UNIVERSITATEA „ANDREI ŞAGUNA“ CONSTANŢA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

SPECIALIZAREA: MANAGEMENT,MARKETING, FINANŢE BĂNCI, CIG, AN I
ANUL UNIVERSITAR: 2016 - 2017
SEMESTRUL 2

ECONOMIE POLITICĂ
NOTE DE CURS

Titular curs:
Lect.univ dr. Păun Oana

CONSTANȚA
CUPRINS

1
Capitolul I INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE 3

2
 I.1. Macroeconomia. Probleme şi politici macroeconomice
Capitolul II PIAŢA MONETARĂ 8
II.1. Banca Centrală – rol şi atribuţii. Băncile comerciale
II.2. Oferta şi cererea de monedă
II.3. Moneda de cont; multiplicatorul monedei de cont
II.4. Echilibrul pieţei monetare
Capitolul III PIAŢA CAPITALULUI 12
III.1. Piaţa capitalului – definire, trăsături, funcţii
III.2. Titlurile financiare. Acţiuni. Obligaţiuni
III.3. Piaţa primară a capitalului. Piaţa secundară a capitalului
Capitolul IV PIAŢA MUNCII. SALARIUL 18
IV.1. Conceptul, trăsăturile şi funcţiile pieţei forţei de muncă
IV.2. Cererea şi oferta de forţă de muncă. Capitalul uman
IV.3. Salariul. Formele salariului
Capitolul V PIAŢA VALUTARĂ 23
V.1. Piaţa valutară
V.2. Balanţa de plăţi externe. Balanţa comercială
V.3. Indicatorii rentabilitate ai comerţului exterior
V.4. Cursul valutar. Regimul valutar al unei ţări.
V.5. Operaţiuni pe piaţa schimburilor valutare
Capitolul VI VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE 28
VI.1. Venitul
VI.2. Consumul
VI.3. Economiile şi investiţiile
VI.4. Principiile multiplicatorului şi amplificatorului
Capitolul VII CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ 35
VII.1. Indicatorii macroeconomici
VII.2. Creşterea economică: concept şi forme de exprimare.
Capitolul VIII ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL ECONOMIC 41
VIII.1. Teoria echilibrului economic
VIII.2. Formele dezechilibrului economic
Capitolul IX FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE 47
IX.1. Ciclicitatea – formă a mişcării economice
IX.2. Ciclurile lungi şi ciclurile pe termen mediu
IX.3. Criza şi cauzele evoluţiei ciclice
IX.4. Politicile anticiclice
Capitolul X INFLAŢIA 55
X.1. Geneza şi natura inflaţiei contemporane
X.2. Cauzele inflaţiei; spirala inflaţionistă
X.3. Măsurarea inflaţiei
X.4. Politici de combatere a inflaţiei
Capitolul XI OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL 65
XI.1. Şomajul şi cauzele sale
XI.2. Tipuri de şomaj
XI.3. Măsurarea fenomenului de şomaj
XI.4. Efectele şomajului
XI.5. Măsuri de diminuare a şomajului şi a efectelor sale
Capitolul XII POLITICA BUGETARĂ ŞI POLITICA FISCALĂ 71
XII.1. Bugetul de stat. Politica bugetară. Datoria publică
XII.2. Politica fiscală. Impozitele - principiile şi funcţiile lor
3
Capitolul XII POLITICA MONETARĂ 79
XIII.1. Politica monetară şi instrumentele ei
XIII.2. Efectele politicilor monetare de relansare economică
BIBLIOGRAFIE 80

CAPITOLUL I. INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE

I.1. Macroeconomia. Probleme şi politici macroeconomice

În deceniile trei şi patru ale secolului XX ştiinţţa economicăă fundamentală, ca ştiinţă a

administrării unor resurse şi mijloace limitate şi cu utilizări alternative pentru satisfacerea unor
necesităţi nelimitate şi variate ale oamenilor, s-a divizat în două: macroeconomia, care studiază
4
economiile naţionale ca entităţi proprii şi microeconomia care studiază comportamentul uman la
nivelul firmelor şi gospodăriilor. Uneori, această delimitare, deşi este întâlnită foarte frecvent este
interpretată ca fiind eronată.
Microeconomia nu se limitează la studierea doar a comportamentului consumatorului şi pe cel
al producătorului. Pe baza acestor comportamente ale unităţilor economice elementare, microeconomia
îşi extinde sfera preocupărilor, încercând să explice funcţionarea generală a sistemului în ansamblul
său. Deci, microeconomia şi macroeconomia au, în ultimă instanţă, acelaşi obiect de studiu. Ele diferă
prin metoda de abordare şi tratare a problemelor. Cele două optici - microeconomia şi macroeconomia
- sunt necesare pentru a înţelege economia în ansamblul ei.
Macroeconomia se concentrează cu prioritate către analiza calitativă a mecanismului de
funcţionare a economiei naţionale, a corelaţiilor dintre variabilele macroeconomice, punând un accent
deosebit pe aspectele de măsurare a influenţelor directe şi indirecte dintre acestea în vederea
fundamentării ştiinţifice a deciziilor de politică macroeconomică. De aceea, macroeconomia este o
disciplină închegată într-o viziune sistemică şi ne dă posibilitatea cunoaşterii comportamentului
economic în perioadele de avânt şi recesiune, a consumului şi investiţiilor, a performanţelor
economiei, a dinamicii producţiei de bunuri şi servicii, a ratelor profitului şi dobânzii, a ratei inflaţiei
şi şomajului, a politicii fiscale şi monetare, a balanţei de plăţi, a stocului de bani, a bugetului de stat, a
datoriei publice, a echilibrului şi dezechilibrului macroeconomic în general. De asemenea,
macroeconomia abordează probleme de modelare economică a echilibrului şi dezechilibrului static şi
dinamic, atât pe termen scurt cât şi pe termen mediu şi lung, precum şi o integrare a componentelor
economiei naţionale într-o analiză cantitativă cu ajutorul modelelor clasice şi neoclasice de creştere
economică.
Ştiinţa economică este o reflectare a economiei reale care există şi funcţionează atât la nivelul
agenţilor economici individuali cât şi la nivelul agenţilor agregaţi (omogeni şi eterogeni).
Macroeconomia (reală) exprimă procesele, faptele şi comportamentele agenţilor economici
agregaţi (ca relaţii multiple între cei elementari). Acest nivel al economiei se referă la mărimile şi
variabilele agregate ale intrărilor şi ieşirilor unităţilor economice dintr-o ţară.
Fluxurile de eforturi şi de efecte social-economice sunt însă privite independent de
comportamentele individuale ale participanţilor la activităţile economice.
Criteriul esenţial al structurii acestor procese şi comportamente îl constituie interesele generale,
care se structurează pe temelia celor particulare (personale) şi de grup. Sinonimia macroeconomie-
economie naţională este însă numai parţial valabilă.
Pe baza procesului de trecere de la interesele personale la cele generale are loc, în fond, şi
transformarea unei problemele microeconomice în una macroeconomică.
O anume problemă economică devine macroeconomică atunci când şi acolo unde aceasta:
a) derivă din formarea şi consolidarea unei anume economii naţionale; - stimulează sau
afectează realizarea intereselor generale ale agenţilor economici dintr-o ţară;
b) antrenează măsuri concertate şi acţiuni convergente din partea participanţilor în sensul
încadrării uneia sau alteia dintre probleme în limite normale de desfăşurare.
Orice manual de economie politică, de macroeconomie enumeră şi tratează cel puţin şase
probleme din acest gen (nivel). Care sunt acestea?
a) Prima dintre ele se referă la - asigurarea echilibrului, în progres, între cererea globală şi
oferta globală; creşterea economică, respectiv dezvoltarea economică durabilă (viabilă, sănătoasă
etc.).
5
 b) Ocuparea deplină a resurselor de muncă, deschiderea posibilităţilor de manifestare a
caracterului activ, creator, al factorului uman, figurează ca a doua printre problemele arătate.
c) În al treilea rând, este vorba de asigurarea economiei naţionale cu monedă - în cantităţile şi
structurile cerute de mersul normal al fluxurilor economice reale. Moneda fiind prin definiţie
naţională, buna ei funcţionare este în interesul tuturor participanţilor la viaţa economică.
d) Realizarea funcţiilor multiple bugetare şi fiscale este o altă problemă macroeconomică. În
funcţie de multiple circumstanţe, guvernul şi administraţiile publice locale exercită, pe bază de lege,
dreptul de trezorier al finanţelor publice; prin aceasta se realizează marea redistribuire.
e) Asigurarea, pe termen mediu a unei balanţe comerciale şi a unei balanţe de plăţi externe
echilibrate. Aceste instrumente economico-statistice trebuie echilibrate în măsura în care se doreşte şi
se acţionează pentru păstrarea independenţei economice.
f) Integrarea problemelor macroeconomice în strategii globale de creştere şi dezvoltare;
asigurarea coerenţei deciziilor macroeconomice. Programarea şi prognozarea macroeconomică sunt căi
prin care se înfăptuieşte o astfel de funcţie strategică.
Problemele macroeconomice arătate se regăsesc în forme şi cu intensităţi diferite în toate ţările.
Ele se integrează în ceea ce specialiştii numesc probleme globale ale economiei mondiale. De regulă,
asemenea probleme sunt grupate în comerciale şi financiare, în reale şi monetare, în interne şi externe.
O problemă economică implică, se ştie, una sau mai multe necunoscute. În cazul problemelor
macroeconomice, necunoscutele sunt nu numai numeroase, dar şi de tipuri diferite (sociale, politice,
ecologice, funcţionale).
Amploarea şi complexitatea problemelor macroeconomice, mutaţiile profunde care au loc în
cadrul acestora, evitarea unor consecinţe nedorite care pot să apară în timp, prin acutizarea unor laturi
ale problemelor macroeconomice, fac necesară o anumită intervenţie a statului în economia de
piaţă.
Creşterea treptată a rolului statului în toate ţările cu economie de piaţă este un proces ce trebuie
să facă abstracţie de refluxurile temporare şi de tendinţele de supralicitare a rolului statului, de
existenţa temporară a unor state totalitare.
Cauzele implicării statului în economie.
1) Insuficienţa iniţiativei private într-o serie de domenii de interes general, pe baza căreia au
apărut şi există:
a) întreprinderi publice de producţie, institute de cercetare în domenii care sunt de interes
naţional;
b) organizarea pe baza resurselor bugetare a unor servicii sociale generale (învăţământul public,
apărarea naţională etc.);
c) susţinerea moderată şi supravegherea economică a unor activităţi tradiţionale cu pondere în
satisfacerea nevoilor fundamentale ale oamenilor.
S-a demonstrat, teoretic şi practic, că sistemul economic real de piaţă este, pretutindeni şi
dintotdeauna, mixt, că există deci în toate ţările avansate un sector public. Faţă de acest sector,
guvernele au mari răspunderi (nu neapărat drepturi).
2) Complexitatea problemelor care apar în perioadele dificile ale istoriei unei ţări (războaie,
crize); asemenea implicări au loc şi atunci când există riscul unor tensiuni sociale.
3) Modificări în conjunctura economică internaţională, care favorizează sau complică situaţia
economică a unor ţări; susţinerea puterii de schimb a monedei.

6
 4) Corijarea neajunsurilor economiei de piaţă şi susţinerea procesului de desfăşurare normală
a vieţii economico-sociale.
Rolul economic al statului se exercită printr-o multitudine de acţiuni şi într-o mare varietate. El
furnizează servicii colective (publice) celorlalţi agenţi economici, fără contraprestaţie directă din
partea consumatorilor acestor servicii (economia nonmarfară). Se manifestă ca un factor ce asigură
organizarea şi manifestarea puterii publice instituţionale pe plan naţional; factor de consens în raport
cu exteriorul şi în interiorul ţării.
5) Administraţia publică îşi asumă riscul unor activităţi care, tradiţional, erau specifice
celorlalţi agenţi economici (achizitor de armament; bancher);
6) Concepe şi pune în aplicare politici economice sectoriale, regionale şi generale.
Guvernele au funcţia majoră de a menţine, respectiv, de a readuce stabilizarea economică,
respectiv, macrostabilizarea prin măsuri adecvate de politică economică.
Politica economică reprezintă acţiunea conştientă, concertată democratic, a puterii politice care
presupune definirea obiectivelor economice şi sociale ale statului - naţiune, punerea în aplicare a
acestor obiective, folosindu-se în acest scop mijloace şi tehnici adecvate.
Experienţa ţărilor dezvoltate, ca şi experienţa recentă a României arată că intervenţia statului în
economie se poate face prin trei modalităţi:
a) politici structurale;
b) politici de ajustare;
c) politici de environement.
Politicile structurale se referă îndeosebi la planificarea macroeconomică (dar, în sens larg, aici
se includ şi elaborarea obiectivelor şi strategiilor social-economice pe termen lung precum şi, în
actuala etapă din ţara noastră, politica de privatizare a societăţii sau politica de
reglementare/dereglementare cu specia sa, naţionalizare/denaţionalizare). Aceste politici sunt menite să
creeze, corecteze sau distrugă structuri economice, în funcţie de scopul urmărit: macrostabilizarea.
Din această categorie de politici fac parte în primul rând, naţionalizarea/denaţionalizarea, care
modifică structura de proprietate. Statul modifică structura de proprietate pentru a realiza un efect
asupra ofertei, ştiind de exemplu, că proprietatea privată este mai aptă de a realiza creşteri de producţie
şi o eficienţă ridicată a acesteia. Naţionalizările/denaţionalizările sunt fapte administrative ale statului,
ele acţionând prin mijloace noneconomice.
În al doilea rând, o politică structurală priveşte sistemul financiar-bancar. Este vorba despre
reglementări juridice vizând crearea şi funcţionarea băncii centrale, a băncilor comerciale şi a
celorlalte instituţii financiare, care vor influenţa decisiv comportamentul de economisire, consum şi
investiţii al agenţilor economici.
În al treilea rând, din politicile structurale de macrostabilizare face parte şi planificarea
macroeconomică, îndeosebi cea incitativă (planificarea imperativă iese din discuţie din moment ce
discutăm despre sisteme cu economie de piaţă), care este de natură să modifice structurile economice
(de ramură, de sectoare, de activităţi, de produse etc.), în scopul reechilibrării cererilor individuale cu
oferte individuale. Trebuie precizat că macrostabilizarea pe calea politicilor structurale se produce pe
termen lung şi nu pe termen scurt. În plus, politicile structurale urmăresc, de regulă, atingerea
echilibrului economic general, mai rar fiind utilizate pentru menţinerea echilibrului sau pentru
reechilibrări. Politicile structurale sunt politici generative şi nu de gestionare.
Politicile de ajustare (de gestionare a dezechilibrelor).

7
 Politicile de ajustare cuprind în primul rând, politica monetară care urmăreşte
macrostabilizarea prin intermediul monedei, mai ales prin controlul masei monetare din sistemul
economic. Principalele instrumente de politică monetară sunt: manevrarea taxei scontului, operaţiunile
open-market, manevrarea ratei rezervei obligatorii la băncile comerciale, încadrarea (limitarea)
creditului, emisiunea suplimentară/retragerea de monedă.
În al doilea rând, din politicile de ajustare fac parte politicile fiscale care au drept scop
macrostabilizarea economică prin intermediul impozitelor şi taxelor, respectiv a cheltuielilor
guvernamentale. Politica fiscală mai este denumită politică bugetară, deoarece instrumentalizarea ei se
face prin intermediul bugetului public, atât bugetul republican, central, cât şi al bugetelor
administraţiei locale.
În al treilea rând, politica de preţuri este o componentă a politicilor de ajustare deşi au un
impact mai mic în politica de macrostabilizare. Ea se referea la stabilirea, pe cale administrativă a unui
anumit preţ, la un anumit bun sau serviciu ori la o anumită resursă economică, în scopul de a orienta
deciziile şi comportamentul agenţilor economici în sensul dorit sau urmărit de puterea politică.
În al patrulea rând, politica de venituri constituie tot o politică de ajustare şi se referă la
manevrarea nivelului veniturilor în economie. În esenţă, ea poate fi integrată politicii fiscale, deoarece
se înfăptuieşte tot prin intermediul bugetului public şi constă în controlul (garantarea, completarea,
prelevarea) veniturilor din economie prin intermediul aşa-numitelor taxe negative, respectiv taxe
pozitive.
Politicile de environement sunt menite să administreze, în echilibru, relaţiile sistemului
economic cu mediul exterior. Presiunile mediului exterior vin din trei direcţii principale:
a) mediul natural;
b) mediul economic extern şi
c) mediul monetar extern.
Rezultatul aplicării tuturor celor trei mari categorii de politici se reflectă în macrostabilizarea
economică. Aşadar, politica economică macrostabilizatoare poate fi definită ca un ansamblu de
politici economice care au drept obiectiv principal reducerea (atenuarea) fluctuaţiilor din economie şi
în special a fluctuaţiilor în rata creşterii economice, inflaţiei şi şomajului. Într-o ţară în care există mari
fluctuaţii ale creşterii economice, inflaţiei şi şomajului, deci aceste fenomene nu pot fi stăpânite în
nişte limite strânse, politica stabilizatoare nu are succes iar efectele ei vor fi imprevizibile.

CAPITOLUL II. PIAŢA MONETARĂ

II.1. Banca Centrală – rol şi atribuţii. Băncile comerciale

Băncile, instituţiile financiare, societăţile de asigurări - private, publice, mixte - reprezintă acel
agent economic agregat care îndeplineşte rolul de intermediar specializat între ceilalţi agenţi
economici, gestionează instrumentele monetare şi pârghiile financiare ale ţării.

8
 Pentru serviciile active prestate, băncile pretind şi încasează dobândă sau comision de la
solicitanţii lor. Pentru sumele păstrate în depozit, ca şi pentru celelalte servicii pasive, băncile plătesc
dobândă clienţilor creditori.
Diferenţa dintre dobânzile încasate de bănci şi cele plătite de ele constituie câştigul brut bancar.
Acesta este utilizat pentru: acoperirea cheltuielilor de funcţionare ale băncii, plata impozitelor legale şi
constituirii profitului net al băncii, sau câştigul net bancar.
Cantităţile de monedă solicitate de agenţii economici nebancari sunt puse în circulaţie pe două
căi:
- emisiunea de monedă fiduciară (bancnote, monede metalice), prin intermediul băncii centrale,
singurul organism abilitat pentru asemenea operaţiuni;
- mecanismul creditului, adică operaţiunile de împrumut efectuate de diferite bănci comerciale
în favoarea agenţilor economici producători, prestatori, comercianţi etc.
O bancă centrală acţionează ca instituţie din partea statului pentru a stabili şi coordona politica
monetară şi de credit a economiei. Banca centrală are rolul de a menţine stabilitatea monedei naţionale
şi încrederea publicului în bănci.
Banca Naţională a României are dreptul exclusiv de emisiune, fiind singura instituţie autorizată
să emită însemne monetare, în baza unui program de emisiune dimensionat în funcţie de nevoile reale
ale circulaţiei băneşti.
Băncile comerciale reprezintă un tip de întreprindere lucrativă specializată în ansamblul
activităţilor economice, care furnizează bani - capital celorlalţi agenţi economici - persoane fizice
şi/sau persoane juridice. Această activitate principală se desfăşoară, mai ales, pe baza resurselor băneşti
atrase, dar şi a capitalului lor propriu.

II.2. Moneda de cont; multiplicatorul monedei de cont

Treptat, pe baza unei îndelungate experienţe, băncile comerciale au învăţat "să creeze" monedă,
să potenţeze masa monetară. Acest proces este cunoscut sub denumirile de "expansiune a depozitelor
la vedere", de multiplicator al banilor sau multiplicator al creditului.
Să presupunem că o persoană se hotărăşte să efectueze un depozit la vedere de un milion de lei
pe care-i depune la banca "A". Prin această operaţiune numerarul aflat în circulaţie se reduce cu un
milion, iar masa monetară scripturală sporeşte cu aceeaşi sumă. Dacă banca ar fi obligată să păstreze în
rezervă întreaga sumă depusă de clientul său, atunci nu ar mai apare alt efect decât cel precizat
anterior.
Exemplu de calcul:
Banca ţine ca rezervă 25% din depuneri. Restul de bani îi împrumută solicitanţilor. Persoana
care a obţinut creditul de la banca "A" dispune efectuarea unei plăţi către un furnizor al său ce are cont
deschis la o altă bancă "B". Aceasta, la rândul ei, din intrarea de 750 mii lei, constituie o rezervă de
25%, restul sumei împrumutând-o altui client ş.a.m.d.
Procesul de expansiune a depozitelor în cont poate fi prezentat astfel:

Tabelul 1. Expansiunea depozitelor de cont

Banca Depozite (lei) Rezerve noi (lei) Împrumuturi noi
(lei)
A 1.000.000 250.000 750.000

9
 B 750.000 187.500 562.500
C 562.500 140.625 421.875
D 421.875 105.469 316.406
Restul 1.265.625 316.406 949.219
TOTAL 4.000.000 1.000.000 3.000.000

Suma totală a depozitelor la vedere se poate deduce făcându-se apel la logica matematică
elementară. Procesul de expansiune a depozitelor în cont se va opri atunci când întreg numerarul intrat
este păstrat în băncile comerciale sub forma rezervelor dorite (sau obligatorii). Cum rezervele
reprezintă a patra parte din depozitele la vedere, procesul va avea ca efect înlocuirea a un milion u.m.
cu 4 milioane u.m.
Dacă noile depozite la vedere nu vor atinge suma de 4 milioane lei monedă de cont, înseamnă
că în sistemul bancar există numerar în exces peste rezervele dorite, deci echilibrul monetar nu a fost
atins. Ca urmare, procesul de expansiune va continua.
Multiplicatorul ofertei de bani este definit ca raport între volumul noilor depozite şi noile
rezerve, sau ca inversul ratei rezervelor. El se calculează astfel:
D 1
Mm = v ; Mm = ;
R r
unde:
Mm = multiplicatorul monetar;
R = rezervele obligatorii;
Dv = depozitele la vedere;
r = rata rezervelor.
4.000.000 1
În exemplul nostru Mm = ; Mm = 0,25 = 4 ori.
1.000.000

II.3. Cererea şi oferta de monedă

În lucrarea „The Purchasing power of Money” Fisher a enunţat, în anul 1911, ecuaţia
schimburilor, în forma:
PTv
MV = PT => M =
V
unde: MV = O de monedă;
PT = C de monedă;
M = masa monetară;
V = viteza de rotaţie a banilor;
P = preţul;
T= volumul tranzacţiilor.
Ecuaţia demonstrează că pentru ansamblul schimburilor dintr-un an, suma totală plătită este
egală cu valoarea totală a bunurilor cumpărate.
O modificare decisivă a acestei ecuaţii cantitative este adusă de reprezentaţii Şcolii de la
Cambridge.

II.4. Echilibrul pe piaţa monetară

10
 Piaţa monetară este locul de întâlnire şi confruntare dintre cererea şi oferta de monedă, care se
ajustează la un anumit preţ specific (rata dobânzii). Deşi obiectul tranzacţiei – moneda - este omogen,
piaţa monetară este o piaţă imperfectă, puternic reglementată şi dominată de un număr redus de
ofertanţi (piaţă de oligopol).
Starea de echilibru a pieţei monetare se realizează atunci când, la o anumită mărime a ratei
dobânzii d’, oferta de monedă OM este egală cu cererea de monedă L, ambele fiind egale cu
cantitatea masei monetare de echilibru.

Fig. 8 Echilibrul pieței monetare

Condiţiile de echilibru pe piaţa monetară se schimbă însă continuu, ajungându-se la dezechilibru

şi apoi la un nou echilibru, printr-un mecanism concurenţial ce presupune schimbarea condiţiilor de
cerere sau ofertă ce determină noi curbe ale cererii şi ofertei.
Creşterea cererii de monedă

Fig. 9 Modificarea echilibrului prin creșterea cererii

Cererea de monedă poate să crească într-o perioadă, determinând atât sporirea cantităţii de
monedă pe piaţă, cât şi sporirea ratei dobânzii, influenţând punctul de echilibru.

Scăderea cererii de monedă

11
 Fig. 10 Modificarea echilibrului prin scăderea cererii

Oferta de monedă influenţează echilibrul pieţei monetare astfel:

a) mărirea ofertei de monedă determină diminuarea ratei dobânzii şi sporirea masei monetare
tranzacţionate pe piaţă; cantitatea de monedă suplimentară nu poate fi absorbită decât dacă
se reduce rata dobânzii, care, la rândul ei, duce la creşterea cererii de monedă;
b) reducerea ofertei de monedă determină creşterea ratei dobânzii şi scăderea cantităţii de
monedă tranzacţionată pe piaţă. De asemenea, mărirea ratei dobânzii este generată de lipsa
acută de monedă care să se vehiculeze cu o rată redusă a dobânzii, lipsă ce influenţează tot
mai puternic direcţia sporirii ratei dobânzii.
Pentru aprecierea echilibrului pieţei monetare trebuie să se aibă în vedere următoarele aspecte:
 interesele agenţilor economici de a poseda moneda şi a o utiliza în tranzacţiile protejate de
risc;
 urmărirea cu prioritate de către agenţii economici a puterii de cumpărare a încasărilor lor în
raport cu expresia nominală a acestora - ceea ce înseamnă că cererea de monedă reprezintă o
cerere de încasări reale;
 costul oportunităţii deţinerii banilor lichizi, în raport cu plasamentul acestora cu o anumită
dobândă;
 încasarea monetară ca funcţie crescătoare de venit şi funcţie descrescătoare de mărimea ratei
dobânzii, adică elasticitatea pe termen lung a cererii de monedă în raport de venit şi de rata
dobânzii;
 relaţia dintre stocul de masă monetară, viteza de rotaţie a monedei şi creşterea preţurilor.

CAPITOLUL III. PIAŢA CAPITALULUI

III.1. Piaţa capitalului – definire, trăsături, funcţii

Piaţa de capital în România este specializată în tranzacţii cu active financiare pe termen mediu şi
lung, motivaţia fundamentală a unei pieţe de capital constă în plasarea titlurilor financiare emise de
12
agenţi economici pentru căutare de capital, provenit de la potenţiali investitori deţinători de excedent
de capital datorită economisirii sau din restructurarea portofoliilor lor.
Cererea de capital, este exprimată prin emisiunea de titluri de către solicitanţi persoane juridice,
publice sau private, agenţi naţionali sau internaţionali.
Instrumentele financiare tranzacţionate pe piaţa de capital românească sunt titluri emise pe
termen lung şi mediu: acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat care sunt în acelaşi timp titluri primare şi
valori mobiliare.
Administrarea, reglementarea şi supravegherea pieţei de capital se realizează de către Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM), autoritate administrativă autonomă cu personalitate juridică,
subordonată Parlamentului.
Capitalul este o resursă economică şi este reprezentat de activele economice, care se valorifică
în timp. El are două componente:
 capitalul real, compus din active reale - bunuri corporale şi intangibile - ce contribuie la
activitatea de producere de bunuri sau servicii;
 capitalul financiar sau simbolic, compus din active financiare ce consacră drepturi ale
deţinătorilor titlurilor asupra veniturilor generate de valorificarea activului (dobânzi, dividende, profit,
rentă, etc.).
Principalele caracteristici ale pieţelor de capital sunt:
 negociabilitatea: angajarea de împrumuturi băneşti şi investirea sunt realizate prin utilizarea de
instrumente financiare care sunt negociabile;
 finanţarea nebancară: emitentul de pe pieţele de capital nu angajează împrumuturi băneşti
direct de la o bancă comercială, ci emite instrumente financiare în scopul vânzării lor către investitori;
 instrumente financiare cu termen de scadenţă mai mare de un an:
 instrumentele de datorie (obligaţiunile, sunt emise cu prezicerea termenului de scadenţă, a
dobânzii care trebuie plătită şi a termenului),
 titlurile de valoare (acţiunile care se emit reprezintă părţi din capitalul unei societăţi).
Piaţa de capital prezintă următoarele trăsături :
 este o piaţă deschisă – plasamentul este efectuat de marea masă a investitorilor iar tranzacţiile
au un caracter public;
 produsele – sunt instrumente pe termen mediu şi lung;
 valorile mobiliare – sunt negociabile şi transferabile;
 tranzacţionarea este intermediată.
Cele mai importante funcţii, obiective şi efecte care se realizează pe piaţa de capital sunt:
 creşterea ofertei de capital;
 creşterea economiilor;
 valorificarea valorilor mobiliare;
 creşterea posibilităţii pentru alocarea de capital în investiţiile alternative;
 crearea de condiţii pentru noi investiţii străine directe.
Numărul şi conţinutul funcţiilor pieţei de capital sunt determinate gradul de îndeplinire a unor
condiţii:
 lichiditatea - constă în existenţa pe piaţa de capital primară a volumului mare de fonduri
disponibile (ofertă) şi a necesităţii de finanţare directă (cererea);
 eficienţa - constă în derularea operativă şi la costuri mici a emisiunilor pe piaţa primară şi
tranzacţiilor pe piaţa secundară;
13
  transparenţa - constă în asigurarea directă şi rapidă a informaţiilor corecte pentru investitori.
 corectitudinea - reglementarea riguroasă a fluxurilor de capital în economie, a derulării
tranzacţiilor pe piaţă;
 adaptabilitatea - constă în adaptarea elementelor pieţei de capital la condiţiile economico-
financiare din ţara unde îşi are sediul, cât şi la cele internaţionale.
Elementele pieţei de capital sunt:
 obiectul - este reprezentat de valorile mobiliare;
 operatorii - intermediari persoane juridice (societăţi de valori mobiliare în România), persoane
fizice – agenţi de valori mobiliare, agenţi de bursă salariaţi ai intermediarilor respectiv bursa de valori,
 specialiştii - creatori de piaţă;
 operaţiunile - care formează ansamblul numit tranzacţie, plasament;
 locul de desfăşurare - format din mijloace de comunicaţii între operaţiuni (piaţa interdealeri),
între aceştia din urmă şi o instituţie numită bursa de valori.

III.2. Titlurile financiare. Acţiuni. Obligaţiuni

Titlurile de capital permit transformarea unor valori imobiliare prin esenţa lor (pământ, clădiri,
echipamente) în valori mobiliare prin natura lor (acţiuni, etc.)
Titlurile financiare reprezintă modul de existenţă a activelor nebancare. Ele sunt exprimate într-
un înscris (document scris sau înregistrare electronică), care atestă existenţa unei relaţii contractuale
între emitent şi deţinător şi garantează drepturile posesorului lor (în engleză securities).
Valorile mobiliare sunt definite ca instrumente negociabile emise în formă materializată, sau
evidenţiate prin înscrieri în cont, care conferă deţinătorilor lor drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale
asupra emitentului, conform legii şi în condiţiile specifice privind emisiunea acestora.
Titlurile financiare au o anumită valoare (hârtii de valoare). Deţinătorul lor se află în poziţia de
investitor - a investit fondurile sale şi şi-a asumat riscul.
Din acest punct de vedere, titlurile financiare sunt drepturi, pretenţii (engleză “claims”) asupra
unor venituri viitoare. Valoarea intrinsecă a titlurilor se determină prin calcul şi este funcţie de
rezultatele plasamentului, de veniturile viitoare ale investiţiei.
Valoarea de piaţă se formează în mod curent în raport cu cererea şi oferta pentru titlurile
respective şi reflectă estimările, anticipările oamenilor de afaceri privind performanţele activului
respectiv.
Titlurile financiare sunt titluri de valoare care dau dreptul deţinătorilor - investitori - de a obţine
în condiţiile specificate în titlu, o parte din veniturile viitoare ale emitentului.
Produsele bursiere reprezintă totalitatea titlurilor financiare ce se tranzacţionează pe piaţa de
capital. Din punctul de vedere al modului în care sunt create, produsele bursiere pot fi:
 primare, emise de agenţi economici deficitari şi vândute chiar de ei (direct sau prin
intermediari, adică prin instituţii financiare);
 secundare, emise de cumpărătorii celor primare, pe baza acestora şi din dorinţa de a împărţi
riscul deţinerii lor şi de a-şi diminua imobilizările financiare generate de cumpărarea acestora;
 derivate, reprezentând opţiuni asupra achiziţiei sau vânzării unor titluri primare sau secundare
sau „pariuri” asupra indicilor bursieri (tranzacţii pe indici bursieri).
Titlurile primare sunt emise de utilizatorii de fonduri pentru:

14
  mobilizarea capitalului propriu - se numesc şi instrumente de proprietate (“equity instruments”)
acţiunile
 atragerea capitalului împrumutat - se numesc şi instrumente de datorie (“debt instruments”)
obligaţiunile.
Rolul lor este dublu:
 de a asigura mobilizarea capitalului pe termen lung,
 de a acorda drepturi asupra veniturilor băneşti ale emitentului.
Acţiunea (share) reprezintă un titlu financiar negociabil ce conferă deţinătorului poziţia de
proprietar colectiv asupra proprietăţii indivizibile a societăţii emitente.
Acest instrument generează pentru investitor plăţi probabile şi variabile în timp. Nesiguranţa
câştigului obţinut este compensată de o serie de drepturi suplimentare oferite deţinătorului cum ar fi de
exemplu dreptul de proprietate sau dreptul de participare la luarea deciziilor în cadrul companiei.
Acţiunile sunt titluri financiare emise de o companie pentru constituirea, mărirea sau
restructurarea capitalului propriu.
Clasificarea acțiunilor (Fig.11):

Valoarea unei acţiuni poate fi considerată sub următoarele aspecte:

 Valoare nominală = Capital social al firmei / Nr. de acţiuni;
 Valoare contabilă = Capital propriu sau Activ net / Nr. de acţiuni;
 Valoare financiară = Dividend / Rata medie a dobânzii;
 Valoare de randament = Profit per acţiune / Rata medie a dobânzii;
 Valoare de piaţă = Cursul la Bursă stabilit funcţie de cerere şi oferă, care se bazează în mare
parte pe anticipaţile raţionale ale investitorilor.
Obligaţiunile sunt titluri reprezentative ale unei creanţe a deţinătorului asupra emitentului, care
poate fi statul, un organism public sau o societate comercială. Ele dau dreptul la încasarea unei dobânzi
şi vor fi răscumpărate la scadenţă de către emitent.

15
 Pentru emitent, obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut.
Ele au valoare nominală şi dau drept de încasare a unui cupon (dobânda).
Deţinătorii de obligaţiuni, numiţi obligatari, sunt creditori ai unităţilor care au emis aceste titluri
de valoare. Ca urmare, obligaţiunea este rambursabilă. Rambursarea se face dintr-o dată, la scadenţa
finală sau în tranşe anuale, care pot fi la rândul lor egale ori inegale. Obligaţiunile sunt şi negociabile
la bursă; ele pot fi vândute înainte de scadenţă, de expirarea duratei împrumutului.
Emisiunea se poate face, fie ad pari (la valoarea nominală), fie sub pari (sub valoarea nominală).
Rambursarea se poate face, fie ad pari, fie supra pari (peste valoarea nominală).

III.3. Piaţa primară a capitalului. Piaţa secundară a capitalului

Piaţa capitalului este organizată sub două forme:
 piaţa primară a capitalului: pe care se tranzacţionează titluri de valoare nou emise;
 piaţa secundară a capitalului: pe care se tranzacţionează titluri de valoare emise anterior.

Pe piaţa primară:
 se emit şi se plasează titlurile financiare pe termen lung la valoarea nominală;
 vânzătorii (agenţi economici, autorităţi publice guvernamentale, administraţii locale), care au
nevoie de resurse băneşti oferă noi titluri pe termen lung;
 cumpărătorii (alţi agenţi economici – populaţia instituţii financiare) care dispun de economii
băneşti achiziţionează asemenea titluri;
 operaţiunile se realizează de obicei de către bănci care în acest scop solicită un comision pentru
efectuarea acestor tranzacţii;
 un rol important îl au bursele, care reprezintă principala instituţie de intermediere a vânzărilor
şi cumpărărilor de titluri financiare pe piaţa secundară.

16
 Operaţiuni pe piaţa secundară

Bursele de valori sunt instituţii de o importanţă deosebită în ansamblul mecanismelor de reglare

a economiei de piaţă, deţinând o poziţie dominantă pe pieţele interne de capital şi pe piaţa
internaţională.
Bursa de valori se defineşte prin existenţa unei instituţii care dispune de spaţii pentru tranzacţii
unde se concentrează cererea şi oferta de titluri financiare şi se realizează negocierea, contractarea şi
executarea contractelor în mod deschis, în conformitate cu un regulament cunoscut.
Acest mod de organizare a pieţei de valori presupune centralizarea tranzacţiilor cu titluri
financiare, prin concentrarea ordinelor de vânzare-cumpărare într-un anumit spaţiu (sala de negociere)
şi efectuarea tranzacţiilor cu ajutorul unui personal specializat (agenţii de bursă). În prezent, prin
utilizarea mijloacelor electronice de transmitere şi executare a ordinelor, tranzacţiile se pot realiza fără
prezenţa efectivă a agenţilor de bursă.

Funcţionarea bursei

17
 CAPITOLUL IV. PIAŢA MUNCII. SALARIUL

IV.1. Conceptul şi trăsăturile pieţei forţei de muncă

18
 Factorul muncă – condiţie esenţială a oricărei activităţi - se asigură, ca şi ceilalţi factori de
producţie, prin intermediul pieţei. În economia de piaţă, alocarea resurselor de muncă sau a forţei de
muncă se realizează prin intermediul pieţei muncii în funcţie de necesităţile celorlalte pieţe pe criterii
de eficienţă.
Piaţa forţei de muncă (piaţa muncii) poate fi definită ca ansamblul relaţiilor economice cu
privire la angajarea şi utilizarea forţei de muncă, precum şi la asigurarea protecţiei sociale a
deţinătorilor acestei mărfi speciale.
Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în cadrul căruia se confruntă cererea de muncă cu
oferta de muncă, au loc negocieri privind angajarea salarială.
Tranzacţiile între posesorii de capital şi cei ai forţei de muncă au loc pe baza principiilor
economiei de piaţă şi a unor reglementări juridice specifice cu referire la comportamentul, celor doi
parteneri: cumpărătorul şi vânzătorul de forţă de muncă.
Pe această piaţă, un rol important revine sindicatelor, ca reprezentanţi ai ofertanţilor de forţă de
muncă, şi patronatului, ca purtătorul cererii de muncă la nivel macroeconomic şi microeconomic.
Negocierile între cei doi parteneri vizează realizarea echilibrului de interese, în condiţiile existenţei pe
piaţa muncii a unui anumit raport între cererea şi oferta de muncă.
Trăsăturile pieţei muncii decurg din specificul „obiectului” tranzacţiilor, căci „omul este mai
mult decât o marfă”1:
a) este mai complexă, mai organizată şi reglementată;
b) preţul specific – salariul – se formează atât pe baza raportului cerere-ofertă de muncă, cât şi a
negocierilor purtate între sindicate şi patronat, între salariaţi şi conducerea unităţilor, iar în unele
situaţii, intervine şi guvernul în detensionarea stării conflictuale;
c) este o piaţă contractuală, datorită modului specific de formarea preţului – salariul şi a altor
condiţii de vânzare-cumpărare înscrise în contractul colectiv de muncă;
d) are un grad ridicat de rigiditate, datorită specificului ofertei de muncă ce înglobează în sine
laturi nu numai de ordin economic, dar şi psihosociale; intrarea pe această piaţă a ofertei de muncă
pentru ocuparea unui loc de muncă este un act economic, dar şi de justiţie socială;
e) este o piaţă cu concurenţă imperfectă.
Piaţa muncii, cuprinsă în ansamblul pieţei naţionale, îndeplineşte următoarele funcţii specifice:
a) alocarea resurselor de muncă, a forţei de muncă pe ramuri, subramuri, domenii de activitate,
zone geografice, meserii, în dependenţă de volumul şi structura cererii de muncă existente, la
un moment dat;
b) furnizează informaţii cu privire la cererea şi oferta de muncă, la apariţia unui excedent sau
deficit de ofertă de muncă, în diferite sectoare de activitate, la nivelul salariului dat;
c) instituţiile pieţei muncii estimează tendinţele de evoluţie a cererii şi ofertei de muncă pe termen
mediu şi lung;
d) stimulează mobilitatea profesională şi teritorială a forţei de muncă cu ajutorul unor pârghii
economico-financiare;
e) prin propriile mecanisme, asigură protecţie economică şi socială şomerilor, pe o perioadă
delimitată.

IV.2. Cererea şi oferta de forţă de muncă. Capitalul uman

1
Paul Samuelson, Economics, vol. 2, Librairie Armand Colin, Paris, 1969, p. 860
19
 Oferta de muncă este formată din munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii
salariale. În oferta de muncă nu se includ femeile casnice, studenţii, militarii în termen şi alţi oameni
care depun activităţi nesalariale.

Fig. 11 Curba atipică a forței de muncă

Oferta de muncă se exprimă prin numărul celor apţi de muncă sau populaţia aptă disponibilă,
din care se scade numărul femeilor casnice, al studenţilor şi al celor care nu doresc să se angajeze în
nici o activitate întrucât au resurse pentru existenţă sau au alte preocupări.

Din punct de vedere al elasticităţii, oferta de forţă de muncă este inelastică; aceasta se datorează
tipuri de factori economico - teritoriali şi demo - ocupaţionali.

Purtătorul cererii (patronul) va urmări maximizarea profitului. Factorii care influenţează oferta
de muncă sunt :
 mărimea salariului real;
 raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii;
 nevoile de subzistenţă ale salariatului şi familiei sale.

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează la un moment dat într-
o economie de piaţă. Cererea se exprimă prin intermediul numărului de locuri de muncă.

20
 Fig. 11 Cererea de muncă

Maximizarea profitului
Pentru deducerea relației de maximizarea a profitului unui agent economic pe piața muncii
vom porni de la următorul exemplu:

Fig. 12. Reprezentarea venitului în funcție de numărul de angajați

21
 Sporul de venit > sporul de cheltuieli Þ firma angajază
Sporul de venit = sporul de cheltuieli Þ firma nu va mai angaja
Sporul de venit < sporul de cheltuieli Þ profit negativ

P x WmgL = S

La fel ca şi în cazul pieţei bunurilor economice şi în cazul pieţei muncii un agent economic
(producător sau vânzător), va maximiza profitul când costul marginal al muncii este egal cu venitul
marginal al muncii:
Prin costul marginal al muncii vom înţelege costul salarial al angajării unui număr suplimentar
de angajaţi.
Prin venitul marginal se înţelege venitul încasat de firmă ca urmare a producţiei suplimentare
(adiţionale) realizate de pe urma muncii prestate de salariaţii respectivi.

Fig. 13 Echilibrul pieței muncii

IV.3. Salariul. Formele salariului

Concepte de bază: salariul nominal, salariul real, salarizarea în regie, salariul în acord,
salarizarea mixtă.
Termenul de salariu provine din limba latină, salarium, care reprezenta suma de bani plătită
soldatului roman pentru cumpărarea sării. S-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unei
persoane care nu munceşte pentru sine, ci pentru altcineva, de care este dependent juridic sau
economic.
22
 Salariul poate fi definit ca fiind suma de bani pe care o primeşte posesorul forţei de muncă
pentru contribuţia adusă la realizarea muncii ca factor de producţie.
În teoria economică există mai multe definiţii date salariului:
 este un venit provenit din muncă;
 este o remuneraţie pentru activitatea depusă de posesorul muncii;
 este plată pentru închirierea serviciilor;
 reprezintă totalitatea veniturilor obţinute prin muncă;
 este preţul plătit pentru cumpărarea mărfii – forţa de muncă;
 este suma plătită celui ce îşi închiriază serviciile.
Salariul poate fi privit deci, din două puncte de vedere:
 salariul este un cost pentru întreprinzător,
 salariul este şi un venit pentru posesorul factorului muncă, deoarece se obţine după ce munca s-
a consumat.
Salariul nominal se referă la suma totală de bani câştigată de către un lucrător.
Salariul real se referă la “coşul” cu bunuri şi servicii pe care el îl poate cumpăra cu salariul
nominal, respectiv cantitatea reală de bunuri şi servicii care poate fi procurată astfel. salariul real se
poate exprima şi ca raport între salariul nominal şi indicele preţurilor.

Sno min al
Sreal 
I pret
Factorii care influenţează mărimea salariului real sunt:
 mărimea salariului nominal – relaţie directă;
 nivelul preţurilor – relaţie indirectă;
 nivelul impozitelor şi taxelor – relaţie indirectă;
 puterea de cumpărare a banilor – relaţie directă;
 revendicările salariaţilor – relaţie directă când revendicările sunt satisfăcute.

Indicele salariului real:

I SN
ISR   100
IP

În care IP și ISN se pot calcula cu următoarele relații:

P1
IP – indicele general al preţurilor: IP  100
P0

ISN – indicele salariului nominal: SN1

I SN  100
SN 0

CAPITOLUL V. PIAŢA VALUTARĂ

V.1. Piaţa valutară

23
 Totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare de diferite monede naţionale formează piaţa
schimburilor valutare denumită şi piaţa valutară.
Valuta: monedă străină care circulă pe teritoriul altor ţări decât ţara de emisiune.
Devize: cuprind valutele şi instrumentele financiare pe termen scurt exprimate în valută (cambii,
bilete la ordin, cecuri, carduri).
Pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valută şi cu devize.
Pe piaţa valutară acţionează:
• operatorii principali – reprezentaţi de bănci care vând şi cumpărîă monede naţionale în
schimbul unui comision, ele deţin valută atît de pe piaţa internă cşt şi de la băncile mari din
centrele financiare ale lumii New York, Londra, Frankfurt, Paris, Milano,ş.a.
• operatorii comercianţi – agenţii economici ce realizează activităţi de comerţ internaţional
• operatorii speculatori – persoane fizice sau juridice ce au acces la piaţa valutară în conformitate
cu reglementările din fiecare ţară.
Cererea de valută = nevoia de valută ce poate fi satisfăcută prin actele de cumpărare în
conformitate cu normele pieţei valutare.
• decurge din operaţiunile de import, din prestările de servicii realizate în ţară de firme străine
Oferta de valută = disponibilităţile valutare care pot fi vândute în condiţiile unui anumit curs de
schimb.
• provin de la exportatori, de la firme care prestează servicii în străinătate.
•
CONVERTIBILITATEA INTERNAŢIONALĂ A MONEDEI
În prezent, în accepţiunea FMI, convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor
de a schimba moneda naţională cu altă monedă străină, prin vânzare cumpărare liberă pe piaţă.
Iniţial convertibilitatea valutară a presupus capacitatea unei monede de a fi preschimbată într-o
anumită cantitate de aur.
Convertibilitatea poate fi:
1) totală când sunt îndeplinite simultan două condiţii:
• moneda este utilizată în proporţii mari în cadrul schimburilor internaţionale
• moneda este tranzacţionată în cantităţi însemnate pe cele mai importante pieţe valutare.
2) parţială doar pentru anumite categorii de operaţiuni

APRECIEREA MONEDEI
 CS în raport cu alte monede Þ aprecierea monedei
•  cererea de monedă naţională Þ  CS Þ moneda naţională se apreciază
•  CS se datorează:
1. intrărilor de valută în ţară
2.  exporturilor
3.  ratei dobânzii la depozite

24
 Fig. 14 Aprecierea monedei

DEPRECIEREA MONEDEI

Fig. 15 Deprecierea monedei

 CS în raport cu alte monede Þ deprecierea monedei
•  oferta de monedă naţională Þ  CS Þ moneda naţională se depreciază
•  CS se datorează:
1. ieşirilor de valută în ţară
2. Exportului de capital

V.2. Balanţa de plăţi externe. Balanţa comercială

Balanţa de plăţi externe şi balanţa comercială reprezintă două concepte de bază în analiza
relaţiilor economice externe ale unei ţări.
Balanţa comercială se referă, în mod specific, la importurile şi exporturile de mărfuri. Ea este în
echilibru când valoarea exporturilor o egalează pe cea a importurilor.
Balanţa de plăţi externe este un concept mai larg ce exprimă totalitatea tranzacţiilor economice
dintre două naţiuni pe o perioadă de un an.

25
 Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economico-statistic în care se include şi se
compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, provenite din relaţiile sale economice, financiare şi
monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp, de obicei un an.
Balanţa de plăţi a fiecărei ţări conţine informaţii despre exporturi, importuri, câştiguri ale
rezidenţilor interni din bunuri situate în străinătate, câştiguri din bunuri interne aflate în proprietatea
rezidenţilor străini, mişcările internaţionale de capital şi tranzacţiile oficiale făcute de băncile centrale
şi de guverne.
În esenţă, balanţa de plăţi reprezintă totalitatea tranzacţiilor economice făcute cu alte guverne şi
cu rezidenţi străini în decursul unui an.
În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea. Nu se include stocul
activ sau pasiv de resurse financiar - valutare ce se află la dispoziţia economiei naţionale la un anumit
moment.
Potrivit metodologiei Fondului Monetar Internaţional, balanţa de plăţi externe reflectă ansamblul
tranzacţiilor asupra cărora au convenit ţările respective cu privire la transferul de proprietate ce să se
efectueze în termenul pentru care se întocmeşte balanţa, indiferent de momentul când se va realiza
plata în mod efectiv.
Rezultă că balanţa de plăţi externe exprimă felul în care economia unei ţări se racordează la
exigenţele mecanismului concurenţial specific pieţei mondiale, conferind monedei naţionale un loc
avantajos în cadrul fluxurilor economico-financiare internaţionale.
Balanţa comercială este un tablou statistico-economic în care se înscriu şi prin care se compară
importul şi exportul de mărfuri ale unei ţări, pe o perioadă de timp determinată, de regulă un an.
Balanţa comercială poate fi:
 generală, atunci când cuprinde ansamblul relaţiilor comerciale externe ale unei ţări,
 parţială, dacă se referă la relaţiile de import şi export cu o altă ţară sau un grup de ţări.
Din punct de vedere al rezultatelor relaţiilor comerciale externe, pe care le reflectă balanţa
comercială, ea poate fi:
 activă (excedentară) dacă exportul depăşeşte importul,
 pasivă (deficitară) dacă importul depăşeşte exportul şi echilibrată,
 soldată - când acestea sunt egale.
În ansamblu, balanţa comercială poate fi activă, dar pe ţări poate fi deficitară, acesta este un
indiciu al unei evoluţii economice defavorabile. Dar, trebuie precizat că o situaţie favorabilă nu
presupune în mod obligatoriu o balanţă comercială permanent excedentară, ci o balanţă comercială
echilibrată în dinamică.
Balanţa comercială constituie una dintre cele mai importante părţi ale balanţei de plăţi externe.
V.3. Indicatorii de rentabilitate ai comerţului exterior

Rentabilitatea comerţului exterior se exprimă prin mai mulţi indicatori, dintre care cei mai
importanţi sunt:
 cursul de revenire (brut şi net), care se calculează separat la export şi la import;
 aportul net valutar;
 raportul de schimb.
Cursul de revenire (brut) la export exprimă cu ce cheltuială internă se obţine fiecare leu valută
prin export.

V.3.1. Cursul de revenire la export - Cre

26
 Exprimă cheltuiala internă cu care se obţine o unitate valutară şi se calculează cu formula:
Pi
Cre 
Pev

în care:
Pi = prețul intern de export
Pev = prețul încasat în valută

Cre trebuie să fie <<.

Cre exprimă cheltuielile interne ce se fac pentru a obţine, în urma exportului, o unitate valutară
străină. Pentru ca exportul să fie eficient CRE trebuie să fie mai mic sau cel mult egal cu cursul de
schimb valutar.

V3.2.Cursul de revenire la import - Cri

Exprimă încasările în monedă națională obținute în urma cheltuirii unei unități valutare valutară
şi se calculează cu formula:
Pi 
Cri 
Piv
în care:
Pi' = prețul intern ]ncasat din import
Piv = prețul de import în valută
Cri trebuie să fie >>.
Cri exprimă încasările obţinute în urma vânzării în ţară a unei mărfi importată cu o unitate
valutară străină. Pentru ca importul să fie eficient CRI trebuie să fie mai mare sau cel puţin egal cu
cursul de schimb valutar.

V.4. Cursul valutar. Regimul valutar al unei ţări. Operaţiuni pe piaţa schimburilor valutare

Schimbul valutar necesită compararea valorică a unităţilor monetare naţionale cu ajutorul unui
raport care se numeşte rata de schimb valutar, curs de schimb, raport de schimb sau curs valutar.
Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimat într-o altă
monedă naţionale cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp.
Aceasta reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei cantităţi de monedă
naţională în condiţiile asupra cărora s-a convenit, exprimându-se astfel valoarea monedelor respective.
Cursurile valutare pot fi grupate în diferite categorii, în funcţie de cerinţele analizei şi proiecţiei
economice, avându-se în vedere mai multe criterii, începând cu modul de formare.
Specialiştii disting noţiunea de curs real de aceea de curs nominal.
Cursul valutar nominal reprezintă preţul relativ al valutelor ţărilor care intră în relaţii de
schimb.
Cursul valutar real reprezintă preţul relativ al bunurilor economice create în ţările respective,
adică raportul în care se pot schimba bunurile economice create de o ţară pe bunurile economice create
de altă ţară, numindu-se şi condiţiile schimbului.

27
 Stabilirea cursului valutar, în practica financiară internaţională actuală, ţine seama de mai mulţi
factori care influenţează în fond puterea de cumpărare a unităţilor monetare naţionale implicate în
schimbul valutar ca:
 ritmul creşterii produsului intern brut,
 nivelul şi dinamica preţurilor bunurilor economice,
 masa monetară,
 creditul,
 dobânda.
Cursul valutar se formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de
monede naţionale ce se schimbă, iar acest raport este determinat de dimensiunile şi direcţia dezvoltării
tranzacţiilor internaţionale cu monedele respective, precum şi de corelaţia dintre datoriile şi creanţele
externe ale unei ţări care participă la piaţa valutară. În acest context, cursul valutar nu este întotdeauna
egal cu paritatea puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale, ci oscilează în jurul acesteia.
Cursurile valutare oscilează zilnic, în funcţie de un ansamblu de factori legaţi de tehnicile
valutare, de politica valutară promovată de statele lumii, de psihologia partenerilor valutari ş.a. O
asemenea oscilaţie se relevă fie prin deprecierea unor valute, adică o pierdere a puterii de cumpărare,
fie prin aprecierea unor valute, respectiv o creştere a puterii de cumpărare, ceea ce influenţează
evoluţia schimburilor economice internaţionale.

CAPITOLUL VI. VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE

VI.1. Venitul

28
 Scopul final al oricărei activităţi economice fiind satisfacerea trebuinţelor directe ale populaţiei,
venitul (în accepţiunea sa, micro şi macroeconomică) este utilizat, în primul rând pentru consum şi,
apoi, pentru economii, în vederea sporirii avuţiei.
Împărţirea venitului în consum şi economii este limitată de mărimea venitului. Acesta se
descompune deci, şi nu se compune din părţi formate independent. Venitul este pragul superior până
la care pot să ajungă consumul şi economiile însumate.
Venitul este reultatul activităţii agenţilor economici.
Venitul disponibil al unui agent economic se transformă în:

VI.2. Consumul

Consumul reprezintă partea din venit cheltuită pentru cumpărarea de bunuri şi servicii,
destinate satisfacerii directe a trebuinţelor populaţiei şi/sau necesităţilor generale ale societăţii.
Consumul final se împarte la rândul său în două categorii:
 consumul privat
 consumul public.
Consumul privat cuprinde toate bunurile materiale şi serviciile cumpărate de populaţie
(gospodăriile private) inclusiv cele provenite din producţia proprie, în scopul satisfacerii necesităţilor.
În cadrul acestui consum se includ:
 cumpărările de pe piaţă de bunuri durabile şi de consum curent;
 achiziţionarea de servicii (transport, telecomunicaţii, poştă etc.);
 cumpărările de produse agroalimentare, ş.a.m.d.
Consumul public cuprinde consumurile din instituţiile administraţiei centrale şi locale de stat,
efectuate pentru prestarea serviciilor publice ( se includ acele cheltuieli făcute pentru prestarea
serviciilor social-administrative, care sunt puse la dispoziţia colectivităţii fără o plată specială).
Consumul personal constituie o componentă principală a calităţii vieţii, respectiv a nivelului de
trai.
Nivelul şi dinamica consumului depind de influenţa conjugată a numeroşi factori obiectivi şi
subiectivi.
Factorii obiectivi sunt rezultatul condiţiilor pe care le generează viaţa economică şi, în principal,
se referă la:
29
 nivelul şi dinamica salariului, a veniturilor în general. Consumul personal depinde de mărimea
veniturilor nominale, în special, de mărimea venitului net personal;
 modificarea politicii fiscale, care, atunci când este utilizată ca instrument pentru o repartiţie mai
echilibrată a veniturilor, accentuează înclinaţia spre consum, iar când este folosită pentru achitarea
datoriei publice, prin sporirea impozitelor, diminuează înclinaţia spre consum;
 modificările neprevăzute ale preţurilor diferitelor elemente de capital fix sau circulant, pe
termen scurt, pot să influenţeze reducerea înclinaţiei spre consum, când preţurile sunt mai mari
decât cele anticipate;
 creditul de consum influenţează cheltuielile pentru consum prin intermediul ratei dobânzii.
 anticipările consumatorilor cu privire la evoluţia raporturilor dintre veniturile prezente şi cele
viitoare, dintre preţurile curente şi cele viitoare, dintre oferta actuală de bunuri de consum şi cea
viitoare.
Factorii subiectivi sunt rezultatul înclinaţiei psihologice, obiceiurilor şi tradiţiilor oamenilor şi
se referă la:
 dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute: ea determină
diminuarea cheltuielilor pentru consumul curent în favoarea unui consum viitor;
 constituirea de rezerve băneşti pentru asigurarea bătrâneţii sau protejarea anumitor persoane;
 dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin participarea la unele acţiuni pe baza cărora
urmează să se realizeze în viitor proiecte de afaceri;
 instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă, prin majorarea treptată a cheltuielilor de
consum, pe baza unor rezerve băneşti formate în timp;
 senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor pe seama existenţei unei sume
băneşti mari economisite;
 dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor;
 manifestarea la unele persoane a zgârceniei, concretizată în diminuarea cheltuielilor de consum
curent.
Corelaţiile dintre venituri şi cheltuielile pentru consum au fost analizate de numeroşi specialişti,
acestea fiind sintetizate în aşa-numitele legităţi ale consumului.
În cadrul acestora s-a impus ca importanţă cea formulată de economistul englez J. M. Keynes,
conform căreia, “odată cu creşterea sau scăderea venitului, oamenii înclină, de regulă şi în medie,
să-şi mărească sau să-şi diminueze consumul,”.
Analizând influenţa conjugată a factorilor obiectivi şi subiectivi asupra consumului, J. M.
Keynes a enunţat “legea psihologică fundamentală”, potrivit căreia oamenii au tendinţa de a-şi mări
consumul, atunci când cresc veniturile lor, dar într-o proporţie mai mică decât creşterea veniturilor.
Prin această lege, se evidenţiază faptul că economiile cresc mai rapid decât veniturile, iar
consumul evoluează în aceeaşi direcţie cu a venitului, dar într-o proporţie mai redusă ( de exemplu:
dacă venitul va creşte cu 8%, consumul va spori cu 5% şi, invers, dacă venitul se reduce cu 8%,
consumul se va diminua cu 5%).
Variaţia consumului ΔC este de acelaşi semn cu variaţia venitului ΔV, dar într-o proporţie mai
C
mică, adică ΔV > ΔC, iar raportul este, în dinamică, pozitiv şi subunitar.
V
Economistul - statistician E. Engel (la sfârşitul sec. al XIX-lea) a efectuat primele studii
empirice asupra corelaţiilor (legităţilor) dintre evoluţia venitului şi mărimea consumului, pe diferite
categorii de cheltuieli, iar rezultatele cercetării sale sunt cunoscute sub denumirea de legile (curbele)
lui Engel.
30
 Engel a ajuns la concluzia că, pornind de la un anumit nivel al venitului şi pe baza unei anumite
creşteri a acestuia, diferitele categorii de cheltuieli de consum vor înregistra următoarele evoluţii:
 cheltuielile destinate achiziţionării produselor agro - alimentare cresc într-o măsură mai mică
decât creşterea venitului, astfel că îşi reduc ponderea în totalul cheltuielilor de consum (coeficient
de elasticitate < 1);
 cheltuielile destinate cumpărării articolelor de îmbrăcăminte, încălţăminte, precum şi cele cu
locuinţa, cresc proporţional cu venitul, deci îşi menţin constantă ponderea în totalul cheltuielilor
de consum (coeficient de elasticitate = 1);
 cheltuielile pentru educaţie, recreere, petrecerea timpului liber şi alte diverse servicii care
contribuie la asigurarea confortului cresc într-o măsură mai mare decât creşterea venitului,
sporind astfel ponderea acestora în totalul consumului (coeficient de elasticitate > 1).
Ponderea consumului în venit este pusă în evidenţă de rata consumului sau înclinaţia medie
spre consum (c):
C
c
V
Înclinaţia marginală spre consum sau rata marginală consumului (c’):
C
c' 
V
Acestea exprimă tendinţa indivizilor de a cheltui o parte din venitul lor pentru procurarea
bunurilor de consum şi reflectă modificarea consumului ca urmare a modificării venitului.
Înclinaţia marginală spre consum este, de regulă, o mărime pozitivă, dar subunitară.
În condiţii normale, c’ nu poate lua nici valoarea 0 şi nici valoarea 1, mărimea ei fiind plasată
mai aproape de 1 decât de 0.
În perioadele de boom, înclinaţia marginală spre consum se înscrie între 0,6-0,7, în timp ce în
perioadele de recesiune este mai mare.

VI.3. Economiile şi investiţiile

Este important să precizăm distincţia între conceptele de economisire şi economii, prin urmare
definim economisirea ca fiind procesul prin care se realizează economiile, în decursul unei perioade
de timp, un proces care reprezintă fluxul de venituri acumulate.
Economiile constau în veniturile acumulate la sfârşitul unei perioade şi reprezintă un stoc de
valoare, altfel spus, sunt un rezultat al economisirii.
Volumul economiilor, la nivel macroeconomic, este rezultatul comportamentului general al
indivizilor şi agenţilor economici care activează într-o economie naţională.
Ca şi consumul, economiile depind, în mod evident, de factorul obiectiv şi primordial - venitul
disponibil.
Economiile, în literatura de specialitate consacrată, le întâlnim notate cu S.
Întrucât venitul (V) are drept scop atât satisfacerea trebuinţelor prezente, cât şi a celor viitoare,
în consecinţă, acesta se împarte într-o anumită proporţie în cheltuieli de consum (C) şi economii (S).
Surplusul de venit peste cheltuielile de consum constituie economiile, astfel că:

V = C + S, deci S = V − C.

31
 Proporţia între economii şi venit sau tendinţa de a economisi se exprimă - ca şi în cazul
consumului - prin conceptele: înclinaţie medie şi înclinaţie marginală.
Ponderea economiilor în totalul venitului disponibil reprezintă rata economiilor sau înclinaţia
medie spre economii (s):
S
s
V
Înclinaţia medie spre economii (s) este o mărime pozitivă, dar subunitară.
Ţinând seama că economiile plus consumul formează venitul disponibil, suma dintre rata
consumului şi rata economiilor este egală cu 1:
c  s 1
Înclinaţia marginală spre economii (s′) reprezintă raportul dintre variaţia economiilor (ΔS) şi
variaţia venitului (ΔV), astfel:
S
s 
V
şi ne arată cu câte unităţi variază economiile la variaţia cu o unitate a venitului sau, altfel spus,
exprimă sporul ( sau reducerea) economiilor datorate creşterii ( sau scăderii) venitului cu o unitate.
Dacă avem în vedere că sporul consumului plus sporul economiilor formează sporul venitului
disponibil, atunci: c  s  1
În procesul utilizării, o parte a venitului naţional disponibil este destinată economisirii,
formându-se economiile nete.
Prin economii nete se înţelege partea din venit care nu este consumată, adică S = VD – Dacă la
economiile nete se adaugă consumul de capital fix (amortizarea) se formează economiile brute.
Economii fac şi instituţiile administraţiei centrale şi locale, precum şi societăţile comerciale în
scopul:
Economiile se transformă, în principal, în plasamente sub formă de investiţii sau în
tezaurizarea lor.

În raport de modul de folosire a bunurilor capital achiziţionate, investiţiile se împart în:

a) investiţii de înlocuire destinate înlocuirii bunurilor de capital fix scoase din funcţiune, ca
urmare a deprecierii lor. Sursa acestor cheltuieli o constituie amortizarea;

32
 b) investiţii pentru dezvoltare (nete) destinate sporirii volumului capitalului tehnic real, adică
formării nete a capitalului, a căror sursă o formează venitul economisit.
Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete, de dezvoltare, formează investiţiile brute
de capital, ce contribuie la formarea brută a capitalului tehnic.
Investiţia brută se compune din investiţii în bunuri de capital, cu excepţia cheltuielilor pentru
bunurile gospodăriilor populaţiei, care se includ în consumul privat şi al bunurilor durabile, care se
includ în producţia intermediară a statului şi investiţiei în stocuri, în modificarea stocurilor de materii
prime, semifabricate şi produse finite din producţia proprie, destinate vânzării.
Orice investiţie netă presupune ca o parte din venitul disponibil să fie îndreptată către bunurile de
producţie. Aceste venituri sunt economisite. Economiile apar ca o condiţie a investiţiilor nete.

VI.4. Principiile multiplicatorului şi acceleratorului

Corelaţiile care se formează în timpul şi spaţiul economic între investiţii, venit, consum,
economii, iarăşi venit, consum ş.a.m.d. au fost analizate în teoria macroeconomică sub denumirile de:
principiul multiplicatorului şi principiul acceleratorului.

Principiul multiplicatorului
Principiul multiplicatorului exprimă raportul care se formează între creşterea veniturilor şi
creşterea investiţiilor, sub forma unui coeficient de amplificare (K), ce ne arată mărimea creşterii
veniturilor, ca urmare a creşterii cu o unitate a investiţiei2:
V
k
I

Multiplicatorul k evidenţiază efectul de multiplicare a veniturilor pe seama investiţiei, ne arată

că sporirea investiţiilor influenţează de K ori creşterea veniturilor:

V  k  I

Multiplicatorul k reflectă legătura directă dintre intrările în sistemul economic, concretizate în

investiţii şi ieşirile acestuia, sub forma veniturilor participanţilor la activitatea economică. Investiţiile
sunt cele care produc efectele de antrenare asupra veniturilor, prin intermediul creşterii producţiei de
bunuri economice.
Ştim că:
economiile egalează investiţiile: I = S

variaţiile lor tot în relaţie de egalitate sunt: ΔI = ΔS

înclinaţia marginală de economisire este dată de relaţia: s  S
 V

2
Conceptul de multiplicator a fost introdus pentru prima dată în teoria economică de R. F. Kahn
în anul 1931. Ulterior, J. M. Keynes a generalizat folosirea multiplicatorului în cadrul interacţiunii
dintre investiţii şi venit.
33
 multiplicatorul K este: k  V
 I
1
Observăm că: k 
s

Ştim că: ΔV = ΔC + ΔI => ΔI = ΔV – ΔC

Înlocuim ΔI în relaţia multiplicatorului k şi împărţim tot raportul la ΔV, astfel obţinem:

V
V V V 1 1
k    
I V  C V  C 1  C 1  c
V V

Am ajuns la relaţia dintre multiplicatorul k şi înclinaţia marginală spre consum:

1
k
1  c

Principiul acceleratorului

Principiul acceleratorului exprimă şi măsoară creşterea investiţiilor, ca urmare a sporirii

consumului. Conform acestui principiu, o sporire a cererii bunurilor de consum, în urma creşterii
veniturilor, va antrena o creştere, mai mult decât proporţională, a producţiei bunurilor de capital (de
investiţii).
Principiul acceleratorului exprimă efectul creşterii veniturilor asupra investiţiilor, sub impulsul
stimulativ al sporirii cererii de consum. El evidenţiază relaţia existentă între modificarea cererii
bunurilor de consum şi cea a bunurilor de capital.
Explicaţia efectului de creştere a volumului investiţiilor datorită creşterii nivelului venitului
(ΔV) o putem desprinde din următoarea perspectivă:
1. creşterea venitului (ΔV) generează o sporire a cererii bunurilor de consum (ΔC);
2. producătorii de bunuri de consum urmăresc să-şi adapteze oferta (producţia) la modificarea
cererii (ΔQ);
3. pentru a spori producţia este necesară o investiţie suplimentară în bunuri de capital (Δ I).
Acceleratorul (α) se determină prin raportarea modificării absolute a volumului investiţiilor la
modificarea absolută a volumului cererii (consumului) , relaţia se scrie astfel:
I
 Þ I    C
C

34
 CAPITOLUL VII. CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

VII.1. Indicatorii macroeconomici

Rezultatele de ansamblu, agregate, ale activităţii economice, în ţările cu economie de piaţă, sunt
calculate şi analizate statistic cu ajutorul a două grupe de indicatori:

Semnificaţia conceptelor de “intern”, “naţional”, “brut” şi “net”

35
 Fig. 16 Indicatorii macroeconomici

Bunurile economice finale incluse în calculul acestor indicatorise pot fi evaluate în:
• preţurile pieţei (preţuri curente de piaţă)
• preţurile factorilor de producţie (cheltuielile făcute cu remunerarea factorilor
implicaţi în obţinerea lor)
Preţurile pieţei sunt mai mari decât preţurile factorilor. Ele includ atât impozitele directe
(cuprinse în preţurile factorilor de producţie şi plătite de producător), cât şi impozitele indirecte
(T.V.A., accize, respectiv obligaţii fiscale) plătite de cumpărători.
Produsul global brut (PGB) – exprimă valoarea totală a bunurilor materiale şi serviciilor
obţinute într-o anumită perioadă, de regulă, un an.
Se calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizate de toate
sectoarele economiei naţionale, cu sau fără caracter de marfă, într-o perioadă de timp (de regulă un an).

PGB  i '1 PGi  i 1 PFi  i 1 Ci

n n n

PGB – produsul global brut

PG – produs global realizat în fiecare sector de activitate
PF - produs final realizat în fiecare sector de activitate
Ci – consumul intermediar din fiecare sector de activitate
i – numărul de sectoare de activitate
Produsul intern brut (PIB) – exprimă valoarea brută de piaţă a bunurilor economice finale
produse în interiorul unei ţări într-o anumită perioadă, de regulă, un an, de către agenţii economici
autohtoni şi străini.
PIB = PGB – Ci
PIB - produsul intern brut în preţurile pieţei
Ci - consumul intermediar
Bunurile materiale şi serviciile finale sunt destinate:
 consumului personal
 consumului public
 formării brute a capitalului (înlocuirea şi creşterea capitalului fix )
 variaţiei stocurilor

36
  exportului net
Ca urmare, putem scrie următoare relație:

PIB = Cper + Cpub + FBCF +VS + (E-I)

Cper - consum personal privat

Cpub- consum public (guvernamental)
FBCF- formarea brută a capitalului fix şi variaţia stocurilor
VS – variaţia stocurilor
E- exportul
I- importul

Produsul intern net (PIN) – exprimă valoarea adăugată netă de piaţă a bunurilor materiale
finale produse de agenţii economici autohtoni şi străini în interiorul unei ţări într-o anumită
perioadă, de regulă, un an.
Se determină prin scăderea din PIB a consumului de capital fix (amortizarea):

PIN = PIB – CCF

PIB- produsul intern brut;
CCF- consumul capitalului fix
Produsul naţional brut (PNB) – reprezintă valoarea adăugată brută de piaţă a tuturor
bunurilor materiale finale obţinute către de agenţii economici autohtoni care acţionează atât în
interiorul ţării, cât şi în afara teritoriului naţional, într-o anumită perioadă de timp determinată, de
regulă, un an.
Se determină pornind de la mărimea PIB la preţurile pieţei, la care se adaugă valoarea
adăugată brută a agenţilor economici autohtoni din străinătate la preţurile peţei (Vaas) şi se scade
valoarea adăugată brută a agenţilor economici străini în interiorul ţării la preţurile pieţei (Vasi).

PNB = PIB + Vass – Vasi

PNB este indicatorul care măsoară cel mai bine potenţialul economic al unei ţări şi prin urmare,
cel mai folosit în comparaţiile internaţionale.
Deflatorul este o unitate de măsură care reliefează în mod cuprinzător modificările survenite în
nivelul preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor. Cu toate acestea, ca urmare a faptului că
deflatorul PNB este mai dificil de calculat, unitatea de măsură cea mai cunoscută este indicele
preţurilor bunurilor de consum (indicele costului vieţii).
PNBno min al
DPNB 
PNBreal

x 100.

37
 Venitul naţional - în contabilitatea naţională şi în analiza macroeconomică se calculează şi
venitul naţional (VN).
Venitul naţional exprimă mărimea agregată a veniturilor obţinute de proprietarii factorilor de
producţie, în calitatea lor de participanţi la producerea de bunuri economice. De regulă, se calculează
prin însumarea veniturilor obţinute de proprietarii factorilor de producţie. Aşadar, venitul este egal cu
produsul naţional net exprimat în preţurile factorilor de producţie.

VN = PNBpp - A - Ti + Sv,
unde:
pp = preţurile pieţei;
Ti = impozitele indirecte;
Sv = subvenţii de exploatare;
VN = venitul naţional.
VN constituie deci, suma remunerării muncitorilor salariaţi (salarii + contribuţii) şi a
excedentelor nete de exploatare ale diferitelor sectoare de activitate; ultimele generează venituri legate
de proprietate, întreprinderi şi muncă sub formă de chirii, dobânzi, dividende şi diferite remunerări.
Indicatorii macroeconomici se exprimă în preţuri curente şi în preţuri constante (comparabile).
Cu ajutorul preţurilor curente se stabileşte volumul valoric al activităţilor. Prin preţurile constante se
exprimă dinamica acestora sub aspect fizic, se asigură comparabilitatea datelor în timp, eliminând
efectele inflaţiei.
Indicatorii sintetici de rezultate macroeconomice prezintă o importanţă deosebită pentru
fundamentarea politicilor economice, pentru compararea şi ierarhizarea ţărilor lumii după nivelul lor
de dezvoltare economică.

VII.2. Creşterea economică: concept şi forme de exprimare. Tipuri de creştere economică

Activităţile economice prezintă în desfăşurarea lor în timp o suită neîntreruptă de creşteri,

dezvoltări, stagnări şi scăderi ale proceselor şi rezultatelor lor, cu intensităţi diferite de la o perioadă la
alta. Creşterea economică, ca stare spre care tinde orice societate este în centrul cercetărilor şi a apărut
încă de timpuriu în studiile economice moderne, fiind una din preocupările de bază ale ştiinţei
economice, scopul fiind determinarea şi fundamentarea unor soluţii şi măsuri practice care să conducă
la o creştere economică sănătoasă şi la evitarea traumatismelor generate de recesiuni, subdezvoltare
etc.
În sens larg, creşterea economică semnifică ansamblul modificărilor (dar care pot include şi
oscilaţii conjuncturale sau negative temporare) ce au loc, într-un orizont de timp şi spaţiu, în
dimensiunile rezultatelor macroeconomice.
Aprecierea că o economie naţională înregistrează o creştere economică semnifică existenţa unei
tendinţe de creştere pozitivă reală.
În sens restrâns, creşterea economică constă în sporirea cantitativă a rezultatelor economice la
nivel de ansamblu, în strânsă legătură cu factorii de influenţă determinanţi care contribuie la această
sporire macroeconomică. Aceste rezultate se pot măsura prin intermediul indicatorilor sintetici ca PIB
şi VN, în termeni reali, atât pe total cât şi pe locuitor.

38
 Trebuie să remarcăm faptul că se are în vedere doar sensul general, pozitiv al procesului, chiar
dacă, în mod convenţional, se folosesc şi termeni de creştere zero şi de creştere negativă. În anumite
sisteme de gândire, cele trei sensuri arătate erau surprinse prin noţiunea de reproducţie socială (simplă,
lărgită, restrânsă).
Viaţa economică şi teoria economică s-au confruntat cu dimensiunea mondială/globală a
problematicii economice. De aici s-a ajuns la noţiunea de creştere negativă, situaţie în care rezultatele
macroeconomice pe locuitor au tendinţă de scădere, dar se menţin o serie de corelaţii fundamentale de
echilibru, ca rezultat al unor compromisuri pe planul eficienţei economice şi al bunăstării sociale.
Prin creştere economică se înţelege obţinerea unui spor important de produs naţional pe
persoană, ca o tendinţă fermă pentru o perioadă viitoare mai îndelungată, dar previzibilă.
Acest proces se realizează avându-se în vedere următoarele restricţii:
- atingerea unor ritmuri înalte în producerea de bunuri şi servicii; realizarea acestui obiectiv
impune combinarea optimală a factorilor de producţie;
- evitarea unor fluctuaţii excesive în activitatea economică de ansamblu.
Esenţa creşterii poate fi conturată şi mai bine printr-o analiză comparativă a acesteia cu alte
procese ce exprimă dinamica macroeconomică, cum sunt: dezvoltarea economică şi progresul
economic.
Creşterea economică determină dezvoltarea şi progresul economic.
Dezvoltarea economică exprimă ansamblul transformărilor cantitative, structurale şi calitative
în toate domeniile societăţii: economie, tehnologie, social-politic, cultural, moral şi în cercetarea
ştiinţifică şi tehnologiile de fabricaţie; în mecanismele de funcţionare a economiei; în modul de
gândire şi în comportamentul oamenilor.
Ea implică creşterea economică. Creşterea economică reprezintă doar latura cantitativă a
dezvoltării economice.Între cele două procese este o relaţie de la întreg la parte: poate exista creştere
economică fără dezvoltare dar reciproca nu este valabilă.
Dezvoltarea economică are loc atunci când bunăstarea economică a oamenilor unei ţări creşte pe
o perioadă lungă. Starea dezvoltării economice se poate măsura printr-o varietate de indicatori
economici, incluzând în primul rând PNB real pe cap de locuitor, dar şi alţi indicatori ca sănătatea,
alfabetizarea şi longevitatea.
Elementele principale care fac diferenţa între creşterea economică şi dezvoltarea economică sunt:
1. creşterea economică are în vedere doar PNB pe cap de locuitor (sau alt indicator similar), fără a
lua în calcul distribuţia acestuia între indivizi care poate fi inegală. Dar chiar în condiţii de
distribuire inegală a produsului naţional, o creştere consistentă şi susţinută a PNB pe cap de
locuitor conduce la o ridicare a nivelului de trai.
2. PNB este un indicator economic ce nu ia în calcul costurile poluării sau ale deteriorării mediului
ambiant implicate uneori de creşterea economică (exemplu: o sporire a PNB obţinută prin
creşterea exporturilor de cherestea, prin despăduriri masive nu permite menţinerea tendinţei
ascendente pe termen lung, necesară în dezvoltarea economică).
3. PNB nu asigură o bună comparabilitate de date la nivel internaţional, datorită nivelurilor
preţurilor produselor din diverse ţări şi datorită diferenţelor de curs valutar. Pentru a efectua
analize şi comparaţii veridice trebuie luat în calcul un complex de indicatori cantitativi şi
calitativi (exemplu: speranţa de viaţă).

39
 Progresul economic reprezintă un efect, în timp, al creşterii şi dezvoltării economice. Pe baza
progresului în ştiinţă şi în tehnologie şi a eficienţei economice, are loc trecerea activităţilor economice
de ansamblu de la trepte inferioare spre altele, superioare.
Progresul economic constă în:
- sporirea productivităţii factorilor de producţie;
- creşterea dimensiunilor potenţialului economic;
- modernizarea structurilor (la toate nivelurile şi sub toate formele lor).

Tipuri de creştere economică

Creşterea economică este condiţionată de resursele existente şi potenţiale.

Din punctul de vedere al nivelului de utilizare a resurselor creşterea economică poate fi:
a) creştere economică potenţială;
b) creştere economică actuală.
Prin creştere economică potenţială se înţelege sporul anual care ar fi obţinut dacă ar fi utilizate
în întregime resursele.
Prin creştere economică actuală (reală) se înţelege sporul anual exprimat în cifre absolute sau
procente ale produsului naţional.
Intensitatea creşterii economice, ca şi calitatea acesteia depind de mai mulţi factori, care pot fi
clasificaţi în:
a) factori direcţi:
- factorul uman (resursele de muncă),
- factorul material (resursele naturale şi echipamentele de producţie),
- factorul informaţional tehnologic (progresul tehnic, inovarea, cercetarea, informaţia
etc.) - neofactorii.
b) factori indirecţi: rata investiţiilor, cererea agregată, sistemul financiar bancar, respectiv
politica financiară, monetară, bugetară şi fiscală a statului, capacitatea pieţei, rata economiilor şi
investiţiilor, schimburile internaţionale, politica ecologică, migraţia forţei de muncă şi a capitalului etc.
Factorii de influenţă sunt analizaţi din trei puncte de vedere: cantitativ, calitativ şi structural.
Abordarea cantitativă constă în determinarea modificărilor şi evoluţiei dimensiunilor factorilor
de producţie (se referă la volum).
Din punct de vedere calitativ, se urmăreşte sporirea eficienţei cu care este folosit fiecare factor
de producţie în parte şi cu care sunt combinaţi factorii creşterii economice. Se referă la randamentul
utilizării factorilor, inclusiv a cadrului instituţional care îşi pune amprenta pe funcţionalitatea vieţii
economice în ansamblul ei.
Dimensiunea structurală potenţează contribuţia de ordin cantitativ - calitativă în funcţie de
proporţiile în care se combină diferitele categorii de factori şi în care acestea se repartizează pe
destinaţii de utilizare (ramuri economice, zone geografice, etc.).
În funcţie de modul în care se conjugă factorii de producţie, de contribuţiile relative ale laturilor
lor (cantitative şi calitative) la sporurile de producţie sau de venit naţional, pot exista mai multe tipuri
de creştere economică: extensiv, intensiv şi intermediar.
Creşterea economică extensivă este acel tip de cerere caracterizat prin contribuţia
preponderentă (peste 55%) a laturilor cantitative ale factorilor la modificarea (sporirea) produsului
naţional.
40
 Acest tip de creştere caracterizează acele ţări care nu au putut sau nu pot să-şi valorifice superior
potenţialul lor economic. El mizează pe acumulări susţinute, pe un amplu efort investiţional susţinut,
adesea, cu efecte negative în planul consumului populaţiei.
Creşterea economică intensivă este acel tip de cerere bazat pe contribuţia preponderentă
(peste 55%) a laturilor calitative ale factorilor de producţie ceea ce va determina modificarea
(sporirea) produsului naţional.
Această creştere este specifică ţărilor avansate economic, cu structuri diversificate, capabile de a
genera şi absorbi progres tehnologic şi cultural. De regulă, tipul intensiv de creştere economică
succede celui extensiv.
Creşterea economică de tip intermediar se află la graniţa celor două tipuri arătate, ea presupune
contribuţii aproximativ egale ale celor două categorii de laturi ale factorilor la sporirea producţiei
naţionale. Un asemenea tip de creştere economică poate să predomine într-o ţară o perioadă relativ
lungă de timp.
În literatura de specialitate se utilizează şi noţiunile de „creştere zero” şi „creştere negativă”.
„Creşterea economică zero” (menţionată pentru prima oară în raportul „Limitele creşterii” către
Clubul de la Roma) denumeşte situaţia în care rezultatele economice absolute şi populaţia totală
sporesc în acelaşi timp, nivelul indicatorilor sintetici pe locuitor menţinându-se constant.
„Creşterea economică negativă” (descreştere economică) denumeşte situaţia în care, temporar,
nivelul indicatorilor sintetici pe locuitor au o tendinţă de scădere, dar existând condiţiile necesare
respectării unor corelaţii fundamentale de echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile pe
planul eficienţei economice şi al bunăstării sociale.

CAPITOLUL VIII. ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL ECONOMIC

VIII.1. Teoria economică clasică şi neoclasică referitoare la echilibrul macroeconomic

În viziunea şcolii liberale clasice, piaţa, prin mecanismul cererii şi ofertei, se poate autoregla
generând venituri pentru producători şi pentru forţa de muncă utilizată în procesul de producţie şi, în
plus, poate conduce la dezvoltare economico – socială, fără intervenţia în economie a statului.
Economişti recunoscuţi ai acestui curent de gândire liberal sunt Adam Smith (conceptul de
referinţă – „mâna invizibilă”) şi Jean Baptiste Say.
„Legea lui Say” enunţă că „oricare cerere, manifestată pe o piaţă oarecare, deţine suportul unei
producţii şi oferte concomitente” – explicând astfel legătura de interdependenţă şi condiţionalitate
dintre pieţele produselor şi serviciilor (cerute şi oferite) şi piaţa factorilor de producţie, printre care
piaţa muncii.
Însă pe piaţa muncii intervine latura socială a activităţii economice, factorul de producţie uman
fiind mai complex, el necesită o abordare complexă: din prisma raţionalităţii şi eficienţei economice şi,
de asemenea, prin prisma asigurării unui nivel de trai decent şi a protecţiei sociale.
Putem concluziona astfel: conform teoriei clasice şi neoclasice, într-o societate acţionează
mecanisme naturale de schimb, iar producţia naţională se stabileşte spontan şi necesar la acel nivel la

41
care toţi lucrătorii sunt ocupaţi deplin şi toate capitalurile disponibile sunt utilizate de asemenea
integral.
Cu alte cuvinte, echilibrul economic general se produce atunci când într-o economie există
starea de ocupare deplină a forţei de muncă. Modelul clasic presupune un echilibru caracterizat prin
maximizarea producţiei, a beneficiilor şi tuturor remuneraţiilor.
Principiul „laissez – faire” descrie un mediu în care tranzacţiile între părţi private sunt libere de
intervenţia statului (inclusiv de reglementări restrictive, taxe, tarife şi monopoluri).

Teoria Keynesiană referitoare la echilibrul macroeconomic

Profesorul englez John M.Keynes (1883-1946) publică în 1936 „Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, o carte ce a însemnat un adevărat punct de cotitură în ştiinţa
economică şi totodată o adevarată ruptură cu teoria neoclasică, acuzată de a fi incapabilă să ţină seama
de faptele istorice.
John Maynard Keynes este cel ce a creat un nou curent de gândire, reconstruind conceptual
„rolul statului” într-o economie naţională („mâna vizibilă”).
John Maynard Keynes a oferit un nou model de analiză a funcţionării economiei.
Keynes a susţinut neputinţa mecanismului liber al pieţei, la nivel macroeconomic, de a-şi
autoregla dezechilibrele, deci rolul statului este de a interveni în rezolvarea problemelor
macroeconomice şi pentru echilibrarea economiei naţionale.
Mecanismul pieţei, oricât de perfect ar părea, s-a dovedit a fi incapabil de a rezolva automat toate
problemele cu care se confruntă o economie - şomaj, inflaţie, crize - ele pot fi aplanate doar la nivelul
întregii economii, prin promovarea politicilor economice ale statului (fiscale, monetare).
Cea mai puternică criză poate fi considerată Marea Depresiune a anilor 1929-1933, când s-au
înregistrat venituri foarte scăzute şi un şomaj masiv ( în anul cel mai critic, 1933, un sfert din forţa de
muncă a S.U.A. se afla în şomaj, iar PNB real a fost cu 30% sub nivelul anului 1929).
Teoria economică clasică părea incapabilă să explice Marea Depresiune, având în vedere că ea
susţinea că venitul naţional depinde de ofertele factorilor de producţie şi de tehnologia existentă, dar în
realitate nu s-au înregistrat modificări substanţiale ale acestor oferte din 1929 şi până în 1933.
În primul rand, J.Keynes depăşeşte concepţia clasică potrivit căreia echilibrul economic era
privit ca o stare durabilă bazată pe principiul autoreglării pieţei, stare în care domnea utilizarea
deplină a forţei de muncă şi a capitalului datorită permanentei oscilaţii a sistemului de preţuri.
Keynes tratează echilibrul în termeni de flux, adică în sens dinamic, nu static. Şi în modelul
elaborat de el problema de bază a echilibrului şi dezvoltării o constituie tot ocuparea forţei de muncă.
Dar Keynes demonstrează că, pe termen scurt, echilibrul poate fi însoţit de subocupare. Relaţia
cauzală care conduce la subutilizarea unei părţi a forţei de muncă este cea care se formează între
investiţii, economii şi venitul naţional.
Principalele caracteristici ale modelului keynesian se reduc la următoarele aspecte:
a) se bazează pe o teorie dinamică a fluxurilor economice, compatibilă cu o pluralitate de
echilibre diferite, între care echilibrul ocupării depline constituie una dintre posibilităţi;
b) include mai multe variabile decât modelul clasic şi presupune, în consecinţă, mai puţine
constante;
c) presupune o abordare în termeni de circuit, astfel că modelul economic constă în relaţii de
cauzalitate între variabilele care se influenţează reciproc şi care asigură realizarea echilibrului global;
42
 d) acest model evidenţiază importanţa cererii globale în asigurarea echilibrului economic;
e) funcţionalitatea şi înţelegerea modelului keynesian presupun analiza raportului ce se stabileşte
între anticipările agenţilor economici şi răspunsurile realităţii.
În cadrul modelului de echilibru elaborat de J. M. Keynes, sunt esenţiale cunoscutele ecuaţii de
echilibru, privind relaţiile dintre venit (Y), consum (C), investiţii (I) şi economii (S), astfel:

Y = C + I => C = Y – I şi I = Y - C;
Dar S = Y – C => S = I,
aceasta din urmă fiind o relaţie fundamentală, deoarece transformarea economiilor în investiţii
reprezintă cheia problemei în realizarea echilibrului economic.

Condiţiile echilibrului macroeconomic

Echilibrul economic (în general) semnifică egalitatea a două mărimi măsurabile

interdependente. Invers, dezechilibrul economic înseamnă inegalitatea celor două mărimi măsurabile
interdependente. În economia concurenţială de piaţă echilibrul economic este o stare specifică a
pieţelor care se creează prin acţiunea şi comportamentul agenţilor economici în dubla lor calitate de
producători (vânzători) şi consumatori (cumpărători).
În economia actuală, echilibrul economic semnifică acea stare spre care tinde piaţa bunurilor
economice, piaţa monetară, a capitalurilor, piaţa muncii, precum şi piaţa naţională în ansamblul său, în
sensul egalizării cererii şi ofertei, respectiv în cel al unei asemenea diferenţe dintre ele care să nu
depăşească anumite limite considerate normale şi care nu generează tensiuni sociale grave.
Cu alte cuvinte, echilibrul economic semnifică acea situaţie a unei economii în care proporţiile
cantităţilor globale permit ajustarea armonioasă a fluxurilor, stabilitatea preţurilor şi funcţionarea
satisfăcătoare a aparatului economic. El poate fi considerat o armonie între valorile şi forţele
economice, o absenţă a disproporţiilor, astfel încât ansamblul socio-economic să funcţioneze pentru a
asigura satisfacerea rezonabilă a participanţilor săi şi pentru a fi pregătit împotriva crizelor ( a şocurilor
acestora).
Mai concret, unii specialişti au arătat că starea de echilibru semnifică o cerere suplimentară
(excedentară) nulă. Cererea excedentară (Ce) este diferenţa dintre cantitatea cerută dintr-un bun (C) şi
producţia curentă (Qc) plus rezervele necesare (Rn), adică:

Ce = C - (Qc + Rn)

Din corelaţia anterioară deducem că orice producţie peste cererea curentă plus rezervele
necesare, înseamnă risipă.
Din sinteza prezentată rezultă următoarele concluzii:
1. Pe piaţa bunurilor economice:
a) teoria clasică priveşte economiile în funcţie de rata dobânzii, în timp ce J. M. Keynes în
funcţie de nivelul venitului;
b) în ambele cazuri, investiţia este o funcţie (descrescătoare) de rata dobânzii;
c) economiile sunt egale cu investiţiile în ambele teorii.
2. Pe piaţa monetară:
a) oferta de monedă este fixată la nivelul lui M0 în ambele teorii;
43
 b) cererea de monedă este în funcţie de valoarea producţiei în ambele teorii, în plus la Keynes şi
de rata dobânzii;
c) condiţia de echilibru este aceeaşi în ambele teorii.
3. Pe piaţa muncii:
a) în funcţie de producţie, în ambele cazuri, se stabileşte după gradul de ocupare;
b) atât pentru clasici, cât şi pentru Keynes, cererea de muncă este determinată de egalitatea dintre
salariul real şi productivitatea marginală a muncii;
c) pentru clasici, comportamentul salariaţilor este o funcţie crescătoare faţă de salariul real, în
timp ce pentru Keynes este în funcţie de evoluţia productivităţii marginale. Dacă pe piaţa bunurilor
economice şi pe piaţa monetară condiţiile de echilibru sunt identice, pe piaţa muncii ele se diferenţiază.
În teoria clasică, corelaţia de echilibru este dată de egalitatea dintre cererea şi oferta de muncă, iar în
concepţia lui J. M. Keynes, această condiţie nu este pertinentă, datorită fenomenului de şomaj
involuntar.
Economia naţională se află în echilibru, atunci când ea realizează acel volum al producţiei pe
care poate să-l producă, dispunând de potenţial productiv necesar şi în condiţiile în care cantitatea
respectivă de bunuri este cerută de piaţă.
Producţia optimă presupune, deci, situaţia când cantitatea de bunuri oferite (bunuri de consum şi
bunuri capital) este egală cu cantitatea de bunuri cerute. Aceasta înseamnă că rata de creştere a
producţiei este egală cu rata de creştere a cheltuielilor, că nu există nici supraproducţie şi nici
subproducţie.
În strânsă legătură cu echilibrul economic se află optimul economic, adică acea variantă de
echilibru care asigură obţinerea unor rezultate economice maxime pe unitatea de cheltuială, în
condiţiile protejării mediului natural.

Formele echilibrului macroeconomic

Echilibrul general este deci acea situaţie a unei economii în care proporţiile mărimilor
(indicatorilor) globale permit o ajustare armonioasă a fluxurilor reale şi monetare şi o asemenea
funcţionare a sistemului care să dea satisfacţie subiecţilor economici.
Echilibrul economic static - reflectă o stare momentană ( pe termen scurt) a economiei,
considerată doar ca o ipoteză de lucru, fără corespondenţă în realitate. Acest echilibru s-ar caracteriza
prin manifestarea unor schimbări imperceptibile şi nesemnificative între diferitele mecanisme şi
structuri ale economiei, astfel încât starea generală a acesteia să rămână neschimbată. Altfel spus,
echilibrul static presupune o multitudine de variabile, astfel legate între ele, încât face imposibilă orice
instabilitate a sistemului economic, lucru care în realitate nu se întâmplă, decât eventual pe termen
scurt.
În optică dinamică, echilibrul economic general este o etapă a schimbării economiei,
schimbare ce este determinată de factori perturbatori şi la care sistemul poate reveni după ce au fost
adoptate şi implementate anumite măsuri de ajustare. Echilibrul economic dinamic se referă la
tendinţa obiectivă de adaptare, de corelare în dinamică a ofertei la exigenţele cererii şi de realizare a
concordanţei necesare dintre aceste mărimi, de fiecare dată la un alt nivel.
Echilibrul macroeconomic presupune realizarea echilibrului pe piaţa bunurilor şi serviciilor, pe
piaţa muncii, pe piaţa capitalului, pe piaţa monetară, deci a echilibrului material, financiar-monetar,
bugetar etc., care înseamnă de fapt, mai multe echilibre parţiale.
44
 Există, în acest caz, o relaţie ca de la parte la întreg: asigurarea echilibrelor menţionate, în
dinamică, se reflectă favorabil în cadrul echilibrului macroeconomic, după cum eventualele
disfuncţionalităţi ale acestora afectează buna funcţionare a economiei naţionale în ansamblul ei.
Ansamblul echilibrelor parţiale dintr-o economie se oglindeşte în echilibrul economic general.
În funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a rezultatelor
economice, echilibrul îmbracă forma de echilibru economic material şi valoric şi al resurselor de
muncă:
 echilibrul material exprima starea de concordanţă relativă între volumul, structura şi
calitatea ofertei globale, pe de o parte şi nevoile de consum final şi intermediar, adică cererea
globală, sub aspect cantitativ, calitativ şi structural, pe de altă parte;
 echilibrul valoric reflectă concordanţa relativă dintre structurile valorice ale rezultatelor
economice, dintre acestea şi eforturile consumate pentru obţinerea lor.
În cadrul echilibrului valoric se disting formele speciale de echilibru:
a) echilibrul bănesc (monetar) - concordanţa relativă dintre masa monetară aflată în circulaţie şi
valoarea bunurilor economice destinate pieţei;
b) echilibrul financiar respectiv concordanţa relativă dintre sursele financiare şi necesităţile de
plată din economia naţională;
c) echilibrul bugetar care pune în concordanţă relativă veniturile bugetare cu cheltuielile bugetare;
d) echilibrul valutar - concordanţa relativă dintre încasările şi plăţile în valută.

Echilibrul resurselor de muncă desemnează concordanţa relativă dintre cantitatea, structura şi

calitatea resurselor de muncă disponibile, pe de o parte, şi necesităţile de forţă de muncă ale
utilizatorilor din economia naţională, pe de altă parte.
Principalele obiective ale echilibrului economic, în optică dinamică, urmărite de toate statele,
sunt:
 o creştere economică pozitivă şi însuşită;
 ocuparea deplină a resurselor de muncă;
 stabilitatea nivelului general al preţurilor;
 repartiţia adecvată şi justă a veniturilor;
 sold echilibrat pe termen mediu al balanţei de plăţi externe.
Noţiunea de echilibru economic este relativă. În plus, echilibrul economic general care
vizează fluxurile şi agregatele globale (producţia naţională, cererea globală, masa monetară) şi ia în
consideraţie indicatorii cei mai semnificativi (rata şomajului, cursul valutar etc.) este şi mai relativ,
acesta inducând în structurile sale toate aspectele relative ale echilibrelor parţiale.

VIII.2. Formele dezechilibrului economic

Dezechilibrul economic general caracterizează acea stare (situaţie) a unei economii care este
marcată prin apariţia a unor dereglări ale raportului dintre cererea globală şi oferta globală, dereglări
însoţite de decalaje importante ale agregatelor economice faţă de punctul lor de echilibru. Întotdeauna
vor exista surplusuri (excedente) de ofertă sau cerere.
Mişcarea vieţii economice conferă dezechilibrelor un caracter permanent. Diapazonul
acestora este destul de larg, de la dezechilibre dorite şi acceptate ca normale, până la cele nedorite şi
care pot provoca tensiuni sociale şi politice de mare anvergură.
45
 Indiferent de caracteristica stării sale, dezechilibrul economic (ca şi echilibrul dinamic) se
manifestă, în condiţiile mişcării reale a vieţii economice, nu absolut, ci ca tendinţă.
Mergând pe linia echilibrelor, se poate spune că cele mai semnificative dezechilibre sunt:
stagnarea şi/sau contracţia producţiei; subocuparea sau şomajul (mai rar, supraocuparea); inflaţia,
uneori deflaţia; decalajele puternice între veniturile personale etc.

Formele fundamentale ale dezechilibrului economiei de piaţă concurenţiale sunt: presiunea şi

absorbţia.
Presiunea este considerată un dezechilibru normal. Oferta fiind mai mare decât cererea,
concurenţa se manifestă între vânzători care "aleargă" după cumpărători. Piaţa este deci a
cumpărătorilor ("buyers market"). Ei acordă prioritate vânzătorilor care le oferă mărfuri de calitate mai
bună şi cu un preţ mai mic. Ca efect firesc, producătorii sunt stimulaţi să introducă progresul tehnic, să
diversifice producţia şi să-i ridice calitatea pentru a-i atrage pe cumpărători. Toate acestea sunt
argumente ale afirmaţiei că presiunea este un dezechilibru dorit.
Absorbţia este un dezechilibru anormal, caracterizat printr-o penurie de ofertă, printr-un
exces de cerere, concretizat în şirurile (cozile) de aşteptare la uşile magazinelor comerciale. În aceste
condiţii, vânzătorii determină volumul vânzărilor şi fac selecţia cumpărătorilor, piaţa fiind a
vânzătorilor ("sellers market). În aceste condiţii, producătorul este interesat în extinderea producţiei
prin sporirea cantităţii factorilor de producţie utilizaţi, şi mai puţin prin creşterea eficienţei activităţii
sale. Ca efect final, producătorul este dezinteresat să economisească, iar consumatorul este determinat
să facă economii forţate, cu efecte negative asupra calităţii vieţii sale. Toate acestea sunt argumente ale
afirmaţiei că absorbţia este un dezechilibru nedorit.
Cele mai importante cazuri de dezechilibre economice pot fi considerate următoarele:
a) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice şi pe piaţa muncii, fapt ce determină
producţie fără desfacere şi şomaj;
b) excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice şi excesul de ofertă pe piaţa muncii, fapt ce
conduce la insuficienţa ofertei şi la şomaj;
c) excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, a monedei şi pe piaţa muncii. Acest
dezechilibru va însemna concomitent: hiperinflaţie, şomaj cronic şi de masă, înrăutăţirea condiţiilor de
viaţă ale clasei de mijloc.

46
 CAPITOLUL IX. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

IX.1. Ciclicitatea – formă a mişcării economice

Toate economiile contemporane sunt supuse unei evoluţii fluctuante a activităţii economice.
Aceste fluctuaţii se manifestă iniţial la nivelul output-ului.
Fluctuaţiile activităţii economice sunt de trei feluri: sezoniere, întâmplătoare, ciclice.
Fluctuaţiile sezoniere sunt datorate unor factori naturali, sunt previzibile. Ele se manifestă
îndeosebi în agricultură, turism, construcţii, în cadrul unui an, pe baza condiţiilor climatice, a unor
obiceiuri şi tradiţii statornicite într-o ţară sau alta.
Fluctuaţiile întâmplătoare (accidentale), sunt cauzate de cataclisme naturale, de evenimente
politice deosebite, neaşteptate, de deciziile derutante ale unor agenţi economici.
Ele pot afecta în mod direct o ţară, dar prin efectul de interdependenţă şi propagare pot genera
fluctuaţii ale activităţii economice într-un grup de ţări, într-o zonă a lumii sau în întreaga lume.
Fluctuaţiile ciclice sunt fenomene repetabile şi constau în variaţii ale activităţii economice
agregate, care se caracterizează, succesiv, prin creşterea cumulativă a producţiei, veniturilor şi
utilizării forţei de muncă, şi prin stagnările sau descreşterile cumulative ale acestora. Cauzele
fluctuaţiilor ciclice se află în sfera economicului, ţin de funcţionarea producţiei agregate, de
interdependenţele dintre părţile sale, iar factorii exteriori economicului le pot influenţa dar nu
determina. Acestea se produc cu o anumită regularitate, fără a putea fi încadrate în limite stricte de
timp. Ciclicitatea reprezintă acea formă de mişcare a activităţii economice, dintr-o ţară, în care fazele
de creştere (expansiune) alternează cu cele de descreştere şi stagnare. În decursul unei perioade
îndelungate de timp, fiecare economie naţională cunoaşte o evoluţie oscilantă (fluctuantă), faţă de
tendinţa generală a creşterii economice cunoscută sub denumirea de trend.
Perioada de timp în care se succed fazele activităţii economice, segmentele de timp în care se
încadrează dinamica economică reprezintă ciclul economic. Ciclul economic defineşte succesiunea în
timp şi schimbarea periodică a condiţiilor şi rezultatelor creşterii şi dezvoltării economice.

47
 Ciclul economic reprezintă acea perioadă de timp care separă două crize economice, sau,
perioada care se scurge de la începutul unei crize până la începutul crizei următoare. În general, prin
ciclu economic se înţelege o durată de timp, în cadrul căreia activitatea economică parcurge, în
evoluţia sa, anumite faze ce au caracter repetabil şi într-o anumită succesiune.
Fazele mişcării ciclului se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premisele care
asigură activităţii economice continuitate, schimbări calitative şi progres. De aceea, teoria economică a
desprins concluzia că ciclicitatea reprezintă forma de evoluţie firească, normală a activităţii
economice. Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice, activitatea economică trece prin anumite faze, fiecare cu
trăsături distincte şi care se derulează aproximativ în aceeaşi succesiune.
Elementele componente ale unui ciclu economic sunt cele două faze ale sale, care se deosebesc
una de alta, dar se intercondiţionează reciproc:
a) faza de expansiune (de creştere economică) - reprezintă un proces de avânt cumulativ, de
autoalimentare, de autoîntreţinere şi autoaccelerare a activităţilor economice, fiind un rezultat imediat
al creşterii cererii agregate. Faza de expansiune se propagă întotdeauna de la nivelul microeconomic
spre nivelul macroeconomic. De aceea, creşterea economică se bazează pe stimularea agentului
economic, care să conducă la o "încălzire" a economiei;
b) faza de depresiune (de scădere economică) - reprezintă un proces de declin cumulativ al
activităţilor economice, de scădere a surselor de încurajare a creşterii economice, fiind un rezultat
imediat al reducerii cererii agregate. Faza de recesiune se propagă întotdeauna de la nivelul
macroeconomic spre nivelul microeconomic. Prin urmare, "răcirea" economiei trebuie să se facă prin
instrumente de politică macroeconomică.
Plafonul maxim al expansiunii – punctul de contracţie - cel care precede faza de recesiune -
este determinat de multiple cauze (epuizarea resurselor economice, creşterea costurilor unitare,
fenomene social-politice şi militare etc.), însă cauza determinantă a fenomenului este evoluţia specifică
a randamentului factorilor de producţie, respectiv legea randamentelor descrescânde a utilizării
factorilor de producţie, la nivelul economiei naţionale.
Punctul de relansare este punctul în care factorii care concură la încurajarea creşterii economice
devin mai puternici decât obstacolele în calea creşterii economice. Acest moment marchează sfârşitul
fazei de depresiune şi începutul unei noi faze de expansiune economică.
În timpul recesiunii, cele mai multe variabile agregate cantitative scad, evoluând ascendent doar
în faza de expansiune şi se numesc variabile prociclice, dintre ele enumerăm: consumul, producţia
industrială, investiţiile, factorul muncă, achiziţiile guvernamentale, etc..
Variabilele prociclice reprezintă variabilele economice care au tendinţa de creştere în timpul
expansiunii şi de diminuare în timpul contracţiilor. Dintre aceste variabile, două par a fi
fundamentale pentru analiza evoluţiei ciclice: inventarul firmelor şi oferta de monedă.
Ciclurile economice pot fi caracterizate şi cu ajutorul variabilelor preţurilor. Variabilele
cunoscute sub accepţiunea de preţuri sunt: preţurile efective ale bunurilor, rata dobânzii şi salariul.
Măsurarea fluctuaţiilor ciclice presupune utilizarea unui sistem de indicatori, dintre care cei mai
importanţi folosiţi în practica economică sunt: produsul naţional brut în preţuri curente şi în preţuri
constante, volumul vânzărilor cu amănuntul şi cu ridicata, nivelul şomajului, numărul locurilor de
muncă în ramurile neagricole, timpul lucrat în ramurile neagricole, venitul personal, preţurile, etc.
Astfel, putem reprezenta grafic ciclurile economice ca fiind o sinusoidă cu amplitudine şi cu
periodicitate constante:

48
 prosperitate

PIB

re
ra
v io
în
re n
ce
siu

ne
e
co

iu
ns
nt

pa
ra

ex
cţ i
e
depresiune timp

Fig. 17 Fazele ciclului economic

Trendul reprezintă esenţa dinamicii, linia principală de evoluţie, caracterizată printr-o

schimbare medie (creştere /descreştere) într-o perioadă de timp. El reprezintă deci expresia
concentrată, esenţializată a evoluţiei.

PIB

timp

Fig. 18 Reprezentarea grafică a ciclurilor economice

IX.2. Ciclurile lungi şi ciclurile pe termen mediu

Pe baza datelor statistice acumulate, specialiştii au identificat mai multe tipuri de cicluri
economice, care, în fiecare perioadă, s-au întrepătruns şi s-au influenţat:
 cicluri pe termen lung (seculare sau Kondratiev - economist rus care le-a studiat) - surprind
comportamentul sau evoluţia normală a afacerilor în ansamblul unei perioade de 50 - 60 de
ani.;
 cicluri pe termen mediu (comerciale, decenale sau Juglar - economist francez care a
cercetat problema în perioada 1860-1890);
 cicluri pe termen scurt (conjuncturale sau Kitchin - economist american) = reprezintă o
mişcare ciclică pe parcursul a circa 40 luni care afectează ansamblul ramurilor unei
economii.
49
 A) Ciclurile economice medii (decenale) Juglar se derulează pe fondul ciclurilor economice
lungi, se referă la creşteri şi scăderi sau la prosperitate şi recesiune, la fluctuaţii economice într-o
perioadă de timp de 8 - 12 ani, amploarea lor depinzând de cele patru faze (după P. A. Samuelson şi a
celor mai mulţi economişti):
I. Faza perioadei de expansiune, care preia toate tendinţele favorabile din faza anterioară (de
relansare) şi le duce mai departe, adică le potenţează. În expansiune, producţia, ocuparea, profitul şi
salariile evoluează în sensul creşterii.
Expansiunea cuprinde perioada în care afacerile sunt prospere, cererea de bunuri de consum este
dinamică, cu perspective de consolidare, optimismul domină starea de spirit a agenţilor economici, ei
decurg la stimularea artificială a cererii pe multiple căi şi la sporirea stocurilor în perspectiva unor
desfaceri cu câştiguri mai mari.
Pe fondul anticipărilor că sporirea cererii de consum se prelungeşte, are loc un proces
investiţional susţinut pentru modernizarea capacităţilor de producţie existente şi crearea altora noi.
Anticipările privind mărimea cererii de bunuri de consum sunt factorul determinant al creşterii
producţiei şi gradului de ocupare a forţei de muncă, fapt pus în evidenţă prin principiul acceleratorului.
Prin efectul de antrenare a investiţiilor, se scontează pe o creştere mai mult decât proporţională a
ofertei agregate şi a venitului viitor (vezi teoria multiplicatorului investiţiilor).
Băncile acordă credite cu o oarecare uşurinţă, gradul de îndatorare a întreprinderilor depăşind
limitele prudenţei, iar creditul de consum se extinde.
Cererea agregată în creştere este stimulată artificial şi prin creşterea lentă, dar de durată a
preţurilor: mai întâi a celor cu ridicata, iar apoi şi a celor cu amănuntul.
Creşterea preţurilor mai este favorizată de amplificarea concurenţei pentru accesul la factori de
producţie limitaţi şi mai puţin mobili şi de atragerea în activitatea economică a noi factori de producţie
cu nivel calitativ şi de eficienţă inferioare celor în activitate. În faţa evidenţei fenomenelor
inflaţioniste, prin politicile economice şi acţiunile altor agenţi economici se adoptă măsuri pentru
frânarea cererii globale, ceea ce determină o frânare a investiţiilor; ea se accentuează atunci când
întreprinzătorii constată că în unele domenii a fost creat un aparat productiv a cărui capacitate
depăşeşte cererea solvabilă, ceea ce face ca rata efectivă a profitului la noile investiţii să fie mai mică
decât cea anticipată (marginală).
II. Faza de cotitură superioară - reprezentată de contracţia economiei, care marchează
atingerea plafonului maxim al expansiunii şi care, în general, se caracterizează prin fenomene ce
evidenţiază frânarea dezvoltării, cum sunt: tendinţa de reducere a profiturilor, de scădere a cursurilor
titlurilor, restrângerea şi scumpirea creditului etc..
Această inversare a sensului dezvoltării economiei este generată fie de măsurile restrictive
adoptate de guvern sau de partenerii externi, fie de epuizarea cauzelor care au stat la baza expansiunii.
În acest climat de neîncredere în viitorul afacerilor se produce inversarea conjuncturii
economice.
III. Faza de depresiune a economiei, care:
- dacă este precedată de o brutală contracţie a activităţii, înseamnă criză economică,
- dacă înseamnă o scădere mai lentă a activităţii economice, se numeşte recesiune.
Elementele de neîncredere deja afirmate în faza de inversare a conjuncturii se difuzează în
sistemul economic; întreprinderile mai slabe îşi restrâng activitatea sau chiar încetează să mai existe.
Altele întâmpină dificultăţi datorită diminuării cererii şi creşterii costurilor. Dinamica producţiei poate
deveni negativă în unele ramuri sau pe ansamblu, ca urmare a reducerii comenzilor. Reducerea
50
producţiei are loc concomitent cu eliminarea treptată a excesului de ofertă şi a stocurilor. În faţa
acestor dificultăţi, agenţii economici sunt obligaţi să adopte măsuri drastice de reducere a costurilor şi
promovare a vânzărilor, apelând masiv la reînnoirea capitalului fix, la îmbunătăţirea calitativă a
celorlalţi factori de producţie, fapt ce permite intrarea economiei într-o nouă fază a ciclului decenal.
IV. Faza de relansare economică – de reluare a creşterii presupune reluarea activităţilor
economice pe baze noi, adică înlocuirea şi modernizarea factorilor de producţie şi găsirea de noi
combinaţii ale acestora, care să asigure creşterea randamentelor, respectiv începutul unei noi faze de
expansiune. De asemenea, în această fază este nevoie şi de o intervenţie din afara sistemului economic,
adică de măsuri de politică macroeconomică (monetară, fiscală, bugetară etc.), care să ajusteze
dezechilibrele existente şi să conducă spre un echilibru dinamic al economiei.
Dacă relansarea combină efectele multiplicatorului şi ale acceleratorului, atunci creşterea
investiţiilor produce un consum suplimentar, care induce un spor investiţional ce va înviora la rândul
său consumul. Această stimulare reciprocă încurajează anticipările optimiste ale întreprinderilor şi
creşterea cheltuielilor. Preţurile cresc, creşte şi cursul acţiunilor, iar în economie se manifestă
optimismul, ceea ce înseamnă un boom economic, adică o altă fază a unui nou ciclu economic.

IX.3. Criza şi cauzele evoluţiei ciclice

Criza este o tulburare bruscă a echilibrului economic, o manifestare a unor perturbări şi

dereglări de amploare în desfăşurarea activităţii economice şi inversarea de la faza ascendentă la cea
descendentă a ciclului afacerilor exprimată prin creşterea stocurilor de produse nevândute şi reducerea
producţiei, prin scăderea preţurilor, prin şomaj şi scăderea cursurilor bursiere.
Modelele construite de economişti în încercarea lor de a înţelege şi previziona evoluţia ciclică a
activităţii economice de până la începutul sec. XX, aveau în vedere aproape în exclusivitate
fluctuaţiile variabilelor economiei reale ca determinanţi ai generării şi declanşării crizelor
economice.
În viziunea specialiştilor, în ultimele decenii, majoritatea modelelor au în vedere cu precădere
fluctuaţiile variabilelor nominale şi forţa lor de contagiune (reacţie în lanţ) datorită gradului ridicat
de financiarizare.
Ciclurile economice din ultimele decenii au ca determinant fluxurile monetar-financiare, sau
cu alte cuvinte, evoluţia economiilor de la o fază la alta a ciclului economic este determinată de
modificările semnificative care au loc în fluxurile monetare şi financiare.
Exista specialişti care clasifică crizele în:
 crize sociale - inflaţie, şomaj, sărăcie,
 crize financiare - volatilitate accentuată pe pieţele de capital, căderea burselor şi revenirea lor
spectaculoasă),
 crize politice - care pot degenera în războaie,
 crize locale sau internaţionale,
 crize cauzate de dezastre naturale,
 crize economice generalizate.
În general, crizele economice reflectă o stare de dereglare a economiei şi se manifestă sub mai
multe forme (tipuri), cum ar fi:
a) crize de subproducţie care se întâlnesc în economia diferitelor ţări sub formă de deficit sau
insuficienţă de producţie sau penurie de bunuri, cauzate de fenomene naturale (secetă, inundaţii) sau

51
războaie, epidemii, migraţii masive ale populaţiei etc. Aceste crize au fost tipice până la începutul
secolului al XIX-lea, dar ele nu sunt excluse nici în prezent, mai ales în ţările subdezvoltate;
b) crize de supraproducţie care se manifestă ca faze ale ciclului decenal, la anumite intervale de
timp. De la începutul secolului al XIX-lea şi până în prezent, au avut loc 18 crize ciclice de
supraproducţie cu întindere, durată şi intensitate diferite.
c) crize neciclice sunt stări de dereglare care nu se caracterizează printr-o anumită regularitate
(periodicitate) în timp. Ele pot fi: parţiale, în funcţie de ramura în care se manifestă (siderurgie,
agricultură, industria extractivă, construcţii, ecologie); intermediare, precum: criza materiilor prime,
criza energetică, criza financiar-valutară etc., care se manifestă prin insuficienţa unor asemenea resurse
în raport cu posibilităţile de acces spre obţinerea lor.
Pentru explicarea evoluţiei ciclice a afacerilor şi a crizelor, în general, s-au conturat în gândirea
economică două teorii: exogene (cauze externe) şi endogene (cauze interne).
În cadrul teoriilor exogene, factorii (cauzele) ciclului economic sunt de natură extraeconomică,
precum: creşterea demografică, invenţiile şi inovaţiile, factori naturali-climatici, conflicte militare,
aspecte social-politice, fenomene de migraţie, descoperiri de resurse naturale noi ş.a.
Principalele teorii endogene, cunoscute în literatura de specialitate, sunt:
a) teoria monetaristă, care încearcă să explice evoluţiile ciclice prin evoluţia volumului
creditului. Creşterea excesivă a acestuia stimulează expansiunea, dar rupe echilibrul economic,
determinând faza de recesiune. Conform acestei teorii, ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar,
determinat exclusiv de erori ale autorităţilor responsabile cu politica monetară;
b) teoria subconsumului, după care inegalitatea veniturilor (determinată de inechităţi şi
injustiţii în repartizarea acestora) blochează expansiunea, adică frânează oferta şi creşterea producţiei,
prin excesul de economisire la unii şi insuficienţa consumului la alţii;
c) teoria suprainvestiţiei explică evoluţia ciclică prin supraacumularea de capital, într-o
perioadă scurtă, care face ca piaţa să fie inundată de produse noi, dar pe care, treptat, cererea devine
incapabilă să le mai absoarbă. Ca atare, apare necesitatea reducerii producţiei şi a costurilor, fapt ce va
genera o capacitate productivă excedentară, care rămâne subutilizată, şi creşterea şomajului, ceea ce
descurajează investiţiile noi şi deprimă activitatea economică.
d) în concepţia keynesistă, succesiunea fazelor de expansiune şi recesiune poate fi analizată în
legătură cauzală cu evoluţia productivităţii marginale a capitalului, în interdependenţă cu rata dobânzii.
Dezvoltând concepţia keynesiană, P. Samuelson a elaborat modelul evoluţiei ciclice pe baza
interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului, acţiunea combinată a celor două mecanisme
putând determina expansiunea sau recesiunea ciclică.

IX.4. Politicile anticiclice

Indiferent de analizele şi interpretările date ciclurilor economice de diferite teorii şi concepţii

macroeconomice, elementele comune asupra cărora se axează acestea sunt variabilele economice,
determinante în mecanismul ciclurilor, respectiv: consumul şi investiţiile.
În afara categoriilor de cauze menţionate, care pot determina sau influenţa evoluţia ciclică a
economiei, un factor cu puternice implicaţii în mişcarea economică dintr-o ţară este autoritatea
publică (guvernul).
Activitatea guvernului, prin măsurile de politică economică, influenţează în mare parte ciclul
economic.
52
 Astfel, folosindu-şi puterea de a cheltui şi de a impozita (putere bugetar-fiscală) şi apoi reglând
oferta de bani şi volumul creditului aflate în circulaţie (putere monetară), poate influenţa intensitatea
sau amplitudinea fazelor unui ciclu economic.
În economia contemporană s-a acutizat dezbaterea dintre economiştii keynesieni şi cei
monetarişti în ceea ce priveşte modul în care poate fi influenţată evoluţia economiei:
 cei de factură keynesiană, militează pentru o strategie activă, care presupune intervenţia statului
pentru stabilizare macroeconomică. Astfel, o strategie activă presupune modificări deliberate ale
politicii fiscale şi monetare pentru a stimula cererea în perioadele de recesiune şi utilizarea de
măsuri restrictive în perioadele de expansiune pentru a se „calma” un trend prea rapid al evoluţiei
economice precum şi pentru minimizarea instabilităţii economiei.
 economiştii monetarişti militează pentru strategii pasive de intervenţie, respectiv menţinerea unei
rate de creştere constantă a masei monetare şi un buget echilibrat anual, independent de evoluţia
economiei. În viziunea acestor economişti piaţa liberă este în măsură să se regleze prin forţe
proprii, o perioadă de recesiune îndelungată nefiind posibilă tocmai datorită mecanismului
autocorector al pieţei.
Ambele curente acceptă faptul că erorile de politică economică accentuează instabilitatea
economiei.

Politicile economice anticiclice îşi au originea în modalităţile diferite de percepere a cauzelor

fluctuaţiilor ciclice. Ele se pot grupa în două mari categorii: politici de influenţare a cererii agregate
(demand-side-economics) şi politici de influenţare a ofertei agregate (supply-side-economics).
Pentru influenţarea cererii agregate este necesară intervenţia statului în economie prin
următoarele acţiuni:
 politica cheltuielilor publice:
- în faza de recesiune, presupune creşterea cheltuielilor bugetare (chiar cu preţul unui deficit
bugetar inflaţionist), în scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată. Prin această acţiune,
cererea globală în creştere va antrena creşterea producţiei, în special de bunuri de consum, marcând
începutul unei relansări economice.;
 politica monetară şi de credit:
- în faza de boom prelungit, când rata inflaţiei atinge niveluri îngrijorătoare, iar pericolul
apariţiei altor dezechilibre în economie este major, se aplică, de regulă, o politică monetară
restrictivă, prin punerea în mişcare a instrumentelor specifice: sporirea ratei dobânzii,
restricţionarea creditelor, controlul masei monetare etc.;
- în faza de recesiune se procedează la scăderea ratei dobânzii, ceea ce va determina sporirea
volumului creditelor şi a masei monetare în circulaţie, iar pe această bază se stimulează cererea de
bunuri de consum şi de investiţii, cu efecte asupra creşterii producţiei şi, implicit, asupra gradului
de ocupare a forţei de muncă. Evoluţia ratei dobânzii şi a volumului creditelor se bazează pe
manevrarea taxei scontului şi variaţia rezervelor minime obligatorii - ca instrumente de politică
monetară utilizate de Banca Centrală.
 politica fiscală:
- în faza de recesiune statul poate reduce fiscalitatea (scăderea impozitelor directe şi/sau
indirecte), lăsând o parte mai mare a veniturilor la dispoziţia agenţilor economici, stimulând astfel
consumul şi investiţiile.
- în faza de boom, statul procedează la creşterea fiscalităţii (în special a celei directe), pentru a
frâna cererea globală în expansiune (ca urmare a creşterii veniturilor) şi a încerca să stopeze
53
 dinamica inflaţiei, sporind ponderea impozitelor în materia impozabilă (veniturile impozabile). În
acest fel, se încasează şi sume suplimentare la buget, care acoperă deficitele acumulate în faza de
recesiune..

Aceste politici au la bază teoria lui J. M. Keynes, conform căreia cauza principală a fluctuaţiilor
agregate ale activităţii economice constă în modificările nedorite ale cererii agregate, în raport de
posibilităţile de evoluţie a ofertei agregate.
Acest set de politici anticiclice trebuie aplicate în mod corelat şi în raport cu situaţia concretă a
altor variabile şi interdependenţe din economie.
Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice, J. M. Keynes a conceput o serie de
mijloace şi instrumente de politică economică, cum ar fi:
 cheltuielile publice;
 sistemul de impozite şi taxe;
 rata dobânzii şi masa monetară;
 sistemul asigurărilor sociale de stat etc..

Influenţarea ofertei agregate se bazează pe aplicarea a două grupe de măsuri:

1. realizarea de reforme structurale, care să permită afirmarea concurenţei şi preţurile libere,
prin eliminarea centrelor de putere economică (oligopoluri, centrale sindicale), care pot obţine venituri
independent de evoluţia ofertei;
2. manevrarea unor pârghii economice, care să ofere perspective bune de profit pentru
producători, stimulându-i astfel să menţină sau să sporească oferta de bunuri.

54
 CAPITOLUL X. INFLAŢIA

X.1. Geneza şi natura inflaţiei contemporane

Termenul inflaţie provine din latinescul “inflare” iar mai târziu s-a conturat în limba franceză
sub denumirea de “inflation”, atribuindu-i-se sensul de dezechilibru economic şi monetar.
În literatura de specialitate există mai multe puncte de vedere cu privire la aceasta noţiune:
 surplus de cerere de bunuri căreia producţia nu-i poate răspunde;
 dezechilibru manifestat prin creşterea generală a preţurilor;
 exces de monedă în circulaţie;
 creştere a preţurilor mai rapidă decât la nivel internaţional.
Inflaţia este procesul de creştere permanentă şi accelerată a preţurilor, asociată cu creşterea
cantităţii de monedă în circulaţie, scăderea puterii de cumpărare şi deprecierea monedei, sub
influenţa acţiunii unor factori: politici, economici, sociali, interni şi externi.
Pe termen lung inflaţia este prezentă în orice economie. Deci, fenomenul nu poate fi controlat în
totalitate, ci doar influenţat. Inflaţia nu este „păguboasă” pentru toată lumea. Cei care anticipează
corect evoluţia acesteia au de câştigat, în timp ce cei care nu o pot anticipa au în general de pierdut.
Inflaţia este un obstacol important în calea implementării politicilor economice de creştere
economică, datorită faptului că anticipările agenţilor nu mai pot fi efectuate corect, şi de aici o risipă de
resurse şi o neîncredere în politicile implementate de puterea publică.
Formele de manifestare a inflaţiei sunt următoarele:
 suprasaturarea arterelor circulaţiei cu semne băneşti neconvertibile, fiind o expresie a încălcării
cerinţelor legii circulaţiei băneşti şi este determinată de emisiunea monetară excesivă sau de
crearea de monedă de cont, de creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
 creşterea preţurilor, tarifelor şi deprecierea banilor;
 redistribuirea venitului naţional ca urmare a disparităţilor în evoluţia preţurilor şi veniturilor.
Inflaţia nu generează o creştere uniformă a preţurilor faţă de cea a veniturilor ceea ce conduce la
redistribuirea venitului naţional.

Istoricul apariţiei inflaţiei

După unii cercetători, inflaţia a apărut în jurul anilor 1300, în Franţa, pe vremea lui Filip cel
Frumos, prin baterea de monedă cu greutate mai mică decât conţinutul declarat; după alţii, ea este mult
mai veche, datând din vremea împăraţilor romani. De asemenea, ea a fost folosită în mod conştient de
americani, în timpul războiului de secesiune, prin emisiunea monedei de hârtie. Cert este că fenomenul
şi-a mărit frecvenţa în momentul renunţării la etalonul aur.
Precizarea naturii inflaţiei şi conturarea conceptului, se poate face în corelaţie cu formele istorice
pe care le-au îmbrăcat banii de-a lungul istoriei societăţii umane.
Prima formă de manifestare a constat în dezvoltarea mascată a monedelor din metale preţioase,
acest proces fiind cunoscut sub denumirea de inflaţie monetaro-bănească.
Elementele definitorii ale acestei inflaţii sunt:

55
  separarea conţinutului nominal al monedelor metalice (mai mare) de conţinutul lor real (mai
mic);
 transformarea existenţei – aur a monedei în aparenţă –aur;
 aglomerarea circulaţiei cu monede ieftine fără valoare deplină;
 scăderea puterii de cumpărare a monedelor falsificate.
A doua formă de manifestare a fost inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur. În perioada
formării economiei de piaţă în Europa, statele au fost preocupate de lichidarea haosului monetar
specific epocii feudale târzii, haos ce a atins cote înalte în sec. XVI-lea. S-a acţionat pentru sisteme
băneşti stabile şi o circulaţie monetară sănătoasă (normală) acestea bazându-se pe etalonul aur. Când
banii de hârtie au înlocuit aurul monetar, cantitatea banilor de hârtie se limita la aurul pe care aceşti
bani îl reprezentau în circulaţie. Această corespondenţă dintre cantitatea de aur existentă în depozitele
băncilor de emisiune şi volumul bancnotelor din circulaţie asigura optimizarea sau echilibrul circulaţiei
băneşti într-o economie, iar inflaţie nu putea să apară.
Dar, relativ repede, canalele circulaţiei băneşti au început să se aglomereze. O cauză iniţială a
apariţiei inflaţiei banilor convertibili a fost insuficienţa cantităţii de mărfuri aflate în circulaţie. Când
banii de hârtie, numeric, au întrecut măsura etalon, s-au discreditat în faţa agenţilor economici.
A treia formă a inflaţiei este cea contemporană şi anume inflaţia banilor de hârtie
neconvertibili în aur. Inflaţia contemporană constă în deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de
credit, care se exprimă prin creşterea generalizată a preţurilor şi prin lipsa de încredere a agenţilor
economici în moneda existentă; ea este expresia unui dezechilibru dintre banii depreciaţi şi nevoile
circulaţiei bunurilor economice.
Existenţa funcţională a banilor de hârtie o absoarbe pe cea materială, a produselor şi serviciilor
tranzacţionate. Ca urmare, în condiţiile când singurele elemente de stabilitate şi normalitate monetară
decurg din cursul forţat al banilor şi din încrederea populaţiei în buna lor funcţionare, inflaţia poate să
apară ca un proces ce pune în evidenţă un excedent de bani.
Inflaţia actuală continuă să rămână un proces de depreciere obiectivă a banilor aflaţi în
circulaţie. Ea nu constă în devalorizarea instrumentelor monetare prin măsuri luate conştient de factori
economici specializaţi. Trebuie reţinut, în acest context, că mecanismul scăderii puterii de cumpărare a
banilor este unul specific banilor neconvertibili şi a banilor de credit.
Inflaţia se manifestă ca o creştere generală şi durabilă a marii majorităţi a preţurilor, chiar
generalizată. Creşterea este însă diferenţiată pe categorii de bunuri economice, ca şi servicii ale
factorilor de producţie, pe variate pieţe teritoriale. Inflaţia modifică deci corelaţiile dintre preţuri.
Evidentă, în primul rând, în sfera circulaţiei monetare şi marfare, inflaţia actuală semnifică un
anume raport între mărimea fluxurilor băneşti şi cea a fluxurilor reale. Aceasta semnifică
excedentul masei monetare faţă de oferta de satisfactori şi de prodfactori.
Deoarece fluxurile băneşti pot influenţa fie în sensul realizării echilibrelor macroeconomice, fie
în cel al stimulării apariţiei şi adâncirii unor dezechilibre, inflaţia contemporană devine ea însăşi un
dezechilibru monetaro-material. Cea mai evidentă formă de existenţă a acestui dezechilibru constă
în drenarea economiilor populaţiei spre speculaţii aducătoare de profit pe termen scurt, respectiv
sustragerea de la investiţiile productive.
Apărută la punctele de interferenţă dintre fluxurile reale şi cele monetare, inflaţia apare ca
disfuncţie acceptată de agenţii economici, ca un rău necesar al creşterii economice.

56
 În genere, se caută să se asigure un anumit surplus de ofertă de bunuri faţă de cererea solvabilă a
populaţiei. În plus, mulţi specialişti consideră inflaţia moderată şi controlată de organismele
specializate drept răul cel mai mic faţă de şomajul cronic şi de masă - răul cel mai mare.

Rata dobânzii
de echilibru Oferta agregată
Curba LM

Cererea agregată
Curba IS

Echilibru de supraocupare Echilibru de subocupare

inflaţie şomaj
Fig. 19 Echilibrul curbelor IS și LM economice

Curba IS ("Curba investiț iilor egale cu economisirile") reprezintă toate combinațiile posibile
dintre venit și rata dobânzii care echilibrează piața bunurilor și serviciilor.
Această piață se află în stare de echilibru atunci când oferta agregată Y = volumul de producție
fabricată într-o perioadă este egală cu cererea agregată = suma cheltuielilor tuturor agenților economici
planificate pentru această perioadă.
Matematic, această condiție poate fi ilustrată prin următoarea egalitate:
IS: Y = C + I + G + NX
Unde: C = cheltuielile de consum,
I = cheltuielile de investiții,
G = cheltuielile bugetare (publice, guvernamentale),
NX = exportul net (diferența dintre valoarea exporturilor și importurilor).
Curba LM ("Curba cererii pentru mijloace lichide egale cu masa monetară") reprezintă toate
combinațiile posibile dintre venit și rata dobânzii care echilibrează piața monetară. Această piață se
află în stare de echilibru atunci când oferta de bani (cantitatea de mijloace bănești, sau masa monetară,
în circulație) este egală cu cererea de bani (cantitatea de bani, de care agenții economici au nevoie).
Cantitatea de lichidități cerută depinde de:
 venit (Y) - cu creșterea venitului crește cererea de bani pentru tranzacții;
 rata dobânzii (r) - cu creșterea ratelor dobânzii agenții economici transformă
lichiditățile sale în active generatoare de dobândă (obligațiuni sau depozite bancare),
micșorând astfel cererea speculativă de bani.

X.2. Cauzele inflaţiei; spirala inflaţionistă

57
 Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-material, care
exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile reale ale economiei
(valoarea totală a tranzacţiilor), fapt ce conduce la scăderea puterii de cumpărare a banilor şi la
creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor bunurilor şi serviciilor. Fenomenul de sens contrar poartă
denumirea de deflaţie.
În literatura economică a secolului XX s-au conturat două mari tendinţe de idei, care încearcă să
explice natura inflaţiei contemporane:
 tezele de inspiraţie keynesistă
 tezele de inspiraţie monetaristă.
În gândirea keynesistă, inflaţia este apreciată în legătură cu fluxurile macroeconomice reale.
"O dată ce folosirea mâinii de lucru a ajuns să fie deplină, orice încercare de a mări în continuare
investiţiile va declanşa o tendinţă de creştere nelimitată a preţurilor curente, oricare ar fi înclinaţia
marginală spre consum, adică ne vom afla într-o situaţie de inflaţie autentică" (J.M. Keynes).
În concepţia lui J. M. Keynes, inflaţia îşi are originile în economia reală, în dezechilibrul
structural şi durabil dintre cererea şi oferta de mărfuri. Astfel, natura contemporană a inflaţiei este
explicată prin luarea în considerare a creşterii nominale a tuturor elementelor de preţ (costuri, salarii,
profituri).
Keynes a nuanţat concepţiile cantitativiste privind rolul monedei în declanşarea fenomenului
inflaţionist. Conform opiniei sale, cantitatea de bani din circulaţie influenţează nivelul preţurilor nu
direct, ci prin intermediul cererii efective (este posibil în realitate ca suplimentul de bani să nu fie
întotdeauna echivalent cu un supliment corespunzător de cerere, datorită, spre exemplu, unei înclinaţii
accentuate a populaţiei spre economisire) şi nu întotdeauna, ci numai după ce s-a ajuns la o utilizare
deplină a factorilor de producţie (capacităţi de producţie, forţă de muncă).
M. Friedman, reprezentantul şcolii monetariste, consideră că ″inflaţia este totdeauna şi
pretutindeni un fenomen monetar de care se face răspunzătoare politica statului. Politica sa constă în
a finanţa surplusul de cheltuieli, imprimând din ce în ce mai mulţi bani. Este unul dintre motivele
pentru care cantitatea de monedă creşte″.
Economiştii adepţi ai monetarismului susţin că nu există inflaţie fără emisiune monetară şi deci,
dacă există inflaţie, ea este o inflaţie prin monedă. Nu excesul de cerere în raport cu oferta de mărfuri
determină o creştere generalizată a preţurilor, ci excesul de monedă în circulaţie.
Explicaţia acestui tip de inflaţie îşi are originea în teoria cantitativă a banilor, care consideră că
moneda exercită o influenţă directă asupra nivelului general al preţurilor, în condiţiile unei oferte
inelastice pe termen scurt şi a unei viteze de circulaţie constante. Această teorie se bazează pe
cunoscuta ecuaţie a lui I. Fischer:
M × V = P × T.
Natura fenomenului inflaţionist poate fi pusă în evidenţă şi ţinând cont de ″regula de aur″ a
politicii monetare emisă de M. Friedman, conform căreia masa monetară în circulaţie trebuie să
crească într-un ritm apropiat celui al PIB.
În acest context, considerăm că pot apărea două situaţii:
a) dacă indicele de creştere a masei monetare > indicele de creştere a PIB, inflaţia este de natură
monetară;
b) dacă indicele de creştere a masei monetare < indicele de creştere a PIB, şi suntem totuşi în
prezenţa unei inflaţii, aceasta este de natură reală, structurală.

58
 În literatura economică, diferitele cauze ale inflaţiei sunt analizate pe rând, fiecare dintre acestea
generând o formă specifică de inflaţie:
a) inflaţia prin salarii şi prin costuri - în toate ţările lumii, sindicatele urmăresc interesele
membrilor proprii, respectiv creşterea puterii de cumpărare. Aceasta se realizează în primul rând prin
creşterea nivelului salariilor. Orice creştere a salariilor conduce la creşterea costurilor de producţie, şi
de aici, la creşterea preţurilor, deci la inflaţie.
De asemenea, creşterea costurilor de producţie datorată creşterii preţurilor materiilor prime, a
materialelor sau energiei va determina creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor finale, contribuind la
creşterea inflaţiei.
În cadrul inflaţiei prin costuri o formă distinctă o constituie inflaţia importată. Acest tip de
inflaţie se manifestă într-o economie puternic dependentă de mediul extern datorită creşterii preţurilor
mondiale (de exemplu la combustibili, materii prime etc.). Creşterea preţurilor pe piaţa mondială va
conduce la creşterea costurilor de producţie generate de bunurile şi serviciile importate, şi de aici
creşterea preţurilor interne.
Spirala salarii – preţuri.
Spirala salarii – preţuri poate fi ilustrată sugestiv prin utilizarea curbelor CeA şi OA.
Guvernul poate încerca prin politica monetară să stimuleze creşterea economică şi cu acest scop
să crească masa monetară în circulaţie. Efectul asupra curbei cererii agregate constă în deplasarea ei
spre dreapta, la un alt nivel al preţurilor şi al PIB-ului.
Crescând preţurile bunurilor şi serviciilor, sindicatele vor face presiuni pentru mărirea salariilor.
Creşterea salariilor înseamnă costuri crescute pentru producători, ceea ce se reflectă în deplasarea spre
stânga a curbei ofertei agregate; astfel economia se echilibrează la un alt nivel al preţurilor, dar la
acelaşi nivel al producţiei.
Politică economică populistă → creşteri de salarii → creşterea costurilor → creşterea preţurilor
de vânzare → scăderea puterii de cumpărare a salariilor → revendicări sociale → noi majorări de
salarii → o nouă majorare a costurilor → un nou puseu inflaţionist …

Nivelul
preţurilor
şi al
salariilor CeA' OA'

CeA OA

Fig. 20 Spirala salarii - prețurii

59
 În versiunea keynesiană, curba ofertei agregate este în formă de L întors. Astfel explică J.M.
Keynes faptul că o politică monetară expansivă până în momentul ocupării depline a factorilor de
producţiei ai economiei în ansamblul ei, nu va conduce la o depreciere a banilor.

Preţul CeA CeA' OA

Bunurilor şi
serviciilor

Fig.21 Spirala salarii - prețurii în viziune lui Keyns

b) inflaţia prin cerere - creşterea cererii de bunuri şi servicii mai rapidă decât creşterea ofertei va
determina creşterea preţurilor. Este vorba de acele impulsuri dinspre cerere, care statuează şi
consolidează un dezechilibru pe piaţă, cererea nominală solvabilă menţinându-se mai mare decât
oferta.
În asemenea situaţie putem remarca faptul că excesului de cerere solvabilă îi corespunde o ofertă
rigidă, care nu se poate adapta la exigenţele cererii.
Evoluţiei expansive a cererii, firmele producătoare pot reacţiona în două moduri:
 creşterea producţiei
 creşterea preţurilor produselor şi serviciilor.
Dacă în economie există capacităţi de producţie subutilizate şi şomajul este la un nivel relativ
ridicat, atunci creşterea cererii agregate poate antrena în mod direct o sporire a producţiei (ofertei
agregate), într-un ritm mai mare faţă de creşterea nivelului general al preţurilor, adică suntem în
situaţia unei oferte elastice care poate asigura echilibrul pe piaţa bunurilor. Este momentul în care
economia poate fi relansată, iar şomajul diminuat.
Cu cat oferta (producţia) este mai inelastică, adică în economie nu există capacităţi de producţie
subutilizate, iar şomajul este redus ca nivel, cu atât firmele vor răspunde la creşterea cererii îndeosebi
prin creşteri de preţuri, generându-se astfel un puseu inflaţionist. În această situaţie, recomandarea
„politicii inflaţioniste” este inoportună şi inadecvată.
Se apreciază că inflaţia determinată de creşterea cererii este o inflaţie limitată în timp, ea
manifestându-se pe termen scurt. Sporirea preţurilor nu poate continua la nesfârşit, fiind limitată de
nivelul veniturilor disponibile. Veniturile salariale vor avea o dinamică de creştere mai mică şi nu se
vor regăsi decât parţial în structura preţurilor, întrucât acestea din urmă sporesc nu doar ca urmare a
unor creşteri de costuri (cu salariile în special). Ca atare, în momentul când cererea agregată va fi
estompată de nivelul veniturilor, şi preţurile vor înregistra o tendinţă de scădere, deci inflaţia se va
diminua.
inflaţia prin costuri antrenează, în general, scăderea producţiei şi restrângerea locurilor de
muncă.
60
 Factorii care pot determina creşterea costurilor şi deveni astfel cauze ale inflaţiei prin costuri
sunt numeroşi, de exemplu:
 creşterea salariilor într-un ritm superior creşterii productivităţii muncii;
 creşterea excesivă a profiturilor - fenomenul apare, de regulă, în situaţia firmelor mari, de
monopol sau oligopol, care impun preţuri mari la produsele vândute, preţuri care pot constitui
costuri de achiziţie pentru alţi agenţi economici;
 creşterea preţurilor la materii prime şi materiale - care provin din importuri şi ale căror preţuri se
repercutează asupra costurilor de producţie ale produselor finite indigene (inflaţie importată).
Efectul inflaţionist se amplifică pe fondul devalorizării monedei naţionale, care înseamnă
scumpirea importurilor şi ieftinirea exporturilor;
 politica amortizării accelerate - practicarea unor amortismente descrescătoare pe durata normală
de funcţionare a mijloacelor fixe, pentru prevenirea unei uzuri morale premature, conduce la
înregistrarea unor costuri mai mari la începutul perioadei de utilizare a mijloacelor fixe;
 presiunea fiscală ridicată - dacă impozitele directe reduc veniturile nominale disponibile şi, în
consecinţă, presiunea cererii inflaţioniste, nu aceeaşi este situaţia în cazul impozitelor indirecte,
care se regăsesc în preţurile de vânzare ale produselor şi orice creştere a lor afectează în mod direct
nivelul acestora.
c) politica monetară - creşterea masei monetare (a ofertei de monedă) poate constitui o nouă
sursă de creştere a preţurilor. Dacă oferta de bunuri şi servicii nu se adaptează suficient de repede la
variaţia ofertei de bani, atunci restabilirea echilibrului se va face prin intermediul preţurilor, respectiv
va creşte nivelul acestora.
Acest lucru se întâmplă, în general, atunci când apar deficite bugetare mari, iar finanţarea
acestora se face prin împrumuturi de la banca centrală, care va emite o cantitate corespunzătoare de
monedă. Fenomenul inflaţionist provine din faptul că statul nu se împrumută pentru a produce bunuri
şi servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând o cerere fără corespondent în planul ofertei.
De asemenea, atunci când apare un excedent masiv al exporturilor faţă de importuri, rezervele
valutare ale ţării cresc, iar acestea formează acoperirea unor noi emisiuni de bani, care nu găsesc un
corespondent echivalent pe piaţă în mărfuri şi servicii.
La o suplimentare a masei monetare în circulaţie poate concura, totodată, şi scăderea vitezei de
rotaţie a banilor, în condiţiile menţinerii constante a volumului fizic şi valoric al tranzacţiilor.
Creşterea masei monetare, însoţită de creşterea producţiei, poate conduce la reducerea ratei
dobânzii, de aici la creşterea cererii pentru investiţii, şi implicit la creşterea preţurilor. În cazul unei
întârzieri între momentul creşterii ofertei de monedă şi creşterea producţiei în cadrul sectorului real,
atunci creşterea de masă monetară se îndreaptă în totalitate către preţuri, respectiv se va regăsi într-o
creştere a inflaţiei.
d) inflaţie prin credit - creşterea substanţială a creditului duce relativ repede la dezechilibru
inflaţionist, la excesul de cerere nominală pentru bunurile de consum. În anumite condiţii, profiturile
cresc mai încet decât masa economiilor disponibile ale întreprinderilor.
Inflaţia prin credit - poate fi considerată tot o inflaţie prin monedă, în acest caz fiind vorba de
emisiune de monedă de cont - şi apare ca urmare a dezvoltării exagerate a creditului bancar, care poate
conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor
produse de banii numerar.
Această formă de inflaţie apare atunci când expansiunea creditelor are ca destinaţie masive
investiţii în economie, investiţii care nerealizate şi nepuse în funcţiune la timp conduc la o activare

61
suplimentară a cererii de consum (întrucât există o masă monetară suplimentară în circulaţie). Acestei
cereri de consum îi corespunde o ofertă care ″întârzie″ să apară, rezultatul fiind creşterea preţurilor la
majoritatea bunurilor de consum. De asemenea, creşterea substanţială a creditelor în scopuri de
consum conduce la acelaşi rezultat.

X.3. Măsurarea inflaţiei

Fenomenul inflaţionist poate fi măsurat atât din punct de vedere absolut, cât şi relativ.
La modul absolut, mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre cererea globală solvabilă şi oferta
globală de bunuri economice de pe piaţă, acea parte din masa monetară care nu are acoperire în
bunuri şi servicii necesare şi dorite de consumatori.

La modul relativ, inflaţia se măsoară ca raport procentual între excedentul de masă monetară, şi
oferta reală de bunuri şi servicii.
Mărimea relativă a inflaţiei se exprimă prin diverse categorii de indici, în funcţie de care se poate
aprecia sensul evoluţiei fenomenului inflaţionist (indici de preţuri, indicele puterii de cumpărare).
Cei mai importanţi dintre indicii relativi ai fenomenului inflaţionist sunt:
a) indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) - măsoară evoluţia preţurilor unui coş de
produse semnificativ pentru cheltuielile efectuate de o gospodărie reprezentativă. Componentele
acestui coş şi ponderea acestora în cheltuielile totale sunt determinate de către Institutul Naţional de
Statistică pe baza unor studii efectuate prin sondaj asupra gospodăriilor din România;
b) indicele preţurilor de producţie (IPP) - măsoară evoluţia preţurilor în stadiile anterioare
consumului final, respectiv preţurile materiilor prime, al semifabricatelor şi ale produselor finite
înainte a fi livrate pe piaţă;
c) indicele general al preţurilor (IGP) - măsoară evoluţia tuturor preţurilor din economie,
respectiv atât a preţurilor bunurilor consumate de către gospodării cât şi a preţurilor bunurilor care
intră în procesele de producţie. Acesta reprezintă cel mai general mod de măsurare al inflaţiei;
d) deflatorul PIB - arată evoluţia nivelului mediu al preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor
incluse în PIB, şi se calculează astfel:

Diferenţa dintre IGP şi deflatorul PIB provine din structura diferită a bunurilor şi serviciilor care
sunt incluse în fiecare dintre aceştia.
Dacă deflatorul PIB se calculează pe baza bunurilor şi serviciilor produse în interiorul ţării,
indicele general al preţurilor se calculează ţinând cont şi de produsele importate.
Cele mai generale măsuri pentru inflaţie sunt indicele general al preţurilor şi deflatorul PIB.
În aprecierea indicatorilor care descriu inflaţia apar şi diverse probleme, cum ar fi:
 pentru toţi indicatorii, pe parcursul perioadei analizate ponderile cantităţilor consumate se presupun
a fi nemodificate. Această ipoteză nu este absolut corectă (satisfăcătoare), deoarece pe parcursul
unui an apar diverse efecte de substituţie datorate modificărilor preţurilor, ceea ce conduce la
modificarea ponderilor cu care bunurile şi serviciile intră în calculul indicilor corespunzători.

62
 altă problemă o constituie creşterea calităţii bunurilor şi serviciilor. De exemplu, calitatea
televizoarelor a evoluat permanent, trecând de la cele alb-negru la cele color. Preţurile, de
asemenea au crescut, însă nu mai este vorba de acelaşi produs. În statistică se înregistrează doar
creşterea preţului la produsul “televizor”, fără a se ţine seama ce modificările calitative. Astfel,
creşterea preţurilor datorită creşterii calităţii produselor nu mai poate fi privită drept inflaţie.
 în mod analog apare problema produselor noi, care nu au existat în perioada anterioară, dar vor
intra în uzul curent în perioada curentă. Pentru acestea nu există un termen de comparaţie, deci şi
estimarea influenţei acestora asupra modificării preţurilor este dificil de evaluat.
 în cazul indicelui preţurilor bunurilor de consum apare problema reprezentativităţii coşului de
bunuri selecţionat pentru a face calculele. Chiar dacă la începutul perioadei acesta este
reprezentativ, pe parcurs este posibil ca structura consumului să se modifice, şi de aici şi
reprezentativitatea coşului de consum.

X.4. Politici de combatere a inflaţiei

În cazul inflaţiei prin costuri una dintre măsurile posibile este controlul preţurilor.
Această măsură poate fi implementată însă doar pe termen scurt. Pe termen lung va conduce însă
la un dezechilibru dintre cerere şi ofertă (cerere mai mare decât oferta), şi în continuare la dezechilibre
structurale majore, cum ar fi creşterea şomajului şi o presiune crescândă asupra cursului de schimb sau
preţurilor. În concluzie, aceasta este o măsură puţin recomandată, mai ales în cadrul unei economii de
piaţă. Pe termen scurt poate aduce anumite avantaje, însă pe termen lung sunt mai multe dezavantaje.
În cazul inflaţiei prin salarii, contra-măsura recomandată este controlul salariilor.
Aceasta se poate efectua prin intermediul curbelor de sacrificiu sau memorandumurilor cu
sindicatele prin care să se accepte fie reducerea salariilor fie reducerea timpului de lucru concomitent
cu reducerea corespunzătoare a salariului. Şi această măsură este utilă doar pe termen scurt, deoarece
atât sindicatele cât şi salariaţii nu pot suporta perioade îndelungate în care să se reducă puterea de
cumpărare. De aici, posibilitatea convulsiilor sociale sau pierderea alegerilor următoare în favoarea
partidelor care promit relaxarea politicilor salariale.
Reducerea cererii agregate este o altă măsură antiinflaţionistă ce poate fi aplicată mai ales în
cazul unei inflaţii provocate de şocuri ale cererii. Această reducere a cererii agregate poate fi
determinată direct fie prin reducerea cheltuielilor publice, fie prin creşterea nivelului taxelor şi
impozitelor, sau indirect prin creşterea ratei dobânzii, iar de aici reducerea cererii pentru investiţii şi
implicit scăderea presiunii inflaţioniste.
În acest caz principala problemă care apare este aceea a scăderii veniturilor, a investiţiilor, de aici
creşterea ratei şomajului şi la influenţarea negativă a creşterii economice viitoare. În acest context,
reducerea cererii agregate este o măsură recomandată doar pe termen scurt, şi însoţită de alte măsuri
prin care să se încurajeze creşterea economică.
O problemă deosebită în cadrul analizei inflaţiei o constituie politica de indexare a salariilor. În
multe ţări sindicatele au obţinut prin negocieri posibilitatea de a include printre clauzele contractelor
de muncă una privitoare la indexarea automată a salariilor în raport cu costul vieţii.
Indexarea tuturor salariilor este o măsură de reducere a inflaţiei în condiţiile în care creşterea
salariilor este inferioară ratei inflaţiei. În plus, se elimină câştigurile negarantate sau pierderile ce
rezultă din erorile de anticipare a ratei inflaţiei.

63
 Cele mai importante probleme sunt generate de faptul că, o reducere a productivităţii muncii ar
trebui să conducă la scăderea salariului real, ceea ce sindicatele nu vor accepta, deci toate pierderile
vor fi suportate de către patroni, ceea ce va conduce la scăderea ofertei, deci o nouă presiune
inflaţionistă.

CAPITOLUL XI. OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL

XI.1. Şomajul şi cauzele sale

64
 Problematica ocupării şi a şomajului constituie o latură importantă a echilibrului macroeconomic
şi o componentă indispensabilă a politicilor macroeconomice şi sociale.
Definirea noţiunii de „şomaj”
Șomajul este termenul folosit în cazul lipsei ocupației plătite (locurilor de muncă) pentru forțele
apte și calificate corespunzător pentru muncă. Acest fenomen este caracterizat prin faptul că o parte
din populație este în căutare a unui loc de muncă.
Când această situație ia proporții apar probleme economice serioase în cadrul regiunii sau
statului respectiv, prin creșterea cheltuielilor sociale de întreținere a șomerilor.
Din punct de vedere al confruntării pe piaţa muncii a cererii şi ofertei de forţă de muncă, putem
spune că şomajul este o stare de dezechilibru al acestei pieţe, şomajul reprezentând excedentul ofertei
faţă de cererea de muncă. În această optică, şomajul este un fenomen specific pieţei muncii şi este de
natură exclusiv economică, gradul de dezvoltare al activităţii economice, condiţiile economice fiind
hotărâtoare în privinţa gradului de ocupare al forţei de muncă.
Concluzionând putem spune că şomajul este un fenomen macroeconomic, opus ocupării,
reprezentând un surplus de populaţie activă faţă de aceea care poate fi angajată în condiţii de
rentabilitate, impuse de piaţă.
Literatura economică prezintă două categorii de șomaj:
Șomajul voluntar este acel tip de șomaj care descrie situația în care oameni apți de muncă nu
doresc să lucreze, în majoritatea covârșitoare a situațiilor, deoarece dețin suficiente resurse materiale.
Lipsa de ocupare voluntară sau şomajul voluntar include persoanele apte de muncă, aflate fără
muncă, nedisponibile pentru muncă, ori care nu se află din motive personale în căutare de muncă.
Șomajul involuntar (forțat) descrie situația în care oameni apți de muncă doresc să se angajeze,
dar nu găsesc locuri de muncă disponibile. Acest tip de șomaj este cel care ridică probleme sociale,
fiind singura formă acceptată pentru plata indemnizației de șomaj în conformitate cu Legea 76/2002
privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă.
Cauzele şomajului
Şomajul constă în slaba utilizare a forţei de muncă. Aceasta aduce pierderi atât la nivelul
producţiei, cât mai ales la nivel individual pentru că, dacă nu muncesc, oamenii nu pot obţine venituri
necesare susţinerii consumului de bunuri şi servicii. În continuare, diminuarea consumului nu are alt
efect decât reducerea în continuare a producţiei. Şomajul atrage după sine o reducere a resurselor
bugetare şi, deci, diminuarea capacităţii statului de a interveni în activitatea economică naţională.
Fluctuaţiile activităţii economice (creşteri şi scăderi ale producţiei şi consumului) reprezintă o
cauză majoră a şomajului.
În concepţia lui J.M. Keynes, ceea ce determină, în mod esenţial, gradul de folosire a forţei de
muncă este nivelul cererii agregate efective. Şomajul, în viziunea lui, are drept principală cauză o
insuficienţă a cererii efective, în ambele sale componente - consum şi investiţii.
Datorită rigidităţii ofertei în raport cu evoluţia preţurilor bunurilor (satisfactori şi prodfactori),
concomitent şi similar cu rigiditatea salariilor (preţul muncii) în raport cu cererea de muncă, excesul
ofertei de muncă poate coexista şi cu o cerere excedentară pe piaţa bunurilor.
În plus, trebuie să semnalăm şi fenomenele subterane ale economiei de piaţă care sunt formele
„nevăzute” de utilizare a factorului muncă, precum “munca la negru” şi “economia subterană”.
Datorită acestora mecanismul de autoreglare a pieţei prin intermediul preţului de echilibru nu mai
funcţionează: ofertanţii menţin preţurile rigide.

65
 J.M. Keynes susţinea că ocuparea devine completă la o utilizare deplină a tuturor resurselor:
naturale, umane şi de capital. De aceea, soluţia lui în combaterea şomajului constă în creşterea
investiţiilor, ceea ce va duce la creşterea producţiei, fapt ce realizează absorbţia ofertei de muncă
excedentară. În privinţa consumului, J.M. Keynes recomandă încurajarea lui, prin reducerea fiscalităţii
şi prin creşterea cheltuielilor bugetare (investiţii).
Cauzele şomajului se pot sistematiza astfel:
1. cauze subiective, care au ca element determinant voinţa individuală a celui care se află în
ipostaza de şomer (el doreşte mereu un nivel superior de salarizare, deci este în căutare de
noi slujbe mai bine remunerate);
2. cauze obiective:
 rigiditatea salariului - se explică prin intervenţia guvernului în stabilirea salariului minim pe
economie. Aceasta nu este singura explicaţie, salariul nefiind elastic în raport cu munca. Cu cât
salariul este mai rigid cu atât şomajul este mai mare, firmele reducând mai bine numărul celor
angajaţi decât să le scadă salariul;
 lipsa de mobilitate pe piaţa muncii este cauza şomajului pe multe pieţe;
 ritmul slab de creştere economică este răspunzătoare pentru mai mult de un şomer din doi;
 reconversiunile economice, intrarea noilor solicitanţi pe piaţa muncii şi ezitarea întreprinderilor în
a angaja sunt tot atâtea motive ale şomajului. Astăzi prudenţa a înlocuit iniţiativa. Cauza profundă
a şomajului nu este lipsa de lucru, ci blocarea iniţiativei;
 dezechilibrul dintre cerere - ofertă (atât pe piaţa muncii, cât şi pe cea a bunurilor);

XI.2.Tipuri de şomaj

În funcţie de cauzele apariţiei fenomenului şomaj, distingem următoarele tipuri de şomaj:

fricţional, structural, demografic şi ciclic.
I. Şomajul fricţional (tranzitoriu) este şomajul care se consideră normal pe piaţa muncii şi se
naşte din cauza mişcărilor continue de persoane:
a) între slujbe;
b) între regiuni ale ţării în căutare de slujbe;
c) între diferite stadii ale ciclului de viaţă.
Şomajul fricţional se consideră a fi un şomaj voluntar, oamenii fiind în căutare a unei noi slujbe
din motive personale (mutare în alt oraş, după absolvirea unei scoli, un loc de muncă mai bine
remunerat, etc.).
II. Şomajul structural este cauzat de restructurarea economiei sub incidenţa revoluţiei tehnico-
ştiinţifice, care redistribuie forţa de muncă, în scopul reducerii acesteia pe unitatea de produs ca urmare
a creşterii productivităţii muncii. Noile tehnologii adoptate, noile invenţii au tendinţa de a reduce
cantitativ factorul de forţă de muncă şi de a-i produce modificări calitative.
Progresul tehnic are drept consecinţă creşterea productivităţii marginale a muncii, el va afecta,
deci, echilibrul cerere-ofertă de factor muncă pe pieţele bunurilor pe termen scurt, dar pe termen lung o
dată cu dezvoltarea noilor activităţi va conduce la crearea de noi locuri de muncă dar care reclamă alte
specializări, calificări.
Oamenii trebuie să se recalifice, să se orienteze spre acele profesii cerute pe piaţa muncii.
Această reorientare a ofertanţilor de muncă este un proces dificil de multe ori şi necesită mult timp.

66
 Şomajul structural apare ca urmare a existenţei unui exces de ofertă de factor muncă în ramurile
şi în domeniile de activitate a căror dinamică este negativă, exces dublat de un excedent de cerere de
factor muncă în ramurile ale căror dinamică este pozitivă (de exemplu: închiderea firmelor nerentabile,
perimarea unor produse şi, o dată cu acestea, a unor meserii, datorită modificării gustului şi opţiunilor
consumatorilor).
III. Şomajul ciclic este excedentul ofertei de muncă a cărei geneză ciclică este determinată de
conjuncturi economice defavorabile trecătoare şi caracterul sezonier al diferitelor activităţi. Această
denumire se aplică pentru:
 şomajul conjunctural cauzat de alternanţa perioadelor de prosperitate şi depresiune care
caracterizează lumea industrializată;
 şomajul sezonier provocat de sezonalitatea unor activităţi precum construcţiile şi agricultura.
IV. Şomajul demografic este cel rezultat ca urmare, în principal, a unei creşteri demografice
”şoc”, adică a unei creşteri anormale de populaţie, care se reflectă prin prezenţa din ce în ce mai
masivă pe piaţa muncii a tinerilor - cu diferite niveluri de pregătire - în condiţiile în care aceasta nu
este încă pregătită să-i asimileze.

XI.3. Măsurarea fenomenului şomaj

Şomajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte:

1. Nivelul şomajului - se determină atât absolut - ca număr (masa şomajului) - cât şi relativ - ca
rată a şomajului (numărul de şomeri/populaţia activă) şi diferă pe ţări, perioade şi regiuni ale
aceleiaşi ţări.
Măsurarea amplorii fenomenului şomajului se face cu ajutorul indicatorului sintetic intitulat rata
şomajului . Acesta se obţine raportând numărul şomerilor la efectivul forţei de muncă, format din
angajaţii şi şomerii dintr-o ţară (populaţia activă), la un moment dat.

Pe lângă PIB şi rata inflaţiei, rata şomajului reprezintă cel de-al treilea indicator macroeconomic
pentru a caracteriza starea unei economii naţionale.
2. Durata şomajului (perioada de şomaj) de la momentul pierderii locului de muncă până la
reluarea activităţii. În timp, a avut loc o tendinţă generală de creştere a duratei care diferă pe ţări şi
perioade istorice. Nu există o durată a şomajului legiferată, dar în numeroase ţări există reglementări
care precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţie de şomaj şi aceasta a avut tendinţa de
creştere, atingând în unele cazuri 18-24 luni.
Durata şomajului diferă de la o persoană la alta, astfel că pentru a surprinde fenomenul la nivel
naţional, se impune luarea în calcul a duratei medii a şomajului. Aceasta se poate stabili, deci, ca o
medie pe economie sau ramură de activitate, într-o anumită perioadă, astfel:

67
 Durata şomajului depinde de următoarele caracteristici structurale ale pieţei muncii:
 organizarea pieţei muncii, inclusiv prezenţa sau absenţa unor agenţii de plasare a forţei de
muncă, serviciu de intermediere pentru angajarea tinerilor;
 structura demografică a forţei de muncă;
 abilitatea şi dorinţa şomerilor de a căuta un loc de muncă;
 disponibilitatea ajutoarelor de şomaj.
3. Structura şomajului cuprinde categoriile sociale afectate de acest fenomen, diferenţiate după
indicatori precum: ramura de activitate, nivelul calificării, profesie, vârstă, sex, etnie ş.a.m.d.
În ultimul deceniu se acordă foarte mare atenţie studierii structurii şomajului pe sexe şi categorii
de vârstă. Se relevă, astfel, că femeile sunt mai afectate de şomaj decât bărbaţii; de asemenea, tinerii
(până la 25 de ani) şi vârstnicii de peste 50 de ani în raport cu restul populaţiei active.
4. Frecvenţa şomajului ne arată de câte ori în medie, într-o perioadă de timp muncitorii au
devenit şomeri. Această frecvenţă este determinată de doi factori:
 variaţia cererii de muncă din partea diverselor firme din cadrul economiei (cu cât cererea de
factor muncă înregistrează fluctuaţii mai mari cu atât rata şomajului va fi mai mare);
 rata noilor intrări pe piaţa muncii (cu cât numărul oamenilor ce caută un loc de muncă e mai
ridicat, cu atât rata de creştere a forţei de muncă este mai mare).
Creşterea economică şi şomajul
Nivelul şomajului, creşterea economică şi inflaţia sunt legate de ciclul afacerilor.
În perioadele de expansiune, factorii de producţie sunt mai bine utilizaţi, ceea ce determină
creşterea producţiei, producţia putând depăşi trendul întrucât angajaţii lucrează peste program iar
acelaşi utilaj este folosit în mai multe schimburi.
În perioadele de recesiune creşte şomajul şi se produc mai puţine bunuri şi servicii decât este
posibil pe baza tehnologiei şi a resurselor existente.

XI.4. Efectele şomajului

Fenomenul şomajului generează o serie de costuri atât personale, familiale, cât şi sociale.
Costul individual al şomajului este egal cu diferenţa dintre salariul real pe care salariatul îl pierde
atunci când intră în şomaj şi indemnizaţia sau ajutorul de şomaj acordate acestuia de către autoritatea
publică.
Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în şomaj, ci şi asupra celor
care fac parte din populaţia ocupată, deoarece aceştia participă cu o parte din veniturile lor la
constituirea fondurilor publice de asigurări sociale.
Un alt cost important al şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de producţie şi de
venit pe care acesta le antrenează.
Sintetizând, se poate aprecia că şomajul reprezintă un fenomen care afectează, în diferite măsuri,
toate ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice şi sociale negative.
Dintre consecinţele negative ale şomajului le putem specifica pe următoarele:
 şomajul reprezintă o formă de inutilizare a factorului de producţie muncă, de aici decurgând
risipă şi pierderi mai ales din punct de vedere social;
 scăderea drastică a nivelului de trai, inducând noţiunea de sărăcie;
 afectează compartimentele umane ale economiei naţionale;
 populaţia ocupată este cea care suportă din plin gravele consecinţe ale fenomenului;
 apare şi se dezvoltă munca pe piaţa neagră;
68
  exercită presiuni asupra salariilor lucrătorilor ocupaţi;
 se generează sau se amplifică stările de dezacord între populaţia care munceşte şi cea cu un
anumit grad de subocupare.
În afara acestor elemente evidente, P. A. Samuelson asociază pierderii locului de muncă o serie
de alte efecte negative, care se pot traduce prin costuri suplimentare, determinate de situaţii precum:
îmbolnăviri, decese, neînţelegeri în familie, abandon şcolar, etc., toate producând cheltuieli nu doar
pentru persoanele afectate, ci şi pentru societate.
Putem spune că există şi câteva consecinţe pozitive ale şomajului:
 fenomenul creează o rezervă de persoane potenţial dispuse să lucreze, în vederea acoperirii
eventualei cereri suplimentare de forţă de muncă;
 principial, are loc creşterea productivităţii muncii, dar mai ales a disciplinei şi punctualităţii
celor angajaţi;
 apare creşterea interesului pentru muncă, dar mai ales sporirea competitivităţii celor
existenţi;
 permite pentru firme menţinerea salariilor la cote relativ scăzute (o perioadă de timp).

XI.5. Măsuri de diminuare a şomajului şi a efectelor sale

Măsurile de diminuare a şomajului şi de ocupare a forţei de muncă sunt orientate în două direcţii
principale:
1. măsuri care privesc direct pe şomeri;
2. măsuri care privesc populaţia ocupată.
1. Măsurile care privesc direct pe şomeri sunt concretizate, de regulă, în:
 acţiuni pentru pregătirea, calificarea şi reintegrarea şomerilor proveniţi din diferite ramuri,
ca urmare a restructurărilor tehnologice şi economice;
 facilităţi acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi şi noi locuri de muncă, în
special în zonele cu subocupare ridicată;
 trecerea la noi forme de angajare (pe timp parţial sau cu orar redus, angajarea cu contract de
muncă pe durată determinată etc.);
 instituirea unui sistem de sprijinire a şomerilor care doresc să devină întreprinzători
particulari (consultanţe gratuite, credite preferenţiale);
 acordarea de credite avantajoase agenţilor economici care angajează şomeri;
 limitarea cumulului de funcţii pentru ocuparea locurilor de muncă vacante cu prioritate de
către şomeri ş.a.m.d.
2. Măsurile care privesc populaţia ocupată au ca scop prevenirea fenomenului de şomaj, prin
crearea unor posibilităţi suplimentare de ″împărţire a muncii″ între cei angajaţi şi menţinerea astfel, a
locurilor de muncă existente. Aceasta presupune o reîmpărţire a muncii la scara economiei şi afirmarea
unor noi principii de organizare a muncii şi producţiei. Desigur, acest deziderat nu trebuie să încalce
principiul potrivit căruia nivelul salarizării trebuie să fie în concordanţă cu dinamica productivităţii
muncii. De asemenea, protejarea populaţiei ocupate poate fi realizată şi prin eforturile conjugate ale
statului şi angajatorilor de a facilita perfecţionarea sau recalificarea posesorilor forţei de muncă, din
acele unităţi (private sau de stat) confruntate cu probleme de restructurare.
Cel mai puternic remediu, însă, pentru diminuarea şomajului este creşterea economică de
ansamblu, care presupune un volum ridicat al investiţiilor productive din economie şi implicit sporirea
numărului de locuri de muncă.
69
 Putem clasifica pe grupe măsurile pentru ocuparea forţei de muncă şi diminuare a şomajului,
astfel:
 măsuri care vizează o mai bună repartiţie a fondului total de muncă prin: reducerea duratei
săptămânale de lucru; scăderea vârstei de pensionare; prelungirea şcolarizării obligatorii;
extinderea locurilor de muncă cu program redus; creşterea timpului afectat ridicării calificării;
 măsuri care se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii a unor categorii de ofertanţi, precum:
descurajarea muncii salariale feminine; exilarea sau returnarea lucrătorilor străini imigranţi
nenaturalizaţi încă; interzicerea sau restricţionarea imigrării etc.;
 măsuri care vizează inversarea procesului de substituire a factorilor de producţie; dacă în procesul
industrializării munca era substituită prin capital, în prezent, se mizează pe extinderea sectorului
prestator de servicii şi, deci, pe o reducere a substituirii muncii prin capital;
 măsuri care asigură creşterea mobilităţii populaţiei active, prin: îmbunătăţirea conţinutului
învăţământului şi asigurarea unei structuri adecvate a acestuia; orientarea profesională a tinerilor
spre domeniile cele mai dinamice ale activităţii economico-sociale; facilitarea deplasării oamenilor
la noile locuri de muncă etc.
 măsuri care se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii, în special în domeniile
şi sectoarele cu şanse reale de dezvoltare în viitor.

CAPITOLUL XII. POLITICA BUGETARĂ ŞI POLITICA FISCALĂ

XII.1. Bugetul de stat. Politica bugetară. Datoria publică

În ansamblul politicilor macroeconomice ale statului un loc deosebit de important ocupă

politicile bugetară şi fiscală. Creşterea cheltuielilor publice, consumul şi investiţiile, preocuparea
statului de a controla şi "ajusta" mersul economiei, de a evita şocurile, de a reglementa economia în
ansamblul ei etc., sunt condiţionate, în mare măsură, de bugetul de stat.
70
 Politica bugetară defineşte concepţia şi acţiunile statului privind veniturile bugetare, căile şi
mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinaţii, care să servească stabilităţii şi
dezvoltării economice. Realizarea ei în practică, presupune legi financiare, prin care se stabileşte
ansamblul resurselor şi cheltuielilor, se autorizează folosirea veniturilor numai pentru obiectivele
prevăzute, au loc reglementări ale exerciţiului financiar etc.
Politica bugetară se concretizează în bugetul de stat, care constituie mijlocul principal prin
care se formează veniturile publice şi se efectuează cheltuielile publice. Cu alte cuvinte, politica
bugetară este însăşi politica veniturilor şi a cheltuielilor bugetare.
Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe economice în care sunt prevăzute şi
autorizate veniturile (sau încasările) şi cheltuielile anuale ale statului. El este un document de sinteză,
un act autorizat prin vot de către Parlament, ce reflectă marile categorii de resurse şi sarcini ale
statului, constituind forma principală de manifestare a politicii sale financiare.
Bugetul de stat cuprinde bugetul guvernului central şi bugetele puterilor locale. În dependenţă
de organizarea administrativ-teritorială a uneia sau alteia dintre ţări, bugetele pot fi centrale, regionale,
pe provincii, locale. Adesea, sub denumirea de locale se includ toate bugetele, cu excepţia celui
gestionat de guvernul central. Între diferitele bugete există raporturi complexe, legate de împărţirea
veniturilor bugetare, a surselor lor, de finanţarea bugetelor locale de către bugetul central, pe calea
redistribuirii la nivelul ţării. Se poate spune că bugetul de stat reprezintă ansamblul bugetelor de la
toate nivelurile puterilor (organelor) administrativ-teritoriale.
La buget se adaugă şi fondurile (mijloacele) extrabugetare, care au destinaţie specială şi care nu
se includ în bugetul de stat. Aceste mijloace se află la dispoziţia organelor de stat centrale şi locale, ele
fiind concentrate în fonduri cu destinaţie specială. Un exemplu în acest sens poate fi dat fondul de
pensii. Fondurile extrabugetare lărgesc posibilitatea statului de a interveni în economie, ocolind
bugetul, deci, şi controlul parlamentar. În plus, se creează aparenţa unei diminuări a deficitului bugetar.
Bugetul de stat este o previziune, deoarece conţinutul lui este reprezentat prin ceea ce se
anticipează, în perioada respectivă, atât la venituri, cât şi la cheltuieli. Elaborarea lui presupune un
anumit comportament al puterii publice, înseamnă alegerea din mai multe variante, ţinându-se seama
de funcţia de bunăstare colectivă.
La încheierea exerciţiului bugetar (financiar), reprezentanţii puterii executive prezintă rapoarte
cu privire la activitatea lor de mobilizare a resurselor şi de folosire a cheltuielilor în concordanţă cu
legea bugetului. Se poate vorbi, în acest sens, de mai multe documente:
- proiectul de lege privind bugetul supus dezbaterilor;
- legea iniţială a bugetului;
- legea sau legi de rectificare ale legii iniţiale;
- legea de aprobare a execuţiei bugetului.
Bugetul de stat reprezintă întotdeauna un compromis, care reflectă raportul de forţe între
grupurile purtătoare ale diferitelor interese în ţară. De pildă, acest compromis se realizează între:
proprietari şi salariaţi în legătură cu raportul între impunerea (povara) fiscală suportată de proprietate,
venituri, salarii; organele centrale ale puterii şi cele locale; zonele industriale şi cele agricole
referitoare la repartiţia veniturilor, ca şi la împărţirea subvenţiilor etc.
Fiecare asemenea compromis este însoţit de o continuă luptă politică, ce se desfăşoară atât în
campaniile electorale, cât şi în dezbaterile parlamentare. Aceasta este mediatizată în forme şi tonuri
dintre cele mai variate.
Execuţia bugetară, într-o perioadă sau alta, poate fi:
71
 a) echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu veniturile prevăzute;
b) excedentară, când veniturile realizate în perioada respectivă sunt mai mari decât cheltuielile;
c) deficitară, în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile sau încasările bugetare realizate.
În legătură cu execuţia bugetară, în general, se consideră că echilibrul bugetar corespunde
funcţionării echilibrate a economiei naţionale. În concepţia clasică, echilibrul bugetar era considerat
"regula de aur" a gestiunii financiare publice; el constituia un criteriu de bună gestionare a economiei.
În această optică, dezechilibrul bugetar este nu numai ilogic, dar şi dăunător, deoarece riscă să
antreneze un impozit deghizat sub formă de inflaţie sau să ducă la mărirea ulterioară a fiscalităţii
(pentru a face faţă plăţii datoriei).
În perioada dintre cele două războaie mondiale, a fost formulată teoria bugetelor ciclice,
conform căreia se accepta deficitul bugetar în timpul perioadelor de recesiune economică, dar se
preconiza excedentul bugetar în timpul perioadelor de expansiune; astfel, în decursul unui ciclu
economic, deficitele şi excedentele bugetelor anuale trebuiau să se echilibreze.
După cel de-al doilea război mondial, s-a impus concepţia keynesistă, care susţinea că este
posibilă restabilirea (sau menţinerea) echilibrului economic de ansamblu, dezechilibrând bugetul
statului, care devine unul din instrumentele de intervenţie ale puterii publice; astfel, deficitul bugetar
trebuie să servească luptei contra recesiunii economice, mărind, printr-o relansare a consumului şi/sau
investiţiilor, cererea globală în economie şi, deci, gradul ocupării forţei de muncă şi mijloacelor de
producţie; invers, excedentul bugetar, printr-o restricţie a cererii globale în economie, trebuie să
combată supraocuparea şi generarea de inflaţie.
Pornindu-se de la concepţia keynesistă, s-a formulat opinia potrivit căreia disciplina bugetului
echilibrat este o doctrină desuetă; se consideră că politica financiară a unui guvern trebuie să fie
judecată după rezultatele obţinute, după efectele pe care le are asupra economiei şi nu după echilibrul
sau dezechilibrul bugetului de stat. În această viziune, deficitul bugetar ar avea un efect de relansare
asupra activităţii economice, deoarece trecerea de la starea de echilibru la cea de dezechilibru este
însoţită de distribuirea de putere de cumpărare suplimentară care, la rându-i antrenează un consum
suplimentar, ducând la mărirea ritmului de dezvoltare. Se afirmă că deficitele bugetare nu sunt
"imorale", de îndată ce ele reprezintă o politică prin care se poate promova prosperitatea. De aceea,
uneori, se spune că echilibrul bugetar ar trebui să se realizeze nu de la un an la altul, nu pe termen
scurt, ci pe durata ciclului de afaceri, în cadrul căreia surplusurile din anii de prosperitate compensează
deficitele din perioadele de scădere bruscă. Nu trebuie, însă, desprinsă concluzia că deficitele bugetare
ar fi binevenite oricând şi că ar trebui tolerată succesiunea lor la nesfârşit; aceasta cu atât mai mult, cu
cât se ia în considerare şi faptul că perioada fiscală nu se identifică cu durata ciclului de afaceri. În
plus, efectul pozitiv al deficitului bugetar poate fi anulat de deficitul balanţei de plăţi externe sau de
creşterea preţurilor, ori de către ambele. Statul poate să acţioneze asupra nivelului activităţii economice
şi fără să dezechilibreze bugetul, fiind astfel preferată starea de echilibru bugetar. Se ştie că în vederea
acoperirii deficitului bugetar se recurge la împrumuturi sau la emisiunea suplimentară de monedă, care
poate să antreneze după sine fenomene inflaţioniste.
Începând din anii '60, se dezvoltă concepţiile neoliberale, care critică deficitele bugetare
persistente. Departe de a regulariza activitatea economică, aşa cum prevedeau concepţiile keynesiste,
ele au de fapt, tendinţa de a perturba mersul economiei, constituind surse ale inflaţiei, ale îndatorării
publice, în toate ţările. Tot mai mult se subliniază, astăzi, consecinţele deficitelor bugetare chiar în ţări
dezvoltate economic. Restaurarea echilibrului bugetar a devenit un obiectiv comun al aproape
totalităţii ţărilor industrializate.
72
 Bugetul de stat este o realitate în economia oricărei ţări, având la bază politici bugetare, pe care
le promovează un stat sau altul; el ocupă un loc de prim ordin în ansamblul mijloacelor de care dispune
puterea publică pentru a acţiona asupra economiei.
Politica bugetară pozitivă reprezintă acea concepţie şi acele măsuri şi acţiuni ale statului prin
care încasările şi cheltuielile publice sunt orientate în direcţia creşterii economice, realizării unui nivel
de ocupare ridicat, diminuării inflaţiei şi altor factori de dezechilibru. Aceasta se mai numeşte şi
politică de relansare bugetară, ce se concretizează în efecte multiple ale cheltuielilor publice şi ale
impozitelor, cunoscute, cumulativ, sub denumirea de multiplicator asupra cererii globale, producţiei,
venitului şi consumului.
Se cunosc trei tipuri de multiplicator: de cheltuieli publice, fiscal şi al bugetului echilibrat.
a) Multiplicatorul de cheltuială publică presupune ca prin mărirea cheltuielilor publice să
aibă loc stimularea activităţii economice, creşterea cererii globale, a producţiei şi veniturilor, fără ca
volumul impozitelor să se modifice. În acest caz, are loc crearea şi mărirea deficitului bugetar ce este
finanţat prin împrumuturi.
b) Multiplicatorul fiscal reflectă creşterea venitului şi a producţiei prin diminuarea
prelevărilor (impozitelor) efectuate de către stat, presupunând nemodificat totalul cheltuielilor. Cu alte
cuvinte, perceperea de impozite mai reduse încurajează agenţii economici în afaceri, adică în
extinderea activităţii prin investiţii, stimulând, astfel, ocuparea forţei de muncă, creşterea veniturilor şi
producţiei.
Se consideră totuşi, că pentru depăşirea stării de recesiune este mai eficace să se recurgă la
mărirea cheltuielilor publice decât la diminuarea impozitelor; aceasta, deoarece, în timp ce cheltuielile
publice suplimentare se traduc direct printr-o mărire a cererii, reducerea de impozite antrenează mai
întâi o mărime a veniturilor disponibile care pot să nu fie integral cheltuite (şi să sporească cererea),
întrucât o parte a acestora poate fi economisită.
Până acum, am presupus că, în cadrul politicii bugetare, statul poate să recurgă fie la cheltuieli,
fie la încasări fiscale. În realitate, însă, au loc modificări simultane, în proporţii diferite şi în sensuri
diferite, atât ale cheltuielilor, cât şi ale încasărilor fiscale, astfel încât se produce un efect global, ca
sumă a celor două efecte analizate separat.
c) Multiplicatorul bugetului echilibrat îşi exercită influenţa asupra nivelului producţiei prin
mărirea în proporţie egală şi simultană atât a cheltuielilor, cât şi a veniturilor statului. Creşterea
echilibrată a bugetului conduce la o creştere a nivelului activităţii, egală cu creşterea bugetului.
Influenţa bugetului asupra activităţii economice este în strânsă legătură cu masa monetară, cu
schimburile internaţionale.
Evidenţierea rolului bugetului de stat nu poate face abstracţie de faptul că securitatea socială a
devenit unul din factorii principali de bunăstare a oamenilor, în asigurarea căreia statul intervine în
mod direct prin finanţarea cheltuielilor sociale sau prin preluarea asupra sa a unor funcţii care le
ameliorează bunăstarea.
În legătură cu politica bugetară se află datoria publică. Aceasta înseamnă împrumuturi interne
şi externe contractate de către stat, atunci când ţara respectivă se confruntă cu dificultăţi economice;
depăşirea acestora necesită investiţii de capital, pe care statul le finanţează recurgând la împrumuturi,
deoarece, în condiţiile date, nu dispune de un alt ajutor care să permită evoluţia ascendentă a
economiei. Într-o accepţiune mai largă, datoria publică include deopotrivă şi datoria la vedere, ce
rezultă din depunerile de lichidităţi în casieriile publice (la Trezorerie) şi care este exigibilă în orice
moment de către deponenţi. Gradul de îndatorare a unei ţări se poate determina prin raportarea datoriei
73
publice la produsul naţional brut; rezultând, astfel, datoria pe unitatea de PNB care, în condiţiile
creşterii economice se micşorează.
Structura datoriei publice impune disocierea în: datorie internă şi datorie externă. Puterea
publică acordă importanţă datoriei interne, fiindcă aceasta, de fapt, participă (prin emiterea de
obligaţiuni, de bonuri ale Trezoreriei etc.) la finanţarea nonmonetară a deficitului bugetar. Îndatorarea
externă, spre deosebire de cea internă poate să nu fie rezultatul deficitului bugetar, ci să fie fructul
deficitului comercial; ea este generată şi de necesitatea întăririi rezervelor de schimb.
Problema datoriei externe formează obiectul unei atenţii speciale din partea statului. Dacă o
asemenea datorie ajunge să reprezinte 20-30% din intrările ţării din afară, posibilitatea ei de a obţine
noi împrumuturi este foarte redusă. De aceea, guvernele ţărilor debitoare iau măsuri pentru a nu ajunge
în asemenea situaţii critice. Căile şi metodele folosite în acest scop sunt multiple.
a) Calea tradiţională - achitarea datoriei pe seama rezervelor valutare în aur - este exclusă
pentru datornicii săraci, deoarece asemenea rezerve lipsesc sau sunt foarte reduse.
b) Consolidarea datoriei externe - constă în transformarea datoriei externe pe termen scurt în
datorie pe termen lung, în trecerea de la datorii la vedere la cele pe termen. Această operaţiune este
însă posibilă numai cu acordul creditorilor. Aceştia s-au constituit în organizaţii speciale (cluburi),
unde se elaborează şi se adoptă politici solidare în raport cu marii datornici şi cu aşa-zişii răi platnici.
c) În unele ţări se practică reducerea mărimii datoriei externe pe calea conversiei, adică prin
transformarea acesteia în investiţii străine pe termen lung, unele dintre variantele acestei forme constă
în participarea subiecţilor ţării-creditor la privatizarea proprietăţii de stat în ţara debitoare. O asemenea
operaţiune conduce la sporirea ponderii capitalului străin în economia naţională fără a intra capital din
afară. Ea uşurează povara datoriei externe, face posibilă primirea de noi credite din exterior şi
stimulează apariţia de noi fluxuri de capital.
d) A devenit un fenomen obişnuit căderea unor ţări debitoare în situaţia grea de a fi
monitorizate de bănci, inclusiv de Banca Mondială. Băncile acordă unele facilităţi pentru depăşirea
situaţiei de criză, dar, în acelaşi timp, ele condiţionează creditele cu o suită de restricţii în ceea ce
priveşte: emisiunea monetară; politica de credit; încurajarea concurenţei; supravegherea deficitului
bugetar şi menţinerea acestuia la un nivel minim.
Cele mai multe ţări foste socialiste se încadrează în această situaţie critică.

XII.2. Politica fiscală. Impozitele - principiile şi funcţiile lor

Independent de regimul economic, de nivelul dezvoltării şi de fazele ciclice sau de cele

conjuncturale, în orice ţară se practică o anumită politică fiscală.
Veniturile fiscale constituie sursa principală a resurselor statului. Prelevările obligatorii globale
sunt formate din ansamblul impozitelor şi al cotizaţiilor sociale efective. Prin fiscalitate se înţelege
sistemul de stabilire şi de percepere a impozitelor. Sistemul fiscal determină cantităţile de bani
prelevaţi, sursele şi modalităţile acestor prelevări, precum şi afectarea acestor resurse.
Impozitul este o prelevare obligatorie şi fără contrapartidă directă efectuată de administraţiile
publice în vederea susţinerii cheltuielilor publice (funcţia financiară a lor) şi în vederea regularizării
activităţii economice (funcţia politică).
Adesea, drepturile şi taxele sunt nişte preţuri fixate pentru serviciile publice specifice, dar
aceşti termeni sunt folosiţi şi în mod sinonim cu termenul de impozit.

74
 Există diferite clasificări ale impozitelor. În general ele se împart în directe şi indirecte.
Impozitul direct este acel impozit care este vărsat de contribuabili în funcţie de veniturile lor
(impozite asupra veniturilor persoanelor fizice, asupra societăţilor, asupra capitalului, asupra
drepturilor de succesiune etc.). Impozitul indirect este acela care grevează un produs, o tranziţie, o
prestaţie de servicii, adică este inclus în preţul bunului material sau în tariful serviciului vândut (TVA,
taxe vamale, drepturi de înregistrare şi de timbru etc.)
Mai distingem impozite asupra producţiei şi impozite asupra veniturilor.
În funcţie de alte criterii specifice, impozitele se mai grupează în: naţionale şi locale; reale şi
personale; proporţionale, progresive şi regresive; global şi fragmentar etc.
Incidenţa tipurilor de impozite asupra economiei este diferită. De aceea, statele caută să
conceapă politici fiscale adaptate la condiţiile ţărilor, ale etapelor dezvoltării economice.
Politica fiscală reprezintă ansamblul de măsuri, de acţiuni practice - bazate pe o anumită
concepţie economică - cu privire la categoriile de impozite folosite, la locul lor în ansamblul
veniturilor bugetare, la relaţiile dinamice dintre diferitele lor categorii, ca şi la modul de folosire a
acestora ca pârghie de stimulare a dezvoltării economice, de soluţionare a unor probleme sociale şi
politice în ţară.
Orice politică fiscală reprezintă, în fond, un compromis între necesitatea randamentului ei
(concretizat în intrarea de cât mai mulţi bani în casieriile publice), pe de o parte, şi grija pentru
asigurarea unei anumite echităţi (proporţionarea contribuţiei fiscale în raport cu capacitatea economică
a fiecărui contribuabil), pe de altă parte.
Există mai multe principii de politică fiscală, cele mai semnificative dintre ele fiind:
- posibilitatea reală de plată a impozitului;
- progresivitatea;
- unicitatea;
- caracterul obligatoriu;
- simplitatea şi mobilitatea.
Progresivitatea impozitului reprezintă un principiu al politicii fiscale, ce înseamnă că rata
impunerii se măreşte pe măsură ce venitul impozabil creşte. Principiul respectiv constituie un
instrument de redistribuire a veniturilor şi de justiţie fiscală. În plus, unii specialişti consideră că o
astfel de percepere a impozitului reprezintă şi un stimulent spre folosirea eficientă a capitalului. Sunt
însă şi economişti care susţin că dincolo de un anumit punct - numit prag de presiune fiscală - orice
impunere este vătămătoare economiei ea limitând sau anulând interesul agenţilor economici pentru
sporirea producţiei, a afacerilor în general. Unii dintre economişti au apreciat că volumul încasărilor
statului pe bază de impozite rămâne în genere neschimbat, indiferent de rata (ridicată sau scăzută) a
impunerii.
În ultimul timp, a fost fundamentat şi se practică aşa-numitul impozit negativ. În esenţă, el
face parte din procesul de redistribuire secundară a veniturilor, prin metoda transferurilor sociale.
Aplicarea principiului "la venit egal impozit egal" este completată cu cel "la sărăcie egală ajutor egal"
ceea ce înseamnă că alocaţiile pentru săraci sunt susţinute din impozitele percepute de la bogaţi.
Impozitele îndeplinesc următoarele funcţii principale:
- fiscală;
- socială;
- reglatoare.

75
 1. În toate statele, indiferent de sistemele economice reale, de formele de organizare a
economiei, impozitele au îndeplinit, în primul rând, o funcţie fiscală, adică pe seama lor au fost
finanţate cheltuielile sociale, îndeosebi ale puterii publice.
2. Funcţia socială. Impozitele joacă un rol important în viaţa socială. Pe tema impozitelor se
poartă dezbateri aprinse în parlamente. S-a putut constata că, în preajma alegerilor locale şi
parlamentare, impozitele se reduc, pentru ca, după alegeri acestea să fie ridicate. Majoritatea
cetăţenilor consideră că ei plătesc impozite prea mari şi că alte grupe sociale suportă mult mai puţin
din povara fiscală.
Principiul impunerii fiscale în raport cu capacitatea de plată a indivizilor a generat sistemul
impunerii progresive. Acesta presupune o cotă (rată) egală a impozitului în venituri, independent de
mărimea lor. Ratele regresive ale impozitului înseamnă diminuarea ratei pe măsura creşterii veniturilor.
În practică se întâlnesc toate cele trei tipuri de impunere fiscală, efectele sociale ale lor fiind
contradictorii. Impozitele pe profitul corporaţiilor şi pe veniturile personale se stabilesc în mod
progresiv. La prima vedere, aceasta răspunde principiului de echitate socială. Totuşi, tocmai aceste
impozite formează obiect de luptă politică. Partidele şi sindicatele de orientare de stânga consideră că
rata de progresivitate a impozitelor în raport cu veniturile mari nu este bine dimensionată, că
persoanele cele mai înstărite ar trebui să plătească şi mai mult la buget.
Cotizaţiile sociale şi impozitele asupra proprietăţii au caracter proporţional. Impozitele
indirecte sunt profund inechitabile din punct de vedere social. După cum se ştie, taxa pe valoare
adăugată, accizele şi taxele vamale se transferă prin preţuri asupra bunurilor de consum, ceea ce
înseamnă că ele îi împovărează pe consumatori în acelaşi grad. Dar, ele înghit o cotă parte mai mare a
veniturilor persoanelor din categoriile persoanelor prost remunerate. Pe măsura perfecţionării
sistemului fiscal, organele de stat însele acordă avantaje şi înlesniri fiscale unor grupuri sociale pentru
a atenua inegalităţile sociale. Sunt răspândite facilităţile fiscale acordate familiilor cu mulţi copii,
studenţilor şi persoanelor care sunt încadrate la cursuri speciale de ridicare a calificării. Adesea, se
acordă avantaje pe această cale întreprinzătorilor mici şi mijlocii, fermierilor. Aceste avantaje
(facilităţi) au şi un caracter reglator, pe lângă cel social.
Caracter social şi, în acelaşi timp, reglator au şi acele facilităţi cum sunt scutirile de impozit ale
veniturilor personale şi profiturilor orientate spre construcţia de locuinţe, spre cumpărarea şi
reconstrucţia caselor de vacanţă etc. Stimularea construcţiilor de locuinţe va crea o cerere suplimentară
de materiale de construcţie, de utilaje diverse, de mobilă, de aparate electrocasnice etc.
Acelaşi rol dublu joacă şi scutirea de impozit a unei anumite cote de profit, orientat spre fondul
de pensii al firmei.
3. Impozitele ca instrument de reglare statală.
Obiectivele de reglare statală prin politica fiscală sunt:
- ciclul economic;
- structura sectorială, de ramură şi regională a economiei;
- investiţiile;
- preţurile;
- progresul tehnico-ştiinţific;
- relaţiile economice externe;
- protecţia mediului înconjurător etc.
Funcţia reglatoare a impozitelor constă în următoarele:
a) stabilirea (adoptarea) şi schimbarea sistemului de impunere fiscală;
76
 b) determinarea tarifelor fiscale, diferenţierea lor;
c) aprobarea şi promovarea facilităţilor fiscale.

a) Sistemul de impunere fiscală ales de guvern joacă cel mai important rol reglator. De pildă,
folosirea impozitelor pe circulaţie (rulaj) poate deveni instrument al centralizării capitalului, al creării
unor structuri verticale unice, legate între ele tehnologic. Acest fapt reduce rulajul între subdiviziuni,
care anterior erau unităţi distincte, reducându-se concomitent şi impozitele plătite. Reducerea globală a
impozitelor conduce la sporirea profiturilor nete, la intensificarea stimulentelor activităţii economice,
la creşterea investiţiilor, la ameliorarea ocupării şi, prin toate acestea, la îmbunătăţirea conjuncturii
economice. Ridicarea generală a impozitelor este mijlocul obişnuit de luptă cu conjunctura
supraîncălzită.
b) Prin schimbarea ratei de impunere a profitului, guvernul poate să creeze sau să reducă
stimulii suplimentari pentru investiţii; prin manevrarea nivelului impozitelor indirecte, el influenţează
asupra fondului de consum, în general, asupra nivelului preţurilor.
Alegând între o politică liberală sau protecţionistă în relaţiile economice externe, statul schimbă
taxele vamale, primind de la partenerii externi fie deschideri şi concesii, fie sporirea restricţiilor de a
exporta. Ridicarea taxelor vamale duce la scumpirea importurilor şi, deci, la scumpirea mărfurilor
autohtone. Invers, reducerea taxelor vamale, va avea ca efect ieftinirea importurilor.
c) Impozitele sunt folosite tot mai mult pentru reglarea structurii economiei naţionale.
Tarifele de impunere se diferenţiază pe ramuri şi regiuni. Acestea au început să exercite o influenţă
crescândă asupra structurii de ramură şi de subramură, în sensul stimulării unora şi restricţionării altora
(restructurarea).
Funcţia reglatoare a impozitelor în condiţiile contemporane nu constă atât în eliberarea maximă
(cât mai mare) a profiturilor şi veniturilor de impozite, cât în tendinţa de a crea o dependenţă calitativă
între mărimile facilităţilor fiscale, oferite subiectului economic şi acţiunile sale economice concrete.
Majoritatea obiectivelor reglementării statului se obţin pe calea stimulării investiţiilor. Aceasta
deoarece mărimea şi orientarea investiţiilor determină înnoirea şi lărgirea capitalului fix, de care
depind ulterior, ritmurile de creştere, starea conjuncturii, ocuparea, cererea, capacitatea concurenţială a
producătorilor interni. Forma predominantă a surselor de investiţii este constituită prin autofinanţare,
întrucât se evită costurile suplimentare cu dobânzile.

77
 CAPITOLUL XIII. POLITICA MONETARĂ

XIII.1. Politica monetară şi instrumentele ei

Politica monetară, poate fi definită ca ansamblu de intervenţii ale autorităţilor monetare (Banca
Naţională şi Trezorerie) asupra masei monetare şi asupra activelor financiare, în scopul de a
contribui, prin utilizarea tehnicilor şi instrumentelor monetare, la realizarea obiectivelor economice
fundamentale.
Politica monetară semnifică posibilitatea de a influenţa nivelul de activitate economică şi
preţurile prin intermediul volumului şi costului monedei.
Pe plan intern, prin reglarea cantităţii de monedă, se urmăreşte stabilitatea preţurilor, deplina
ocupare a resurselor de muncă, expansiunea economică, etc..
Pe plan extern, politica monetară urmăreşte echilibrarea balanţei de plăţi şi stabilizarea cursului
valutar.
Majorarea volumului de monedă prin injectarea de mijloace de plată stimulează sporirea
producţiei de bunuri şi servicii, facilitează relansarea economică, datorită rolului activ, incitativ, al
monedei. Dar o majorare prea rapidă a masei monetare poate antrena dezechilibre în lanţ.
Experienţa actuală pe plan mondial evidenţiază eficacitatea şi necesitatea politicii monetare în
procesele de macrostabilizare.
Toate politicile de asanare economică au utilizat instrumentele monetare, cu mai mult succes în
ceea ce priveşte combaterea inflaţiei, dar cu efecte mai puţin favorabile asupra economiei reale.
78
Această eficacitate este relevată, în primul rând, de faptul că politica monetară – restrictivă sau
expansivă – acţionează asupra producţiei şi ocupării înainte de a influenţa preţurile.
O creştere a masei monetare îşi exercită efectele pe o perioadă de 8-12 trimestre, acţionând în
prima parte a perioadei cu prioritate asupra volumului de activitate (efectul-volum), ca apoi să
predomine efectul - preţ. În al doilea rând, spre deosebire de celelalte instrumente (bugetare, fiscale,
venituri etc.), măsurile monetare sunt mai discrete şi nu necesită, de regulă, confruntarea cu
Parlamentul sau cu sindicatele.
De aceea între momentul adoptării deciziei şi cel al măsurilor operaţionale de implementare a
acesteia există un ecart mult mai redus. În plus, intervenţia monetară voalează relaţia directă între
cauze şi efecte, neafectând în mod evident şi imediat diferite interese politice sau sociale; nu acelaşi
lucru se poate spune despre acţiunea asupra preţurilor şi impozitelor, care afectează direct interesele
individuale.
Banca Centrală apelează la un ansamblu de mijloace de intervenţie, care pot fi sintetizate astfel:
 intervenţii în domeniul lichidităţii bancare, prin utilizarea unor tehnici specifice: scontul şi
rescontul, intervenţia pe piaţa deschisă (open market, rata rezervelor obligatorii);
 utilizarea procedurilor administrative pentru a limita dezvoltarea activităţii băncilor, fie prin
controlul direct al creditelor distribuite de bănci (plafonarea creditelor), fie prin acţiuni
asupra cursului de schimb (manipularea ratelor dobânzii, utilizarea rezervelor valutare).
Rescontarea efectelor de comerţ constituie de multă vreme instrumentul privilegiat de
intervenţie a băncilor centrale asupra lichidităţii bancare.
Scontarea este operaţiunea prin care o bancă achiziţionează, la vedere şi înainte de termen, de la
clienţii săi, creanţe pe termen scurt (trate, bilete de ordin, etc.), oferindu-le acestora suma de pe
înscrisul respectiv, din care se scade dobânda aferentă pentru durata de timp cuprinsă între momentul
achiziţionării creanţei şi scadenţa ei (scont). Rata scontului este influenţată în primul rând de raportul
dintre cererea şi oferta de scontare şi taxa rescontului.
Rescontarea este operaţiunea de achiziţionare, la vedere şi înainte de scadenţă, de către banca de
emisiune a efectelor de comerţ de la băncile comerciale deja scontate de acestea.
Rata rescontului este o rată a dobânzii pe care o fixează B.N.R. în momentul rescontării
cambiilor de la băncile comerciale.
Vânzarea – cumpărarea de titluri financiare pe open – market reprezintă o altă formă de
intervenţie pe piaţa monetară. Când banca de emisiune achiziţionează pe piaţă o parte a efectelor
publice (creanţe asupra Trezoreriei) sau private (creanţe asupra economiei) înseamnă că ea pune în
circulaţie cantităţi suplimentare de monedă. În cazul vânzării de astfel de creanţe are loc un fenomen
de diminuare a masei monetare.
Practica rezervelor obligatorii - modificarea cotelor rezervelor obligatorii îşi manifestă
eficacitatea prin faptul că ele afectează imediat multiplicatorul monetar, care reprezintă interesul
acestor cote.
Băncile comerciale sunt obligate să deţină într-un cont neremunerat la banca de emisiune un
anumit volum de monedă centrală proporţional sumei depozitelor sau creditelor acceptate de bancă.
Creşterea ratei rezervelor obligatorii permite băncilor să împrumute mai multă lichiditate de la banca
de emisiune, pentru a o redepune însă fără nici o remunerare la această bancă, lucru care scumpeşte
refinanţarea băncilor. Pe de altă parte, se reduce multiplicatorul creditelor şi implicit, masa monetară
scripturală. Din contră, diminuarea ratei rezervelor obligatorii relaxează costul refinanţărilor bancare şi
sporesc masa monetară.
79
 Plafonarea creditelor este o formă de intervenţie mai directă asupra distribuirii creditelor de
către bănci, pentru a stăpâni creşterea diferitelor agregate monetare. Dar, o astfel de măsură de natură
administrativă devine prea rigidă, discreţionară, care limitează jocul liber al ratei dobânzii în echilibrul
economic.

XIII.2. Efectele politicilor monetare de relansare economică

Banca Centrală poate interveni pe piaţa monetară fie prin intermediul creşterii ofertei de masă
monetară, fie prin scăderea dobânzii de refinanţare (rata de scont).
Efectele unei politici de relansare economică monetară într-o economie închisă sunt
următoarele:
(1) Scăderea ratei dobânzii de refinanţare sau creşterea ofertei de masă monetară conduce la
scăderea dobânzilor pe pieţele financiare.
(2) Scăderea ratelor dobânzilor încurajează cu preponderenţă investiţiile, dar şi consumul.
(3) Creşterea investiţiilor va determina o creştere a producţiei din sectorul real (al producţiei
bunurilor şi serviciilor), cu efect multiplicator asupra Produsului Intern Brut.
(4) Creşterea cererii de bunuri şi servicii pentru investiţii şi pentru consum va determina
creşterea preţurilor, deci a inflaţiei.
(5) Creşterea producţiei conduce la creşterea cererii de forţă de muncă (a ofertei de locuri de
muncă).
(6) Creşterea ofertei de locuri de muncă va conduce la scăderea şomajului conjunctural.
(7) Creşterea inflaţiei însoţită de scăderea şomajului conduce la dilema inflaţie – şomaj.
Aspectele negative ce însoţesc o politică monetară de relansare pot fi sintetizate de-a lungul
lanţului cauzal prezentat anterior astfel:
(1’) Dacă oferta de masă monetară creşte mai repede decât oferta de bunuri şi servicii atunci
politica monetară va alimenta în special procesul inflaţionist şi nu va stimula în măsură
corespunzătoare producţia, şi de aici creşterea economică dorită.
(2’) Eficienţa politicii monetară de relansare depinde de senzitivitatea investiţiilor, respectiv a
consumului, în raport cu ratele dobânzilor. În multe situaţii consumul este relativ inelastic faţă de rata
dobânzii şi depinde mai mult de veniturile gospodăriilor. De asemenea, în perioadele de recesiune,
firmele pot să nu reacţioneze la scăderea ratelor dobânzilor prin creşterea investiţiilor, ceea ce va face
ca politica monetară de relansare să fie ineficientă, efectele acesteia reflectându-se doar în creşterea
inflaţiei.
(7’) Politica monetară este de asemenea supusă dilemei inflaţie – şomaj.

80
 BIBLIOGRAFIE

1. ANGHELESCU, C., DINU, M., GAVRILĂ, I., (2009) - Economie, Editura Economică, Bucureşti,
2. ANGHELESCU, C., DINU, M., GAVRILĂ, I., (2009) - Economie Aplicaţii, Editura Economică,
Bucureşti
3. COŞA, M., MĂRGINEANU, D., (2007) - Microeconomi Note de Curs, Editura Nomina Lex,
Bucureşti
4. IOVIŢU, M., (2014) - Microeconomie şi Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti
5. OPREA, A., PAPARI, G., (2008) - Economie politică, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”,
Constanţa
6. ŞARPE, A.D., GAVRILĂ, E (2002) - Microeconomie – teorie şi aplicaţii, Editura Economică,
Bucureşti

81