă o verigă
intermediară între CS şi CA. Cu ajutorul subconturilor se efectuiază o grupare suplimentară
34
 a datelor evidenţei analitice şi se determină indicatorii rapoartelor financiare. Subconturile
sunt prevăzute la majoritatea conturilor sintetice. DE ex: contul 123 „ Mijloace fixe” are 8
subconturi:
123.1 Clădiri
123.2 Construcţii
123.3 Maşini, utilaje, unelte 123.4 Mijloace de transport 123.5 Instrumente și inventar
123.6 Costuri ulterioare aferente obiectelor neînregistrate în bilanț
123.7 Mijloace fixe primite în leasing financiar 123.8 Mijloace fixe promite
în gestiune economică
123.9 Alte mijloace fixe
Denumirile şi simbolurile subconturilor sunt prevăzite în planul de conturi şi recomandate pentru
toţi ag. ec. Totodată întreprinderile pot introduce şi subconturi suplimentare reeşind din
particularităţile activităţii sale ec-ce.

-5-
Conturile contabile se află într-o legătură srînsă şi reciprocă cu Bilanțul. În activul bilanțului se reflectă
mijloacele ec-ce pentru evidenţa curentă a cărora se deschid conturi de activ, în pasivul bilanțului-
sursele de provenienţă a mijloacelor ec-ce care se oglindesc pe conturi de pasiv.
La începutul perioadei de gestiune în baza datelor din bilanț se deschid conturi contabile pentru
fiecare elment bilanţier se deschide un cont separat în care se înregistrează soldul iniţial: - în conturile
de A în Dt, iar în conturile de P în Ct.
Totalul soldurilor iniţiale debitoare ( ale conturilor de A ) trebuie să fie egale cu toatlurile
conturilor creditoare ( ale conturilor de P).
În timpul perioadei de gestiune în conturile conatbile se înregistreză sub dublu aspect operaţiile
ec-ce ( sumele lor ). La sfîrşitul perioadei se determină rulajele DT şi Ct şi se calculează soldurile
finale ale conturilor.
Totalul soldurilor finale Dt trebiue să fie egal cu toatlurile soldurilor finele Ct.
În baza soldurilor finale se întocmeşte bilanțul, la sf. per. de gestiune, în acest scop soldurile
conturilor se reflectă pe posturile corespunzătoare ale Bilanțului.
∑Si Dt = ∑Si Ct
∑R Dt = ∑R Ct
∑Sf Dt = ∑Sf Ct

-6-
Planul de conturi reprezintă o nomenclatură sitematizată de conturi ce reglementează organizarea
contabilităţii întreprinderilor, organizaţiilor, instituţiilor, etc.
În RM se foloseşte un plan de conturi unic şi obligatoriu pentru toţi ag. ec. aprobat de Ministerul
Finaţelor la 29.12.97 cu modifucările și completările ulterioare.
Planul general de conturi contabile este elaborat în baza Standardelor Naţionale de Contabilitate
(SNC) şi a altor acte normative contabile, ţinînd cont de cerinţele de prezentare a informaţiilor în
situaţiile financiare şi necesităţile informaţionale ale entităţii.

35
 Planul general de conturi contabile se extinde asupra entităţilor care ţin contabilitatea în partidă
dublă, cu excepţia entităţilor care aplică Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS), şi
instituţiilor publice.
Planul general de conturi contabile reglementează modul de înregistrare a faptelor economice în
conturi care rezultă din prevederile SNC şi altor acte normative contabile. Înregistrarea faptelor
economice în conturi se efectuează în funcţie de conţinutul economic al acestora, cu respectarea
principiilor, normelor şi politicilor contabile ale entităţii. Planul general de conturi contabile cuprinde
trei capitole:
I. Dispoziţii generale
II. Nomenclatorul conturilor contabile
III. Caracteristica şi modul de aplicare a conturilor contabile
În capitolul I este prezentat modul general de clasificare, funcţionare şi simbolizare a conturilor
contabile.
Capitolul II cuprinde nomenclatorul claselor, grupelor de conturi, conturilor de gradul I
(conturile sintetice) şi conturilor de gradul II (subconturile).
În capitolul III sînt caracterizate clasele, grupele de conturi şi conturile de gradul I şi prezentate
principalele conturi corespondente pe debitul şi creditul fiecărui cont sintetic. Planul general de conturi
contabile cuprinde 9 clase:
1. Active imobilizate
2. Active circulante
3. Capital propriu
4. Datorii pe termen lung
5. Datorii curente
6. Venituri
7. Cheltuieli
8. Conturi de gestiune
9. Conturi extrabilanţiere
Clasele 1-5 cuprind conturile de bilanţ, clasele 6-7 – conturile de rezultate, clasa 8 - conturile de
gestiune şi clasa 9 - conturile extrabilanţiere.
Conturile de bilanţ sînt destinate generalizării informaţiei privind activele, capitalul propriu şi
datoriile entităţii. La data raportării soldurile debitoare sau creditoare ale acestor conturi se iau în
calcul la determinarea indicatorilor din bilanţ.
Conturile de rezultate sînt destinate generalizării informaţiei privind veniturile şi cheltuielile
entităţii. La data raportării rulajele creditoare ale conturilor de venituri şi rulajele debitoare ale
conturilor de cheltuieli se iau în calcul la determinarea indicatorilor din situaţia de profit şi pierdere.
Conturile de gestiune sînt destinate generalizării informaţiei privind costurile de producţie,
adaosul comercial, încasările din vînzarea bunurilor în numerar, costurile refacturate şi alte elemente
contabile cu caracter tranzitoriu. La data raportării conturile de gestiune se închid cu conturile de bilanţ
şi/sau de rezultate.
Conturile extrabilanţiere sînt destinate generalizării informaţiei privind bunurile neînregistrate
în bilanţul entităţii, dar aflate în gestiunea acesteia, creanţele şi datoriile contingente, garanţiile
acordate şi primite, pierderile fiscale şi alte elemente similare.

36
 Conturile din clasele 1-8 funcţionează în partidă dublă, conform căreia înregistrările se
efectuează concomitent în debitul unui cont şi creditul altui cont.
Conturile din clasa 9 funcţionează în partidă simplă, conform căreia înregistrările se efectuează
în debitul sau creditul unui singur cont, fără corespondenţă cu alte conturi. Simbolizarea conturilor are
la bază sistemul zecimal potrivit căruia:
clasele de conturi sînt simbolizate cu o singură cifră de la 1 la 9;
grupele de conturi sînt simbolizate cu două cifre, din care: prima indică codul
(simbolul) clasei în care este inclusă grupa respectivă, iar a doua - numărul grupei;
conturile de gradul I sînt simbolizate cu trei cifre, din care: primele două formează
codul grupei, la care se referă contul respectiv, iar a treia cifră - numărul contului de gradul I;
conturile de gradul II sînt simbolizate cu patru cifre, din care: primele trei cifre indică
codul contului de gradul I, iar a patra cifră - numărul contului de gradul II al contului sintetic
respectiv.
Conturile de gradul I din clasele 1-7 sînt obligatorii pentru toate entităţile, iar conturile de gradul
I din clasele 8-9 şi conturile de gradul II din toate clasele au un caracter de recomandare şi se aplică,
după caz, în funcţie de particularităţile activităţii entităţii şi cerinţele de prezentare a informaţiilor,
precum şi în scopuri de analiză şi control.
Entităţile pot să introducă conturi suplimentare de gradul II în clasele 1-7 şi conturi de gradul I
şi II în clasele 8-9 în conformitate cu necesităţile informaţionale proprii, fără dublarea şi denaturarea
Planului general de conturi contabile.
Planul general de conturi contabile cuprinde conturi de activ şi de pasiv. Conturile din clasele 1,
2, 7 şi 8 (cu excepţia conturilor rectificative) sînt conturi de activ, iar conturile din clasele 3-6 (cu
excepţia conturilor rectificative) sînt conturi de pasiv.
În Planul general de conturi contabile este utilizată terminologia din SNC şi alte acte normative
contabile.
În baza Planului general de conturi contabile entitatea elaborează planul de conturi de lucru care
conţine nomenclatorul integral al conturilor de gradul I şi II necesare pentru ţinerea contabilităţii,
întocmirea situaţiilor financiare şi alte necesităţi informaţionale.

-7-
Contabilitatea ca sursă de informaţie pentru conducerea, organizarea şi desfăşurarea activităţii ec-
ce a întreprinderii trebiue să reflecte realitatea. În acest scop contabilitatea utilizează un instrument
propriu de verificare a respectării conceptelor de bază:
- dubla înregistrare din bilanţ şi dubla înregistrare în conturi, instrument numit balanţă de
verificare.
Balanţele de verificare sunt un procedeu a metodei contabilității de verificare a exactităţii
înregistrate în conturipe baza dublei înregistrări.
Balanţele de verificare se întocmesc la sfîrşitul fiecărei luni în baza lor întocmindu-se bilanțul.
Balanţele de verificare după conturile pe care le cuprind se împart:
a) sintetice;
b) analitice.

37
B de V a CS are următoarea prezentare grafică:
Balanţa de verificare a conturilor sintetice la
data de 31.03.2014 a întreprinderii „Nona”
Simbolul Denumirea Sold iniţial Rulaj Sold final
Contului Contului
Dt Ct Dt Ct Dt Ct
1 2 3 4 5 6 7 8

RDt RCt SfDt SfCt

Total SiDt Si Ct

Avem 3 perechi de egalităţi:

SiDt = SiCt
RDt = RCt
SfDT = SFCt

Balanţa dată se îndeplineşte în baza conturilor sintetice, pentru alcătuirea ei se procedează în

modul următor:
1) la prima pereche de coloane „solduri iniţiale” se trec soldurile iniţiale ale CS şi anume: -
la Dt – soldurile conturilor A, - la Ct – soldurile conturilor P.
2) la II-ua pereche de coloane „rulaj” se înscriu rulajele calculate la conturi în luna curentă,
respectiv rulajele debitoare se trec la Dt , cele creditare – la Ct.
3) La III-ea pereche de coloane „solduri finale” se trec soldurile finale ale conturilor A de la Dt,
a celor de P la Ct.
Principala particularitate a balanţei de verificare constă în aceea că avem 3 perechi de egalităţi:
- prima pereche de totaluri reprezintă bilanţul iniţial sau precedent al unităţii ec-ce, unde
A = P.
- II-ua pereche de totaluri reprezintă rezultatele dublei înregistrări cînd una şi aceeaşi
sumă e arătată odată în Dt unui cont şi Ct altui cont, de aceea totalurile rulajelor
reprezintă una şi aceeaşi sumă.
- A III-a pereche de egalitate reflectă noul bilanţ unde A trebuie să fie egale cu P.
Egalitatea totalurilor ne mărturiseşte că în procesul evidenţei dubla înregistrare a fost folosită
corect. Aşadar balanţa de verificare a CS reprezintă o generalizare a rulajelor şi soldurilor, tuturor
conturilor folositeîn C. fiind destinată pentru:
1) verificarea înregistrării operaţiilor ec-ce.
2) alcătuirea noului bilanţ.
3) Caracteristica generală a stării şi schimbării mijloacelor ec-ce ale întreprinderii.
În scopul verificării justeţei organizării evidenţei , datele balanţelor de verificare a CS se verifică cu
B de V a CA.
Întocmirea B-lor de V analitice constituie un mijloc eficient pentru stabilirea egalităţii dintre
evidenţa analitică şi sintetică. Totodată B-le de V sunt necesare pentru conducerea activităţii ecce a

38
 întreprinderii întrucît prin ele se obţin informaţii detaliate în legătură cu existenţa şi mişcarea
elementelor patrimoniale întreprinderii.
B-le de V analitice se alcătuiesc aparte pe fiecare grupă de CS care reprezintă un CS sau cont de
gradul II. De ex:La contul 211 „Materiale” se alcătuies atîtea B de V cîte conturi de gradul II avem.
Pentru CA se îndeplinesc 2 forme de balanţe sumaro-cantitative:
- Naturală
- Valorică
B-le de V sumaro-cantitative sunt destinate pentru verificarea acelor conturi analitice în care
înscierile operaţiilor ec-ce se produc în acelaşi timp atît în formă naturală cît şi valorică.
Acestă balanţă se prezintă tot sub formă tabelară şi conţine faţă de cea precedentă coloane pentru
cantităţi intrate, ieşite, sold final.
În calitate de exemplu poate servi B-ţa de V a combustibilului.
Balanţa de verificare a CA (combustibilul) la
data de 31.03.2014 a întreprinderii „Nona”

Simb. Denumirea Unit. Preţul Sold iniţial Rulajele Sold final

CA Contului de unitar Q ∑ lei Intrări Ieşiri Q ∑ lei
m-ră
Q ∑ lei Q ∑ lei
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
211.3M Motorina L 1,5 2000 3000 3000 4500 3600 5400 1400 2100
211.3B BenzinăA95 L 2 1500 3000 - - 800 1600 700 1400
211.3U Ulei de auto L 5 200 1000 - - 180 900 20 100
Total X X X 7000 X 4500 X 7900 X 3600

Înscrierile în balanţă se fac în baza borderourilor lunare cumulative despre intrări şi ieşiri. E
necesar de menţionat că B-ţa de V analitocă cu 2 etaloane de evidenţă se foloseşte doar pentru
verificarea conturilor în care se reflectă bunuri ec-ce de natură materială care după funcţia contabilă
stă întodeauna de A şi nu prezintă decît sold Dt.
B-ţa de V valorică se foloseşte pentru verificarea înregistrărilor în acele contuir analitice unde
evidenţa se duce numai în etalon valoric. Aceste contuir în majoritatea lot reflectă diferite decontări
ca decontări cu titularii de avans ( persoanele care pleacă în deplasări), cu bugetul, etc. Această balanţă
după structura ei coincide cu B-ţa Cs numai că în loc de denumirea conturilor se înscrie denumirea
întreprinderilor, organizaţiilor, instituţiilor sau persoanelor fizice activitatea cărora e reflectată de
contul respectiv.
Balanţa de verificare a conturilor analitice privind titularii de avans
(31.03.2014) a întreprinderii „Nona”
Nr. de Denumirea Sold iniţial Rulaj Sold final
evidenţă CA
Dt Ct Dt Ct Dt Ct
1 2 3 4 5 6 7 8
1. Grosu I.A 300 - 150 200 250 -

39
 2. Ciobanu C. I - - 280 280 - -
3. Lungu l.m - 35 - 35 - -
Total 300 35 430 515 250 -

O varietate a B-lor de V sintetice o constituie B-ţa de V în şah, unde se poate urmări activitatea
întreprinderii în perioada gestionară. Ea se întocmeşte în baza corespondenţei conturilor în felul
următor: totalurile rulajelor fiecărui cont în aceeaşi corespondenţă se înscrie la întretăierea coloanei
contului, care se creditează cu rîndul contului care se debitează.

Tema 5: Documentația şi inventarierea – ca procedee ale metodei

contabilităţii

5.1. Noţiunea, funcţiile şi clasificarea documentelor .

5.2. Modul de completare şi prelucrare a documentelor.
5.3. Esenţa, însemnătatea şi tipurile inventarierii.
5.4. Modul de organizare şi efectuare a inventarierii.
5.5. Determinarea rezultatelor inventarierii şi contabilitatea acestora.

5.1. Noţiunea, funcţiile şi clasificarea documentelor

Contabilitatea are sarcina de a urmări, controla şi înregistra situaţia economico-financiară şi

activitatea întreprinderilor. Fiecare operaţie economică este perfectată printr-un document
corespunzător care serveşte drept bază pentru efectuarea înregistrărilor în contabilitate. În contabilitate
există o regulă de bază „nu există document - nu există înregistrare".
Cuvîntul „document" (din limba latină documentam) înseamnă certificat, dovadă.
40
 Documentul este un certificat (act) scris privind efectuarea operaţiunii economice întocmit în modul
stabilit care îi atribuie putere juridică sau dreptul la efectuarea acesteia. Acesta consemnează cifric şi
letric, în etalon natural, bănesc sau de muncă, de regulă în momentul şi la locul înfăptuirii lor,
operaţiile economico-financiare precum şi serveşte ca bază a înregistrării lor în contabilitate. De
regulă, documentul contabil se pregăteşte pe un formular de modelul stabilit, executat prin metoda
tipografică.
Documentaţia, ca procedeu al metodei contabilităţii, reprezintă procesul de culegere şi consemnare
în documente a datelor privitoare la operaţiile economice dintr-o întreprindere, în momentul şi la locul
efectuării lor.
Documentele îndeplinesc următoarele funcţii:
a) funcţia de consemnare, letrică şi cifrică, cantitativă şi valorică a operaţiilor economice
efectuate în cadrul întreprinderii;
b) funcţia de acte justificative (funcţia juridică) care stau la baza înregistrării în contabilitatea
curentă a operaţiilor economice consemnate în ele şi pot fi folosite ca mijloace de probă în justiţie,
pentru stabilirea adevărului şi servesc ca bază în cercetarea organelor judiciare.
c) funcţia informativă întrucît datele conţinute de documente constituie izvorul informaţiilor
operative, contabile şi statistice;
d) exercitarea controlului economic şi financiar pentru apărarea integrităţii patrimoniului. Cu
ajutorul documentelor se poate urmări activitatea economică şi financiară a întreprinderii în cele mai
mici detalii.
e) funcţia de asigurare a integrităţii patrimoniale, atît din punct de vedere al existenţei bunurilor
economice, naşterii drepturilor şi obligaţiilor etc, cît şi din punct de vedere al responsabilităţii
administrării patrimoniului.
f) funcţia de calculaţie, ce permite calculul consumurilor de producţie, costurilor, cheltuielilor şi
veniturilor şi al rezultatelor financiare.
Modul de întocmire şi reflectare în contabilitate, de primire şi de păstrare a documentelor primare
este determinat de Legea contabilităţii. In funcţie de natura operaţiunii economice şi destinaţia
documentelor, elementele acestora pot să difere, însă unele elemente sunt obligatorii. Elementele
obligatorii ale documentelor primare sunt:
a) denumirea şi numărul documentului;
b) data întocmirii documentului;
c) denumirea, adresa, IDNO (codul fiscal) al entităţii în numele căreia este întocmit
documentul;
d) denumirea, adresa, IDNO (codul fiscal) al destinatarului documentului, iar pentru
persoanele fizice - codul personal;
e) conţinutul faptelor economice;
f) etaloanele cantitative şi valorice în care sînt exprimate faptele economice;
g) funcţia, numele, prenumele şi semnătura, inclusiv digitală, a persoanelor responsabile de
efectuarea şi înregistrarea faptelor economice.
Entitatea utilizează formulare tipizate de documente primare, aprobate de Ministerul Finanţelor. În
lipsa formularelor tipizate sau dacă acestea nu satisfac necesităţile entităţii, entitatea elaborează şi
utilizează formulare de documente, aprobate de conducerea ei, însă cu respectarea cerinţelor stabilite
în Legea contabilităţii.
41
Documentele primare întocmite pe suport de hîrtie sau în formă electronică au aceeaşi putere juridică.
Documentele primare primite de entitate într-o limbă străină, alta decît cea engleză şi rusă, vor fi
traduse în limba de stat, cu expunerea tranzacţiei respective.
Documentele de casă, bancare şi de decontare, datoriile financiare, comerciale şi calculate pot fi
semnate unipersonal de conducătorul entităţii ori de două persoane cu drept de semnătură: prima
semnătură aparţine conducătorului sau altei persoane împuternicite, a doua - contabilului-şef sau altei
persoane împuternicite. Semnăturile pe documentele menţionate, după caz, se confirmă prin aplicarea
ştampilei entităţii respective. În lipsa funcţiei de contabil-şef, ambele semnături pe documentele
menţionate se aplică de conducătorul entităţii respective sau de alte persoane împuternicite.
Corectări în documentele primare care justifică operaţiunile de casă, bancare, de livrare şi achiziţie
a bunurilor economice şi a serviciilor nu se admit.
În practica de evidenţă se utilizează un nr. mare de diverse documente, care pot fi clasificate după
următoarele criterii:
- locul de întocmire (referitor la întreprindere);
- conţinut;
- destinaţie;
- volum (gradul de cuprindere a datelor);
- modul de întocmire;
- modul de utilizare (ordinare şi cu regim special).
După locul de întocmire, documentele se subdivizează în interne şi externe.
Documentele interne se întocmesc în cadrul întreprinderii de către colaboratorii şi
administratorii acesteia. Acestea cuprind dispoziţiile de încasare şi de plată, borderourile de plată a
salariilor, foile de parcurs etc. Documentele externe sunt documentele intrate de la alte unităţi sau
persoane juridice şi fizice
(facturile fiscale, facturile de expediţie, buletinele medicale, documentele judiciare şi titlurile
executorii etc).
După conţinutul operaţiunilor economice, documentele se împart în documente monetare,
materiale şi de decontare.
Documentele monetare se utilizează pentru întocmirea operaţiunilor cu mijloace băneşti.
Acestea cuprind cecurile bancare, dispoziţiile de încasare.
Documentele materiale se consideră acelea prin care se întocmesc operaţiunile privind
mişcarea activelor materiale pe termen lung, stocurilor de mărfuri şi materiale. Acestea cuprind actul
de primirepredare a mijloacelor fixe, procesul-verbal de lichidare a mijloacelor fixe, factura fiscală,
bonurile de primire şi bonurile de consum.
Documentele de decontare se utilizează pentru întocmirea operaţiunilor de decontare dintre
întreprinderi şi alte persoane. Acestea cuprind ordinul de plată, cererea de plată, lista de plată etc.
După destinaţie se disting 4 grupe de documente: de dispoziţie, executorii (justificative),
justificative - de dispoziţie, de perfectare contabilă.
Documentele de dispoziţie sunt documentele care conţin un ordin, dispoziţie de efectuare a
unei acţiuni economice determinate (de exemplu, procura de primire a bunurilor materiale pentru
întreprindere, ordinul de livrare a materialelor, dispoziţia de plată, cecul pentru primirea banilor din
bancă). în conformitate cu principiile de documentare stabilite, acestea conţin doar semnătura

42
persoanei care sancţionează efectuarea operaţiunii, ceea ce constituie primul criteriu obligatoriu al
documentului de dispoziţie.
Documentele executorii (justificative) confirmă efectuarea operaţiunii economice (de
exemplu, gestionarul a primit bunuri materiale şi mărfuri, mijloace băneşti оn numerar). Astfel,
documentul justificativ confirmă efectuarea operaţiunii şi constituie forma primară de reflectare şi
control al operaţiunii economice.
Deosebirea radicală a documentelor executive (justificative) de cele de dispoziţie constă în faptul că
documentele justificative confirmă evenimentele produse de facto, iar cele de dispoziţie iniţiază
survenirea evenimentului. Documentele justificative - de dispoziţie (combinate) îmbină ambele
funcţii. De exemplu, conducătorul semnează factura fiscală pentru livrarea producţiei şi prin aceiaşi
factură magazionerul justifică transmiterea acestora cumpărătorului. Ordinul de plată conţine
dispoziţia de eliberare a banilor şi confirmă primirea banilor (executarea operaţiunii). în primul caz
dispoziţia de casă joacă rolul de document de dispoziţie, în cel de-al doilea caz - de document
justificativ, întrucît prin acesta se justifică casierul.
Documentele de perfectare contabilă se întocmesc exclusiv în scopuri metodologice în baza
documentelor de primele trei tipuri. Un atare document poate fi calcularea sumei uzurii mijloacelor
fixe.
Această mărime reprezintă o operaţiune care necesită înregistrarea în contabilitate, însă aceasta nu se
fixează nici în documentul de dispoziţie, nici în documentul executiv. In scopul confirmării acestui
fapt, conform metodologiei utilizate, contabilul întocmeşte un calcul special care trebuie să fie semnat
de el.
După volumul (gradul de cuprindere) informaţiei, documentele se subdivizează în unice şi
cumulative.
Documentele unice servesc pentru întocmirea şi reflectarea unei operaţiuni economice. Aceste
documente se întocmesc în momentul efectuării operaţiunii (de exemplu, factura de eliberare a
materialelor de la depozit, dispoziţiile de încasare şi plată etc).
Documentele cumulative se utilizează pentru întocmirea cîtorva operaţiuni omogene, pe
măsura efectuării acestora în cursul unei perioade determinate (de exemplu în cursul săptămînii,
decadei, lunii).
Documentele cumulative cuprind fişa-limită pentru ridicarea materialelor - un document care
reflectă eliberarea multiplă a materialelor de la depozit оn secţie, fişa de ridicare a materialelor etc.
După modul de întocmire (completare) documentele se оmpart în documente întocmite
manual sau automatizat. оn prezent multe documente se completează manual, deşi au apărut condiţii
pentru оnregistrarea automată a datelor primare.
După modul de utilizare, documentele se subdivizează în documente ordinare şi cu regim
special.
Documentele ordinare se execută în tipografie şi se vînd fără înregistrare. Aceasta se referă
la majoritatea documentelor primare.
Formularele documentelor cu regim special se tipăresc pe hîrtie specială în mod centralizat,
au serie şi număr şi se supun unei înregistrări speciale în cazul vînzării şi cumpărării. Documentele cu
regim special sunt prevăzute pentru întocmirea operaţiunilor privind ieşirea bunurilor, calcularea taxei
pe valoarea adăugată (facturile fiscale etc). Pe formularele cu regim special întocmite cu greşeli,
ştersături, corectări nestipulate şi alte înscrieri nepermise se face menţiunea „ANULAT". Pentru
43
formularele anulate se оntocmeşte un registru care se prezintă persoanei responsabile pentru evidenţa,
păstrarea şi eliberarea formularelor cu anexarea acestor formulare. Ulterior acestea se exclud din
evidenţă conform modului de contabilizare, eliberare, păstrare şi utilizare a formularelor-tip de
documente cu regim special primar stabilit de instrucţiune.

5.2. Modul de completare şi prelucrare a documentelor

In vederea organizării corecte a contabilizării şi reflectării oportune a operaţiunilor economice

оn conturi este necesar a respecta riguros cerinţele privind оntocmirea documentelor.
Prevederile de bază referitoare la documentele contabile sunt prezentate оn art. 16 din Legea
contabilităţii.
Documentul primar trebuie să fie întocmit în cazul efectuării operaţiunii economice, iar dacă
aceasta nu este posibil – nemijlocit după terminarea acesteia.
Documentele se оntocmesc de persoane responsabile оn termene determinate оn conformitate
cu regulile şi cerinţele stabilite, asigurînd valoarea juridică integrală a acestora. Etapa întocmirii
documentelor prevede alegerea formularelor, documentelor primare sau a altor purtători de informaţie
contabilă pentru fiecare obiect contabil, alegerea mijloacelor şi proceselor de оntocmire a
documentelor, stabilirea componenţei persoanelor responsabile de оntocmirea corectă şi oportună a
unor sau altor documente primare.
Documentele primare intrate оn contabilitate, urmează a fi verificate оn mod obligatoriu: după
conţinut; după formă, aritmetic.
Verificarea documentelor după conţinut constă оn clarificarea respectării regulilor de efectuare
a operaţiunii economice, corespunderii normelor, oportunităţii economice a acestora, respectării
legilor оn vigoare etc.
Verificarea documentelor după formă au drept scop de a stabili plenitudinea completării
elementelor obligatorii, existenţa semnăturilor corespunzătoare, claritatea reflectării esenţei
operaţiunii consemnate, corectitudinea indicării datei оntocmirii documentului etc.
Dacă în procesul primirii documentelor, verificării veridicităţii acestora se constată
inexactităţi, lipsa plenitudinii completării unor elemente distincte, greşeli intenţionate şi
neintenţionate, cazuri de abuz, acestea se оntorc pentru prelucrare şi corectare. Verificarea aritmetică
(cifrică) constă оn stabilirea corectitudinii calculelor, taxării documentelor.
Greşelile în documentele primare întocmite manual (cu excepţia documentelor de casă şi
bancare ) se corectează în felul următor:
- se taie cu o linie subţire textul greşit sau suma astfel ca acesta să poată fi citit;
- se aplică semnătura sub textul corectat (sau suma);
- pe cîmpurile rîndului respectiv se face menţiunea corectat cu semnătura persoanelor care au semnat
anterior documentul sau se confirmă prin semnătura persoanei care a efectuat corectarea, indicîndu-
se data corectării.
Apoi documentele se prelucrează şi se înregistrează. Prelucrarea datelor reprezintă
transformarea informaţiei primare prin operaţiuni logice în scopul obţinerii indicatorilor centralizatori
şi generalizatori despre obiectele contabile. Procesul de prelucrare a documentelor оn contabilitate
cuprinde patru etape: 1. taxarea;
44
2. gruparea;
3. simbolizarea;
4. înregistrarea documentelor оn sistemul informaţional contabil.
Taxarea (sau evaluarea) prevede transformarea etaloanelor naturale şi de muncă оntr-un etalon
bănesc generalizator. De regulă, această procedură se efectuează оn documentul primar propriu-zis
prin оnmulţirea cantităţii bunurilor materiale (kg,m,t) cu preţul unităţii. Dacă documentul conţine
etalonul de muncă exprimat оn unitatea de timp (zile, ore), mărimea acestuia se оnmulţeşte cu
retribuţia tarifară a unităţii de timp.
Următoarea etapă a prelucrării contabile a documentelor este gruparea. În acest caz
documentele se selectează după criteriul omogen al operaţiunii economice. Caracterul grupării este
condiţionat de scopul obţinerii informaţiei оn baza documentelor primare. Astfel, documentele de
intrare a materialelor pot fi grupate pe depozite, tipuri de materiale, surse de intrare etc, iar cele de
ieşire – pe denumiri şi direcţii de utilizare.
Simbolizarea (cotarea) reprezintă indicarea оn documentul primar a conturilor corespondente
care rezultă din conţinutul operaţiunii economice concrete. De regulă, acest lucru оl efectuează
contabilul care activează pe un sector concret al procesului contabil ( evidenţa materialelor, salariilor,
consumurilor de producţie etc). Înregistrarea documentelor оn sistemul contabil prevede reflectarea
operaţiunilor economice оn registrele contabile.
Operaţiunile economice se acumulează оn registrele contabilităţii sintetice (numărul
operaţiunii, suma), apoi se оnregistrează оn registrele contabilităţii analitice.

5.3. Esenţa, insemnătatea şi tipurile inventarierii

Inventarierea (din limba latină opis) constă in verificarea faptică a diferitor elemente
existente şi a stării patrimoniale şi confruntarea ulterioară a datelor obţinute cu cele contabile. in
prezent la intreprinderi au apărut noi obiecte (valori economice), care nu imbracă fizic formă ,naturală
şi materială, insă de asemenea sunt supuse inventarierii.
Ea permite a lua in considerare acele fenomene care nu se reflectă in documentele primare,
intrucat nu se supun contabilizării cotidiene. Acestea sunt pierderile (scăzămintele) apărute ca urmare
a proprietăţilor fizico-chimice care determină uscarea, evaporarea, imprăştierea etc., inexactităţile la
recepţionarea şi eliberarea bunurilor (eroare de măsurare, eroare de calcul, lipsă la cantar, resortare),
erorile contabile (in calcule la reflectarea incorectă a datelor documentare in conturi), delapidări,
sustrageri, inşelare la cantar, inşelare la măsurare, inşelare la socotit.
Scopul inventarierii este asigurarea veridicităţii şi plenitudinii datelor contabile.
Inventarierea se efectuează in conformitate cu art.40 din Legea contabilităţii cu modificările
introduse prin Regulamentul privind inventarierea.
Inventarierea se efectuează in mod obligatoriu in termenele stabilite, in cazul schimbării
gestionarilor- in ziua primirii-predării bunurilor (dosarelor). În afară de aceasta, inventarierea se
efectuează: - in caz de furt, delapidare, jafuri sau abuz, precum şi in caz de deteriorare a bunurilor -
imediat după depistarea acestor cazuri;
- in urma incendiului sau calamităţilor naturale (inundaţii, cutremur de pămant etc.)
- imediat după stingerea incendiului sau după incetarea calamităţii naturale;
45
- in cazul reorganizării, divizării sau lichidării intreprinderii (agentului economic);
- la solicitarea organelor de control.
După sfera de cuprindere inventarierea poate fi completă (generală) sau parţială.
Inventarierea completă (generală) se extinde in acelaşi interval de timp asupra tuturor
tipurilor de bunuri şi a stării decontărilor, oferind posibilitatea unei confruntări complete şi
multilaterale a datelor contabilităţii cu realitatea. Aceasta se efectuează, de regulă, numai la anului in
scopul asigurării plenitudinii reflectării tuturor operaţiunilor economice in raportul anual.
Inventarierea parţială are ca obiect constatarea existenţei numai pentru anumite tipuri de
bunuri materiale şi mijloace băneşti in funcţie de locurile de păstrare, de exemplu, inventarierea
stocurilor de materiale sau mărfuri aflate in gestiuni separate, inventarierea mijloacelor băneşti in
casierie.
După modul de efectuare şi caracterul inventarierii, inventarierile pot fi planificate (anunţate,
fixate), neplanificate (inopinate) şi de lichidare.
Inventarierile planificate (anunţate, fixate) se efectuează conform graficului intocmit in prealabil.
Acestea cuprind şi inventarierile anuale care au o mare importanţă pentru intreprinderi. Inventarierile
planificate sunt stabilite şi prevăzute in planul de inventariere intocmit conducător şi politica de
contabilitate a intreprinderii.
Inventarierile neplanificate (inopinate) se efectuează după caz, la dispoziţia sau solicitarea
administratorului, proprietarului, organelor control şi juridice in cazul calamităţilor naturale, la
reevaluarea bunurilor, la semnalele personalului, la depistarea unor operaţiuni economice dubioase
etc.
Inventarierile de lichidare sunt legate de inchiderea intreprinderii, firmei şi au o mare
insemnătate in legătură cu faptul că intreprinderea lichidată are, de regulă, datorii care trebuie achitate.
După volumul totalităţii obiectelor de contabilitate se distinge inventarierea totală şi selectivă (prin
sondaj). Inventariere totală se consideră inventarierea, in cursul căreia se supun controlului şi
recalculării etc. toate bunurile de tipul respectiv. Acestei inventarieri se supun numerarul in casierie,
hartiile de valoare existente, unele bunuri materiale şi mărfuri distincte.
Inventarierea selectivă (prin sondaj) este o modalitate specifică de verificare a existenţei unor
anumite categorii de materiale, mărfuri. Aceste inventarieri se utilizează in cazul controlului
volumului lucrărilor executate efectiv pentru existenţei lor reale, stabilirea integrităţii unor bunuri şi
mărfuri distincte. Astfel de inventarieri atenuează laboriozitatea lucrărilor de control şi permit
reducerea timpului pentru executarea lor. insă acestea nu garantează obiectivitatea absolută, iar in
cazul precinuirii prejudiciului material inventarierile selective nu permit a determina integral mărimea
lor. in aceste condiţii este necesară efectuarea inventarierii totale.
Conducătorii intreprinderilor poartă răspunderea pentru efectuarea corectă şi oportună a
inventarierii bunurilor materiale, mărfurilor, băneşti şi asigurarea caracterului inopinat al acesteia.
Contabilii-şefi impreună cu conducătorii subdiviziunilor şi serviciilor obligaţi să verifice
minuţios respectarea regulilor de efectuare a inventarierii.

5.4. Modul de efectuare a inventarierii

46
 Inventarierea influenţează asupra desfăşurării normale a activităţii intreprinderii, se reflectă
asupra ritmicităţii proceselor economice, de aceea ea trebuie să fie efectuată numai in cazul necesităţii
reale. Inventarierea cuprinde următoarele etape:
1. Pregătirea
2. Efectuarea propriu-zisă a inventarierii
3. Constatarea şi reflectarea rezultatelor inventarierii.
Pregătirea inventarierii prevede crearea condiţiilor necesare pentru buna desfăşurare a
acesteia. in acest scop, se iau măsuri de natură organizatorică şi contabilă. Măsurile organizatorice
prevăd:
a) determinarea cu precizie a obiectului şi sferei de cuprindere a inventarierii, natura bunurilor
(mărfuri, materiale, bani,datorii etc);
b) emiterea de către persoanele responsabile a dispoziţiei privind efectuarea inventarierii, prin care se
precizează componenţa comisiei, preşedintele comisiei, gestiunea supusă inventarierii, data de
incepere şi sfarşitul inventarierii;
c) crearea condiţiilor de lucru pentru comisia de inventariere;
d) luarea de către comisie a măsurilor organizatorice necesare, in componenţa comisiei de inventariere
este necesar să fie incluse persoane calificate care cunosc bunurile supuse inventarierii, metodele
de evaluare şi contabilitate a acestora. Se interzice a numi de două la rand in calitate de preşedinte al
comisiei a uneia şi aceleiaşi persoane la acelaşi gestionar.
Inventarierea activelor nemateriale şi materiale, mărfurilor şi materialelor, mijloacelor băneşti
se efectuează nemijlocit de către comisie pe teren, in locurile de păstrare şi fabricare, pe fiecare
gestionar separat. Înainte de a proceda la verificarea existenţei efective a valorilor comisia este
obligată: - să asigure participarea la efectuarea inventarierii a tuturor membrilor comisiei;
- să sigileze incăperile accesorii, subsolurile şi alte locuri de păstrare a bunurilor care au intrări
şi ieşiri separate;
- să constate valoarea faptică a mij loacelor băneşti in casierie şi să solicite intocmirea ultimului
raport privind casa;
- să stabilească incasările zilei curente conform indicatorilor aparatului de casă, să predea suma
incasată in casieria a intreprinderii de comerţ;
- să verifice starea de funcţionare a tuturor aparatelor de măsurare a greutăţii şi respectarea
termenelor de marcarestabilite;
- să primească ultimul (la data inventarierii) registru de evidenţă a documentelor de incasare şi
plată sau rapoartele de gestiune privind mărfurile şi mijloacele băneşti;
- să vizeze toate documentele de incasare şi plată anexate la registrele sau rapoartele de gestiune
privind mişcarea mărfurilor şi ambalajului cu menţionarea „pană la inventariere" (data), acestea
servind apoi drept temei contabil pentru determinarea valorii stocurilor la inceputul inventarierii
conform datelor contabile. Măsurile contabile cuprind:
a) reflectarea in conturile contabile şi in evidenţa analitică a tuturor operaţiunilor economice
efectuate pană la inventariere;
b) verificarea corectitudinii şi exactităţii reflectării in conturi a operaţiunilor economice prin
compararea datelor contabile cu datele evidenţei operative (registre contabile, fişe ale contabilităţii
analitice);

47
c) intocmirea balanţei de verificare pentru mărfuri, materiale şi alte bunuri in scopul stabilirii
cantităţii şi valorii care figurează conform datelor contabile la data inventarierii.
Efectuarea propriu-zisă a inventarierii prevede executarea anumitor lucrări care includ
numărarea, recalcularea şi inregistrarea in listele de inventariere. Existenţa bunurilor se constată in
acest caz prin cantărire, măsurare sau numărare sau efectuarea calculelor tehnice. Nu se admite
trecerea haotică de la verificarea unui tip de mărfuri la altul.
La inventarierea unei cantităţi mari de mărfuri, materiale, produse finite se intocmesc
borderouri de cantărire. La finele zilei de lucru sau după recantărire datele efective din borderouri se
confruntă şi totalurile determinate se introduc in listele de inventar.
Ambalajul se inregistrează separat pe tipuri şi destinaţia specială (nou, folosit, care necesită
reparaţie etc).
Existenţa bunurilor aflate in custodie sau arendate nu poate fi stabilită prin recalcularea fizică,
de aceea drept temei servesc datele existente in contabilitate.
Datele efective stabilite cu ocazia inventarierii se reflectă in lista de inventariere, ce reprezintă
un document contabil primar care reflectă existenţa bunurilor constatate in procesul inventarierii.
Listele se intocmesc separat pe locuri de păstrare, gestionari, pe categorii de bunuri cu termen
expirat, degradate. Liste de inventar separate se intocmesc de asemenea pentru bunurile aflate in
custodie sau arendate. Aceste liste pot fi completate (intocmite) atat cu mijloace tehnice, cat şi manual.
Pe fiecare pagină a listei de inventariere se indică numărul de ordine şi denumirea bunurilor,
cantitatea totală a acestora, indiferent de unitatea de măsură (bucăţi, kilograme, metri etc).
Listele de inventariere se semnează de către membrii comisiei şi gestionari, iar pe ultima filă
gestionarul face menţiunea care confirmă că bunurile au fost verificate in prezenţa sa, că faţă de
comisie nu are nici o obiecţie şi bunurile cuprinse in liste se află in custodie.

5.5. Determinarea rezultatelor inventarierii şi contabilitatea acestora

După inventariere listele de inventariere semnate de preşedinte şi membrii comisiei se transmit

in contabilitate in modul următor: primul exemplar cu borderoul de control şi alte documente –
contabiluluişef al intreprinderii cel, de-al doilea exemplar-gestionarului contra recipisă pe primul
exemplar.
Rezultatele definitive ale inventarierii le constată contabilitatea intreprinderii, confruntand
soldurile efective ale mărfurilor şi materialelor, mijloacelor băneşti indicate in liste cu soldurile
conform datelor contabilităţii la momentul efectuării inventarierii.
La efectuarea inventarierii sunt posibile trei situaţii:
- existenţa efectivă este egală cu datele inregistrate in contabilitate;
- existenţa efectivă este mai mare decat datele inregi strate in contabilitate; - existenţa efectivă este
mai mică decat datele inregistrate in contabilitate.
Pentru determinarea rezultatului definitiv al inventarierii se intocmeşte balanţa de verificare.
Pană la determinarea rezultatelor inventarierii este necesar a verifica corectitudinea preţurilor, taxării
şi calculării totalurilor in liste şi a face o menţiune pe fiecare pagină. Erorile depistate trebuie să fie
corectate şi stipulate prin semnătura tuturor membrilor comisiei şi a gestionarilor.

48
 In balanţa de verificare se reflectă rezultatele inventarierii, adică discordanţele dintre datele
contabilităţii şi existenţa faptică inscrisă in listele de inventar. Discordanţele se evidenţiază după
cantitate şi valoare separat pe fiecare sortiment, calitate, preţ al materialelor şi mărfurilor, pe ambalaje.
Valoarea plusurilor şi lipsurilor bunurilor materiale in balanţa de verificare se inregistrează in
conformitate cu evaluarea acestora in contabilitatea curentă.
Diferenţele dintre existenţa efectivă a bunurilor materiale constatate cu ocazia inventarierii şi
datele contabile se reglementează in conformitate cu art.42 din Legea contabilităţii in modul următor:
- plusurile de bunuri materiale şi mijloace băneşti se inregistrează ca majorare a veniturilor;
- lipsurile de bunuri materiale in limitele normelor stabilite ale perisabilităţii naturale se trec la
consumurile de producţie, cheltuielile perioadei;
- lipsurile de bunuri materiale care depăşesc normele perisabilităţii naturale stabilite, precum şi
pierderile aferente deteriorării bunurilor materiale se impută persoanelor vinovate evaluate la
preţurile de piaţă la data depistării lipsurilor;
- in cazul cand persoanele vinovate nu sunt identificate sau justificate de organele juridice, pierderile
provenite din deteriorarea bunurilor materiale sau lipsuri supra normelor stabilite se trec la
cheltuielile perioadei.
La documentele prezentate pentru inregistrarea decontării lipsurilor de bunuri şi deteriorării
supra normelor perisabilităţii naturale se anexează deciziile organelor judecătoreşti care confirmă lipsa
persoanelor vinovate sau refuzul de percepere a prejudiciului., materiale aflate in ambalajul
nedeteriorat in perioada dintre inventarieri intreprinderile pot să utilizeze materiale, să vandă mărfuri
in ambalaj similar, insă la preţuri diferite.
Compensarea reciprocă a plusurilor şi lipsurilor ca rezultat al resortării poate fi admisă numai
ca excepţie pentru una şi aceeaşi perioadă supusă verificării, la una şi aceeaşi persoană in ce priveşte
bunurile materiale cu aceeaşi denumire şi in cantităţi identice.
Rezultatele inventarierii trebuie să fie examinate şi aprobate de conducătorul intreprinderii.
Acestea se reflectă in contabilitate şi in rapoarte in luna in care a fost terminată inventarierea, iar
pentru inventarierea anuală - in raportul financiar anual pe perioada de gestiune.

Tema 6: Evaluarea şi calculaţia – ca procedee ale metodei contabilității

6.1. Noţiuni privind evaluarea şi principiile acesteia

6.2. Metode de evaluare a patrimoniului
6.3. Calculaţia ca instrument al evaluării, tipurile ei

6.1. Evaluarea este operaţiunea de măsurare în expresie valorică a resurselor materiale, a bunurilor
create, a cheltuielilor de muncă înmagazinate în produse sau în servicii prestate şi a altor activităţi
economice. Evaluarea constituie un procedeu de generalizare şi exprimare sintetică a fenomenelor
economice. În contabilitate este necesară evaluarea pentru a se putea realiza însăşi obiectul său de
activitate. Contabilitatea nu poate lucra decât cu valori, adică după ce diversitatea structurilor
49
patrimoniale este adusă la acelaşi numitor, pe care îl reprezintă exprimarea în bani, ceea ce face din
evaluare un procedeu independent al metodei sale care asigură reflectarea realităţii economice. Ca
procedeu al metodei contabilităţii evaluarea este strâns legată de celelalte procedee pentru a căror
aplicare este necesară exprimarea valorică a operaţiunilor economice. Astfel, contul, de exemplu, nu
se poate folosi decât dacă operaţiile economice sunt exprimate valoric. La fel şi alte procedee, cum ar
fi inventarierea, nu pot fi realizate decât numai prin combinarea etalonului cantitativ cu cel valoric.
Deci, evaluarea reprezintă un procedeu al metodei contabilităţii care constă în măsurarea şi
exprimarea valorică a existenţei, mişcării şi transformării elementelor patrimoniale şi a operaţiilor
privind mişcarea acestor elemente.
Fără evaluare nu se poate realiza contabilitatea întreprinderii. Contabilitatea foloseşte evaluarea
atât pentru înregistrarea curentă a operaţiei economice cât şi pentru centralizarea şi generalizarea
datelor sale informaţionale.
În scopul realizării unei imagini fidele a patrimoniului, a situaţiei financiare, la efectuarea
evaluării se vor respecta următoarele principii:
• Principiul stabilirii obiectului evaluării. Prin obiect al evaluării se înţelege totalitatea
elementelor supuse evaluării, deci el este însăşi raţiunea acţiunii de evaluare. În consecinţă, obiectul
evaluării trebuie corect delimitat în timp şi spaţiu pentru a putea defini corect drepturile şi obligaţiile
legate sau generate de existenţa acestuia în patrimoniu.
• Principiul alegerii formei de evaluare. Forma de evaluare se alege în funcţie de scopul
urmărit, respectiv se realizează în legătură cu activitatea curentă (se face la costuri de producţie
efective) sau se realizează periodic (se foloseşte valoarea actuală la preţul zilei) impus de anumite
cerinţe de moment. Forma de evaluare se află în corelaţie cu natura elementului patrimonial evaluat.
• Principiul prudenţei. Presupune o estimare rezonabilă a elementelor patrimoniale astfel, încât
să prevină supraevaluarea mijloacelor economice (elementelor de activ) şi a veniturilor sau
subevaluarea elementelor de pasiv şi a cheltuielilor. Prudenţa în evaluare se concretizează şi în luarea
în considerare a factorilor care acţionează negativ asupra patrimoniului, cum ar fi: deprecierile,
riscurile şi pierderile posibile ca urmare a activităţii desfăşurate.
• Principiul permanenţei metodelor. Conduce la continuitatea aplicării regulilor şi metodelor
privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale şi a
rezultatelor financiare. Potrivit acestui principiu, se asigură comparabilitatea în timp a informaţiilor
contabile.
• Principiul costului istoric. Presupune evaluarea elementelor patrimoniale în funcţie de
momentul intrării în patrimoniu stabilit de documentele justificative, şi rămân înregistrate la valoarea
de intrare pe toată perioada cât se află la dispoziţia unităţii patrimoniale dacă legislaţia în vigoare nu
prevede astfel. Reflectarea ieşirii lor din patrimoniu se face tot la valoarea de intrare.
• Principiul neconpensării. Conform căruia elementele de activ şi de pasiv trebuie să fie
evaluate şi înregistrate în contabilitate separat, nefiind admisă compensarea între posturile de activ şi
cele de pasiv ale bilanţului, precum şi între veniturile şi cheltuielile întreprinderii.
Evaluarea ca procedeu al metodei contabilităţii este de neconceput atât în contabilitatea
financiară cât şi în cea de gestiune. Nici o acţiune nu poate fi întreprinsă, nici o decizie nu poate fi
luată fără a efectua în prealabil o evaluare.
Obiectul evaluării se referă la toate structurile patrimoniale respectiv bunurile economice în
compunerea şi utilizarea lor şi resursele economice în ordinea lor de formare şi după destinaţia lor.
50
Unitatea de măsură reprezintă unitatea de calcul care este folosită în măsurarea şi compararea
elementelor patrimoniale. În contabilitate această unitate de măsură o reprezintă banul.

6.2. În funcţie de modul de efectuare în timp a evaluării şi de scopul urmărit se disting două forme
de evaluare: evaluarea curentă şi evaluarea periodică.
Evaluarea curentă este practicată la înregistrarea operaţiunilor economice în contabilitate pe tot
parcursul desfăşurării activităţii operaţionale (de bază), de investiţii, financiare sau excepţionale.
Evaluarea curentă se bazează pe datele înscrise în documentele justificative primite de la persoanele
fizice sau juridice cu care întreprinderea se află în raporturi permanente sau ocazionale.
Evaluarea curentă este acţiunea de evaluare a activelor, pasivelor, cheltuielilor şi veniturilor în
funcţie de natura lor.
Evaluarea curentă este legată de două momente: intrarea în patrimoniu şi ieşirea din patrimoniu.
La intrarea în patrimoniu bunurile se evaluează şi se înregistrează la valoarea de intrare, care se
determină în funcţie de sursele de intrare a acestora:
1) Intrarea din afara întreprinderii în care se face evaluarea:
Costul de intrare se utilizează pentru evaluarea bunurilor procurate de la terţi. Costul de intrare
al unui bun este egal cu valoarea de cumpărare din factura furnizorului, la care se adaugă toate costurile
directe atribuibile intrării: costuri de încărcare, transportare, descărcare, cheltuieli de asigurare pe
timpul transportului, taxele şi comisioanele vamale pentru bunurile din import, cheltuieli necesare
pentru punerea în funcţiune (montarea şi probele tehnologice) şi eventualele taxe nerecuperabile
(accize etc). Nu se include în costul de achiziţie impozitele care ulterior urmează a fi restituite
întreprinderii de către organele fiscale (în RM - TVA), cât şi reducerile acordate.
Exemplu 1. Întreprinderea a procurat contra 102000lei, inclusiv TVA, dreptul de folosire a unui
desen industrial pe termen de 5 ani. La achitarea în curs de 15zile vânzătorul acordă întreprinderi
iun rabat în mărime de 3 % din valoarea de procurare (în acest caz rabatul va fi acceptat). Dacă,
însă, întreprinderea nu se va achita în curs de 15zile, rabatul nu va fi acceptat. Cheltuielile pentru
achitarea taxei stabilite au I au constituit 550 lei, a serviciilor de consulting - 300 lei, iar a serviciilor
de evaluare a desenului industrial 250 lei.
Să presupunem că cumpărătorul s-a achitat-în curs de 15 zile.
Ţinând seama de cele menţionate, valoarea de intrare a activului nematerial procurat se formează din:
- valoarea de procurare (fără TVA) - 85
000; - rabatul acceptat (se scade) - (2
550)
- plata taxei stabilite 550;
- plata serviciilor de consulting - 300;
- serviciile de evaluare a desenului industrial -
250 total valoarea de intrare 83
550 lei
• Valoarea justă (sau de piaţă) se utilizează pentru evaluarea în cazul schimbului de
bunuri între părţi. Valoarea venală reprezintă suma cu care un activ poate fi schimbat în
procesul operaţiei comerciale între părţile independente. Evaluarea la valoarea venală se

51
 utilizează fie pentru bunurile economice primite cu titlu de aport în natură la capitalul
întreprinderii, fie obţinute cu titlu gratuit, fie prin donaţie.
• Valoarea nominală se utilizează pentru evaluarea creanţelor şi datoriilor. Valoarea
nominală este valoarea înscrisă în documentele justificative în care se consemnează dreptul la
creanţă sau datoriile, şi reprezintă valoarea lichidităţilor care se vor încasa sau se vor plăti în
contul lor.
2) Intrarea din producţia proprie ca urmare a transformării unor valori materiale în altele.
Evaluarea în acest caz se face la costul de producţie. Costul de producţie al unui bun cuprinde: costul
materialelor (costul de achiziţie al materiilor prime şi materialelor consumate), consumurile directe
privind retribuirea muncii (salarii personal direct productiv, contribuţia la asigurări), precum şi
consumurile indirecte de producţie determinate de fabricarea bunului.
Costul producţiei fabricate se determină după relaţia: Soldul producţiei în curs de execuţie la
începutul perioadei de gestiune +costurile perioadei de gestiune - soldul producţiei în curs de execuţie
la sfârşitul perioadei.
Exemplu 2. în luna iulie la întreprinderea „Noroc" au fost obţinute următoarele date:
1) Producţie în curs de execuţie la 30 iunie - 38 000 lei;
2) Costuri de producţie materiale directe - 270 000 lei;
3) Costuri directe privind retribuirea muncii - 150 000 lei;
4) Contribuţii la asigurarea socială – 43 500 lei;
5) Costuri indirecte de producţie - 60 000 lei;
6) Producţia în curs de execuţie la 31 iulie - 23 100 lei.
Costul produselor fabricate va fi: 538 400 lei (38 000 + 270 000 + 150 000 + 43 500 + 60 000 - 23
100).
Ieşirea din patrimoniu reprezintă al doilea moment al evaluării curente. Ieşirea trebuie
înţeleasă fie ca trecere dintr-o stare de prezentare (brută) în altă stare de prezentare (prelucrată), fie ca
ieşire propriu-zisă adică livrarea sau vânzarea elementelor patrimoniale. La ieşirea din patrimoniu sau
la eliberarea spre consum sau folosinţă, bunurile se evaluează şi se scad din gestiune la valoarea de
intrare.
Activele necorporale, activele corporale şi a obiectelor de mică valoare şi scurtă durată a căror
valoare unitară este mai mare de 1/6 de plafonul stabilit de legislaţia în vigoare, în momentul ieşirii
lor din patrimoniu se evaluează la valoarea contabilă. Valoarea contabilă a activelor corporale
reprezintă suma cu care activele respective sunt evaluate la data întocmirii bilanţului. La mijloacele
fixe şi resursele naturale aceasta este egală cu valoarea de intrare, corectată sau reevaluată, diminuată
cu amortizarea (epuizarea) acumulată, deprecierea.
Pentru stocurile de mărfuri şi materiale, conform prevederilor SNC „Stocuri" la ieşirea lor din
patrimoniu se prevăd următoarele metode de evaluare:
Metoda costului mediu ponderat, conform căreia costul stocurilor de mărfuri şi materiale ieşite
şi rămase la sfârşitul perioadei de gestiune se determină în baza costului mediu ponderat al unităţilor
similare, aflate în stoc la începutul perioadei de gestiune şi cumpărate sau produse de întreprindere în
cursul acestei perioade. Metoda costului mediu unitar ponderat calculat pe măsura intrării loturilor
suplimentare de stocuri de mărfuri şi materiale (numit şi costul mediu ponderat global sau costul mediu
calculat după fiecare intrare),constă în faptul că după fiecare intrare în stoc se calculează costul mediu
unitar ponderat conform relaţiei:
52
 Valoarea stocului iniţial+ Valoarea ultimei intrări
Cantitatea stocului iniţial + Cantitatea ultimei intrări
Costul astfel obţinut se înmulţeşte cu cantitatea ieşită şi se obţine valoarea materialelor ieşite.
Metoda FIFO( „primul intrat - primul ieşit"), conform acestei metode stocurile de mărfuri şi
materiale intrate primele sunt şi primele ieşite, de aceea evaluarea stocurilor de mărfuri şi materiale se
efectuează în aceeaşi consecutivitate. În consecinţă, bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul
de achiziţie (sau de producţie) al primului lot intrat pe măsura epuizării lotului, bunurile ieşite din
gestiune se evaluează la costul de achiziţie (sau de producţie) al lotului următor, în ordine cronologică.
Evaluarea ulterioară se efectuează în două momente:
1. la inventarierea elementelor patrimoniale - evaluarea de inventar;
2. cu prilejul întocmirii situațiilor financiare-evaluarea bilanţieră.
Evaluarea periodică efectuată la inventarierea patrimoniului, se face cu prilejul verificării
existenţei şi valorii activelor şi pasivelor patrimoniale. Cu ocazia inventarierii, evaluarea se face la
valoarea justă.
Evaluarea în situațiile financiare a elementelor patrimoniale constituie o acţiune complexă, care se
efectuează la finele perioadei de gestiune (anului), în vederea întocmirii situațiilor financiare.

6.3. Calculaţia este un procedeu al metodei contabilităţii ce reprezintă un ansamblu de operaţii

matematice corelate între ele şi folosite în conformitate cu prevederile metodologice prin care se
determină mărimea costurilor şi a rezultatelor. Calculaţia este folosită pentru determinarea valorii
elementelor patrimoniale, care stau la baza operaţiilor economice consemnate în documentele primare,
continuând cu calculul bunurilor economice consumate, calculul diferenţelor constatate în urma
inventarierii, calculul costului de producţie şi a rezultatelor financiare stabilite la sfârşitul perioadei
de gestiune. Calculaţia se utilizează în cadrul procedeelor de generalizare ale metodei contabilităţii
cum este balanţa de verificare şi bilanţul contabil unde sunt calculate egalităţile respective.
La efectuarea calculaţiilor în prealabil se stabileşte obiectul de calculaţie şi unitatea de calculaţie.
Ca obiect de calculaţie poate fi: un produs finit, o grupă de produse omogene, o secţie, un atelier, o
comandă, o fază de fabricaţie, o lucrare, un serviciu, ş.a. Unitatea de calculaţie reprezintă etalonul de
evidenţă a obiectului de calculaţie. în practica contabilă se folosesc următoarele feluri de unităţi de
calculaţie: > Unităţi naturale, coincid cu unitatea de măsură a obiectului de calculaţie şi se exprimă
în kilograme, metri, litri, metri pătraţi, etc.
> Unităţi comasate, se folosesc pentru exprimarea cantitativă a obiectelor omogene (10 perechi de
încălţăminte).
> Unităţi convenţional naturale. Servesc pentru calcularea costurilor produselor asemănătoare dar
care se deosebesc după conţinutul substanţei utile (spre exemplu: borcane convenţionale).
> Unităţi valorice, se exprimă în lucrări executate.
> Unităţi mixte (maşină-oră, kilometru-oră, etc).
În contabilitate pot fi folosite mai multe feluri de calculaţii, care pot I fi clasificate după mai
multe criterii, şi anume:
1. după momentul întocmirii calculaţiei se deosebesc:

53
 > Calculaţii planificate (previzionale) sau anticalculaţiile se întocmesc înaintea efectuării
operaţiilor economice şi au ca scop determinarea costului de plan a obiectelor contabile. Calculaţia de
plan are la bază normele de consum şi normele de producţie planificate. Ele pot fi de două feluri:
• calculaţii de plan, în care se stabileşte suma prognozată a consumurilor pe o perioadă
de gestiune (trimestru sau an). în aceste calculaţii se prevede o reducere a consumurilor în urma
micşorării preţurilor;
• calculaţii normative, reflectă mărimea consumurilor pe o unitate de produs calculată în
baza normelor şi normativelor de consum aplicate laîntreprindere. Spre deosebire de calculaţiile de
plan, care sunt stabilite pentru o perioadăîndelungată de timp, calculaţiile normative se schimbă în
fiecare lună, în rezultatul modificărilor normelor şi normativelor de consumuri.
> Calculaţii efective sau postcalculaţiile se întocmesc după terminarea perioadei de gestiune
şi au drept scop calcularea costurilor I efective a elementelor patrimoniale. Costul stabilit conform
calculaţiilor I efective se compară cu costul planificat stabilit depistându-se astfel depăşirile sau
economiile de consumuri sau cheltuieli. 2. după periodicitate calculaţiile pot fi: > periodice (lunare,
trimestriale); > anuale.
Acestea reflectă costurile elementelor patrimoniale pe perioada respectivă de gestiune. Deci,
calculaţia reprezintă un element important pentru gestiunea unei întreprinderi, deoarece permite
evaluarea stocurilor aflate în diferite stadii ale activităţii unei întreprinderi; aprovizionare, producţie,
comercializare; comparaţia structurii costurilor bunurilor vândute între întreprinderi cu activităţi
similare şi determinarea ajunsurilor şi neajunsurilor faţă de concurenţi; stabilirea unui tarif pentru
comercializarea unui produs sau serviciu al cărui preţ nu este impus de către concurenţă.

Tema: 7. Registrele şi formele contabilităţii

7.1. Clasificarea registrelor contabile.

7.2. Tehnica înregistrărilor contabile. Metode de corectare a greşelilor în contabilitate.
7.3. Esenţa formelor contabilităţii.

7.1. Registrele contabile reprezintă nişte foi volante sau fişe, care au destinaţia de a acumula
datele curente din documentele primare în scopul generalizării acestora şi determinarea indicatorilor
respectivi.
Teoria şi practica contabilă au generat o diversitate de forme privind conţinutul registrelor.
Astfel, în raport cu forma pe care o pot avea registrele contabile pot fi:
1. Registre sub formă de cărţi, numerotate, semnate şi parafate, pe a căror ultimă pagină
se menţionează destinaţia, numărul de file şi se aplică semnătura persoanelor în drept. Prezintă
avantajul că lucrările înregistrate în aceste registre sunt în siguranţă, dar sunt din ce în ce mai puţin
utilizate, pentru că îngreunează diviziunea muncii, fiind înlocuite odată cu introducerea evidenţei
contabile pe calculator;
2. Registre sub formă de fişe (foi volante, situaţii), înlătură dezavantajele celor sub formă
de cărţi, întâlnite de regulă sub forma fişelor volante, ce se păstrează pe parcursul utilizării în cartoteci
54
sau bibliorafturi sub forma foilor volante cu liniatură şi rubricatură adecvată necesităţilor de utilizare
pentru înregistrarea prin transcopiere sau computerizată;
După criteriul modului de înregistrare în conturi;
1. Registre de contabilitate pentru înregistrări cronologice, care servesc la înregistrarea
operaţiilor economice în ordinea succesiunii lor în timp. Ele servesc ca documente obligatorii de
înregistrare cronologică a mişcărilor patrimoniale, precum şi ca mijloace de probă în relaţiile cu
organele fiscale sau în litigii.
2. Registre de contabilitate pentru înregistrări sistematice servesc la înregistrarea
operaţiilor economice, grupate după conţinutul şi natura economică, respectând ordinea succesiunii în
timp
După sfera de cuprindere a datelor contabile registrele contabile pot fi;
a) Registre de evidenţă sintetică, care servesc la înregistrarea, centralizarea şi generalizarea
datelor contabile, privind întreaga activitate a unităţii patrimoniale, necesare întocmirii şi prezentării
rapoartelor financiare. De exemplu, registrul jurnal-order, este un document contabil obligatoriu în
care se înregistrează sub forma de articole contabile toate operaţiile patrimoniale, fie în ordinea
cronologică a întocmirii documentelor contabile, fie în ordinea intrării în întreprindere (în cazul
documentelor contabile provenite de la terţi). Înregistrările operaţiilor patrimoniale în Registrul
Jurnal-Order cuprind elemente cu privire la: felul, numărul şi data documentului justificativ, sumele
parţiale şi toate operaţiile şi conturile debitoare şi creditoare corespunzătoare operaţiilor efectuate.
Ca exemplu de registru sintetic serveşte şi registrul cartea-mare al cărui model se prezintă în
tabel, este un registru sistematic contabil obligatoriu, utilizat pentru înscrierea lunară, directă sau prin
gruparea pe conturi corespondente, a înregistrărilor efectuate în jurnal-ordere, stabilindu-se astfel,
situaţia fiecărui element patrimonial la un moment dat, respectiv soldul iniţial, rulajele debitoare şi
creditoare şi soldul final. Registru cartea-mare deţine un rol important în sistematizarea şi structurarea
rulajelor fiecărui cont utilizat, pe conturi corespondente. Este totodată, un instrument de verificare a
înregistrărilor contabile efectuate şi de asemenea, o sursă pentru furnizarea datelor necesare analizei
bilanţului contabil. Registrul cartea-mare se utilizează de asemenea pentru întocmirea balanţei de
verificare lunară. Se arhivează la unitatea patrimonială, alături de celelalte documente contabile.
b) Registre de contabilitate analitică, care servesc la înregistrarea şi urmărirea detaliată a
diferitelor elemente patrimoniale, în etalon natural şi în etalon valoric.

7.2. Înregistrarea datelor privind operaţiunile economice efectuate în cursul perioadei de

gestiune (lunii) se efectuează în baza documentelor primare care se află la gestionari, apoi se prezintă
în contabilitate. În acest caz, în prealabil se efectuează simbolizarea, adică indicarea codurilor
conturilor debitoare şi creditoare direct în documentele primare. Consecutivitatea înregistrărilor în
registrele contabile poate fi diferită. Uneori datele se reflectă la început în registrele contabilităţii
analitice, apoi, fiind grupate, -în registrele contabilităţii sintetice. De exemplu, datele privind salariile
(calculările pe tipuri, reţinerile impozitelor şi contribuţiilor la asigurările sociale, altor tipuri şi sumele
spre plată) mai întâi se înscriu pe fiecare salariat în borderoul de decontare şi plată. Apoi totalurile pe
fiecare poziţie se trec în diverse registre ale contabilităţii sintetice (jurnale-order etc). În unele cazuri,
viceversa, la început se fac înscrieri în registrele contabilităţii sintetice, iar apoi în baza lor se
completează registrele contabilităţii analitice.

55
 Înscrierile în registre trebuie să fie efectuate sistematic, pe măsura sosirii documentelor
primare, iar când acest lucru este imposibil - în primele zile ale lunii care urmează după cea raportată.
În scopul excluderii înregistrării repetate în registrul contabil a unuia şi aceluiaşi document în acesta
trebuie să se facă menţiunea corespunzătoare. Uneori în documentul respectiv se indică numărul
rândului şi registrului în care este trecută suma operaţiunii aferentă documentului dat.
În funcţie de procesul construirii registrului şi necesităţii grupării informaţiei în activitatea
practică se utilizează diverse metode de înregistrare în registrele contabile. Cea mai răspândită este
metoda liniară. Avantajele acesteia constau în asigurarea ilustrativităţii şi controlului, mai ales, privind
operaţiunile cu caracter de decontare. În acest caz pe un rând (linie) se reflectă toţi indicatorii referitori
la un debitor sau creditor: denumirea, data, numărul documentului, pentru ce au apărut datoriile, suma
din factura fiscală, data şi valoarea plăţii. Astfel de registre în practica contabilă din ţările occidentale
se numesc „Carte de cumpărări" şi „Carte de vânzări". În acestea de asemenea este posibilă îmbinarea
contabilităţii analitice şi sintetice.
O utilizare largă în tehnica înregistrării datelor contabile a căpătat metoda acumulării
prealabile a sumelor aferente operaţiunilor economice omogene în unele registre contabile în scopul
grupării şi generalizării ulterioare etc. De exemplu, contabilitatea mişcării materialelor sau mărfurilor
se ţine pe fiecare depozit (gestionar) separat în borderouri speciale, apoi totalurile se trec în borderoul
centralizator al mişcării materialelor întocmit pe întreaga întreprindere, în cazul dat în locul numărului
mare de înregistrări contabile este posibil a face în registrul contabilităţii sintetice o înscriere în baza
sumei totale obţinute pe operaţiuni economice omogene. Prin urmare, se simplifică procedura
contabilităţii sintetice, iar informaţia obţinută devine simplă şi ilustrativă.
O altă metodă de înregistrare în registrele contabile este metoda şah, care permite cu ajutorul
unei înregistrări a indica suma operaţiunii economice în debitul unui cont şi creditul altui cont, adică
a nu încălca principiile dublei înregistrări. Acest lucru este posibil, deoarece în registrele contabile
rândurile orizontale ale unor conturi se intersectează cu coloanele verticale ale altor conturi. Ca
rezultat, se dezvăluie conţinutul intern al conturilor corespondente şi creşte siguranţa operaţiunilor
economice reflectate, întrucât debitul şi creditul conturilor corespondente sunt prezentate împreună în
registrul contabil. Drept exemplu de înregistrare şah pot servi un şir de registre (nr. 8,10,11), precum
şi însuşi borderoul-şah, care se întocmeşte la sfârşitul lunii (înainte de întocmirea bilanţului) pentru
verificarea corectitudinii reflectării operaţiunilor economice pe conturi.
Este de remarcat că înregistrările în registrele contabile trebuie să se efectueze cu cerneală
(neagră, albastră, violetă) în baza documentelor primare corespunzătoare. În unele cazuri în locul
documentelor primare se utilizează calculele contabilităţii (privind calcularea uzurii, amortizării,
rezervelor etc). Însă trebuie de avut în vedere că potrivit Legii contabilităţii, contabilul nu trebuie să
contabilizeze nici o sumă (adică să le reflecte în registrele contabile), dacă pentru acestea lipsesc
documentele justificative. După înregistrarea tuturor datelor documentele se coase în mape cu
indicarea registrului la care se referă (sau numărul contului). În registrele propriu-zise se fac totalurile
sumelor pe verticală şi orizontală, confirmând datele contabilităţii sintetice şi analitice.
În cazul înregistrării înscrierilor multiple efectuate la întreprindere greşelile în documente şi
registre sunt inevitabile. La depistarea discordanţelor şi greşelilor în registrele contabile acestea
trebuie corectate. Există câteva metode de corectare a greşelilor în contabilitate, în funcţie de
caracterul şi etapa înregistrării sumei operaţiunii economice. Greşelile comise în contabilitate pot avea
loc la întocmirea documentelor primare, registrelor contabile sau rapoartelor financiare. Acestea pot
56
fi rezultatul neglijenţei lucrătorilor, dereglărilor tehnicii de calcul sau acţiunilor intenţionate ale
executorilor. Caracterul erorilor determină greşelile în cifre, documentarea operaţiunilor,
corespondenţa conturilor întocmită incorect, totalizarea greşită. De aici şi divizarea greşelilor în
matematice, de cancelarie, metodico-contabile.
Însuşi procesul de lucru asupra greşelilor poate fi divizat în două etape. La prima etapă
contabilul cu ajutorul unor procedee speciale trebuie să depisteze greşeala. Cunoaşterea acestor
procedee permite a reduce timpul pentru căutări. În al doilea rând, micşorarea numărului de greşeli
este posibilă în cazul când contabilul va verifica minuţios veridicitatea documentelor primare,
corectitudinea taxării şi altor operaţii aritmetice, totalurile obţinute etc. După posibilitate documentele
primare şi centralizate trebuie întocmite cu ajutorul computerelor, ceea ce nu numai economiseşte
timpul de lucru, ci şi reduce probabilitatea greşelilor apărute la întocmirea acestora şi copierea
manuală.
În activitatea practică există câteva metode de găsire a greşelilor în contabilitate. Acestea
cuprind verificarea consecutivă a datelor registrelor cu sursele iniţiale (metoda totală),verificarea
reciprocă a aceloraşi date reflectate în diverse registre, metodele selectivă şi logică.
Verificarea consecutivă constă în verificarea corectitudinii înregistrării datelor din
documentele primare în registrul contabil, notând (repetat) pe fiecare document un oarecare semn de
confruntare.
Metoda logică constă în faptul că, cunoscând esenţa dublei înregistrări, greşeala se depistează
în balanţa de verificare a conturilor sintetice. In acest scop se compară totalurile rulajelor şi soldurilor
debitor şi creditor ale conturilor. Diferenţa dintre acestea va arăta reflectarea incorectă a unei oarecare
operaţiuni economice. Este posibil că suma acesteia a fost înscrisă de două ori - în debitul sau creditul
unui cont corespondent. în acest caz este necesar ca diferenţa obţinută să fie împărţită în două şi
rezultatul respectiv poate fi găsit într-un document anexat la registrul în cauză. Acest lucru poate fi
stabilit cu ajutorul computerului.
Greşeala găsită trebuie corectată imediat. Pentru aceasta există câteva metode: de corectare, a
formulei suplimentare şi de stornare. Metoda de corectare este cea mai simplă şi se utilizează în cazul
când greşeala este depistată în însuşi documentul primar sau în cursul completării registrelor contabile.
Aceasta constă în anularea cifrei scrise incorect prin tragerea unei linii peste cifra scrisă (astfel încât
aceasta să se vadă) şi înscrierea alături a cifrei corecte. O astfel de corectare trebuie să fie confirmată
prin semnătura persoanei care are atribuţie la întocmirea registrului sau documentului cu indicarea
datei corectării. Corectările neconfirmate în documentele primare şi registrele contabile nu se admit,
iar în documentele de casă şi bancare acestea în general trebuie să fie excluse.
Dacă greşeala a fost depistată în cazul când în registrele contabile s-au făcut totalurile şi s-au
întocmit Cartea mare şi bilanţul, metoda de corectare nu poate fi utilizată.
În cazul când la completarea registrului în conturi a fost înscrisă o sumă mai mica decât cea
indicată în documentul primar, iar corespondenţa conturilor este respectată, pentru corectarea greşelii
se utilizează metoda formulei suplimentare. În acest caz pentru diferenţa depistată se întocmeşte o
înregistrare contabilă similară.
Exemplu: Reflectând virarea către furnizor a sumei de 5 000 lei, efectiv s-au înscris 3000 lei
(în debitul contului 521 „Datorii comerciale" şi creditul contului 242,, Cont curent"). Deci, s-a înscris
cu 2 000 lei mai puţin. Corectarea greşelii se efectuează prin următoarea înregistrare suplimentară:
Debit contul 512 „Datorii comerciale'' 2 000 lei
57
 Credit contul 242 „Cont curent" 2 000 lei.
Metoda înscrierii de stornare se utilizează în cazurile în care la completarea registrului în
conturi s-a înscris o sumă mai mare decât s-a indicat în documentul primar. Această metodă se mai
numeşte „stornarea cu roşu", ceea ce înseamnă că trecerea sumei în conturi are loc din nou, însă cu
cerneală roşie. În realitate se produce mişcarea sumei precedente înregistrate deja. După aceasta suma
înregistrată în conturi devine reală.
Exemplu: La reflectarea consumului de materiale la depozit în registrul contabil s-a înscris
suma de 40 000 lei, însă la compararea cu datele din documentul primar a fost depistată o greşeală. În
realitate suma materialelor utilizate a constituit 30 000 lei. În registrul de evidenţă a consumurilor s-a
făcut următoarea înregistrare contabilă:
Debit contul 811 „Activitate de bază" 40 000 lei
Credit contul 211„Materiale" 40 000 lei.
Pentru corectarea greşelii se întocmeşte înregistrarea de stornare în sumă de 10 000 lei (40
000-30 000) în modul următor:
Debit contul 811„Producţia de bază" (10 000 lei)
Credit contul 211„Materiale" (l0 000lei).
Metoda înregistrării de stornare se utilizează şi în cazurile când suma operaţiunilor economice
este reflectată corect, însă este indicată incorect corespondenţa conturilor. În acest caz se întocmesc
nu două, ci trei formule contabile. Exemplu: La intrarea la întreprindere a utilajului în valoare de 25
000 lei, acesta a fost contabilizat ca mijloace fixe puse în funcţiune pe contul 123 „Mijloace fixe" şi
creditul contului 521 „Datorii comerciale" (aceasta este prima înregistrare). Din punct de vedere
metodologic suma operaţiunilor în cauză a fost înscrisă incorect, deoarece obiectul încă n-a fost dat în
exploatare. Suma de 25 000 lei trebuie înscrisă în debitul contului 121 „Active corporale în curs de
execuţie ". După calcularea totalului în registru, greşeala a fost depistată şi corectată prin următoarele
două înregistrări:
1. Se stornează înregistrarea contabilă greşită efectuată anterior:
Debit contul 123„Mijloace fixe" (25 000 lei)
Credit contul 521 „Datorii comerciale" (25 000 lei).
2. Se întocmeşte formula contabilă corectă printr-o înregistrare ordinară:
Debit contul 121 „Active corporale în curs de execuţie" 25 000 lei
Credit contul 521 „Datorii pe termen scurt privind facturilor comerciale" 25 000 lei.
Prin urmare, metoda de stornare permite a corecta greşelile comise şi a reflecta corect rulajele
conturilor contabile chiar peste limitele perioadei de gestiune în care au fost depistate greşelile.

7.3. Forma de contabilitate exprimă modul de organizare a ciclului contabil de prelucrare a

datelor în scopul obţinerii fondului de informaţii care să caracterizeze în expresia valorică, starea şi
mişcarea patrimoniului.
Ciclul contabil de prelucrare a datelor constituie totalitatea etapelor de prelucrare a datelor în
contabilitate. În scopul obţinerii de informaţii privind situaţia patrimoniului şi rezultatele perioadei de
gestiune ciclul contabil se realizează prin implementarea unei forme de contabilitate. Instrumentele de
lucru ale formei de contabilitate sunt: documentele contabile (documente primare şi registre
contabile); listele de inventariere; balanţele de verificare; bilanţul contabil.

58
 Având în vedere conţinutul formei de contabilitate şi instrumentele de lucru ale acesteia, forma
de contabilitate poate fi definită drept un sistem de documente corelate între ele ce servesc la
înregistrarea şi prelucrarea, după anumite reguli, a stării şi mişcării elementelor patrimoniale, ca
urmare a operaţiilor economice.
Legea contabilităţii prevede că orice întreprindere are obligativitatea de aşi organiza şi
conduce contabilitatea proprie asigurând:
• Întocmirea documentelor justificative în care să se consemneze la locul şi momentul
producerii lor toate operaţiile care afectează patrimoniul;
• Prelucrarea şi înregistrarea operaţiilor economico-financiare în sistemul de conturi;
• Inventarierea anuală a patrimoniului unităţii;
• Întocmirea situațiilor financiare anuale compuse din bilanţ, situația de profit și pierdere
şi notele explicative la situațiile financiare;
• Controlul asupra operaţiilor patrimoniale efectuate;
• Furnizarea, publicitatea şi păstrarea informaţiilor cu privire la situaţia patrimonială.
Un alt element, ce determină forma de contabilitate este cel al structurii înregistrării contabile.
În acest sens se pot folosi două variante:
a) prin dezvoltarea pe conturi corespondente a debitului şi creditului fiecărui cont;
b) prin dezvoltarea pe conturi corespondente numai a creditului fiecărui cont.
Formele de contabilitate folosite de întreprinderi sunt următoarele: memorial-order; jurnal-
order; automatizată;
Forma memorial-order prevede următoarele registre şi procedee în reflectarea operaţiilor
economice din perioada de gestiune. În baza documentelor primare se întocmesc documente
centralizatoare, în care datele sînt grupate şi totalizate după anumite criterii de grupare. De exemplu
după căile de intrare sau de ieşire. Conform datelor totalizate în aceste documente centralizatoare, se
întocmeşte un memorial-order.
Acest memorial-order se întocmesc pe formulare tipizate, pentru fiecare grupă omogenă de
operaţii, De ex. Pentru operaţiile de casă se întocmeşte memorialul-order Nr. 1, pentru operaţiile de
decontare – memorialul-order Nr.2 etc.
Evidenţa analitică se ţine în diferite fişe sau registre. Acestea sînt completate în baza
documentelor centralizatoare, sfârşitul lunii, în scopul verificării datelor analitice şi sintetice. În baza
registrului memorial-order se fac înregistrări în Cartea Mare. Aici se calculează soldurile la sfârşitul
lunii. După verificarea datelor prin intermediul balanţei de verificare a conturilor analitice, şi a balanţei
de verificare a conturilor sintetice, în baza datelor din Cartea Mare se întocmeşte bilanţul contabil.
Forma de contabilitate jurnal-order se caracterizează prin înregistrarea succesivă a
informaţiilor contabile, mai întâi cronologic în documente primare şi apoi sistematic în registrele
contabile.
Trăsătura esenţială a acestei forme de contabilitate este cea a dezvoltării creditului fiecărui
cont în corespondenţă cu conturile debitoare respective. Formularele principale sunt jurnalele-ordere.
Acestea se deschid lunar pentru creditul conturilor şi oglindesc toate operaţiile din cursul lunii în
creditul unui sau mai multor conturi, în corespondenţă cu conturile debitoare, respective. Debitul
fiecărui cont desfăşurat pe conturi corespondente creditoare se obţine într-o formă centralizată la
sfârşitul fiecărei luni prin gruparea datelor din jurnale. În acest scop se întocmeşte cartea-mare, în
cadrul căreia se stabilesc lunar rulajele debitoare desfăşurate pe conturi corespondente creditoare,
59
rulajul creditor ca total valoric şi soldul fiecărui cont, pentru unele conturi se întocmesc situaţii
speciale privind debitul în corespondenţă cu conturile creditoare.
Formularele proprii acestei forme de contabilitate sunt: documentele justificative; jurnalele-
ordere pentru creditul conturilor; cartea-mare, pentru debitul şi creditul conturilor; fişe sau situaţii
pentru evidenţa analitică; balanţa de verificare; listele de inventariere; bilanţul contabil şi anexa la
bilanţ;
Înregistrările în jurnal, situaţii şi fişe se fac cronologic şi sistematic direct din
documentele justificative, contate anterior. La sfârşitul lunii prin centralizarea şi gruparea datelor din
jurnalele-order se realizează înregistrarea în cartea-mare ca instrument pentru evidenţa sintetică
sistematică. La sfârşitul lunii se întocmesc balanţe de verificare a conturilor sintetice şi analitice.
Forma automatizată de contabilitate a adaptat formele de contabilitate la utilizarea tehnicii de
calcul electronic. Ciclul de prelucrare a datelor are la intrare în calculator formula contabilă. Pe baza
ei, se clădeşte întregul sistem de stocare şi prelucrare a datelor. Pe baza datelor introduse în calculator
se editează obligatoriu registrele contabile. În mod obligatoriu sunt editate, lunar, balanţele de
verificare ale conturilor. Forma de contabilitate automatizată este în formă de programă. La rândul său
ea cuprinde mai multe compartimente sau sub programe: contabilitatea materialelor; contabilitatea
mijloacelor băneşti; contabilitatea consumurilor şi cheltuielilor; contabilitatea decontărilor.
Informaţia din documentele primare în conformitate cu programa dinainte întocmită este înserată în
memoria calculatorului. Această înserare se face sub formă de dialog a operatorului contabil cu
calculatorul. După programul respectiv operatorul dă comandă de a evalua datele, de a le grupa şi
respectiv se întocmesc registrele contabilităţii. În rezultatul acestor operaţii se obţin registre de
evidenţă sintetică şi analitică în formă de maşinograme. Operatorul poate obţine aceste maşinograme
în diferite forme în funcţie de necesităţile sale. În baza acestor maşinograme se întocmeşte Cartea
Mare. Dacă în programă este prevăzut registrul Cartea Mare atunci acestea la fel se elaborează în mod
automat. În baza Cărţii Mari se întocmeşte bilanţul contabil.

Tema 8: Situațiile financiare

1. Noţiuni privind situațiile financiare.
2. Caracteristica situațiilor financiare.

1. Noţiuni privind Situaţiile financiare

Situaţiile financiare au drept scop prezentarea informaţiilor utile în luarea deciziilor economice pentru
o gamă largă de utilizatori cum ar fi: proprietarii (acţionarii, asociaţii), creditorii, clienţii, salariaţii,
autorităţile publice şi publicul. Pentru realizarea acestui scop situaţiile financiare oferă informaţii
despre:
1) active;
2) capital propriu;
3) datorii;
4) venituri şi cheltuieli;
5) fluxuri de numerar.
În funcţie de criteriile stabilite în Legea contabilităţii şi necesităţile informaţionale ale utilizatorilor
entitatea poate întocmi:
1) situaţii financiare complete; sau
60
 2) situaţii financiare simplificate.
Situaţiile financiare complete cuprind:
3) bilanţul;
4) situaţia de profit şi pierdere;
5) situaţia modificărilor capitalului propriu;
6) situaţia fluxurilor de numerar;
7) notele la situaţiile financiare.
Situaţiile financiare simplificate cuprind:
1) bilanţul;
2) situaţia de profit şi pierdere;
3) nota explicativă.
Situaţiile financiare se întocmesc în conformitate cu următoarele principii de bază:
1) continuitatea activităţii – prevede întocmirea situaţiilor financiare pornind de la ipoteza că
entitatea îşi va continua în mod normal funcţionarea cel puţin pe o perioadă de 12 luni din data
raportării fără intenţia sau necesitatea de a-şi lichida sau reduce în mod semnificativ activitatea. În
cazul în care situaţiile financiare nu se întocmesc conform principiului continuităţii activităţii trebuie
prezentată baza de întocmire a situaţiilor financiare şi motivul pentru care entitatea nu poate să-şi
continue activitatea;
2) contabilitatea de angajamente – impune recunoaşterea elementelor situaţiilor financiare, cu
excepţia elementelor situaţiei fluxurilor de numerar, pe măsura apariţiei acestora, indiferent de
momentul încasării/plăţii de numerar sau compensării în altă formă;
3) separarea patrimoniului şi datoriilor – prevede prezentarea în situaţiile financiare doar a
informaţiilor despre patrimoniul şi datoriile entităţii, care trebuie contabilizate separat de patrimoniul
şi datoriile proprietarilor şi ale altor entităţi;
4) necompensarea – constă în prezentarea distinctă în situaţiile financiare a activelor şi
datoriilor, veniturilor şi cheltuielilor. Compensarea reciprocă a activelor şi datoriilor sau a veniturilor
şi cheltuielilor nu se admite, cu excepţia cazurilor în care compensarea este permisă de Standardele
Naţionale de Contabilitate;
5) consecvenţa prezentării – prevede menţinerea modului de prezentare şi de clasificare a
elementelor în situaţiile financiare de la o perioadă de gestiune la alta, cu excepţia cazurilor cînd:
a) în urma unei modificări semnificative în natura activităţii entităţii sau în urma unei analize a
indicatorilor situaţiilor financiare, este mai relevantă o altă prezentare sau clasificare a elementelor
situaţiilor financiare ţinînd cont de metodele şi procedeele politicilor contabile elaborate conform SNC
„Politici contabile, modificări ale estimărilor contabile, erori şi evenimente ulterioare”;
b) în Standardele Naţionale de Contabilitate a fost modificat modul de prezentare a elementelor
situaţiilor financiare.
Informaţiile din situaţiile financiare trebuie să corespundă următoarelor caracteristici calitative:
1) inteligibilitatea – informaţiile trebuie clasificate, caracterizate şi prezentate în mod clar şi
concis;
2) relevanţa – informaţiile trebuie să fie importante pentru utilizatori şi să-i ajute pe aceştia să
evalueze evenimentele trecute, prezente sau viitoare, să confirme sau să corecteze evaluările lor
anterioare;
3) credibilitatea – informaţiile trebuie să fie complete, neutre şi fără erori semnificative;
4) comparabilitatea – situaţiile financiare trebuie să conţină informaţii comparative aferente
perioadei precedente pentru toate elementele raportate ale perioadei de gestiune curente, dacă
Standardele Naționale de Contabilitate nu permit altfel.

61
Situaţiile financiare se întocmesc şi se prezintă anual. În cazul modificării datei de raportare şi
prezentăii situaţiilor financiare pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de un an, entitatea trebuie se
dezvăluie:
1) perioada acoperită de situaţiile financiare;
2) motivul stabilirii unei perioade de gestiune mai lungi sau mai scurte de un an; şi
3) faptul că informaţiile din situaţiile financiare nu sînt pe deplin comparabile (de exemplu,
pentru entităţile nou înregistrate prima perioadă de gestiune se consideră perioada din data înregistrării
de stat a entităţii pînă la 31 decembrie al aceluiaşi an calendaristic. În cazul în care înregistrarea de
stat a entităţii are loc după 1 octombrie, prima perioadă de gestiune se consideră perioada din data
înregistrării de stat pînă la 31 decembrie al următorului an calendaristic).
Situaţiile financiare includ indicatorii activităţii tuturor filialelor, reprezentanţelor şi subdiviziunilor
entităţii amplasate pe teritoriul Republicii Moldova.
Situaţiile financiare se întocmesc în baza informaţiilor contabile după reflectarea rezultatelor
inventarierii pentru confirmarea existenţei şi stării activelor şi pasivelor.
Întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare cuprind următoarele etape:
1) efectuarea lucrărilor premergătoare întocmirii situaţiilor financiare cum ar fi: inventarierea
generală a elementelor contabile, decontarea cheltuielilor şi veniturilor anticipate aferente perioadei
de gestiune, determinarea şi reflectarea diferenţelor de curs valutar, întocmirea înregistrărilor de
corectare, determinarea cotei curente a activelor imobilizate şi datoriilor pe termen lung etc.;
2) completarea formularelor situaţiilor financiare;
3) întocmirea notelor/notelor explicative la situaţiile financiare;
4) aprobarea, semnarea şi prezentarea situaţiilor financiare;
5) reformarea bilanţului.

2. Caracteristica situațiilor financiare

Bilanţul prezintă poziţia financiară a entităţii şi include informaţii aferente soldurilor existente la data
raportării privind:
1) activele – resurse economice identificabile şi controlabile de către entitate ce provin din fapte
economice trecute din a căror utilizare se aşteaptă obţinerea unor beneficii economice;
2) capitalul propriu – mărimea rămasă în activele entităţii după scăderea datoriilor;
3) datoriile – obligaţii actuale ale entităţii provenite din fapte economice trecute a căror stingere
contribuie la o reducere a resurselor, purtătoare de beneficii economice.
În bilanţ totalul activelor este echivalent cu suma totalurilor capitalului propriu şi datoriilor.
Activele sînt prezentate în bilanţ în ordinea creşterii lichidităţii acestora, iar datoriile în baza creşterii
exigibilităţii.
În funcţie de gradul de lichiditate, activele se divizează în:
1) active circulante, care reprezintă activele ce se aşteaptă să fie consumate în ciclul normal de
activitate, vîndute sau primite în termen de 12 luni sau care reprezintă numerar;
2) active imobilizate, care cuprind toate celelalte active, cu excepţia celor circulante.
Ciclul normal de activitate al unei entităţi reprezintă perioada de timp dintre momentul achiziţionării
activelor care sînt destinate procesării şi momentul transformării lor în numerar. Cînd pentru o entitate
acest ciclu nu este clar, durata lui se consideră 12 luni. Stocurile care sînt vîndute, consumate,
procesate şi creanţele care sînt achitate ca parte a ciclului normal de activitate într-o perioadă ce

62
depăşeşte 12 luni din data raportării, se consideră active circulante (de exemplu, materia primă,
materialele, producţia în curs de execuţie care necesită maturare şi păstrare la entitatea de vinificaţie,
fructele şi sucurile sulfitate sau congelate la entitatea de conserve).
În funcţie de gradul exigibilităţii, datoriile se împart în:
1) datorii curente, care includ datoriile ce se aşteaptă să fie achitate sau decontate în termen de
12 luni din data raportării;
2) datoriile pe termen lung, care cuprind toate celelalte datorii, cu excepţia celor curente.
Datoriile comerciale şi cele faţă de angajaţi care sînt înregistrate ca parte componentă a ciclului
normal de activitate sînt datorii curente, chiar dacă ele sînt exigibile într-un termen ce depăşeşte 12
luni din data raportării.
La data raportării entitatea determină cota curentă a activelor imobilizate şi a datoriilor pe termen
lung, care se reflectă în bilanţ, respectiv în componenţa activelor circulante şi/sau datoriilor curente.
Creanţele, numerarul şi datoriile în valută străină se recalculează şi se reflectă în bilanţ în
conformitate cu SNC „Diferenţe de curs valutar şi de sumă”.
Situaţia de profit şi pierdere caracterizează performanţa financiară a entităţii pentru perioada de
gestiune şi conţine informaţii privind:
1) veniturile – creşteri ale beneficiilor economice înregistrate în cursul perioadei de gestiune,
sub forma intrărilor de active sau majorării valorii acestora sau a diminuării datoriilor care au drept
rezultat creşteri ale capitalului propriu, cu excepţia celor legate de contribuţiile proprietarilor;
2) cheltuielile – diminuări ale beneficiilor economice înregistrate în perioada de gestiune sub
formă de ieşiri sau reduceri ale valorii activelor sau de creşteri ale datoriilor care contribuie la
diminuări ale capitalului propriu, altele decît cele rezultate din distribuirea acestuia proprietarilor;
3) rezultatele financiare – profitul (pierderea) calculat ca diferenţă dintre veniturile şi
cheltuielile perioadei de gestiune.
Veniturile şi cheltuielile aferente aceloraşi operaţiuni economice se reflectă în situaţia de profit şi
pierdere în aceiaşi perioadă de gestiune (de exemplu, valoarea contabilă a bunurilor vîndute şi
valoarea de vînzare a acestora se recunosc concomitent în aceiaşi perioadă de gestiune).
Situaţia de profit şi pierdere se întocmeşte în baza clasificării cheltuielilor după destinaţie (funcţii)
conform formularului prezentat în anexa 2 la SNC Prezentarea situațiilor financiare.
Situaţia modificărilor capitalului propriu caracterizează existenţa şi modificarea elementelor
capitalului propriu în cursul perioadei de gestiune şi conţine informaţii privind:
1) capitalul social şi suplimentar − capitalul social, capitalul suplimentar, capitalul nevărsat,
capitalul neînregistrat şi capitalul retras;
2) rezervele − capitalul de rezervă, rezervele statutare şi alte rezerve;
3) profitul nerepartizat (pierderea neacoperită) − corecţiile rezultatelor anilor precedenţi,
profitul nerepartizat (pierderea neacoperită) al anilor precedenţi, profitul net (pierderea netă) al
perioadei de gestiune, profitul utilizat al perioadei de gestiune şi rezultatul din tranziţia la noile
reglementări contabile;
4) alte elemente de capital propriu care nu se includ în subpct. 1) − 3).
Elementele capitalului propriu se determină în conformitate cu SNC „Capital propriu şi datorii”.
În situaţia modificărilor capitalului propriu pentru fiecare element se indică soldul la începutul
perioadei de gestiune, majorările şi diminuările pe parcursul perioadei şi soldul la sfîrşitul perioadei
de gestiune, care se determină prin relaţia:

63
 Sold la începutul
Sold la sfîrşitul
= perioadei de + Majorările − Diminuările
perioadei de gestiune
gestiune

Soldurile elementelor capitalului propriu la începutul şi sfîrşitul perioadei de gestiune

prezentate în situaţia modificărilor capitalului propriu trebuie să fie identice soldurilor elementelor
respective din bilanţ.
Mărimea elementelor care majorează capitalul propriu, cum ar fi capitalul social, capitalul
neînregistrat, rezervele, profitul net al perioadei de gestiune, se reflectă în situaţia modificărilor
capitalului propriu în mod obişnuit (fără paranteze). Mărimea elementelor care diminuează capitalul
propriu, cum ar fi capitalul nevărsat, capitalul retras, profitul utilizat al perioadei de gestiune, pierderea
netă a perioadei de gestiune, se reflectă în situaţia modificărilor capitalului propriu cu semnul minus
(între paranteze).
Situaţia fluxurilor de numerar caracterizează soldurile şi fluxurile de numerar pentru perioada de
gestiune şi conţine informaţii privind:
1) numerarul – numerar în monedă naţională şi valută străină în casierie şi conturi curente;
2) numerarul în expediţie – numerarul depus în casieriile băncilor, oficiilor poştale sau
transmise încasatorilor pentru înregistrarea ulterioară a acestora în conturile curente ale entităţii sau
pentru transmiterea către beneficiari;
3) documentele băneşti – timbrele taxei de stat, mărcile poştale, biletele de călătorie achitate,
biletele de tratament şi odihnă achitate etc.
În situaţia fluxurilor de numerar nu se reflectă:
1) mişcarea internă a numerarului (de exemplu, ridicările în numerar de la conturile curente,
deschiderea acreditivului, alimentarea cardurilor bancare ale entităţii, transferarea numerarului de la
un cont curent la altul, procurarea/vînzarea valutei străine);
2) tranzacţiile pe bază de barter (schimb de active/servicii);
3) convertirea datoriilor în capital social;
4) amortizarea şi pierderile din deprecierea activelor imobilizate etc.
Situaţia fluxurilor de numerar se întocmeşte în baza contabilităţii de casă, conform căreia:
1) intrările de numerar sînt reflectate la sumele efectiv încasate în casierie şi conturi curente;
2) ieşirile băneşti – la sumele efectiv achitate din casierie şi conturi curente;
3) documentele băneşti – la valoarea documentelor băneşti efectiv intrate şi ieşite.
Situaţia fluxurilor de numerar se întocmeşte conform metodei directe, potrivit căreia intrările şi ieşirile
de numerar se determină în baza datelor din conturile de evidenţă a numerarului.
Elementele situaţiei fluxurilor de numerar sînt divizate separat pe activităţile operaţională, de investiţii
şi financiară, cu prezentarea distinctă a diferenţelor de curs valutar.

64