UNIVERSITATEA “ANDREI ȘAGUNA” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA DREPT
ANUL UNIVERSITAR 2018 – 2019

SEMESTRUL VI

Drept Civil. Teoria Generală a Obligațiilor1

 
Clasificarea obligatiilor

1. Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face. 

În dreptul civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui

sau de a transmite un drept real. Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda”. Spre
exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra
lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului este o obligaţie de a da, care nu
trebuie confundată cu obligaţia de a preda în materialitatea sa lucrul vândut,
aceasta din urmă fiind, aşa cum vom vedea imediat, o obligaţie de a face.
De asemenea, tot o obligaţie de a da este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care
a împrumutat o sumă de bani de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui
care l-a împrumutat, pentru a garanta dreptul de creanţă al acestuia din urmă.

Prin obligaţie de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a

presta un serviciu sau de a preda un lucru, deci, în general, orice prestaţie pozitivă
în afara celor care se încadrează în noţiunea de „a da”. De exemplu, obligaţia
1
Drept Civil. Obligatii.-Suport de Curs-Dupa Tratatul elementar de drept civil. Obligatiile 2012 Editura Universul
Juridic de Liviu Pop
1
locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, obligaţia de a preda
lucrul donat, obligaţia de a presta întreţinerea în temeiul contractului de întreţinere
etc. sunt obligaţii de a face.

Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine

de la o acţiune sau de la anumite acţiuni. Această obligaţie are un conţinut diferit,
după cum este corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ. Obligaţia de a
nu face corelativă unui drept absolut înseamnă îndatorirea generală de a nu face
nimic de natură a aduce atingere acestui drept, iar obligaţia de a nu face corelativă
unui drept relativ este îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut
să facă dacă nu s-ar fi obligat la abţinere.

Ca exemple de obligaţii de a nu face corelative unui drept absolut, cităm:

obligaţia ce revine oricărei persoane de a nu stânjeni exerciţiul dreptului de
proprietate al titularului unui asemenea drept; obligaţia proprietarului fondului
aservit de a nu face nimic de natură a diminua sau îngreuna exerciţiul servituţii;
obligaţia asumată printr-o convenţie de constituire a unei servituţi, de către
proprietarul unui teren faţă de vecinul său de a nu construi la o distanţă mai mică
de un număr oarecare de metri de linia despărţitoare etc.

Ca obligaţie de a nu face corelativă unui drept relativ (de creanţă),

menţionăm: obligaţia pe care şi-o asumă cel împrumutat de a nu înstrăina un
anumit bun până când nu va efectua piaţa către împrumutător, obligaţia
depozitarului de a nu se folosi de lucrul depozitat, obligaţia asumată de un
comerciant fată de un alt comerciant de a nu exercita un comerţ concurent etc.

2. Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative.

Această clasificare reprezintă o variantă a clasificării anterioare.

2
 Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, deci vom include în
această categorie obligaţia de a da şi obligaţia de a face.

Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune, deci includem

în această categorie obligaţia de a nu face.

Interesul acestei împărţiri a obligaţiilor civile se manifestă, spre exemplu, în

ceea ce priveşte una dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea acorda
daune-interese creditorului ca urmare a neexecutării obligaţiei ori a executării cu
întârziere sau necorespunzătoare, anume punerea în întârziere a debitorului. în
regulă generală, în cazul încălcării unei obligaţii de a nu face, debitorul este de
drept în întârziere [art. 1523 alin. (2) lit. b) teza finală C.civ.], pe când, în cazul
încălcării unei obligaţii pozitive, în principiu, este necesară punerea în întârziere a
debitorului [art. 1528 alin. (2) C. civ.].

2. Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace. 

Obligaţiile de rezultat (numite şi obligaţii determinate) sunt acele obligaţii

care constau în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat, deci
caracteristic acestora este faptul că obligaţia este strict precizată sub aspectul
obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând o
anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit. Aşa cum spune art. 1481 alin.
(1) C.civ., „în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure
creditorului rezultatul promis”.

Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de diligenţă sau obligaţii de

prudenţă şi diligenţă) sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de
a depune toată stăruinţa pentru atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la
însuşi rezultatul preconizat. Art. 1481 alin. (2) C.civ. precizează că „în cazul

3
obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare
pentru atingerea rezultatului promis”.

3. Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem şi obligaţii propter

rem.  

Obligaţia civilă obişnuită este aceea care incumbă debitorului faţă de

care s-a născut; în alte cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai
spune, este opozabilă) „între părţi”, ca şi dreptul de creanţă. Majoritatea
obligaţiilor civile este formată din asemenea obligaţii.

Obligaţia scriptae in rem (numită şi obligaţie opozabilă şi terţilor) se

caracterizează prin aceea că este strâns legată de un lucru, astfel încât creditorul îşi
poate realiza dreptul său numai dacă titularul actual al dreptului real asupra
lucrului respectiv va fi obligat să îi respecte acest drept, deşi nu a participat direct
şi personal la formarea raportului obligaţional. Aşadar, obligaţia scriptae in rem
este acea obligaţie care se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele
şi asupra unei terţe persoane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului
respectiv, chiar dacă această persoană nu a participat în vreun fel la naşterea
raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie.
Obligaţia propter rem (numită şi obligaţie rea/ă) (Atragem însă atenţia că
denumirea de obligaţie reală nu trebuie să ducă la concluzia că ar fi vorba de
obligaţia corelativă unui drept real (printre altele, şi datorită împrejurării că
îndatorirea nu incumbă oricărei persoane, ci numai deţinătorilor lucrurilor
respective).) este îndatorirea ce incumbă, în temeiul legii sau chiar al convenţiei
părţilor, deţinătorului unui lucru, pentru raţiuni precum: protecţia unor lucruri de
importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calităţi ale unor
lucruri importante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate etc.
Ca exemple de obligaţii propter rem, menţionăm: îndatorirea deţinătorului
unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecţia solului (art. 74 din Legea
4
nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare); obligaţia de
grăni-ţuire (art. 560 C.civ.); obligaţia proprietarului de conservare a clădirii
constând în asigurarea întreţinerii spaţiului care constituie bunul principal, astfel
încât clădirea să se păstreze în stare bună (art. 655 C.civ.) etc.
 
4. Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte. 

Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de

sancţiunea juridică, în sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul
forţei coercitive a statului pentru executarea ei. Cele mai multe obligaţii intră în
această categorie.
Obligaţia civilă imperfectă (numită şi obligaţie naturală) este acea obligaţie
(tot juridică, iar nu morală) a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar,
în măsura în care ar fi executată de bunăvoie de către debitor, acesta din urmă nu
are dreptul să pretindă restituirea prestaţiei. în acest sens, art. 1342 alin. (1) C.civ.
prevede că „restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a
primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a
lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei”.

Un exemplu de obligaţie civilă imperfectă îl găsim înscris în art. 2506 alin.

(3) C.civ., potrivit căruia „cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce
termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei,
chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”.

Izvoarele obligațiilor

 Izvoarele obligaţiilor, actele şi faptele juridice care potrivit legii, dau

naştere unor raporturi juridice de obligaţie. După rolul jucat de voinţa părţilor în
naşterea obligaţiei, izvoarele obligaţiilor se clasifică în voluntare şi nevoluntare.

5
 1. Sunt izvoare voluntare, manifestările unilaterale, bilaterale sau
multilaterale de voinţă, exprimate în scopul realizării unor efecte juridice şi anume:
a) contractele sau convenţiile de orice fel;
b) actele juridice unilaterale, cărora legea le recunoaşte, excepţional, eficacitatea
juridică;
c) unele acte normative din care izvorăsc direct obligaţiile civile.
2. Sunt izvoare involuntare, toate celelalte fapte, evenimente sau întâmplări care
dau naştere unor raporturi juridice de obligaţie în virtutea legii, independent de
voinţa părţilor şi chiar împotriva voinţei lor şi anume:
a) evenimentele, care intervin independent de voinţa şi activitatea oamenilor, cum
sunt: naşterea, moartea, scurgerea timpului, calamităţile naturale etc.;
b) acţiunile omeneşti care constituie fapte juridice licite (gestiunea de afaceri,
îmbogăţirea fară justă cauză etc.);
c) acţiunile omeneşti care constituie fapte ilicite săvârşite cu intenţie (delicte) sau
din culpă (cvasi-delicte) şi care, atunci când provoacă altuia un prejudiciu, dau
naştere obligaţiei de despăgubire.

 Clasificarea contractelor.

  După conţinutul lor, Codul civil împarte contractele în: sinalagmatice şi

unilaterale.
a) Contractele sinalagmatice. Art. 1171 C. civ. prevede: „Contractul
este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi
interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea
lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.”
Rezultă că specificul contractului sinalagmatic constă în caracterul reciproc
şi interdependent al obligaţiilor pârtilor, înseamnă că fiecare parte are concomitent,
atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de debitor, faţă de cealaltă parte. Sau, se
mai poate spune: obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în

6
obligaţia reciprocă a celeilalte părţi, astfel încât ele nu pot exista una fără cealaltă,
fiind interdependente. Ideea de cauză, care explică interdependenţa obligaţiilor în
contractele sinalagmatice, trebuie înţeleasă în sens bivalent, ca o manifestare a ideii
de scop în momentul încheierii contractului, cât şi pe durata existenţei şi executării
contractului. 
Prototipul contractelor sinalagmatice este contractul de vânzare. Vânzătorul
se obligă să transfere dreptul de proprietate şi să predea bunul vândut, iar
cumpărătorul se obligă reciproc să plătească preţul. De asemenea, în cazul
contractului de închiriere, locatorul se obligă să procure locatarului folosinţa
temporară şi paşnică a unui bun, iar locatarul se obligă să-l folosească la fel ca un
bun părinte de familie şi să achite chiria stabilită. Toate contractele oneroase fac
parte din categoria celor sinalagmatice.
b)      Contractele unilaterale. Din acelaşi text legal – art. 1171 C. civ., se deduce
că acestea sunt toate acele contracte care nu sunt sinalagmatice – adică acele
contracte în care o parte sau mai multe părţi se obligă faţă de cealaltă (sau celelalte
părţi) – adică unilateral, fară ca acesta sau acestea din urmă să se oblige faţă de
primele la vreo contraprestaţie.
Cu alte cuvinte, sunt acele contracte care dau naştere la obligaţii numai în
sarcina uneia dintre părţi şi sunt caracterizate de lipsa interdependenţei şi
reciprocităţii. O parte este numai creditor, iar cealaltă numai debitor. Fac parte din
această categorie: donaţia, comodatul, mandatul, depozitul, fideiusiunea etc. De
pildă, în contractul de donaţie, donatorul este numai debitor şi donatarul este numai
creditor.
  Clasificarea contractelor după scop, având în vedere criteriul scopului
urmărit de părţi la încheierea lor, contractele se clasifică în: contracte cu titlu
oneros şi contracte cu titlu gratuit (sau de binefacere).

7
a) Contractele cu titlu oneros. Art. 1172 alin. (1) noul cod civil prevede:
„Contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj, în
schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros”.
Fac parte din această categorie: vânzarea, locaţiunea, schimbul, antrepriza,
contractul de asigurare, contractul de rentă viageră etc. Contractele cu titlu oneros
sunt de două feluri:
 comutative
 aleatorii:
 Contractul comutativ. Art. 1173 alin. (1) noul Cod Civil prevede că „Este
comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa
drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este
determinată sau determinabilă”. Aşadar, contractul comutativ se
caracterizează prin faptul că prestaţiile reciproce la care se obligă părţile
contractante sunt relativ echivalente.
 Contractul aleatoriu. Art. 1173 alin. (2) noul Cod Civil prevede: „Este
aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel
puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei
pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert”. Cu alte cuvinte,
„contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa sau întinderea prestaţiilor
părţilor sau numai a uneia dintre ele depinde de un eveniment incert”3.
Avantajele pe care le vor obţine nu sunt cunoscute deoarece părţile s-au
obligat, una faţă de cealaltă, în funcţie de un eveniment viitor şi nesigur în ce
priveşte realizarea sa sau cel puţin momentul realizării sale.
b) Contractele de binefacere sau cu titlu gratuit. Art. 1172 alin. (2) noul Cod
Civil prevede: „Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să
procure celeilalte părţi un beneficiu, fară a obţine în schimb vreun
avantaj, este cu titlu gratuit”. Aşadar, una dintre părţi se obligă să
procure celeilalte un folos patrimonial fară a primi ceva în schimb. Fac

8
 parte din această categorie: donaţia, depozitul, mandatul, comodatul,
fideiusiunea etc.
Aceste contracte se divid în: liberalităţi şi contracte de servicii gratuite sau
contracte dezinteresate.
1. liberalităţile sunt acele contracte cu titlu gratuit prin care una dintre părţi
transmite un drept din patrimoniul său în patrimoniul celeilalte părţi fară a
primi un echivalent. Una din părţi se însărăceşte, iar cealaltă se îmbogăţeşte.
Obiectul unui astfel de contract este prestaţia de a da. Prin liberalităţi
înţelegem, în principal, contractele de donaţie.
2. contractele de servicii gratuite sau contractele dezinteresate sunt acele
contracte prin care o parte se obligă să facă un serviciu fară a se însărăci pe
sine şi nici în scopul îmbogăţirii celeilalte părţi: comodatul, mandatul
gratuit, depozitul gratuit, împrumutul gratuit.
 Interpretarea contractului

  Efectul imediat al oricarui contract este acela de a da nastere unor drepturi si

obligatii. In acest sens se vorbeste de puterea obligatorie a contractului.

  Reguli comune de interpretare a contractului. Interpretarea

contractului. 

Interpretarea contractului este operatia prin care se determina intelesul exact

a calauzelor contractului, prin cercetarea manifestarii de vointa a partilor in stransa
corelatie cu vointa lor interna.

Interpretarea contractului apare, adeseori, in stransa legatura cu operatia de

calficare juridica a contractului. Desi, teoretic, operatia de interpretare a
contractului poate fi sperata de operatia de calificare juridica a acestuia, in practica,
data fiind stransa legatura dintre ele, cele doua operatii ajung adesea sa se

9
confunde. Calificarea juridica a contractului apare ca un prim rezultat al
interpretarii.

 a)      Constatarea existentei contractului. Daca vointa partilor este clar

exprimata, problema interpretarii nu se pune. Interpretarea este absolut necesara
atunci cand exista discrepanta intre vointa reala si vointa declarata a partilor, cand
clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii ori cand contractul este
incomplet. Cu toate acestea, inainte ca judecatorul sa treaca la interpretarea
contractului, este necesar sa se constate existenta acelui contract. Dovada
existentei revine partilor contractante. In lipsa contractului, operatiunea
interpretarii este lipsita de obiect.
b)     Calificarea contractului. Urmatoarea chestiune o reprezinta calificarea
contractului. Aceasta are o importanta deosebita deoarece, incadrarea contractului
intr-o anumita categorie, determina un anumit regim juridic, prin care se
deosebeste de alt contract din alta categorie.
c)      Reguli comune de interpretare. De multe ori calificarea contractului este
insuficienta. Neclaritatea si echivocul clauzelor persista. Art 1266-1260 Cod Civil,
instituie reguli comune de interpretare.
1. Reguli de stabilire a vointei reale a partilor contractante. Art 1266 alin. (1)
“Contractele se interpreteaza dupa vointa concordanta partilor, iar nu dupa sensul
literal al termenilor”. Interpretarea contractului presupune stabilirea vointei reale a
partilor, chiar daca cuvintele in care a fost exprimata sunt nepotrivite.
2. Reguli de interpretare a clauzelor indoielnicie. Referitor la aceste reguli,
avem aici : cand o clauza este primitoare de  doua intelesuri aceasta se va
interpreta in sensul in care se potrivieste cel mai bine cu natura si obiectul
contractului. Apoi, clauzele se interpreteaza in sensul in care pot produce efecte,
iar nu in acela in care nu ar produce niciunul. Prezumtia de la care se porneste
aici este ca, daca o clauza a fost inserata in contract, este de presupus ca partile au
dorit ca aceasta sa produca un efect juridic. Urmatoarea regula este ca oricat de

10
generali ar fi termenii contractului, acesta nu cuprinde totusi decat “lucrul asupra
caruia partile si-au propus a contracta, oricat de generali ar fi termenii folositi”.
3. Reguli subsidiare de interpretare. Daca dupa aplicarea regulilor de
interpretare, contractul ramane neclar, atunci el va fi interpretat in favoarea celui
care se obliga – in dubio pro reo. A doua regula este ca interpretarea stipulatiilor
inscrise in contractele de adeziune sa se interpreteze impotriva celui care le-a
propus.
 

Principiul fortei obligatorii a contractului

  Principiul fortei obligatorii a contractului este consacrat intr-o formulare

expresiva de art 1270 alin (1) Cod Civil care prevede “Contractul valabil incheiat
are putere de lege intre partile contractante”. Cu alte cuvinte, contractul este legea
partiolor, fiind tinute sa-l respecte intocmai, potrivit adagiului latin pacta sunt
servanda.

In ce consta principiul fortei obligatorii al contractului pentru partile

contractante? 
Principiul fortei obligatorii a contractului are rolul primar de a explica si
ordina raportul juridic nascut intre parti ca urmare a incheierii contractului, pentru
ca apoi sa se poata impune ca realitate obiectiva tertilor, prin intermediul
opozabilitatii efectelor contractului. De aceea, urmand ordinea reglementarii in
aceasta materie, trebuie sa retinem ca si consecinte imediate ale fortei obligatorii
intre parti :
 a)      Partile contractante sunt tinute sa execute intocmai, una fata de cealalta
obligatiile la care s-au indatorat, deoarece “contractul valabil incheiat intre parti,
are putere de lege intre partile contractante”;

11
b)      A doua consecinta a fortei obligatorii este regula conform careia “contractul
se modifica sau inceteaza numai prin acordul partilor ori din cauze autorizate de
lege” art 1270 alin (2) Cod Civil, de unde regula simetriei in contracte, care
implica intre altele, irevocabilitatea unilaterla a contractelor, precum si
revocabilitatea acestora prin consimtamant mutual

c)      Obligatiile contractuale trebuie sa fie executate intotdeauna cu buna-

credinta. Desi noua reglementare nu mai retine regula executarii cu buna-credinta,
includerea executarii cu buna-credinta in continutul obligational al contractului isi
are temeiul in art 15. Cod Civil care instituie buna-credinta ca fiind o obligatie
implicita.
  Principala semnificatie a principiului fortei obligatorii a contractului este
aceea ca partile sunt obligate sa execute intocmai prestatiile la care s-au obligat
prin contract. Executarea trebuie sa aiba loc la termenele si in conditiile stablite.
Creditorul are dreptul sa utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a
obtine executarea in natura a prestatiilor ce I se datoreaza de catre debitor. Cand
executarea in natura este nerealizabila, obligatia debitorului se transforma in
duane-interese, angajandu-se raspunderea lui contractuala.

Pentru a vorbi de de o incalcare a principiului fortei obligatorii a contractului

este necesar sa avem de a face cu o neexecutare ilicita sau, fara justificare. Este
vorba de toate formele de neexecutare care atrag raspunderea contractuala si
celelalte remedii pentru neexecutare. O astfel de neexecutare, trebuie distinsa
de neexecutarea licita care presupune o neexecutare a obligatiilor contractuale
asumate, pe un temei. Este vorba de situatia cand debitorul nu mai este obligat la
executarea obligatiilor cand intervine exceptia de neexecutare a contractului sau
cand I se acorda un termen de gratie, sau cand apare imposibilitatea fortuita de
executare a contractului.

12
  Referitor la irevocabilitatea contractului prin vointa uneia din partile
contractante, art 1270 alin (2) prevede “Contractul se modifica sau inceteaza
numai prin acordul partilor ori din cauze autorizate de lege”. Prin acest text legal
se consacra regula simetriei in contracte, ceea ce inseamna ca orice contract, fiind
rezultatul acordului de vointe al partilor, mutuus consensus, el poate fi desfacut sau
revocat, tot prin acordul partilor, mutuus dissensus. Regula este valabila si in
privinta modificarii contractului, nicio parte nu poate modifica unilateral continutul
contractului.

  Cu toate acestea, exista situatii cand contractul poate fi revocat pe cale

unilaterala – denuntarea uniltarala. Art 1276, denuntarea unilaterala, instituie
cateva reguli:

  a)      In cazul in care partile au inserat in contract o clauza cu privire la

posibilitatea revocarii unilterale a contractului

b)      In ceea ce priveste contractele cu executare dintr-o data “daca dreptul

de a denunta contractul este recunoscut uneia dintre parti, aceasta poate fi exercitat
atat timp cat executarea nu a inceput”. De indata ce executarea  a inceput,
revocarea nu mai este posibila chiar si atunci cand s-a stipulat in contract.

c)      In contractele cu executare succesiva daca denuntarea este prevazuta in

contract, aceasta poate opera cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz chiar
si dupa inceperea executarii, insa denuntarea nu are efecte cu privire la prestatiile
deja executate sau care se afla in curs de executare.

d)     In contracte se mai poate insera si o contraprestatie in cazul denuntarii

unilaterale. Astfel, intai se va executa contraprestatia si apoi denuntarea unilaterala.

13
  Rezilierea fortata a contractelor. Exista situatii cand rezilierea contractelor
este fortata, chiar impotriva vointei partilor. Este cazul contractelor intuitu
personae care se incheie avand ca motiv determinant identitatea sau calitatile
speciale ale celeilalte parti. Daca partea decedeaza sau devine incapabila contractul
in cauza inceteaza fortat, neputand fi continuat de mostenitatori.

 
Principiul relativitatii efectelor contractului si exceptiile de la acest principiu
 

“Putem spune ca principiul relativitatii efectelor actului juridic civil este

acea regula potrivit cu care acest act produce efecte numai fata de autorii ori
autorul actului, fara  a putea sa profite sau sa dauneze altor  persoane. Intr-o alta
exprimare, principiul relativitatii inseamna ca drepturile subiective civile si
obligatiile corelative, nascute dintr-un act juridic civil, apartin partilor, respectiv :
autorilor actului daca acesta este bilaterala si autorului actului daca acesta este
unilateral. Ideea infatisata pare simpla : forta obligatorie a raporturilor
obligationale generate de un contract nu poate exista decat intre contractanti. Prin
urmare, persoanele straine de contract nu pot fi obligat la plata creantelor generate
de un contract ce le este indiferent, dupa cum aceste creante nu pot fi executate in
profitul celor straini de contract.”
  Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil este regula de drept
potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorul sau autorii
săi, fără să poată profita ori dăuna altor persoane. Acest principiu este consacrat şi
de art. 1280 Cod civil, potrivit căruia convenţiile au efect doar între părţile
contractante, dar îşi are originea în dreptul roman:”res inter alios acta, aliis neque
nocere, neque prodesse potest” (un act încheiat între anumite persoane nu
avantajează, dar nici nu dezavantajează pe altcineva.) Altfel spus, principiul
relativităţii înseamnă că actul juridic civil bilateral dă naştere la drepturi şi obligaţii
doar pentru părţile lui, iar actul unilateral îl obligă numai pe autorul său.
14
 Justificarea principiului se regăseşte în două idei de bază:

1. natura voliţională a actului juridic ce impune ca nimeni nu poate deveni

debitor sau creditor fără voia sa;
2. soluţia contrară acestui principiu ar aduce atingere libertăţii persoanei.
  Opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic. Un act juridic nu poate
genera, în principiu, drepturi subiective şi obligaţii pentru un terţ, în schimb
drepturile şi obligaţiile părţilor din acel act juridic trebuie respectate şi de către
terţi.

Opozabilitatea actului juridic faţă de terţi înseamnă dreptul părţii de a invoca

acel act juridic împotriva terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu un drept
subiectiv, dobândit de parte prin actul juridic respectiv.

  Noţiunea de parte. Parte este persoana care încheie actul juridic, personal

sau prin reprezentare, şi faţă de care se produc efectele actului respectiv. Altfel
spus, părţile reprezintă acea categorie de persoane faţă de care actul juridic civil îşi
produce efectele în temeiul principiului relativităţii.
Termenul „parte” desemnează atât pe una dintre părţile actului juridic civil
bilateral sau multilateral, cât şi pe autorul actului juridic civil unilateral. Iar, în
raport de natura actului juridic încheiat, părţile poartă denumiri diferite (autor al
ofertei sau al acceptării ofertei, vânzător, cumpărător, copărtaş, testator etc.). Ex.:
în contractul de vânzare-cumparare încheiat de X cu Y, fiecare este parte a
contractului-vânzător/cumpărător, dar şi autor al ofertei/acceptant al acesteia.
Dpdv. juridic, parte este atât persoana care încheie direct şi personal un
anumit act juridic civil, cât şi cea care încheie actul prin intermediul unui
reprezentant legal sau convenţional.

Partea actului juridic civil poate semnifica mai multe persoane fizice sau
juridice care promovează ori au un interes sau o poziţie comună.
15
 In concluzie, părţile reprezintă acea categorie de persoane faţă de care actul
juridic civil îşi produce efectele în virtutea principiului relativităţii.

Noţiunea de terţ. Terţii (penitus extranei) sunt persoanele străine de un act

juridic civil, deci care n-au participat nici direct şi nici prin reprezentare la
încheierea acestuia.
  Avânzii-cauză: definiţie şi clasificare. Având-cauză sau succesor in
drepturi este persoana care, din cauza legăturii ei juridice cu părţile actului juridic,
suportă sau profită de efectele acestuia, deşi nu a participat la încheierea lui.

Există trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi cu titlu

universal (1), succesorii cu titlu particular (2) şi creditorii chirografari (3).

 Succesor universal este acea persoană care dobândeşte un patrimoniu (o

universalitate); ex: unicul moştenitor legal, legatarul universal, persoana juridică ce
dobândeşte un patrimoniu prin efectul comasării (fuziune sau absorbţie) sau al
transformării.
Succesorul cu titlu universal este persoana care dobândeşte o fracţiune dintr-
un patrimoniu. Ex: moştenitorii legali, legatarul sau legatarii care au dobândit o
cotă-parte din moştenire, persoana juridică care dobândeşte o parte din patrimoniul
persoanei juridice total sau parţial divizate.
Succesor cu titlu particular este persoana care dobândeşte un drept
subiectiv, privit individual (ut singuli). Ex.: cumpărătorul unui bun, donatarul,
cesionarul, legatarul cu titlu particular etc.
Succesorii universali şi cei cu titlu universal formează o singură categorie de
avânzi-cauză pentru că între ei există doar o deosebire cantitativă, nu şi calitativă.
Ei sunt continuatori ai personalităţii autorului lor pentru că dobândesc un întreg sau
o fracţiune din patrimoniu.
Calitatea succesorilor universali şi cu titlu universal de a fi avânzi-cauză
constă în aceea că actul juridic încheiat de autorul lor produce efectele şi faţă de ei.
16
Astfel, aceşti succesori preiau parţial sau total drepturile subiective şi obligaţiile
autorului lor (cel de la care au dobândit patrimoniul sau o fracţiune din acesta), cu
excepţia drepturilor şi obligaţiilor strâns legate de persoana autorului, precum şi
cele declarate de părţi ca netransmisibile.

Legea prevede şi cazuri în care poate înceta calitatea de avânzi-cauză a

succesorilor universali sau cu titlu universal faţă de anumite acte juridice încheiate
de autorul lor. Ex: cazul moştenitorilor legali rezervatari în privinţa actelor juridice
ale autorului lor care încalcă rezerva succesorală.

Calitatea de având-cauză a succesorului cu titlu particular se apreciază doar

în raport cu actele juridice anterioare ale autorului, referitoare la acelaşi drept sau
bun, încheiate cu alte persoane (faţă de aceste acte juridice, succesorul cu titlu
particular poate să fie având-cauză sau terţ). Deci, calitatea de având-cauză a
succesorului cu titlu particular nu se apreciază în raport de actul juridic prin care el
a dobândit un drept subiectiv (caz în care are calitate de parte) şi nici în raport de
alte acte juridice încheiate de autorul său cu alte persoane, acte care n-au legătură
cu dreptul subiectiv respectiv (făţă de care are poziţia poziţia de terţ).
Dobânditorul unui drept are calitatea de având-cauză, putând exercita
drepturile şi fiind ţinut să execute obligaţiile autorului său care decurg din actul
juridic respectiv, doar cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe:

 a)      drepturile şi obligaţiile să aibă o strânsă legătură cu dreptul subiectiv

dobândit;

b)      actul juridic să fie încheiat anterior de autorul lui cu alte persoane şi să se
refere la acelaşi drept sau bun;

c)      să fi fost respectate formalităţile de publicitate cerute de lege pentru acel act
juridic sau înscrisul ce constată actul juridic respectiv să aibă dată certă (adică,

17
actul juridic faţă de care urmează a se stabili calitatea de având-cauză sau de terţ a
succesorului cu titlu particular să îndeplinească cerinţele formei pentru
opozabilitate faţă de terţi).

  Totuşi, dobânditorul ulterior nu poate invoca lipsa înscrierii dreptului real

imobiliar în cartea funciară, dacă avea cunoştinţă de aceasta. În acest caz,
dobânditorul prin act juridic cu titlu oneros este de rea-credinţă. De asemenea,
acest aspect nu poate fi invocat nici de dobânditorul prin act juridic cu titlu gratuit,
indiferent dacă este de bună sau rea-credinţă (potrivit art. 28 din Legea nr. 7/1996,
dobânditorul anterior poate cere instanţei judecătoreşti să acorde înscrierii sale
rang preferenţial faţă de cea efectuată la cererea unui terţ ce a dobândit ulterior
imobilul cu titlu gratuit sau care a fost de rea-credinţă la data încheierii actului).

Când una dintre cele trei cerinţe este neîndeplinită, dobânditorul cu titlu particular
va avea calitate de terţ.

Ex:. când după încheierea contractului de închiriere, proprietarul (locatorul)

vinde imobilul în cauză unui terţ. Contractul de locaţiune, dacă are dată certă
anterioară celui de vânzare-cumpărare, îşi va produce efectele şi faţă de
cumpărător, exceptând situaţia în care contractul de închiriere cuprinde o clauză
expresă de reziliere în cazul vânzării. Însă, cumpărătorul nu mai este obligat să
respecte locaţiunea consimţită de vânzător dacă la data când contractul de vânzare-
cumpărare a dobândit dată certă sau, mai exact, au fost îndeplinite formalităţile de
publicitate imobiliară (devenind astfel opozabil terţilor, deci şi locatarului),
contractul de locaţiune încheiat anterior nu avea dată certă. În aceleaşi condiţii,
contractul de locaţiune îşi va produce efectele şi faţă de alţi dobânditori cu titlu
particular ai bunului ce îi formează obiectul (ex: în cazul înstrăinării bunului printr-
un contract de donaţie, de întreţinere, schimb etc.), precum şi faţă de cel căruia
locatorul îi constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra

18
bunului respectiv (ex.: convenţia de constituire a unui drept de uzufruct sau a unui
drept de superficie).

Producerea efectelor unui act juridic şi faţă de succesorii universali sau cu

titlu universal ai părţilor, precum şi, în condiţiile arătate, faţă de succesorul cu titlu
particular este justificată şi de principiul potrivit căruia un drept se transmite aşa
cum apare el în patrimoniul transmiţătorului, acesta din urmă neputând ceda mai
multe drepturi decât are.

Creditorii chirografari sunt aceia care au doar un drept de gaj general

asupra bunurilor prezente şi viitoare ale debitorului lor. Astfel, ei nu deţin o
garanţie reală care să le asigure realizarea creanţei pe care o au contra debitorului
lor (gaj, ipotecă, privilegiu).
 

Exceptiile de la principiul relativitatii

 

Notiunea de exceptie de la relativitatea efectelor contractului sunt acele

situatii juridice in care efectele contractului se produc fata de alte persoane care nu
au calitatea de parti contractante sau de succesori in drepturi ai partilor. Cu alte
cuvinte, si mai precis formulat, suntem in prezenta unor exceptii de acest fel numai
atunci cand un contract da nastere la drepturi sau la obligatii in favoarea si
respectiv in sarcina altor persoane decat partile contractante si succesorii in
drepturi ai acestora.
In literatura de specialitate se sustine ca exceptiile de la principiul
relativitatii efectelor contractului sunt de doua feluri : aparente si reale. Exemplul
clasic de exceptie aparenta de la principiul relativitatii efectelor contractului
este promisiunea pentru altul. Alaturi de aceasta, se vorbeste uneori si

19
de reprezentare. Din categoria exceptiilor reale se considera a face
parte : contractul colectiv de munca, actiunile directe si stipulatia pentru altul.
 
Reprezentarea. Prin reprezentare se intelege tehnica juridica prin care o
persoana numita reprezentant, incheie un act juridic, in numele si pe seama unei
alte persoane numita reprezentat. Efectele eventualului contract incheiat intre
reprezentant si tert, se vor produce direct intre reprezentat si tert (art.1296 Cod
Civil). Cu alte cuvinte, efectele fortei obligatorii ale contractului se vor produce
intre tert si reprezentat, iar reprezentantul va avea simpla calitate de participant la
incheierea contractului.
Referitor la efectele reprezentarii, se creeaza un raport juridic direct intre
reprezentat si tert, efecte care sunt legate de cunoasterea efectiva de catre tert a
puterilor conferite reprezentantului si a calitatii sale.
Reprezentantul trebuie sa arate tertului pentru cine intelege sa incheie
contractul. In cazul in care nu o face, iar tertul nu cunoaste pe o alta cale calitatea
de reprezentant a celui cu care contracteaza, reprezentantul ramane obligat in mod
direct fata de tert. Tertul are dreptul de  a cere reprezentantului dovada
reprezentarii printr-un inscris. In cazul in care reprezentantul actioneaza in lipsa
puterii de reprezentare sau cu depasirea acesteia, contractul incheiat cu tertul nu
produce niciun efect pentru reprezentat, iar reprezentantul se va obliga in nume
propriu fata de tert. Reprezentarea inceteaza prin renuntarea de catre reprezentant
la imputernicire sau prin revocarea puterii de reprezentare.
  Acordurile colective. Este vorba de anumite conventii a caror caracterisitca
principala este aceea ca cel putin una dintre partile implicate in contract angajeaza
prin consimtamantul exprimat la incheierea contractului o colectivitate. Asemenea
contracte colective sunt regasibile in diverse materii ale dreptului dar mai cu seama
in cadrul procedurii falimentului si al raporturilor de munca.
  Actiunile directe. Prin actiuni directe intelegem dreptul unor persoane de a
actiona, in anumite cazuri expres si limitativ prevazute de lege, impotriva uneia

20
dintre partile unui contract, cu care nu au nicio legatura, invocand acel contract in
favoarea lor, contracat fata de care au calitatea de terti. Este vorba de un mecanism
juridic in care sunt implicate trei persoane : creditorul (care este beneficiarul
actiunii directe), debitorul sau imediat (fata de care este legat printr-un raport
contractual), si debitorul debitorului imediat (care se afla intr-un raport
contractual cu debitorul imediat, dar care nu se afla intr-un asemenea raport cu
crditorul).

 Promisiunea faptei altuia. Promisiunea faptei altuia reprezinta o exceptie

aparenta de la relativitatea efectelor contractului prin care o persoana se obliga fata
de creditor sa determine un tert sa incheie sau sa ratifice un contract, respectiv si
eventual sa il execute. Aceasta exceptie aparenta beneficiaza de o reglementare
distincta (art 1283).

Stipulatia pentru altul. Este o exceptie reala de la relativitatea efectelor

contractului  si reprezinta contractul in folosul unei terte persoane adica figura
contractuala prin care o persoana se obliga fata de alta sa execute o prestatie in
favoarea unui tert. Dreptul tertului, asa cum vom vedea, se naste direct si
nemijlocit din contractul incheiat intre cele doua parti.
 

Opozabilitatea contractului fata de terti

   Distinctie intre relativitatea efectelor contractului si opozabilitatea lui

fata de terti. 

Principiul relativitatii efectelor contractului inseamna ca un contract poate da

nastere la drepturi si obligatii numai in favoarea si, respectiv, sarcina partilor
21
contractante, precum si a persoanelor devenit parti ulterior incheierii contractului
sau asimiliate partilor, ca efect al legii sau al unei alte circumstante. Contractul si
situatiile juridice la care da nastere sunt realitati sociale care intr-o ordine de drept,
impun tuturor o atitudine de respect. Cu alte cuvinte, toti sunt obligati sa le
respecte. In acest sens, afirma ca un contract este opozabil tuturor, inclusiv tertilor.
Tertii au obligatia generala de a respecta situatia juridica nascuta din contract, chiar
daca pentru ei, aceasta realitate se prezinta ca un fapt juridic. Este vorba de
caracterul de utilitate sociala pe care il prezinta opozabilitatea. Opozabilitatea
reprezinta expresia complementara a relativitatii efectelor contractului. Dupa
cum, la fel de bine, se poate sustine ca opozabilitatea efectelor contractului nu este
decat expresia fata de terti a principiului fortei obligatorii a acestuia.

Reglementarea principiului opozabilitatii. 

Art. 1281 Cod Civil “Contractul este opozabil tertilor, care nu pot aduce
atingere drepturilor si obligatiilor nascute din contract. Tertii se pot prevala de
efectele contractului, insa fara a avea dreptul de a cere executarea lui, cu exceptia
cazurilor prevazute de lege.” Suportul fundamental al principiului opozabilitatii il
constituie o anumita forma de cunoastere care atrage anumite consecinte juridice.
Astfel, avem de-a face cu o opozabilitate imediata, neorganizata de lege,
si opozabilitate mediata realizata prin intermediul unui sistem de publicitate
organizat de lege. Intalnim aici regulile in materie de carte funciara sau arhiva
electronica. In esenta, este de retinut ca, de regula, maniera absoluta in care
opozabilitatea se realizeaza este probarea cunoasterii de catre tert a situatiei
juridice rezultate din contract, indiferent ca avem de a face cu un sistem de
publicitate organizat legal sau nu.
 

Simulatia

 
22
            Simulatia (art 1289 Cod Civil) este o operatiune complexa care, din punct
de vedere tehnic reprezinta o exceptie de la principiul opozabilitatii efectelor
obligatorii ale contractului. Dintr-o alta perspectiva (cea a partilor), efectele acestei
operatiuni sunt guvernate de principiul fortei obligatorii a contracului. In sfarsit,
din perspectiva tertilor, simulatia produce efecte care urmeaza relativitatii efectelor
contractului, dar nu si pe cele ale opozabilitatii acestora. Practic, prin simulatie,
partile ascund fata de terti continutul adevaratei relatii juridice care exista intre ele.
De aceea, unii autori au calificat-o plastic, ca o “dedublare de contracte”.
Retinem astfel ca simulatia reprezinta o  operatiune juridica realizata prin
disimularea vointei reale a partilor, constand in incheierea si existenta simultana,
a doua intelegeri sau conventii: una aparenta sau publica, prin care se creeaza o
situatie juridica aparenta, contrarar realitatii si alta secreta, care da nastere
situatiei juridice reale dintre parti, anihiland sau modificand efectele produse in
aparenta in temeiul contractului public. Contractul secret exprima vointa reala a
partilor si stabilieste adevarata situatie juridica nascuta intre ele; el se mai numeste
si contra-inscris. Actul aparent poate si el sa produca anumite efecte in subsidiar,
numai in masura in care partile au prevazut aceasta in contractul secret.
Domeniul simulatiei. Cu precadere in sfera dreptului privat. Sfera sa
predilecta de actiune este insa cea a actelor de instrainare- vanzarile fictive sau
donatiile deghizate sunt modelele cele mai frecvente utilizate in practica, alaturi de
disimularea partiala a unui element contractual (simularea pretului contractual).
Conditiile simulatiei. Presupune indeplinirea unor conditii : existenta
actului secret; existenta actului public si existenta acordului simulatoriu.
  Existenta actului secret. Conditia prespune ca actul real sau contra-inscrisul
sa fie incheiat astfel incat existenta si cuprinsul sau sa fie necunoscute tertilor.
Aprecierea caracterului secret al contra-inscrisului este o chestiune de fapt. Contra-
inscrisul este lipsit de caracter secret in cazul cand a fost supus publicitatii sau a
fost adus la cunostinta tertilor prin : transcrierea actului, intabulare, inscrierea in
arhiva electronica. Cu privire la conditiile de validitate ale actului secret, amintim

23
aici conditiile de fond si anume consimtamant, capacitatatea, obiectul si cauza.
Referitor la forma nu este necesar ca actul secret sa fie incheiat in forma ceruta de
lege pentru validitatea operatiunii juridice pe care o intruchipeaza. Dedus din
interpretarea per a contrario a art 1289 alin (2) “contractul secret nu produce
efecte nici intre parti daca nu indeplineste conditiile fond cerute de lege pentru
incheierea sa valabila”. Actul public trebuie insa sa indeplineasca atat conditiile
fond cat si de forma.

  Existenta actului public. Actul public este actul care se incheie astfel incat
sa produca o aparenta juridica. Este actul aduc la cunostinta tertilor in intentia de a
ascunde acestora adevarata realitate juridica din actul secret. De aceea, se spune in
doctrina ca actul public trebuie sa fie ostensibil adica sa permita teritlor sa afle
cuprinsul acestuia.

  Existenta acordului simulatoriu. Ideea de acord simulatoriu sugereaza o

reprezentare comuna a partilor, anterior incheierii actului public si a actului secret,
reprezentare comuna in care partile sa “orchestreze” intreaga operatiune a
simulatiei, adica sa imagineze toate manoperele prin care se va disimula adevarata
relatie dintre ele fata de terti.

  Formele simulatiei. In functie de scopul concret al actului aparent si de

relatia in care acesta se gaseste cu actul secret, simulatia se poate realiza prin trei
procedee si anume : prin fictivitate, prin deghizare (totala sau partiala) si prin
interpunere de persoane. Principala clasificare utilizata de doctrina este cea care
distinge intre simulatia absoluta si cea relativa. Cea absoluta apare in cazul in care
partile stabilesc ca intre ele sa nu existe in realitate niciun act (este vorba de
fictivitate, singurul caz de simulatie absoluta). Este relativa atunci cand sunt
simulate doar unul sau mai multe elemente ale contractului public : obiectul, cauza,
pratile reale. Se considera ca cea relativa se subclasifica in simulatie
obiectiva (sunt disimulate elemente obiective precum natura contractului sau cauza
24
– deghizarea) si simulatie subiectiva (sunt disimulate elemente subiective, adica
partile – interpunere de persoane).

  Interpunerea de persoane. Este un caz de simulatie relativa si subiectiva

care a generat discutii complexe in literatura de specialitate. In cazul simulatiei
prin interpunere de persoane, persoanele care inchei actul aparent prevad, intr-o
intelegere secreta, faptul ca una dintre ele nu are calitatea de parte contractanta si
stabilesc cine este adevaratul contractant. Asadar, partile actului aparent urmaresc,
in mod constient ca efectele sa se produca fata de o alta persoana ceria I se asigura
anonimantul. Asa este, de exemplu, contractul de donatie in care donatar apare o
persoana interpusa pentru faptul ca, datorita unei incapacitati legale, adevaratul
donatar nu poate primi, pe fata, donatia direct de la donator.

Efectele specifice contractelor sinalgmatice – exceptia de neexecutare,

rezolutiunea si rezilierea contractelor, riscul contractului.
 
 
            In principiu, prestatiile promise reciproc de partile contractante trebuie sa
fie executate simultan: cumparatorul este obligat sa plateasca pretul in momentul
cand I se preda bunul. In caz contrar, adica in cazul in care o parte nu isi
indeplineste obligatia asumata in contract, o parte are dreptul sa refuze executarea
obligatiilor sale pana in momentul in care cealalta parte isi executa propriile
obligatii. Aceasta posibilitate se numeste exceptie de neexecutare a
contractului. Isi are origininea partial si este strans legata de principiul pacta sunt
servanda.
             Conditiile exceptiei de neexecutare a contractului. Pentru a se putea
invoca aceasta exceptie, trebuie indeplinite cumulativ urmatoarele conditii :

25
 a)      Referitor la natura obligatiilor neexecutate: obligatiile reciproce ale
partilor trebuie sa isi aiba temeiul in acelasi contract sinalagmatic. Nu este
suficient ca doua persoane sa fie in acelasi timp creditor si debitor, una fata de
cealalta. Aceasta situatie trebuie sa rezulte din aceeasi relatie juridica. Astfel,
cumparatorul nu poate refuza sa plateasca pretul pe motiv ca vanzatorul ii
datoreaza o suma de bani pe care i-a imprumutat-o. In schimb vanzatorul poate
refuza sa predea bunul pana la plata integrala a pretului.

b)      Conditile neexecutarii. Pentru invocarea acestie exceptii trebuie sa existe o

neexecutare a obligatiilor, chiar partiala dar suficient de important, din partea
celuilalt contractant. Cauza neexecutarii nu intereseaza. Daca insa neexecutarea
este din cauza fortei majore, atunci vom fi in prezenta incetarii contractului pentru
imposibilitatea fortuita de executare. Neexecutarea trebuie sa fie suficient de
importanta altfel nu se poate invoca exceptia neexecutarii pentru neexecutari de
mica insemnatate.
c)      Obligatiile reciproce trebuie sa fie ambele exigibile.
d)     Neexecutarea sa nu se datoreze faptei celui care invoca exceptia de
neexecutare.
e)      Raportul contractual prin natura sa trebuie sa presupuna regula executarii
simultane a obligatiilor celor doua parti.
 

Efectele exceptiei de neexecutare.

Exceptia de neexecutare suspenda executarea prestatiei celui care o

invoca, asemantor cu situatia cand el ar fi beneficiat de un termen. Deci, contractul
ramane temporar, adica provizoriu neexecutat, dar continua sa existe, iar partile nu
pot fi considerate liberate de obligatiile lor. Cu alte cuvinte efectul exceptiei de
neexecutare consta in suspendarea fortei obligatorii a contractului. Partea care

26
invoca exceptia nu poate fi urmarita silit in justitie pentru executarea obligatiilor
sale.
  Rezolutiunea. Rezolutiunea reprezinta, desi nu este definita ca atare, o
cauza de desfiintare a contractului si o cauza de incetare a contractului. Intrucat nu
poate fi asociata decat cu executarea, rezolutiunea reprezinta o cauza de incetare a
contractului asociata chestiunii executarii, tocmai de aceea fiind reglementata in
cadrul capitolului dedicat executarii silite. Pe de alta parte, rezolutiunea este un
remediu oferit creditorului in caz de neexecutare – este cel mai incisiv dintre cele
existente deoarece duce la incetarea contractului cu efecte retroactive.

Domeniul de aplicare al rezolutiunii. Domeniul predilect al rezolutiunii

este dat de contractele sinalagmatice.
Tipuri de rezolutiune. Rezolutiunea judiciara poate fi pronuntata de
instanta doar daca se face dovada unei neexecutari de o anumita gravitate a
obligatiei deja exigibile, fiind respinsa cererea in cazul care se prbeaza doar o
inexecutare de “mica insemnatate”.
Practic, rezolutiunea se invoca pentru lipsa executarii obligatiilor esentiale
sau caracteristice unui contract, dar nimic nu exclude desfiintarea contractului si
pentru neindeplinirea altor obligatii. Este indiferent daca neindeplinirea obligatiei
pentru care se cere rezolutiunea este culpabila sau fortuita. Diferenta este ca in
cazul cazului fortuit, debitorul nu va mai putea cere si despagubiri din partea
debitorului, intrucat vina debitorului nu exista. Punerea in intarziere nu constituie
in sine o conditie distincta si ncesara pentru admiterea rezolutiunii judiciare, ci
poate avea efectul unei abrevieri a duratei in care se obtine desfiintarea
contractului. Cererea de chemare in judecata valoreaza oricum punerea in
intarziere , ceea ce inseamna ca atunci cand debitorul e actionat in judecata e si pus
automat in intarziere.
Actiunea judiciara in rezolutiune este una personala, prescriptibila in 3
ani. S-a considerat ca “instanta judecatoreasca este obligata sa dispuna repunerea

27
partilor in situatia anterioara in masura in care aplica sanctiunea rezolutiunii,
indiferent de existenta unui capat de cerere in actiunea reclamantului.
 
Rezolutiunea conventionala. Libertatea contractuala permit contractantilor
sa isi autoreglementeze regimul rezolutiunii contractului pe care il incheie.
Utilitatea practica a unor asemenea clauze rezolutorii – denumite si pacte
comisorii este sa deroge de la dispozitiile legale si sa evite imixtiunea instantei in
desfiintarea nui contract pentru cazul neindeplinirii lui.
Pactul comisoriu are utilitate cand atrage desfiintarea automata a
contractului, fara punerea in intarziere a debitorului, ca efect direct al neexecutarii
lui la scadenta. Cu toate acestea, pentru a functiona automat, pactul comisoriu
trebuie sa prevada expres care sunt obligatiile ce neexecutate duc la rezolutiune.
  Rezolutiunea unilaterala. Acesta este un act juridic unliateral si irevocabil
prin care se proclama rezolutiunea contractului ce opereaza de drept. Din acest
unghi, rezolutiunea unilaterala isi produce efectele intocmai ca un pact comisoriu
fara notificare : de drept, fara interventia instantei. Declaratia de rezolutiune se
materializeaza printr-o notificare a debitorului iar pentru opozabilitatea erga
omnes este necesar inscrierea in registrele de publicitate. Trei cazuri de rezolutiune
unilaterala : Prima opereaza atunci “Cand partile au convenit astfel”. Celelalte
doua pot fi privite ca una singur si e explicat de punerea in intarziere a debitorului.
Astfel, daca acesta este de drept infaptuita, creditorul poate direct sa emita o
declaratie de rezolutiune, care isi va produce automat efectele de desfiintare a
contractului. In a doua ipoteza, debitorul a fost pus in intarziere, dar nu a indeplinit
obligatia in termenul acordat, situatie in care creditorul poate sa emita direct
declaratia de rezolutiune, cu efectul desfiintarii automate a contractului.

 Rezilierea

1. Reprezinta o forma de rezolutiune a acestuia ale carei efecte nu au caracter

retroactiv, ci numai pentru viitor (ex nunc). Ceea ce inseamna ca diferenta
28
 esentiala intre reziliere si rezolutiune se observa in dreptul nostru, la nivelul
efectelor acestora. Adesea se mai subliniaza insa si o a doua diferenta fata de
rezolutiune si anume ca rezilierea este specifica acelor contracte in care
executarea este succesiva, spre deosebire de rezolutiune care se aplica in
general contractelor cu executare uno ictu. Spre deosebire de rezolutiune,
unde avem conditia neexecutarii sa nu fie de mica insemnatate, in cazul
rezilierii, creditorul, in cazul unui contract cu prestatii succesive, poate cere
rezilierea contractului chiar si in cazul neexecutarii de mica insemnatate,
insa aceasta s-a produs in mod repetat.
 

Efectele rezolutiunii si rezilierii. In centrul acestor efecte, se regaseste

ideea restituirii  prestatiilor. Pronuntarea rezolutiunii de catre instanta sau
declararea unilaterala a acesteia, are ca efect desfiintarea temeiului juridic care
legea partile – a contractului. O asemenea desfiintare, va avea ca efect, nasterea
obligatiilor reciproce de restituire a prestatiilor executate, iar daca nu au fost
executate, ele nu mai trebuie executate.

Riscul contractului. Precizări prealabile. Noţiune. Reglementare.

Întreaga problematică a riscurilor contractuale este generată de situaţiile în

care, din cauze neimputabile părţilor, contractul nu poate fi executat. Poate fi vorba
de o imposibilitate de executare care să privească ambele părţi sau doar pe una din
ele. întrebarea care se pune într-o asemenea situaţie este cine suportă riscul
imposibilităţii fortuite de executare a contractului? De-a lungul timpului, răspunsul
la această întrebare a cunoscut răspunsuri destul de diferite şi cunoaşte şi astăzi
răspunsuri diferite în dreptul comparat, mai ales în situaţia în care riscul
imposibilităţii de executare se conjugă cu cel al pieirii fortuite a bunului în
contractele translative de proprietate.

29
 Riscul în general. Imposibilitatea fortuită de executare. Rezolvarea
problemei riscurilor prin remedii. Această problemă se află în strânsă legătură cu
una din cauzele de stingere a obligaţiilor: imposibilitatea fortuită de executare.
Astfel, atunci când o obligaţie contractuală nu mai poate fi executată datorită unui
eveniment de forţă majoră şi în cazuri speciale de caz fortuit, în principiu, se
stinge. Debitorul se află liberat de obligaţie pentru imposibilitate de executare.
Forţa majoră şi cazul fortuit sunt reglementate expres de art. 1351 C. civ.
Astăzi, Codul civil cuprinde două reglementări distincte pentru imposibilitatea
fortuită de executare în art. 1557 şi în art. 1634 noul cod civil în principiu, ambele
texte par să distingă între ipoteza unei neexecutări fortuite totale şi definitive
(imposibilitatea absolută) şi aceea a uneia temporare, lăsând aparent deoparte
ipoteza unei neexecutări fortuite parţiale, dar definitive (imposibilitatea relativă).
Conform art. 1557 alin. (1) C. civ., în ipoteza unei imposibilităţi „totale şi
definitive” de executare, dacă ea priveşte „o obligaţie contractuală importantă”,
„contractul este desfiinţat de plin drept şi fară vreo notificare, chiar din momentul
producerii evenimentului fortuit” [alin. (1)]. Atunci când imposibilitatea fortuită de
executare este doar temporară „(…) creditorul poate suspenda executarea
propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului. în acest din urmă caz,
regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător” [alin. (2)].
înainte de a sintetiza răspunsul la chestiunea riscurilor, se impune să subliniem care
sunt în concepţia Codului efectele evenimentului fortuit. Acestea ridică, în primul
rând, o chestiune de răspundere. Imposibilitatea fortuită de executare (pe care
Codul o distinge de „imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei”’), înlătură
răspunderea contractuală a debitorului, ceea ce presupune că acesta nu va fi ţinută
potrivit art. 1350 alin. (2) noul Cod Civil, să repare prejudiciul cauzat celeilalte
părţi prin neexecutare. în principiu, înlăturarea acestei răspunderi, înseamnă că
debitorul obligaţiei imposibil de executate nu va putea fi obligat la daune-interese.
De asemenea, dată fiind natura evenimentului, creditorul nu va putea opta nici
pentru executarea silită în natură – în această privinţă, textul art. 1527 alin. (1) noul

30
Cod Civil este limpede: „Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie
constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea
executare este imposibilă.” Cu toate acestea, în cazul imposibilităţii de executare,
creditorul va putea invoca excepţia de neexecutare a contractului [art. 1557 alin.
(2) noul Cod Civil].
Cu totul altfel se prezintă situaţia la nivel legislativ dacă avem în vedere
imposibilitatea temporară de executare a obligaţiilor. In acest caz, legiuitorul, prin
textul de la art. 1557 alin. (2), revine la mecanismul rezoluţiunii şi nu numai.
Creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii pe toată durata
evenimentului fortuit (excepţie de neexecutare asimilabilă celei prevăzute de art.
1556 noul Cod Civil) sau poate invoca rezoluţiunea contractului în condiţiile art.
1549 şi unn. noul Cod Civil în cazul rezoluţiunii unilaterale, aceasta presupune
notificarea prealabilă şi declaraţia formală de rezoluţiune din partea creditorului.
Reglementarea atestă identitatea raţională dintre rezoluţiune şi desfiinţarea
contractului pentru imposibilitate de executare.

Concluzii cu privire la soluţionarea teoriei riscurilor pe terenul dreptului remediilor

pentru neexecutare,:

a) în cazul imposibilităţii absolute de executare a contractului, acesta se

desfiinţează automat, adică de plin drept, fară a fi necesară vreo fonnalitate.
Imposibilitatea fortuită trebuie să privească o parte determinantă din contract [,,o
obligaţie contractuală importantă” confonn art. 1557 alin. (1) noul Cod Civil, adică
o obligaţie în lipsa căreia cealaltă parte nu ar fi încheiat contractul]. Soluţia
desfiinţării automate a contractului este similară celei a caducităţii acestuia pentru
dispariţia unei condiţii esenţiale la încheierea contractului. în sfârşit, în cazul
imposibilităţii fortuite de executare absolute, debitorul obligaţiei neexecutate nu va
răspunde pentru eventualele prejudicii cauzate creditorului prin neexecutare;

31
b) în cazul imposibilităţii relative de executare (incluzând imposibilitatea parţială
şi pe cea temporară), creditorul va putea invoca orice remediu este pus la dispoziţia
sa pentru neexecutare cu excepţia executării silite în natură şi a daunelor-interese
pentru partea imposibil de executat sau pentru partea temporar imposibil de
executat. Astfel, creditorul poate să suspende executarea (excepţia de neexecutare)
sau poate să invoce rezoluţiunea contractului (cu efecte retroactive, dacă partea
rămasă imposibil de executat sau amânarea executării îl lipsesc pe creditor de
interesul de a continua relaţia contractuală şi totodată întrunesc şi condiţiile unei
neexecutări rezolutorii), rezilierea (dacă primirea în viitor a prestaţiilor nu mai
prezintă interes pentru creditor) sau reducerea prestaţiilor (adică rezoluţiunea
parţială, cu deducerea părţii imposibil de executat). Toate aceste reguli sunt deduse
din reglementarea cuprinsă în art. 1557 alin. (2) noul Cod Civil;

c) în sfârşit, o utilă prevedere este legată de probaţiune. Confonn alin. (4) al art.
1634: „Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului”. Ceea ce presupune
în realitate, că acestuia îi revine sarcina probei atât a evenimentului fortuit,
respectiv a celui asimilat acestuia, cât şi a efectelor pe care acesta le are asupra
abilităţii sale de a executa.

 
Riscul în contractele translative de proprietate. în noua reglementare, transferul
riscurilor este separat de cel a transferului proprietăţii şi este legat de un moment
care poate fi evaluat strict, cel al predării. Optica adoptată corespunde în totalitate
celei omniprezente în reglementările moderne în materie de riscuri contractuale şi
nu este decât o completare a soluţiei rezolvării problematicii riscurilor pe terenul
remediilor pentru neexecutare.
Pentru o mai bună înţelegere, este necesară operarea unor observaţii succinte pe
marginea art. 1274 noul Cod Civil:

32
a) în primul rând, dacă bunul nu a fost predat, riscul rămâne în sarcina debitorului
obligaţiei de predare (de exemplu, dacă vânzătorul nu a predat bunul şi acesta a
pierit fortuit înainte de predare, el va suporta riscurile şi va trebui să restituie
cumpărătorului preţul contractual sau dacă nu l-a primit, nu va mai putea să-l
solicite). Efectuarea transferului de proprietate nu are nicio relevanţă în această
privinţă, astfel cum prevede expres art. 1274 alin. (1) noul Cod Civil In acest sens,
nu trebuie să aibă nicio relevanţă eventuala probă pe care debitorul ar face-o în
sensul că bunul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat în mâinile creditorului;

b) în al doilea rând, dacă creditorul a fost pus în întârziere de către debitor, riscul
se transferă în sarcina creditorului de la data punerii sale în întârziere [art. 1274
alin. (2) noul Cod Civil]. Instituţia punerii în întârziere a creditorului este
reglementată de art. 1510 şi unn. noul Cod Civil Ea presupune, în esenţă, o somare
a creditorului să preia bunul sau să primească plata. Efectul central al acestei
instituţii este transferul riscurilor în sarcina creditorului, astfel cum prevede în mod
expres şi art. 1511 alin. (1) noul Cod Civil în plus (probabil pentru a preîntâmpina
interpretările tributare vechii reglementări), art. 1274 alin. (2) noul Cod Civil
prevede că nu are nicio relevanţă pentru funcţionarea regulii proba făcută de
creditor în sensul că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare (şi implicit cea de
preluare, spunem noi) ar fi fost executată la timp.

Prin regulile de mai sus, legiuitorul a schimbat radical principiile de bază ale
riscurilor în contractele translative de proprietate în sensul simplificării lor şi
înlăturării unui cumul de reguli complicate şi inechitabile.

 Gestiunea de afaceri

  Notiune. Gestiunea de afaceri consta in situatia in care o persoana

(gerantul) indeplineste acte sau fapte in interesul unei alte persoane (geratul) fara
a fi fost insarcinata in acest sens. Exemplul tipic este cel in care o persoana se
33
ocupa de imobilul invecinat proprietatii sale care se afla in pragul ruinei, facand
reparatii urgente, in timp ce proprietarul acestui imobil este plecat. Dintr-o
asemenea situatie rezulta o serie de consecinte juridice in plang obligational, care
imprima ipotezei continut juridic.

 Conditiile gestiunii de afaceri.

a)      sa existe o gerare oportuna a intereselor altuia. Altfel spus, gerantul trebuie

sa incheie acte juridice sau sa savarseasca fapte materiale utile in interesul altuia.
Referitor la actele pe care gerantul le poate face :
i.      actele juridice de gestiune care pot fi diverse: plata unei datorii, actul
incheiat cu un tert pentru efectuarea unor reparatii. In principiu, actele de gerare a
intereselor altuia nu pot depasi sfera actelor de conservare si administrare. Cu
toate acestea poate face si unele acte de dispozitii care sunt asimilate actelor de
conservare, cum ar fi vanzarea unor bunuri perisabile care sunt supuse stricaciunii.
ii.      Faptele materiale de gestiune care pot fi : descarcarea unor marfuri,
singerea unui incendiu, reparatia unei conducte.
b)     Actele de gestiune sa fie savarsite, fara imputernicire si fara stirea geratului
sau, cu stirea geratului, dara fara ca acesta sa poata desemna un mandatar sau
fara a se putea ocupa de afacerile sale. Daca geratul ar cunoaste interventia
gerantului, fara sa se opuna, se poate interpreta ca a fost de acord cu incheierea
unui contract de mandat. Interventia gerantului fara acordul geratului si care stie de
aceasta imixtiune nu mai constituie gestiune de afaceri si va atrage raspunderea
delictuala.
c)      Gestiunea sa fie voluntara: actele si faptele sa fie facute cu intentia de a
gera interesele altuia. De exemplu daca o persoana face acte de conservare si
repara un bun, pe care din eroare il considera al sau, acesta este indreptatit la
restituirea valorii acelor cheltuieli, pe temeiul imbogatirii fara justa cauza.

34
d)      Gerantul sa aiba, in principiu, capacitatea de a contracta. Nu este expres
prevazuta, insa este dedusa din textele care reglementeaza efectele gestiunii.
Astfel, de exemplu, art 1336 alin (1) spune ca gerantul care actioneaza in nume
propriu este obligat fata de tertii cu care a contract, deci este necesara o capacitate
de a contracta.
 Efectele gestiunii de afaceri.

A. Raporturile dintre gerant şi gerat. Deşi este un fapt juridic unilateral,

gestiunea de afaceri dă naştere la obligaţii reciproce între gerant şi gerat.
Obligaţiile părţilor au caracter reciproc.
Gerantul are următoarele obligaţii:

a) obligaţia de înştiinţare. Conform art. 1331 alin. (1) noul Cod Civil: „Gerantul
trebuie să îl înştiinţeze pe gerat despre gestiunea începută”. Gestiunea de afaceri
are un caracter excepţional. Tocmai de aceea, gerantul se ocupă de afacerile
negestionate temporar. Este natural ca acest fapt să fie cât mai repede adus la
cunoştinţa geratului pentru ca acesta să le preia;
b) obligaţia de continuare a gestiunii începute (art. 1331 noul Cod Civil). Odată
începută gestiunea, un eventual abandon intempestiv al acesteia este de nepermis
întrucât ar putea cauza prejudicii geratului. Aşadar, dacă gerantul nu s-ar fi
implicat în niciun fel în afacerile celuilalt, nicio obligaţie nu s-ar fi născut în
sarcina sa.
c) obligaţia de a se îngriji de afacerile altuia cu diligenţa unui bun
proprietar [art. 1334 alin. (1) noul Cod Civil]. Gestiunea presupune ca gerantul să
se ocupe şi de afacerile conexe celei principale astfel încât să nu-i fie cauzat vreun
prejudiciu geratului, ceea ce îi conferă încă o dată, o situaţie juridică mai grea
decât cea a mandatarului. Cu alte cuvinte, gerantul trebuie să dea dovadă de toate
calităţile unui om prudent şi competent.
d) obligaţia de a da socoteală geratului cu privire la tot ceea ce a făcut în
cursul imixtiunii în afacerile sale (art. 1335 noul Cod Civil), la fel ca în cazul
35
mandatului. Art. 2019 C. civ. prevede obligaţia mandatarului de a da „socoteală
pentru gestiunea sa” şi de a remite mandantului „tot ceea ce a primit în temeiul
împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului”.
De asemenea, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, mandatam! are şi obligaţia de a
le conserva până la predarea lor către mandatar.
e) obligaţia de a remite geratului tot ceea ce a primit acţionând în interesul
său (art. 1335 noul Cod Civil). Dacă în cursul gestiunii gerantul primeşte sume de
bani sau alte bunuri, în temeiul afacerii gestionate, acestea se cuvin geratului.
 Geratul are la rândul său următoarele obligaţii” izvorâte din gestiunea de
afaceri:

a) obligaţia de a plăti gerantului toate cheltuielile necesare şi utile pe care le-a

făcut în cursul gestiunii [art. 1337 alin. (1) noul Cod Civil]. Cheltuielile necesare
reprezintă acele cheltuieli care au servit la conservarea intereselor geratului. Fără
intervenţia gerantului, afacerea geratului s-ar fi putut compromite (de exemplu,
este o intervenţie necesară repararea de urgenţă a conductei de apă sparte de la casa
geratului care poate cauza o inundaţie). Aceste cheltuieli trebuie rambursate
integral de către gerat, indiferent de urmările concrete ale gestiunii necesare.
b) obligaţia de a-l despăgubi pe gerant de prejudiciile pe care, fără culpa sa,
geratul le-a suferit din cauza gestiunii [art. 1337 alin. (1) noul Cod Civil]. Dacă,
de exemplu, gerantul, reparând conducta spartă a vecinului său a cauzat
neintenţionat un prejudiciu propriilor bunuri, acest prejudiciu se cuvine a fi reparat
de chiar gerant. Legiuitorul nu prevede pentru garantarea acestor despăgubiri
existenţa vreunei ipoteci legale. Nu se poate considera nici prin analogie că o
asemenea ipotecă ar exista;
c) obligaţia geratului de a executa actele necesare şi utile care au fost încheiate
de gerant [art. 1337 alin. (2) noul Cod Civil]. Atât gestiunea necesară, cât şi
gestiunea utilă trebuie considerate ratificate automat de îndată ce se constată că au
acest caracter (necesar sau util).

36
B. Raporturile dintre gerat şi terţi. Dacă gestiunea de afaceri a fost ratificată sau
este necesară sau utilă, geratul este îndatorat să execute toate obligaţiile contractate
de gerant, în numele geratului sau în nume propriu, în interesul gestiunii, în măsura
în care nu au fost încă executate, cum ar fi: plata preţului unor materiale comandate
sau achiziţionate de la terţi, plata muncii prestate de către un terţ cu care a
contractat gerantul în vederea executării unei lucrări, reparaţii etc. O asemenea
obligaţie, astfel cum am arătat, rezultă explicit din textul art. 1337 alin. (2) noul
Cod Civil, dar şi din prevederile art. 1336 care se referă la raporturile dintre gerant
şi terţ. în ipoteza în care gerantul acţionează în nume propriu, deşi obligaţiile faţă
de terţi se nasc în sarcina sa, totuşi, terţii au o adevărată acţiune directă în regres
faţă de gerat pentru aceste obligaţii [art. 1336 alin. (1) noul Cod Civil]. în ce
priveşte actele încheiate de către gerant direct în numele geratului, dacă gestiunea
este necesară sau utilă sau a fost ratificată, geratul este în mod direct obligat faţă de
terţi [art. 1336 alin. (2) noul Cod Civil].

Plata nedatorata sau actiunea in repetitiune

  
Definitie. Plata consta in remiterea unei sume de bani sau, dupa caz, in
executarea oricarei alte prestatii care constituie obiectul insusi al obligatiei.
Orice plata presupune existenta unei datorii. Daca aceasta datorie nu exista, plata
trebuie restituita celui care a facut-o, fiind nedatorata. Cel ce plateste fara a datora
are dreptul la restituire.
  Conditiile platii nedatorate. Pentru nasterea obligatiei de restituire, plata
nedatorata trebuiue sa indeplineasca anumite conditii: sa existe o plata, plata sa fie
nedatorata, sa existe o eroare.

  Existenta unei plati in sens obiectiv. Plata facuta trebuie sa constea in

remiterea unei sume de bani, a unui bun individual determinat ori determinat prin
caractere generice. Referitor la prestatii :
37
  Prestatiile de  a da – este evidenta aplicabilitatea notiunii de plata nedatorata
in cazul acestor tip de prestatii
 Prestatiile de a face – de exemplu repararea unui bun, in doctrina anterioara
se sustine ca izvorul obligatiei de restituire este imbogatirea fara justa cauza
dar astazi aceasta optica nu mai este aplicabila. Pentru ca 1341 vorbeste de o
plata care nu este datorata si trimite mai departe la 1469. De exemplu, nu se
poate admite restituirea unui bun ce a fost predat far un temei juridic in
virtutea platii nedatorate. Restituirea uneori est dificiala si deseori este
preferabila analiza prestatiilor de a face nedatorate in contextul imbogatirii
fara justa cauza
 Prestatiile de a nu face – singura situatie in care nu se poate pune problema
resituirii ci doar a repunerii partilor in situatia anterioara.

  Totodata efectuarea platii trebuie, in principiu, sa fie dublata si de elementul

sau intentionala. Solvens, trebuie sa faca plata cu convingerea ferma de a stinge o
datorie. In caz contrar, plata poate fi considerata ca un imprumut sau liberalitate si
nu va fi supus restituirii.

  Datoria a carei stingere s-a urmarit prin plata sa nu existe. Inseamna ca

intre solvens si accipiens sa nu existe raportul juridic de obligatii a carui stingere
se urmareste prin plata efectuata. Din acest punct de vedere, plata nedatorata are
doua caractere: caracterul absolut si caracterul relativ.
Caracterul absolut (inexistenta absoluta) – consta in absenta oricarei obligatii. De
exemplu, datoria este imaginara sau o datorie anterior stinsa dar solvens nu mai
gaseste chitanta. Caracterul relativ – atunci cand ceea ce s-a platit nu forma
obiectul obligatiei dintre solvens si accipiens. De exemplu executorul testamentar
achita unui legatar o alta datorie decat cea reala a succesiunii fata de acesta.
Actiunea in repetitiune este admisibila indiferent de caracterul platii nedatorate.
Executarea unei obligatii naturale nu intra in aceasta categorie.

38
  Plata sa fie facuta din eroare. Identificarea acestei conditii se instituie in
art 1341 (2) prezumtia relativa ca o plata facuta se prezuma ca este facuta cu
intentia de a stinge o datorie proprie. Importanta prezumtei rezulta din faptul ca nu
poate fi prezumata intentia libera, ci doar intentia de sitngere a unei datorii. Astfel
orice plata nedatorata ar putea fi considerata o liberalitate ceea ce nu este
admisibil. Eroarea, trebuie indeplineasca anumite conditii si anume ca
numai solvens trebuie sa fie in eroare. Eroarea lui accipiens este irelevanta. De
asemenea, eroare sa fi avut un caracter determinant.

  Efectele platii nedatorate. Plata nedatorata are ca efect nasterea unui raport

de obligatii intre accipiens si solvens. In temeiul acestui raport
juridic, accipiens este obligat sa restituie ceea ce a primit fara a-I fi datorat.
  Situatii juridice cand accipiens a primit o plata nedatorata insa nu e
obligat la restituire. In situatia in care accipiens a primit o plata cu buna-credinta
si a lasat sa se implineasca termenul de prescriptie. De asemenea cand accipiens a
primit plata cu buna credinta si ca urmarea a acestei plati a distrus titlul creantei
sale.

Imbogatirea fara justa cauza

 
Imbogatirea fara justa cauza este definita ca fiind :faptul juridic licit prin
care are loc marirea patrimoniului unei persoane prin micsorarea corelativa a
patrimoniului altei persoane, fara ca pentru acest efect sa existe o cauza justa sau
un temei juridic. Creditorul se numeste insaracit iar debitorul imbogatit.
 
Conditiile imbogatirii fara justa cauza.
 
a)      Sa existe o imbogatire a paratului – imbogatirea poate consta in marirea
patrimoniului prin dobandirea unui bun sau a unei creante.
39
b)     Sa existe o insaracire a reclamantului – insaracirea poate rezulta dintr-o
pierdere economica, cum ar fi : iesirea unei valori din patrimoniu, efectuarea unor
cheltuieli in favoarea imbogatitului.
c)      Intre imbogatirea paratului si insaracirea reclamantului sa fie o legatura
sau corelatie directa.
 

 
Raspunderea delictuala.
 

Noul Cod civil reglementează trei ipoteze de răspundere civilă

delictuală: răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie,
răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia şi răspunderea pentru
prejudiciul cauzat de animale, de lucruri şi de ruina edificiului.
  a) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie (art. 1357-1371).
Art. 1357 noul Cod Civil, coroborat cu art. 1349 alin. (1) şi (2) consacră regula de
principiu potrivit căreia obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat altuia printr-o
faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, se naşte direct şi nemijlocit în sarcina autorului
acelei fapte. De regulă, fiecare om răspunde numai pentru faptele sale proprii.
Nicio răspundere pentru altul sau pentru altceva nu-i poate reveni decât dacă legea
o prevede anume. Este un principiu cunoscut, logic şi tradiţional în dreptul nostru
civil.

b) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia. Principiul

răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin faptă proprie se poate dovedi, uneori,
insuficient, în măsura în care autorul său este o persoană care nu răspunde delictual
sau are o solvabilitate discutabilă. In asemenea ipoteze, victima riscă să nu obţină
40
reparaţia la care de altfel ar avea dreptul. De aceea, în scopul protejării victimei,
Codul civil a instituit, alături de răspunderea pentru fapta proprie, în unele cazuri,
şi o răspundere autonomă în sarcina unei alte persoane, decât autorul faptei
prejudiciabile.

Consacrarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia se

explică prin existenţa unor relaţii speciale între autorul faptei prejudiciabile şi
persoana chemată de lege să răspundă pentru repararea acelui prejudiciu; aceste
relaţii speciale există atunci când autorul faptei prejudiciabile se află în sfera de
autoritate a persoanei răspunzătoare.

Răspunderea pentru fapta altuia apare ca fiind o modalitate suplimentară de

ocrotire a intereselor victimei; uneori ea se adaugă sau se poate adăuga la
răspunderea pentru fapta proprie şi se angajează numai în raporturile dintre
persoana răspunzătoare şi victima prejudiciului. Aşa se explică existenţa în
anumite condiţii a dreptului de regres al persoanei răspunzătoare împotriva
autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Codul civil român reglementează două cazuri de răspundere pentru prejudiciul

cauzat prin fapta altuia:

– răspunderea persoanelor care au obligaţia de supraveghere a unui minor sau a

unui interzis judecătoresc pentru prejudiciul cauzat unui terţ prin fapta ilicită
săvârşită de cel aflat sub acea supraveghere (art. 1372 noul Cod Civil);

– răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat prin faptele ilicite delictuale

ale prepusului său (art. 1373 noul Cod Civil).

c) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri sau prin

ruina edificiului. Viaţa socială a dovedit că o persoană poate să sufere un

41
prejudiciu ce i-a fost cauzat, fără fapta omului, de un lucru, animal sau de ruina
unui edificiu. Dacă am aplica normele obişnuite ale răspunderii civile, în asemenea
cazuri, neputându-se dovedi că la originea prejudiciului este fapta unei persoane,
victima s-ar găsi în situaţia inechitabilă de a suporta ea povara acelui prejudiciu.
Aşa se explică faptul că, în scopul apărării intereselor celor prejudiciaţi, legea
civilă a instituit răspunderea pentru animale, lucruri şi ruina edificiului. Este vorba
de o răspundere directă a celui care are paza juridică a animalului, lucrului sau
este, după caz, proprietarul edificiului care a cauzat prejudiciul.

Codul civil român actual reglementează această răspunderea după cum urmează:

– răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele care se află în paza juridică

a omului (art. 1375 coroborat cu art. 1377);

– răspunderea păzitorului juridic pentru prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza
lui (art. 1376 coroborat cu art. 1377);

– răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciul cauzat de ruina acelui

edificiu (art. 1378).

Executarea directa (in natura) a obligatiilor

 
Executarea obligaţiilor se poate realiza prin două moduri principale:
executarea voluntară sau plata (care este o executare directă sau în natură
voluntară) şi executarea silită (sau „plata silită” care poate fi o executare directă în
natură sau indirectă, adică prin echivalent).

Executarea directă sau în natură a obligaţiilor are loc, de cele mai multe ori,
de bunăvoie, adică prin plată. Totuşi, în cazul în care debitorul a refuzat executarea
de bunăvoie, creditorul poate să ceară şi să obţină executarea în natură prin

42
intermediul forţei de constrângere publice. Aşadar, executarea directă sau în natură
a obligaţiilor poate avea loc prin plată, făcută de bunăvoie de către debitor, sau prin
executarea silită a prestaţiei, împotriva voinţei debitorului, prin constrângere.

Executarea indirectă a obligaţiilor intervine atunci când, din anumite motive,

executarea directă sau în natură nu mai este posibilă sau nu mai prezintă interes
pentru creditor. Menţionăm că nu este vorba de o imposibilitate fortuită de
executare (caz în care obligaţia se stinge ca urmare a producerii evenimentului
fortuit). De aceea, în acest caz, creditorul poate pretinde de la debitor plata de
despăgubiri sau daune-interese, în scopul reparării prejudiciului pe care l-a suferit,
ca urmare a neexecutării culpabile sau executării necorespunzătoare a obligaţiei.

Principiul executării în natură a obligaţiilor.

Prin realizarea drepturilor de creanţă, precum şi a celorlalte drepturi

subiective, subiecţii raportului juridic urmăresc satisfacerea unor interese.
Atingerea acestui scop poate avea loc, în mod firesc, numai atunci când debitorul
execută prestaţia pe care o datorează în natura ei specifică. Mai mult, sunt cazuri în
care executarea unei alte prestaţii de către debitor, prin înlocuirea celei iniţiale, nu
prezintă interes pentru creditor.
De asemenea, chiar o despăgubire bănească, acordată pentru a înlocui
executarea în natură a unei obligaţii, prin ea însăşi, nu poate asigura în mod direct
şi nemijlocit satisfacerea diverselor interese din cele mai variate ale participanţilor
la circuitul civil.
Toate aceste motive, precum şi altele, au făcut ca executarea în natură a
obligaţiilor să constituie un principiu fundamental al dreptului civil continental”.
43
 Executarea în natură a obligaţiilor înseamnă executarea întocmai a prestaţiei
însăşi, la care este îndatorat debitorul, prestaţie ce nu poate fi înlocuită cu o altă
prestaţie sau cu despăgubiri băneşti, fară acordul creditorului. Acest principiu este
în manieră directă consacrat de art. 1516 alin. (1) C. civ., conform căruia
„Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”.

Principul cunoaşte trei coordonate pozitive. Executarea obligaţiilor

debitorului pentru a corespunde exigenţelor principiului citat, trebuie să satisfacă
trei criterii şi reguli, în acelaşi timp:

a) obligaţiile trebuie să fie executate în întregime, astfel cum rezultă acestea din
actul sau faptul juridic care le-a dat naştere (expresia cantitativă a principiului);

b) obligaţiile trebuie executate exact cum acestea rezultă din actul sau faptul
juridic ce constituie izvorul lor (expresia calitativă a principiului) şi

c) obligaţiile trebuie executate în termenul care rezultă din actul sau faptul juridic
ce a dat naştere obligaţiei (expresia temporală a principiului). Acest principiu îşi
extinde expresia şi asupra altor instituţii.

Prioritatea executării în natură este vizibilă şi în situaţia unui potenţial

concurs între executarea silită în natură şi executarea prin echivalent care este
soluţionat de Codul civil în sensul priorităţii executării silite în natură, cu condiţia
ca aceasta să prezinte interes pentru creditor. Astfel, din prevederile art. 1516 alin.
(2) C. civ., rezultă că creditorul are dreptul să treacă la executarea silită a obligaţiei
sau să utilizeze alte remedii pentru neexecutare.

Oricât de oneroasă ar fi executarea în natură pentru debitor, creditorul are

dreptul la aceasta. Pe de altă parte, art. 1527 C. civ., prevede expres: „Creditorul

44
poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură,
cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă”.

In concluzie, principiul executării în natură a obligaţiilor stabileşte o ierarhie

în cadrul modalităţilor de stingere a obligaţiilor. Are prioritate executarea exactă şi
voluntară în natură (adică plata) iar, mai departe, creditorul (şi numai creditorul, nu
şi debitorul) are un drept de opţiune între a cere executarea silită în natură (plata
silită) sau executarea silită prin echivalent (o altă formă de plată silită) sau a utiliza
o altă modalitate legală pusă la dispoziţie ca mijloc de satisfacere a creanţei sale
(poate utiliza în materie contractuală, de exemplu, de dreptul de a solicita
rezoluţiunea, rezilierea sau reducerea prestaţiilor).

  Executarea silita a obligatiilor. 

De cele mai multe ori, executarea în natură a prestaţiilor pe care şi le
datorează părţile contractante este voluntară, prin plată. Sunt,însă, situaţii când
debitorul refuză să execute prestaţia datorată celeilalte părţi. în astfel de cazuri,
creditorul, urmărind realizarea dreptului său de creanţă, poate să recurgă la anumite
mijloace juridice prevăzute de lege în scopul satisfacerii creanţei sale. Este vorba
de remediile neexecutării obligaţiilor, prevăzute de art. 1516-1557 noul Cod Civil,
care constituie Capitolul II („Executarea silită a obligaţiilor”) din Titlul V
(„Executarea obligaţiilor”) . Potrivit art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil, creditorul,
în caz de neexecutare, are un drept de opţiune între mai multe remedii. între
remediile de care creditorul poate beneficia într-o atare situaţie, se regăseşte şi
executarea silită în natură a obligaţiilor [art. 1516 alin. (2) pct. 1 noul Cod Civil].
Astfel, creditorul are dreptul „să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a
obligaţiei”. Executarea silită în natură a obligaţiilor este dezvoltată schematic în
secţiunea a 3-a (art. 1527-1529 noul Cod Civil) şi cuprinde mai multe mijloace
care duc la executarea silită în natură a obligaţiei. Aceste mijloace juridice sunt:
executarea silită în natură a obligaţiilor de a da; executarea silită a obligaţiilor de a

45
face; autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natură a
obligaţiilor; înlăturarea a ceea ce s-a făcut cu nerespectarea obligaţiei de a nu face.
  Conditiile executarii silite. Conform art. 1527 alin. (1) noul Cod Civil,
„Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia
în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă”.
Imposibilitatea este una dintre piedicile executării în natură. Alături de aceasta
regăsim şi alte cauze care împiedică executarea în natură. De aceea, reţinem
urătoarele condiţii:

a)      din prevederile art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil, se desprinde cu claritate
ideea că. utilizarea remediilor pentru neexecutare nu se poate realiza decât cu
condiţia punerii prealabile în întârziere a debitorului. Exact aceeaşi condiţie trebuie
îndeplinită şi în cazul executării silite în natură. Punerea sa în întârziere se poate
realiza la cererea creditorului, prin orice act care să asigure comunicarea către
debitor a somaţiei la executare a acestuia – act neformal, prin executorul
judecătoresc sau chiar prin intermediul cererii de chemare în judecată [art. 1522
alin. (1) şi (2) noul Cod Civil] şi trebuie să cuprindă şi acordarea unui termen
suplimentar de executare [art. 1522 alin. (3) noul Cod Civil]. Punerea în întârziere
se poate realiza şi de drept, în ipoteza anumitor obligaţii (art. 1523 noul Cod Civil);

b)      executarea silită în natură trebuie să fie posibilă. Ea nu este posibilă atunci
când: i. ne aflăm în cazul unei imposibilităţi fortuite de executare, temporară sau
definitivă şi care duc la amânarea exigibilităţii obligaţiei sau chiar la stingerea
acesteia; ii. atunci când imposibilitatea se datorează culpei debitorului. Dacă, de
exemplu, din culpa acestuia bunul care trebuia predat creditorului a pierit. In
această ultimă ipoteză, debitorul va fi ţinut la plata de daune-interese (art. 1530 .yi
urm. noul Cod Civil); iii. atunci când imposibilitatea de executare in natură se
datorează naturii obligaţiei – de exemplu, obligaţiile de a face nu pot fi, în
principiu, executate în natură. Acelaşi lucru se poate spune şi de obligaţiile de a nu

46
face, al căror obiect constă într-o abţinere, aşadar nu se pune problema executării
în natură a acestora;

c)      în sfârşit, pentru ca remediul executării în natură să poată fi utilizat mai este
necesar [acelaşi art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil] şi ca debitorul să nu aibă altă
cauză justificată de a refuza executarea propriilor prestaţii. Astfel, de exemplu,
acestuia nu i se poate pretinde executarea dacă creditorul însuşi nu şi-a executat
propriile obligaţii sau nu a făcut o ofertă conformă de executare – ipoteza excepţiei
de neexecutare

 Executarea silita in natura a obligatiilor care au ca obiect prestatii de a da.

a)      obligaţiile contractuale care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani sunt
întotdeauna posibil de executat în natură. Astfel, dacă debitorul refuză executarea
voluntară, în temeiul dreptului de gaj general, creditorul va putea recurge la
poprirea sumelor pe care debitorul este îndreptăţit să le primească de Ia proprii săi
debitori, de asemenea, poate cere vânzarea bunurilor debitorului şi realizarea
creanţei sale din sumele astfel obţinute în condiţiile Codului de procedură civilă;

b)      atunci când obligaţia are ca obiect prestaţia de a da un bun individual

determinat, debitorul este ţinut, pe de o parte, să transfere dreptul de proprietate
sau un alt drept real şi, pe de altă parte, să predea bunul în materialitatea lui la
creditor. Potrivit reglementărilor dreptului civil, transferul dreptului de proprietate
asupra unui bun individual determinat are loc în momentul încheierii contractului
sau în acela al înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate sau a unui alt
drept real. Aşadar, această îndatorire a debitorului se execută întotdeauna în natură.

c)      în sfârşit, în ipoteza în care obligaţia are ca obiect prestaţia de a da bunuri de

gen, transferul dreptului de proprietate operează numai în momentul
individualizării lor care, de regulă, are loc cu prilejul predării. Dacă debitorul
refuză să individualizeze bunurile prin numărare, cântărire sau măsurare, creditorul
47
poate cere executarea silită în natură a obligaţiei, cu ajutorul forţei de constrângere
a statului;

d)     în ipoteza predării de către debitor a unor bunuri neconforme (care prezintă
defecte aparente sau ascunse sesizate în condiţiile prevăzute la reglementarea
garanţiei

e)      de vicii ascunse respectiv predării conforme) creditorul, în cadrul aceluiaşi

drept la executarea în natură, are dreptul şi la repararea, înlocuirea bunului, precum
şi la orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă.

 
Executarea silita in natura a obligatiilor care au ca obiect prestatii de a
face. în principiu, executarea silită a obligaţiei de a face nu se poate realiza în
natură. Este o regulă universal acceptată în dreptul modem şi o regăsim în mai
toate codurile europene. Explicaţia este simplă: o eventuală constrângere a
debitorului la efectuarea unei anumite prestaţii, poate să reprezinte o constrângere
fizică a sa în executarea prestaţiei, ceea ce este de neconceput. Cu atât mai mult,
executarea silită în natură nu este posibilă cu privire la o obligaţie de a face intuitu
personae (de exemplu, nu poate fi executată silit obligaţia unui pictor de a picta un
tablou). Cu toate acestea, anumite mijloace indirecte de constrângere a debitorului
să îşi execute propriile prestaţii sunt cunoscute şi reglementate. Constrângerea se
poate realiza numai pe căi indirecte.
Un asemenea exemplu este dat de posibilitatea de acordare a amenzilor
cominatorii în condiţiile reglementate de art. 580 C. pr. civ., prin intermediul
cărora debitorul este constrâns la executare prin utilizarea presiunii băneşti şi
obligarea acestuia la plata unor sume de bani până la executarea în natură a
obligaţiei sale de a face. Amenzile cominatorii reprezintă sume de bani pe care
debitorul este obligat prin hotărâre judecătorească să le plătească statului pentru

48
fiecare zi de întârziere, până la executarea obligaţiei de a face care nu poate fi
îndeplinită prin altă persoană decât debitorul.
O altă cale de realizare a executării obligaţiei de a face, tradiţional
reglementată cu ocazia executării sale silite, deşi reprezintă, în realitate, o
executare prin echivalent, o constituie autorizarea creditorului de a lua măsurile
necesare de executare în natură a unor obligaţii pe cheltuiala debitorului. Conform
art. 1528 alin. (1) noul Cod Civil, în cazul neexecutării unei obligaţii de a face,
creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi, ori să facă să fie
executată obligaţia

Executarea silita a obligatiilor de a nu face. Referitor la obligaţiile care au

ca obiect prestaţia de a nu face, urmând modelul anterior existent în vechiul Cod
civil, art. 1529 noul Cod Civil, prevede că „în cazul neexecutării obligaţiei de a nu
face, creditorul poate cere instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea ce
debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în limita
stabilită prin hotărâre judecătorească.” în concluzie, spre deosebire de autorizarea
creditorului să execute el însuşi obligaţia de a face sau să facă să fie executată
această obligaţie de către un terţ (art. 1528 noul Cod Civil), în situaţia obligaţiilor
de a nu face, înlăturarea rezultatului neexecutării acestei obligaţii nu se poate face
decât cu autorizarea instanţei de judecată şi numai în măsura în care această
hotărâre indică desfiinţarea (de exemplu, desfiinţarea unei construcţii edificată cu
încălcarea obligaţiei de a nu construi la o distanţă mai mică de X m asumată faţă de
vecin sau rezultată din reglementările urbanistice, nu poate fi dispusă decât de
instanţa de judecată).
  Executarea indirecta prin echivalent. Executarea silită prin
echivalent este aplicabilă oricărei prestaţii pentru care nu se pot aplica regulile
executării silite în natură sau cu privire la care creditorul a optat pentru executarea
prin echivalent, în condiţiile art. 1516 noul Cod Civil, privind dreptul său de
opţiune între remedii. Executarea prin echivalent sau daunele-interese este

49
reglementată de art. 1530-1548 noul Cod Civil, şi a fost analizată cu ocazia
prezentării răspunderii contractuale. Singura diferenţă de aspect este dată de faptul
că executarea prin echivalent este pe deplin aplicabilă oricărei obligaţii, de natură
contractuală sau extracontractuală. Restul observaţiilor făcute cu ocazia analizei
răspunderii contractuale pentru daunele-interese sunt mutatis mutandis aplicabile şi
în sfera modalităţilor de stingere a obligaţiilor.
  Evaluarea daunelor-interese. Stabilirea întinderii daunelor-interese poate fi
făcută de instanţa de judecată (evaluarea judiciară), direct prin lege (evaluarea
legală) sau prin acordul de voinţă al părţilor (evaluarea convenţională).

Evaluarea judiciara. Evaluarea judiciară a daunelor interese se face prin

hotărâre judecătorească. Stabilirea întinderii daunelor-interese de către instanţele
de judecată are loc cu respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului în
scopul repunerii creditorului în situaţia în care s-ar afla dacă debitorul ar fi executat
întocmai prestaţiile la care s-a îndatorat [art. 1531 alin. (1) Noul Cod Civil]. Cu
alte cuvinte, sumele de bani pe care debitorul va fi obligat să le plătească
creditorului, cu titlu de despăgubiri, trebuie să corespundă întinderii prejudiciului
cauzat. în esenţă, evaluarea judiciară presupune cântărirea de către judecător a
tuturor condiţiilor de angajare a răspunderii contractuale în special cu privire la
prejudiciu (pentru că regulile aplicabile acestei condiţii şi descrise mai sus servesc
la o evaluare judiciară, celelalte condiţii sunt doar precondiţii ale evaluării
judiciare). Cu toate acestea, rolul judecătorului este semnificativ în special în
ipotezele în care prejudiciile al căror cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine şi
care, confonn art. 1532 alin. (3) noul Cod Civil se detennină de instanţa de
judecată, precum şi în cazul prejudiciilor nepatrimoniale ar căror cuantum este prin
definiţie incert şi trebuie stabilit de judecător.

  Evaluarea legala. Evaluarea legală a daunelor-interese se circumscrie sferei

obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani (situaţia care
constituie modelul evaluării legale, reglementată în art. 1535 noul Cod Civil), la
50
care legiuitorul adaugă şi cazul obligaţiilor de a face care pot fi evaluate în bani
(situaţie complementară – reglementată în art. 1536 noul Cod Civil). în ceea ce
priveşte reglementarea evaluării legale, ea este combinată inevitabil şi cu evaluarea
convenţională a daunelor-interese moratorii (pentru că în această privinţă,
legiuitorul stabileşte limite şi reguli specifice). în ceea ce priveşte evaluarea legală,
vom atinge cu această ocazie şi chestiunea evaluării convenţionale.

  Evaluarea conventionala a daunelor interese. Stabilirea întinderii

despăgubirilor poate avea loc şi prin acordul de voinţă al creditorului şi debitorului,
intervenit înainte de producerea prejudiciului. Această înţelegere se numeşte clauză
penală şi este reglementată în art. 1538-1543 noul Cod Civil Alături de clauza
penală, tot cu titlu de evaluare convenţională a daunelor-interese, legiuitorul
reglementează şi arvuna.
 

Actiunea oblica
 

Notiune. 
Acţiunea oblică este mijlocul juridic prin care creditorul exercită drepturile
şi acţiunile debitorului, atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite în
prejudiciul creditorului [art. 1560 alin. (1) Noul Cod Civil]. Ea este reglementată în
cuprinsul art. 1560-1561 noul Cod Civil. Spre exemplu, dacă debitorul a suferit un
prejudiciu cauzat de o altă persoană printr-o faptă ilicită şi nu cere repararea lui,
creditorul va putea să acţioneze pe cel responsabil, în locul victimei, pe cale oblică.
  Nu toate acţiunile şi drepturile patrimoniale pot fi exercitate pe cale oblică.
Mai exact:

– creditorii nu au posibilitatea să se substituie debitorului pentru a încheia acte de

administrare a patrimoniului acestuia (precum închirierea unui bun, arendarea unui
51
fond, punerea unui teren în cultură) sau acte de dispoziţie juridică (precum
vânzarea-cumpărarea, schimbul, publicarea unei lucrări literare). Pentru a înţelege
raţiunea acestei limitări, se impune a se face o distincţie între drepturi şi simple
facultăţi sau posibilităţi. Pe cale oblică, pot fi exercitate numai drepturile existente
efectiv în patrimoniul debitorului. Simplele posibilităţi de a încheia acte juridice,
prin care se dobândesc sau se modifică drepturi patrimoniale ori se asumă noi
datorii, fac parte din conţinutul capacităţii juridice a persoanelor fizice şi juridice.
A-l lipsi pe debitor de aceste posibilităţi sau facultăţi echivalează cu a-l transforma
într-o persoană incapabilă, ceea ce nu este îngăduit.

– creditorii nu pot exercita drepturile şi acţiunile care sunt strâns legate de persoana
debitorului [art. 1560 alin. (2) noul Cod Civil]. Este cazul acelor drepturi şi acţiuni
a căror valorificare implică o apreciere personală de ordin moral sau familial din
partea acestuia, cum ar fi: acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine;
acţiunea în desfiinţarea sau micşorarea pensiei de întreţinere datorate de către
debitor unei persoane. Are un caracter strict personal şi, deci, nu poate fi exercitat
pe cale oblică nici dreptul debitorului de a solicita repararea patrimonială (prin
compensaţii băneşti) a prejudiciilor morale înregistrate ca urmare a săvârşirii unei
fapte ilicite a cărei victimă este.

– creditorii nu pot exercita drepturile patrimoniale insesizabile, precum: dreptul de

uz, dreptul de abitaţie, dreptul de a primi o bursă de studiu, dreptul la diurnă,
dreptul la alocaţiile de stat.

 Conditiile actiunii oblice.

a)      creanţa creditorului trebuie să fie certă şi exigibilă [art. 1560 alin. (1) noul
Cod Civil]. Creanţa este certă atunci când are o existenţă sigură şi necontestată; ea
este exigibilă în cazul în care creditorul poate să ceară plata ei de la debitor.

52
b)      debitorul să fie inactiv, adică să neglijeze sau să refuze exerciţiul dreptului
său [art. 1560 alin. (1) noul Cod Civil]. Inactivitatea se poate datora relei-credinţe,
neglijenţei sau chiar unei imposibilităţi obiective a debitorului de exercitare a
dreptului sau a acţiunii. Dacă debitorul îşi schimbă atitudinea, devenind activ,
continuarea exercitării acţiunii oblice nu mai este posibilă. In această situaţie,
creditorului îi rămâne doar posibilitatea de a interveni în proces, în scopul apărării
intereselor sale;

c)      creditorul să facă dovada unui interes serios şi legitim. Există un atare interes
atunci când prin inactivitatea sa debitorul se află în situaţia de a-l prejudicia pe
creditor [art. 1560 alin. (1) noul Cod Civil].

  Momentul în care trebuie îndeplinite condiţiile acţiunii oblice. Se impune o

distincţie, după cum exercitarea de către creditor a drepturilor debitorului se
realizează pe cale judiciară (printr-o acţiune injustiţie) sau pe cale extrajudiciară. în
primul caz, condiţiile acţiunii oblice trebuie îndeplinite la momentul pronunţării
hotărârii judecătoreşti. Ne aflăm în prezenţa unor condiţii de admisibilitate a
acţiunii. în cel de-a doilea caz, ele trebuie întrunite la data exercitării drepturilor
debitorului, de regulă, la data formulării cererii de către creditor (cum ar fi cererea
pentru intabularea unui drept al debitorului în cartea funciară). în acest ultim caz
suntem în faţa unor condiţii de exercitare a acţiunii oblice.

  Efectele actiunii oblice. Efectele faţă de terţul pârât acţionat în judecată.

Creditorul, pe cale oblică, exercită în locul debitorului drepturile pe care el le
are împotriva terţului. Pentru acest motiv, terţul acţionat în judecată va putea opune
toate excepţiile şi mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut invoca şi împotriva
debitorului [art. 1560 alin. (3) noul Cod Civil]. Este indiferent dacă excepţiile sunt
anterioare sau ulterioare introducerii acţiunii. Exercitarea acţiunii oblice nu
indisponibilizează drepturile patrimoniale ale debitorului. Astfel, el poate dispune
de aceste drepturi, iar actele încheiate cu privire la ele sunt opozabile creditorului,
53
atunci când nu au un caracter fraudulos, chiar dacă ele au fost perfectate înainte sau
după introducerea acţiunii. De pildă, terţul poate invoca compensaţia datoriei sale
cu o creanţă pe care o are împotriva debitorului, chiar dacă dreptul de creanţă s-a
născut după introducerea acţiunii oblice. De asemenea, terţul poate opune
tranzacţia încheiată cu debitorul după această dată.

Efectele faţă de debitorul pasiv. Interesează în acest context dacă hotărârea

judecătorească pronunţată ca urmare a exercitării acţiunii oblice îi este sau nu
opozabilă debitorului pasiv. Răspunsul este diferit, după cum debitorul a fost sau
nu introdus în proces. Dacă debitorul a fost introdus în proces, el fiind parte, fară
îndoială că efectele hotărârii se vor răsfrânge şi asupra lui. în cazul în care nu a fost
introdus în cauză, efectele hotărârii nu se produc şi faţă de debitor, el fiind un
simplu terţ.
Efectele faţă de creditorii debitorului. Potrivit unei opinii consacrate,
acţiunea oblică este individuală prin exerciţiul său şi colectivă prin efectele sale.
Astfel, dacă acţiunea oblică este exercitată cu succes, se va evita micşorarea
patrimoniului debitorului. Situaţia creată profită tuturor creditorilor în temeiul
dreptului lor de gaj. în acest sens trebuie înţeles şi art. 1561 noul Cod Civil, potrivit
căruia: „Hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor
creditorilor, fără nicio preferinţă în favoarea creditorului care a exercitat acţiunea”.
 

Actiunea revocatorie
 
Notiune. 
Acţiunea pauliană este acea acţiune prin care creditorul solicită să fie
declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de către debitor în frauda
intereselor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare
de insolvabilitate (art. 1562 Noul Cod Civil). Rezultă că acţiunea pauliană este un
instrument juridic prevăzut de lege pentru protecţia intereselor creditorilor
54
împotriva fraudei debitorului. Ea este reglementată de art. 1562-1565 noul Cod
Civil.Acţiunea pauliană se deosebeşte esenţial de acţiunea oblică. Acţiunea oblică
se exercită în numele debitorului, în timp ce acţiunea pauliană este exercitată de
către creditor în numele său propriu. în timp ce acţiunea oblică sancţionează
inacţiunea (pasivitatea) debitorului, acţiunea pauliană se declanşează ca urmare a
acţiunilor frauduloase ale acestuia. Dacă acţiunea oblică profită tuturor creditorilor,
acţiunea pauliană foloseşte numai creditorului care a promovat-o.
 
Regula.

Acţiunea pauliană presupune cu necesitate existenţa fraudei. Frauda se poate

manifesta numai prin acte de voinţă, de unde concluzia că acţiunea pauliană poate
fi exercitată numai împotriva actelor juridice pe care le încheie debitorul. Aşadar,
domeniul de aplicare a acţiunii pauliene se circumscrie doar sferei actelor juridice,
cu excluderea faptelor juridice propriu-zise.

Nu pot fi revocate pe cale pauliană următoarele acte:

a) actele care privesc drepturile nepatrimoniale ale debitorului. Ele nu pot fi

atacate şi declarate inopozabile pe cale pauliană, deoarece încheierea lor implică o
apreciere de ordin personal şi moral din partea debitorului. Sunt astfel de acte:
actul căsătoriei, actul de recunoaştere a paternităţii unui copil din afara căsătoriei,
actul adopţiei etc.;
b) actele juridice referitoare la drepturile patrimoniale exclusive ale
debitorului. Este vorba de actele juridice ce privesc drepturi patrimoniale a căror
exercitare implică o apreciere personală din partea debitorului. Este cazul, de pildă:
al renunţării debitorului la repararea pe cale patrimonială a unui prejudiciu moral,

55
al refuzului de a cere revocarea judiciară a unei donaţii pentru ingratitudinea
donatarului etc.;
c) actele juridice privitoare la drepturile şi bunurile insesizabile ale debitorului.
Se află în afara domeniului de aplicare a acţiunii pauliene şi actele juridice
încheiate de către debitor, referitoare la bunurile sau drepturile sale insesizabile,
precum: renunţarea la o bursă de studiu, renunţarea la dreptul de a cere majorarea
pensiei de întreţinere datorate de un terţ debitorului în baza obligaţiei legale de
întreţinere, renunţarea la dreptul la diurnă, renunţarea la dreptul de a primi alocaţii
de stat etc.
 Conditiile actiunii pauliene.

a)      creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă

b)      creanţa creditorului trebuie să fie, de regulă, anterioară încheierii de către
debitor a actului a cărui inopozabilitate se solicită. Existenţa acestei cerinţe este
uşor de explicat: doar creditorii anteriori pot fi prejudiciaţi prin actele frauduloase
ulterioare ale debitorului. Totuşi, creditorul posterior va putea introduce acţiunea
pauliană în două situaţii: atunci când creanţa sa există în principiu la data încheierii
actului fraudulos, cum ar fi înstrăinările făcute de autorul unui accident înainte de a
fi obligat prin hotărâre judecătorească să plătească despăgubiri victimei; dacă la
momentul perfectării actului fraudulos exista perspectiva certă de a intra într-un
raport juridic cu debitorul.
c)      admisibilitatea acţiunii pauliene nu depinde de existenţa unui titlu
executoriu. Legat de condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească dreptul de
creanţă al creditorului, se pune întrebarea dacă el trebuie sau nu să fie încorporat
într-un titlu executoriu. în perimetrul vechiului Cod civil, s-a susţinut că acţiunea
pauliană nu este o măsură de executare silită, astfel că pentru exercitarea ei nu este
necesar să se facă dovada unui titlu executoriu de către creditor
 

Cesiunea de creanta
56
 
Definitie. 
Cesiunea de creanţă este legal definită de art. 1566 alin. (1) C. civ., conform
căruia ,, cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite
cesionarului o creanţă împotriva unui terţ. ”
Nuanţând definiţia de mai sus, reţinem că cesiunea de creanţă este un
contract care implică, din punct de vedere subiectiv, următorii subiecţi de drept:
creditorul care transmite creanţa şi care se numeşte cedent; dobânditorul creanţei
care se numeşte cesionar, „terţul” asupra căruia există creanţa, adică debitorul care
este îndatorat să execute prestaţia şi care se numeşte debitor cedat. Părţile
contractului de cesiune a creanţei sunt cedentul şi cesionarul. Din perspectiva
principiilor forţei obligatorii şi relativităţii efectelor contractului, debitorul cedat
este terţ faţă de contractul de cesiune. Definiţia de mai sus este condiţionată de
domeniul de aplicare al acestei operaţiuni.
 Domeniu de aplicare. 

Domeniul de aplicare al cesiunii de creanţă este dat de obiectul acesteia –

tipul creanţei ce face obiectul operaţiunii juridice. Astfel, poate face obiectul unei
cesiuni, în principiu, orice fel de creanţă, indiferent care este obiectul său. Pot fi
cesionate creanţele pecuniare (având ca obiect o sumă de bani) sau de altă natură
(de a face sau a nu face), născute din orice contract, dintr-o promisiune de contract
(adică tot dintr-un contract), născute dintr-un delict sau dintr-o faptă licită
generatoare de obligaţii, dintr-un act juridic unilateral, creanţele afectate de
modalităţi, chiar şi creanţele viitoare (v. art. 1572 noul Cod Civil) şi chiar şi cele
eventuale. Practica atestă însă că, de cele mai multe ori, se cesionează creanţele
cărora le corespunde datoria de a plăti o sumă de bani, afectate de un termen
suspensiv sau creanţele rezultate dintr-o promisiune bilaterală de înstrăinare (unde
poate fi vorba chiar de o cesiune a contractului şi nu doar de o cesiune de creanţă,
după caz).

57
 Creante ce nu pot fi cesionate:

a) în primul rând. nu pot face obiectul cesiunii creanţele care sunt declarate
netransmisibile prin lege – art. 1569 alin. (1) noul Cod Civil Este necesar să
includem în această categorie şi o mare parte a creanţelor care au un
caracter intuitu personae (în privinţa laturii lor active – a creditorului) şi care, din
acest motiv nu pot fi transmise (de aceea, nu poate face obiectul transmisiunii
întreţinerea – astfel cum rezultă din prevederile art. 2258 noul Cod Civil);
b) în al doilea rând, nu pot face obiectul cesiunii creanţele având ca obiect altă
prestaţie decât plata unei sume de bani (adică obligaţiile de a da altceva decât o
sumă de bani, de a face sau de a nu face), dacă prin efectul transmisiunii, obligaţia
va fi „în mod substanţial mai oneroasă ” [art. 1569 alin. (2) şi 1571 alin. (2) noul
Cod Civil]. Per a contrario, în ce priveşte creanţele privind sume de bani, principiul
liberei circulaţii se reinstaurează, astfel încât, oricât de oneroasă ar deveni creanţa
ca urmare a transmisiunii şi oricât de speculativă ar fi întreaga operaţiune pentru
cedent şi cesionar, ea este liber transmisibilă;

c) în al treilea rând, prin excepţie, părţile raportului obligaţional iniţial, pot stabili
caracterul inalienabil al creanţei lor, cu condiţia existenţei unui interes legitim. Cu
toate că inalienabilitatea convenţională a creanţei poate împiedica transmisiunea,
există situaţii de excepţie când prohibiţia convenţională de înstrăinare nu îşi poate,
totuşi, produce efectele, conform art. 1570 alin. (1) lit. a)-c) noul Cod Civil, atunci
când:

i.            debitorul a consimţit la cesiune (este vorba de un consimţământ dat

ulterior convenţiei prin care s-a stipulat inalienabilitatea şi prin care debitorul
practic renunţă la beneficiul inalienabilităţii creanţei);

i.            inalienabilitatea creanţei nu a fost expres stipulată în înscrisul constatator

al creanţei, iar cesionarul nu a cunoscut şi nu trebuia să cunoască incesibilitatea
58
creanţei în momentul cesiunii (practic este vorba de ipoteza în care clauza de
inalienabilitate nu a fost făcută opozabilă terţilor faţă de raportul obligaţional
iniţial);

ii.            cesiunea priveşte o creanţă care are ca obiect o sumă de bani [în acest
caz, astfel cum am arătat deja, principiul liberei cesibilităţi nu cunoaşte, de regulă,
excepţii, decât în cazul unei prevederi legale exprese – ceea ce presupune că, în
pofida unei incesibilităţi convenţionale, creanţa de a da o sumă de bani poate fi
cedată în mod liber – a se vedea, în acest sens şi interpretarea per a contrario a art.
1569 alin. (2) şi 1571 alin. (2) noul Cod Civil].

 Conditii de validitate ale cesiunii de creanta. 

Cesiunea de creanţă se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al

părţilor, fiind un contract consensual. Consimţământul debitorului cedat nu se cere,
deoarece nu este parte în contractul de cesiune. Aşadar, cesiunea cu titlu oneros
este validă şi îşi produce efectele între părţi, fară a fi necesară îndeplinirea vreunei
condiţii de formă. în schimb, cesiunea cu titlu gratuit, fiind o donaţie, trebuie să fie
încheiată cu respectarea condiţiilor de formă pentru validitatea acesteia. în acest
sens, art. 1567 noul Cod Civil distinge între cesiunea de creanţă cu titlu oneros şi
cea cu titlu gratuit [alin. (1)]. în cazul cesiunii cu titlu gratuit se aplică acestei
operaţiuni şi toate prevederile legale aferente contractului de donaţie (art. 1011-
1033 noul Cod Civil), din care reţinem, sub aspectul formei, cerinţa formei
autentice (art. 1011 noul Cod Civil). în cazul cesiunii cu titlu oneros, acestei
operaţiuni i se aplică şi dispoziţiile speciale aferente contractului de vânzare sau
altei operaţiuni contractuale prin care se convine la cesiunea de creanţă [art. 1567
alin. (2)

Principalul efect al cesiunii este transmiterea dreptului de creanţă de la cedent la

cesionar.
59
 Subrogatia

 
Definita de art 1593 NCC, „oricine plateste in locul debitorului poate fi
subrogat in drepturile creditorului, fara a putea insa dobandi mai multe
drepturi decat acesta.”
A fost definta de doctrina majoritara ca fiind un mijloc de transmitere a
dreptului de creanta cu toate garantiile si accesorile sale catre un tert care a platit in
locul debitorului => efect translativ al operatiunii – creanta nu se stinge prin plata,
ci se transfera in patrimoniul platitorului.

Prezinta interes pentru creditor (creanta acestuia este satisfacuta), pentru

debitor (poate obtine o eventuala amanare si scapa de presiunea creditorului
initial), pentru platitor (daca este un creditor chirografar sau un creditor ipotecar de
rang inferior, acestea prin subrogatie poate scapa de concursul creditorului initial).
Are ca efect transmiterea tuturor garantiilor si accesoriilor.

 Felurile subrogatiei
1. Subrogatia conventionala – constituie regula, partile (creditorul sau
debitorul) fiind cele care consmit la subrogatie. Daca nu exista o conventie cu
acest obiect intre creditor si platitor / debitor si platititor nu opereaza transferul
dreptului de creanta.
2. Subrogatia legala – constitutie exceptia, in general in situatile in care
platitorul este si el indatorata sa faca plata
Conditii
  Subrogatia trebuie sa fie expresa, simpla efectuare a platii nu il subroga pe
platitor in drepturile creditorului. Cu toate acestea, in cazul unei eventuale plati,
dar unde nu se constituie o subrogatie, platitorul poate intenta o actiune pentru
plata nedatorata in cazul creditorului sau o actiune impotriva debitorului pentru

60
imbogatire fara justa cauza. Pentru a putea fi opusa tertilor este necesar a fi
constata prin inscris.

  Subrogatia consimtita de creditor – este necesar consimtamantul creditorului

(fara a fi necesar consimtamantul debitorului). Merita mentionat ca transmisiunea
dreptului de creanta si a accesoriilor sale trebuie sa se produca concomitent cu
plata. Daca transferul creantei e facut inainte de plata atunci nu avem subrogatie ci
o cesiune de creanta. In cazul in care transferul creantei e facut dupa plata,
transmisiunea dreptului de creanta nu poate avea loc intrucat obligatia este deja
stinsa.

  Subrogatia consimtita de debitor – nu este necesar consimtamantul

creditorului, operatiunea prin care debitorul subroga in drepturile creditoriului sau
pe cel care l-a imprumutat in scopul efectuarii platii.

Novatia

 
Definitie. 
Novaţia este o operaţiune juridică de natură contractuală prin care părţile
sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă. Stingerea obligaţiei
vechi şi naşterea noii obligaţii au loc concomitent. Cu alte cuvinte, obligaţia
existentă se transfoi-mă într-o obligaţie nouă. Elementele definiţiei rezultă din
prevederile art. 1609 C. civ. Având în vedere efectul său extinctiv cu privire la
obligaţia veche, sunt unii autori care analizează novaţia în contextul mijloacelor
juridice de stingere a obligaţiilor’; astăzi, este de regulă analizată în cadrul
mijloacelor de transmisiune şi stingere a obligaţiilor.
 
Referitor la diferenta intre novatie si cesiune / subrogatie. Novaţia (mai
ales dacă ea operează prin schimbarea creditorului sau debitorului – novaţia
61
subiectivă) nu se confundă cu cesiunea de creanţă şi nici cu subrogaţia în drepturile
creditondui prin plata creanţei. In cazul novaţiei, obligaţia veche se transformă într-
o altă obligaţie nouă, cea veche fiind stinsă, în timp ce, în cazul cesiunii de creanţă
şi al subrogaţiei personale, obligaţia existentă rămâne aceeaşi şi se transmite cu
toate garanţiile şi accesoriile sale la creditorul subsecvent.
 Tipuri de novatie.

a)      novaţia obiectivă [art. 1609 alin. (1) noul Cod Civil] care intervine atunci
când se realizează prin schimbarea obiectului sau cauzei obligaţiei vechi (aşadar,
atunci când „debitorul contractează faţă de creditor o obligaţie nouă, care
înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţială”). Subiectele obligaţiei rămân aceleaşi, dar
obligaţia iniţială se stinge făcând loc uneia noi;
b)      novaţia subiectivă [art. 1609 alin. (2) şi (3) noul Cod Civil] este cea care se
realizează prin schimbarea creditorului sau debitorului obligaţiei iniţiale.
Schimbarea debitorului are loc atunci când o terţă persoană se obligă faţă de
creditor să plătească datoria şi poate opera fară consimţământul debitorului iniţial,
care este liberat [art. 1609 alin. (2) noul Cod Civil]. Schimbarea creditorului
intervine prin substituirea creditorului iniţial cu un nou creditor, operaţiune în urma
căreia debitorul va fi liberat faţă de creditorul din vechea obligaţie, fiind obligat, ca
efect al novaţiei, faţă de noul creditor [art. 1609 alin. (2) noul Cod Civil].
 

Conditiile novatiei. 
Fiind un contract, trebuie sa respecte regulile generale de validitate si anume
obiect, cauza, capacitate si consimtamant. Pe langa acestea mai trebuie respectate
si urmatoarele:
a)      să existe o obligaţie veche valabilă, care urmează să se stingă prin voinţa
părţilor.

62
b)      să se nască, prin acordul părţilor, o obligaţie nouă valabilă care o înlocuieşte
pe cea veche. Dacă obligaţia nouă nu este valabilă, obligaţia veche rămâne în fiinţă
şi se consideră că obligaţia nouă nu a existat niciodată, precum şi că cea veche nu
s-a stins niciodată; stingerea obligaţiei vechi este condiţionată de naşterea, în locul
ei, a unei alte obligaţii valabile.

c)      obligaţia nouă care se naşte prin novaţie trebuie să aibă un element nou
(aliquid novi) faţă de vechea obligaţie. Elementul nou poate consta în: schimbarea
uneia dintre părţi, a creditorului sau debitorului; schimbarea obiectului, a cauzei
sau în adăugarea ori înlăturarea unei condiţii care afectează obligaţia existentă.
Schimbarea creditorului [art. 1609 alin. (3) noul Cod Civil] intervine, de pildă,
când cumpărătorul unui bun se obligă, la cererea vânzătorului, să efectueze plata
preţului către o altă persoană şi aceasta presupune stingerea definitivă a vechii
obligaţii. O astfel de novaţie se aseamănă cu cesiunea de creanţă, dar se deosebeşte
prin faptul că se face cu acordul debitorului şi are ca efect stingerea obligaţiei
debitorului faţă de creditorul iniţial şi naşterea unei alte obligaţii faţă de noul
creditor.

d)     să existe intenţia expresă a părţilor de a nova (animus novândi)1. în acest

sens, art. 1610 noul Cod Civil, prevede că: „Novaţia nu se prezumă. Intenţia de a
nova trebuie să fie neîndoielnică.” De aceea, voinţa de a transforma raportul
obligaţional iniţial trebuie să rezulte evident şi clar din convenţia părţilor (din
contractul de novaţie) în acest context se pune problema interpretării operaţiunii în
cazul în care un terţ se obligă.

  Efectele novatiei. 

În principal, novaţia atrage după sine stingerea obligaţiei iniţiale (efectul

extinctiv) şi naşterea unei noi obligaţii (efectul creator). Această transformare
atrage după sine importante consecinţe juridice:
63
a)      situaţia garanţiilor creanţei iniţiale. Prin novaţie se stinge obligaţia veche
împreună cu toate garanţiile sale care, fiind accesorii ale creanţei iniţiale, încetează
concomitent cu aceasta. în ce priveşte situaţia garanţiilor şi a celorlalte accesorii
ale creanţei iniţiale, trebuie să operăm mai multe distincţii care se dovedesc a fi
extrem de delicate: i. ipotecile constituite de debitor pentru executarea obligaţiei
iniţiale se sting în ipoteza în care are loc o novaţie prin schimbarea debitorului.
b)      raporturile dintre părţile novaţiei. Naşterea unei noi obligaţii concomitent şi
condiţionat de stingerea obligaţiei iniţiale. Noua obligaţie are întotdeauna caracter
contractual, deoarece rezultă din acordul de voinţă al părţilor, indiferent care a fost
izvorul obligaţiei vechi ce s-a stins. în raporturile rezultate din novaţia prin
schimbare de debitor, „noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de
apărare (s.n.) pe care le avea împotriva debitorului iniţial şi nici pe care acesta din
urmă le avea împotriva creditorului, cu excepţia situaţiei în care, în acest ultim caz,
debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut obligaţia
iniţială” (art. 1612 C. civ.).
 

Compensatia
 
Notiune. 
Compensaţia este definită ca fiind un mijloc de stingere a două obligaţii
reciproce şi de aceeaşi natură existente între două persoane, astfel încât fiecare
este, concomitent, creditor şi debitor al celeilalte’. Aşadar, compensaţia are ca efect
stingerea reciprocă a celor două obligaţii până la concurenţa valorii celei mai mici
dintre ele. Dacă obligaţiile sunt de valoare egală, ele se sting în întregime.
 
Utilitatea practica. 
Compensaţia asigură egalitatea între cele două părţi, având astfel şi rolul
unei garanţii, deoarece creditorul, compensând creanţa sa împotriva debitorului,

64
care este în acelaşi timp şi creditorul său, cu creanţa acestuia din urmă, este sigur
că o va realiza, cel puţin până la concurenţa propriei datorii faţă de cealaltă parte.
In acest fel, fiecare parte evită riscul insolvabilităţii celeilalte. în lipsa
compensaţiei, dacă debitorul solvabil ar plăti datoria sa, iar celălalt debitor ar
deveni insolvabil, atunci cel ce a făcut plata trebuie să suporte concursul celorlalţi
creditori ai lui accipiens, inclusiv riscul insolvabilităţii acestuia.
Prin compensarea creanţelor şi datoriilor reciproce, el evită aceste riscuri,
plătindu-se singur cu creanţa pe care o are împotriva celuilalt. Astfel, cei doi
creditori, în acelaşi timp debitori reciproci, au o situaţie privilegiată, unul în raport
cu celălalt, deoarece compensaţia constituie pentru ei o adevărată cauză de
preferinţă. Se evită în acest fel concursul celorlalţi creditori ai fiecăruia în
realizarea reciprocă a creanţelor unuia împotriva celuilalt şi invers.
 Cazuri in care compensatia nu poate opera :

a)      creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi (de exemplu,

victimei unui furt nu i se poate opune compensaţia unei datorii pe care o are faţă de
autorul acelui furt);
b)      când datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de
comodat

c)      când una din creanţe are ca obiect un bun insesizabil (de exemplu, nu poate
face obiectul compensaţiei creanţa privind pensia de întreţinere cu o altă creanţă a
întreţinutului faţă de întreţinător);

 Tipuri de compensatie. Compensatia legala.

 Este acea compensaţie care operează de drept, în temeiul legii, fără a fi

nevoie de acordul de voinţă al părţilor sau de o hotărâre judecătorească. în acest
sens, art. 1617 noul Cod Civil, dispune: „Compensaţia operează de plin drept de
îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi
65
care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de
aceeaşi natură”.

Conditii in care opereaza compensatia legala.

a)      obligaţiile să fie reciproce [art. 1617 alin. (1) noul Cod Civil], adică să existe
între aceleaşi persoane, fiecare având, una faţă de cealaltă, atât calitatea de
creditor, cât şi de debitor.
b)      Datoriile să fie certe, lichide şi exigibile [art. 1617 alin. (1) noul Cod Civil],
adică să întrunească toate condiţiile pentru ca dreptul de a cere executarea silită în
natură sau prin echivalent
c)      datoriile să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau o anumită
cantitate de bunuri fungibile şi de aceeaşi natură [art. 1617 alin. (1) noul Cod
Civil]. Compensaţia legală nu este posibilă când obiectul obligaţiilor reciproce
constă în bunuri certe sau bunuri de gen de specie diferită, cum ar fi grâul şi
porumbul. Prin efectul compensaţiei, părţile trebuie puse în aceeaşi situaţie în care
s-ar afla dacă prestaţiile reciproce ar fi fost executate efectiv;

d)     părţile să nu fi renunţat expres sau tacit la beneficiul compensaţiei -conform

art. 1617 alin. (3) noul Cod Civil: „Oricare din părţi poate renunţa, în mod expres
ori tacit, la compensaţie”.

 Compensatia conventionala. 

Prin compensaţia convenţională înţelegem acea compensaţie care operează

prin acordul de voinţă al părţilor. Se recurge la această compensaţie atunci când nu
sunt întrunite condiţiile compensaţiei legale şi părţile au interes, totuşi, să stingă
anumite obligaţii reciproce pe această cale. De cele mai multe ori, ea se confundă
cu o dare în plată reciprocă.

 Efectele compensatiei. 

66
 Potrivit dispoziţiilor Codului civil, compensaţia produce următoarele efecte:

a)      stinge cele două datorii reciproce, până la concurenţa obligaţiei care are
valoarea cea mai mică (art. 1616 noul Cod Civil);

b)      compensaţia operează ca o plată dublă. Consecinţele sunt următoarele: i.

compensaţia stinge implicit şi garanţiile şi accesoriile obligaţiei principale; ii. în
plus, debitorul care „putea să opună compensaţia şi care a plătit datoria nu se mai
poate prevala, în detrimentul terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţei sale”
[art. 1622 alin. (3) noul Cod Civil]; iii. cu toate acestea, compensaţia nu poate
opera sau nu poate face obiectul renunţării în detrimentul drepturilor dobândite de
un terţ [art. 1622 alin. (1) noul Cod Civil]. Astfel, de exemplu, nu poate opera
compensaţia între cedent şi debitor cedat după momentul efectuării cesiunii de
creanţă;

c)      când între părţile compensaţiei există două sau mai multe datorii reciproce şi
compensabile, se aplică regulile de la imputaţia plăţii (art. 1620 noul Cod Civil);

d)     fideiusorul poate opune creditorului compensaţia creanţei pe care debitorul

principal, a cărui datorie o garantează, o dobândeşte faţă de creditorul obligaţiei
garantate [art. 1621 alin. (1) noul Cod Civil]. în schimb, debitorul nu poate opune
compensaţia creanţei fidejusorului împotriva creditorului său [art. 1621 alin. (2)
noul Cod Civil];

e)      în cazul compensaţiei convenţionale şi a celei judiciare, aceste efecte se

produc de la data când s-a încheiat convenţia privitoare la compensaţie.

 Confuziunea

 Notiune. 

67
 In literatura de specialitate, confuziunea definită ca fiind acel mod de
stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea în aceeaşi persoană, deopotrivă, a
calităţii de creditor şi de debitor al aceleiaşi obligaţii. Obligaţia se stinge deoarece
un raport juridic este o legătură juridică între cel puţin două persoane. De aceea,
creditorul care devine şi debitorul aceleaşi obligaţii sau invers s-ar afla – în cazul
menţinerii obligaţiei – în raport juridic cu sine însuşi, ceea ce este de neconceput.
 
Conditii. 
Confuziunea intervine indiferent de calitatea de persoană fizică sau juridică a
celui care dobândeşte una din calităţile de debitor sau creditor avănd-o anterior pe
cealaltă. în cazul persoanelor fizice, cea mai frecventă cauză de confuziune îşi are
sursa în succesiune, când creditorul succede debitorul sau invers, ca succesor legal
sau legatar universal, şi acceptă moştenirea. între persoane juridice, confuziunea
intervine în procesul reorganizării lor prin comasare sau divizare.
Codul civil, pe lângă condiţia dobândirii şi a calităţii de creditor sau debitor după
deţinerea anterioară a celeilalte calităţi decât cea dobândită, mai impune şi condiţia
ca, în unna dobândirii şi a calităţii de creditor sau debitor datoria şi creanţa să se
găsească în acelaşi patrimoniu şi în aceeaşi masă patrimonială. Dacă datoria şi
creanţa se găsesc în mase diferite din acelaşi patrimoniu, confuziunea nu operează
[art. 1625 alin. (2) noul Cod Civil].

 Efecte. 

Unele dintre efectele confuziunii sunt expres indicate de textele dedicate

acestei figuri juridice, altele sunt deduse pe cale de interpretare. Astfel, reţinem că:

a)      confuziunea stinge obligaţia principală [art. 1624 alin. (1) noul Cod Civil], cu
toate garanţiile şi accesoriile sale (chestiune nespecificată expres, dar dedusă din
context). Astfel, confuziunea îl liberează şi pe fidejusor şi pe garantul ipotecar sau
gaj ist. Stingerea operează însă numai în limita în care executarea obligaţiei s-a
68
stins şi nu se mai poate realiza, adică în limita în care o parte a obligaţiei a devenit
propriul său creditor sau debitor;
b)      „ipoteca se stinge prin confuziunea calităţilor de creditor ipotecar şi de
proprietar al bunului ipotecat” (art. 1625 noul Cod Civil) Dacă, de exemplu,
creditorul ipotecar cumpără imobilul asupra căruia este constituită ipoteca, aceasta
încetează. în cazul în care dobânditorul imobilului este evins din orice cauză
independentă de el, adică pierde proprietatea asupra imobilului, atunci ipoteca
renaşte [art. 1625 alin. (2) noul Cod Civil];

c)      confuziunea nu poate aduce atingere drepturilor dobândite de terţi cu privire

la creanţa care face obiectul confuziunii dacă acest drept s-a născut anterior
confuziunii (art. 1627 noul Cod Civil). De exemplu, terţul care a dobândit o
ipotecă asupra creanţei o va putea invoca şi împotriva unui fost creditor devenit şi
debitor garant ipotecar ca urmare a confuziunii;

d)     în toate cazurile de desfiinţare a confuziunii ca urmare a dispariţiei cauzei

care a determinat confuziunea atrage după sine renaşterea obligaţiei iniţiale cu
efect retroactiv (art. 1628 noul Cod Civil). Retroactivitatea presupune şi renaşterea
accesoriilor, cu excepţia cazului în care această retroactivitate este afectată de
drepturi ale terţilor constituite asupra unor bunuri afectate de această
retroactivitate. De exemplu, nu vor putea renaşte garanţiile asupra unor bunuri
asupra cărora s-au constituit între timp alte garanţii sau care au fost dobândite de
terţi deja.

 
Darea in plata
 
Notiune. 
69
 Darea în plată este acel contract şi totodată mijloc de stingere a obligaţiilor
care constă în acceptarea de către creditor la propunerea debitorului, de a primi o
altă prestaţie în locul celei pe care debitorul era obligat iniţial să o execute. Aşadar,
darea în plată se poate face numai cu consimţământul creditorului, el neputând fi
ţinut să primească un alt lucru decât cel ce i se datorează, chiar atunci când
valoarea lucrului oferit este egală sau mai mare [art. 1492 alin. (1) C. civ.]. Pe de
altă parte, darea în plată reprezintă un act de dispoziţie menit să asigure o plată.
Conditii.
a)      acceptarea înlocuirii prestaţiei iniţiale de către creditor, pentru a fi vorba de o
dare în plată, trebuie să fie concomitentă cu plata. Dacă acordul lui a intervenit, la
propunerea debitorului, înainte de momentul executării, nu mai suntem în prezenţa
dării în plată. în acest caz se realizează novaţia prin schimbare de obiect;

b)      pe de altă parte, deşi textele legale nu prevăd, doctrina în materie a subliniat
că, pentru ca darea în plată să opereze, este necesar ca între prestaţia datorată şi cea
oferită în schimb, cu titlu de dare în plată, să existe o echivalenţă valorică relativă,
în caz contrar, fiind în prezenţa unei alte operaţiuni juridice pentru tot ceea ce
excede limitele unei echivalenţe rezonabile;

c)      în sfârşit, darea în plată fiind un contract intervenit în faza plăţii, trebuie să
întrunească toate condiţiile de fond pentru validitatea contractului [art. 1179 alin.
(1) C. civ.]. în plus, dacă darea în plată presupune executarea unei obligaţii de a da
un imobil – adică pe aceea de a transfera dreptul de proprietate asupra unui imobil
în contul plăţii datorate, este necesară şi îndeplinirea condiţiilor de formă necesare
acestui transfer de proprietate (forma autentică necesară pentru înscrierea în cartea
funciară a dreptului de proprietate – art. 885 alin. (2) C. civ. şi art. 1244 C. civ.

 Efecte. 

70
 Darea în plată operează ca o variantă a plăţii şi deci, în principiu, produce
aceleaşi efecte, stingând obligaţia cu toate garanţiile şi accesoriile ei. Dacă
prestaţia iniţială a avut o valoare mai mare decât prestaţia executată, depăşind
astfel condiţia echivalenţei rezonabile, debitorul este obligat să plătească o sultă,
altfel operaţia ar putea fi considerată o liberalitate, adică o iertare parţială de
datorie, cu titlu gratuit (eventual, o remitere de datorie cu titlu gratuit). Dacă,
dimpotrivă, noua prestaţie are o valoare superioară, creditorul iniţial poate deveni
debitor al excedentului faţă de prestaţia care îi este datorată şi plăti astfel o
diferenţă de valoare.

Remiterea de datorie (iertarea de datorie)

 
Notiune. 
În doctrină, remiterea de datorie a fost definită ca fiind un mod voluntar de
stingere a obligaţiei care constă în renunţarea creditorului, cu consimţământul
debitorului, la dreptul său de creanţă. Aşadar, remiterea de datorie este un contract
a cărui încheiere face necesară existenţa consimţământului debitorului.

 Felurile remiterii de datorie. 

Remiterea de datorie poate fi totală sau parţială. Dacă nu există stipulaţii

contrare, se prezumă că ea este totală [art. 1629 alin. (2) noul Cod Civil].
Remiterea de datorie este, de regulă, un contract sau un act juridic cu titlu gratuit’.
De aceea se numeşte, cu alte cuvinte, „iertare de datorie”. Nu este, însă, exclus ca
remiterea de datorie să opereze şi cu titlu oneros [art. 1630 alin. (1) noul Cod
Civil]. în această ipoteză, remiterea de datorie este, în realitate, o novaţie prin
schimbarea obiectului obligaţiei sau, după caz, o tranzacţie. în sfârşit, remiterea de
datorie mai poate fi expresă sau tacită [art. 1630 alin. (1) noul Cod Civil].

71
 Conditiile remiterii de datorie. 

Am afirmat deja că remiterea de datorie este, în principiu, cu titlu gratuit,

adică o liberalitate. Ea poate fi făcută prin acte între vii – donaţie – sau prin acte
mortis causa – legat.

Atunci când se face prin acte între vii, ea constituie o donaţie, fiind necesar
să îndeplinească toate condiţiile de validitate a acesteia. Totuşi, remiterea de
datorie nu trebuie să îmbrace forma solemnă a înscrisului autentic. Urmează că ea
este o donaţie indirectă şi poate fi realizată în orice formă scrisă sau verbală,
expresă sau tacită. Cu toate acestea, astfel cum se desprinde din prevederile art.
1630 alin. (2) noul Cod Civil, remiterea de datorie se poate realiza prin intermediul
unui act juridic cu titlul oneros, ceea ce înseamnă că, în schimbul remiterii de
datorie, creditorul iniţial primeşte o altă prestaţie.

Remiterea de datorie poate fi făcută şi prin acte mortis causa, adică prin
testament. în acest caz, ea reprezintă o dispoziţie a unui legat şi trebuie să
îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă pentru validitatea testamentului.

 Efecte.

Efectele remiterii de datorie sunt similare plăţii. La aceasta se adaugă efecte

specifice reglementate expres în capitolul dedicat acestei figuri juridice sau deduse
din contextul legal. Astfel:

a)      iertarea de datorie stinge obligaţia principală şi liberează pe debitor (art. 1629
noul Cod Civil). Obligaţia se stinge împreună cu garanţiile şi accesoriile sale.
înseamnă că iertarea de datorie acordată debitorului liberează şi pe fidejusor şi pe
debitorii ipotecari [art. 1633 alin. (1) noul Cod Civil];

72
b)      când iertarea de datorie a fost făcută în favoarea unui codebitor solidar,
aceasta nu îi liberează pe ceilalţi codebitori, cu excepţia cazului în care creditorul
declară aceasta în mod expres sau remite voluntar debitorului înscrisul constatator
al creanţei sale care este un înscris sub semnătură privată [art. 1451 alin. (1) noul
Cod Civil].

c)      Spre deosebire de ipoteza anterioară, în cazul obligaţiei indivizibile pasiv,

remiterea de datorie „care operează în privinţa unui debitor stinge obligaţia
indivizibilă şi îi liberează pe ceilalţi debitori, aceştia rămânând însă ţinuţi să
plătească celui dintâi (debitorului care a beneficiat de remiterea de datorie –
completarea n.), echivalentul părţilor lor.” [art. 1432 alin. (1) noul Cod Civil];

d)     emiterea de datorie făcută cu titlu gratuit produce efectele pe care orice
liberalitate le produce. Astfel, o remitere de datorie, reprezentând o donaţie
indirectă, poate fi supusă regulilor reducţiunii liberalităţilor excesive şi tuturor
celorlalte reguli aplicabile liberalităţilor, mai ales în contextul dreptului succesoral.
Obligaţiile pot fi clasificate, între altele, în obligaţii pure şi simple şi obligaţii
afectate de modalităţi. în analiza întreprinsă în primele trei titluri ale acestei lucrări
ne-am referit în special la obligaţiile pure şi simple (bineînţeles, fară a exclude
categoria obligaţiilor afectate de modalităţi). în cele ce urmează, ne propunem,
urmând noua reglementare oferită de Codul civil să oferim o imagine comparată a
obligaţiilor simple şi a celor afectate de modalităţi. Prin obligaţii pure şi simple
înţelegem în mod tradiţional, acele raporturi de obligaţie care îşi produc efectele în
mod ireversibil şi se execută, în întregime, imediat după naşterea lor, precum şi
acelea care se leagă între un singur creditor şi un singur debitor, având ca obiect o
singură prestaţie.

Obligatiile afectate de modalitati

73
 Conform art. 1396 alin. (1) Noul Cod Civil, „Obligaţiile pot fi pure şi
simple, obligaţii simple sau afectate de modalităţi”. Aşadar, în cadrul clasificării,
tradiţionale deja, în dreptul nostru privat, legiuitorul mai inserează o categorie
obligaţională, distingând astfel obligaţiile pure şi simple de cele simple şi de cele
afectate de modalităţi.

Diferenţa dintre primele două tipuri de obligaţii este dată de faptul că

obligaţiile pure şi simple „nu sunt susceptibile de modalităţi” [art. 1396 alin. (2)
noul Cod Civil] spre deosebire de obligaţiile simple care ar fi susceptibile de orice
modalităţi. în ce priveşte a doua categorie, legiuitorul prevede că acestea sunt acele
obligaţii care nu sunt afectate de termen sau de condiţie şi care pot fi executate
imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului [art. 1397 alin. (1) noul
Cod Civil]. Trebuie să subliniem că, în această privinţă, dacă nu există indicii în
sensul că am avea de a face cu o obligaţie afectată de modalităţi, se prezumă că
obligaţia este simplă. De aceea, textul citat trebuie neapărat coordonat cu cel al art.
1495 alin. (1) noul cod civil referitor la data plăţii şi care dispune că „în lipsa unui
termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor
statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată”.
Acest ultim text citat instituie principiul executării imediate a obligaţiilor pure şi
simple şi a celor simple, precum şi prezumţia caracterului de obligaţie simplă în
lipsa termenului stipulat contractual sau dedus din alte împrejurări. Această
prezumţie este natural să poată fi extinsă şi la alte modalităţi ale obligaţiilor, cum
ar fi condiţia, de exemplu. In sfârşit, tot în legătură cu această categorie, trebuie să
reţinem că, dacă părţile au legat eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei de un
eveniment care se împlinise fără ca părţile să ştie data la care a luat naştere
obligaţia, obligaţia este simplă, iar nu condiţională (afectată de această modalitate),
astfel cum prevede art. 1397 alin. (2) C. civ.

Ultima categorie de obligaţii indicată în clasificarea legală este aceea a

obligaţiilor afectate de modalităţi. în opinia noastră, fac parte din această categorie
74
şi acelea în care există o pluralitate de subiecte, active sau pasive ori deopotrivă
active şi pasive, ipoteză în care ele sunt divizibile în sensul că dreptul de creanţă şi
datoria corelativă se împart în atâtea fracţiuni distincte, de sine stătătoare, câţi
creditori şi debitori există în acel raport juridic. De asemenea, apreciem că sunt
obligaţii pure şi simple şi acele raporturi obligaţionale care au ca obiect două sau
mai multe prestaţii, dacă debitorul, pentru a face plata, este îndatorat să le execute
pe toate, cumulativ. Aşadar, obligaţiile de acest fel se vor stinge numai dacă cel
îndatorat execută în întregime şi întocmai toate prestaţiile la care este obligat prin
voinţa sa ori în temeiul unui fapt juridic; ele se mai numesc obligaţii conjuncte.

Revenind la categoria modalităţilor obligaţiei, apreciem că obligaţiile

afectate de modalităţi sunt acele raporturi obligaţionale care prezintă anumite
particularităţi în ce priveşte fiinţa sau executarea ori subiectele şi obiectul lor,
elemente suplimentare ce sunt de natură a produce anumite efecte, ceea ce le
conferă o anumită specificitate faţă de prototipul obligaţiilor civile, adică în
comparaţie cu obligaţiile pure şi simple. în această categorie, credem că, în sens
larg, trebuie incluse şi modalităţile care afectează obiectul obligaţiei sau subiectele
acestora, chiar dacă legiuitorul a înţeles să le reglementeze distinct.

Modalităţile obligaţiilor sunt elemente cuprinse în raporturile juridice

obligaţionale privitoare la fiinţa şi executarea, subiectele şi obiectul lor, elemente
care conferă acelor obligaţii anumite particularităţi ce le disting de raporturile
obligaţionale pure şi simple.

Clasificarea obligaţiilor afectate de modalităţi.

S-a putut constata deja, că modalităţile pot afecta existenţa, fiinţa obligaţiilor
sau exigibilitatea lor ori se pot referi la subiectele ori obiectul raportului de
obligaţii. Reţinem astfel unnătoarele clasificări ale obligaţiilor afectate de
modalităţi:
75
a) atunci când modalităţile afcctează fiinţa sau executarea, adică existenţa sau
exigibilitatea obligaţiilor, acestea pot fi: obligaţii sub condiţie şi obligaţii cu
termen. Obligaţiile sub condiţie sunt acelea a căror fiinţă sau existenţă depinde de
un eveniment viitor a cărui realizare este nesigură; acest eveniment se numeşte
condiţie şi realizarea lui produce efecte atât pentru trecut, cât şi pentru viitor.
Obligaţiile cu termen sunt acelea a căror executare este amânată sau încetează
pentru viitor la împlinirea unui anumit termen; termenul este un eveniment viitor şi
sigur. Condiţia şi termenul sunt reglementate de art. 1399-1420 noul Cod Civil;

b) în ipoteza în care modalităţile privesc subiectele raportului obligaţional,

obligaţiile civile pot fi: obligaţii conjuncte, obligaţii solidare şi obligaţii
indivizibile. Toate aceste obligaţii prezintă o pluralitate de subiecte. Prima
categorie, cea a obligaţiilor conjuncte, se caracterizează prin divizibilitate (regula
comună în materie de obligaţii cu pluralitate de subiecte). Celelalte două categorii
se caracterizează prin faptul că obligaţiile rămân nedivizate, în sensul că oricare
creditor poate cere plata întregii creanţe şi oricare debitor este obligat să plătească
întreaga datorie. Aceste două categorii sunt reglementate distinct în art. 1421-1460
noul Cod Civil;

c) în sfârşit, în ipoteza în care modalităţile privesc obiectul obligaţiilor, acestea pot

fi alternative şi facultative. Obligaţiile alternative sunt acelea care au ca obiect,
încă de la naşterea lor, două sau mai multe prestaţii, din care debitorul este ţinut să
execute numai una, la libera sa alegere. Obligaţiile facultative sunt acelea care au
ca obiect, la naştere, o singură prestaţie, numai că debitorul are dreptul de a se
libera de datorie executând o altă prestaţie determinată. Cele două categorii sunt
reglementate distinct de art. 1461-1468 noul Cod Civil.

 Imposibilitatea fortuita de executare a obligatiilor de catre debitor

76
 1. în contextul imposibilităţii fortuite de executare, obligaţia se stinge datorită
faptului că debitorul este în imposibilitate absolută de executare a prestaţiei
pe care o datorează, din cauză de forţă majoră sau, uneori, caz fortuit. în
esenţă, imposibilitatea fortuită de executare poate fi definită ca fiind acea
cauză de stingere a obligaţiei care se datorează imposibilităţii fortuite
absolute şi perpetue de executare din partea debitorului. în cadrul definiţiei
se vorbeşte de imposibilitatea „fortuită” care trebuie necesarmente să fie
distinsă de o eventuală imposibilitate subiectivă sau generată de un fapt
propriu al debitorului, deci de o eventuală imposibilitate imputabilă
acestuia.
 

Conditii. 
Acest mod de stingere a obligaţiilor presupune întrunirea necesară a mai
multor condiţii:
a)      intervenţia unei cauze de forţă majoră sau a unui caz fortuit sau a unei alte
cauze asimilate acestora, cum ar fi fapta terţului sau fapta victimei care întrunesc
toate condiţiile forţei majore [art. 1634 alin. (1) noul Cod Civil];

b)      imposibilitatea să fie absolută şi perpetuă [art. 1634 alin. (3) noul Cod Civil].
Dacă imposibilitatea este doar relativă, în sensul că nu priveşte întreaga întindere a
obligaţiei, liberarea îşi produce doar un efect parţial. Dacă ea este doar temporară,
atunci efectul său nu constă în stingerea obligaţiei, ci doar în suspendarea
executării acesteia;

c)      este necesar ca debitorul să nu fi fost pus în întârziere în sensul somării sale
la executare [art. 1634 alin. (1) noul Cod Civil]. De la data punerii în întârziere,
debitorul este ţinut să suporte riscul neexecutării fortuite, astfel cum prevede chiar
art. 1525 noul Cod Civil, cu privire la efectele punerii în întârziere a debitorului.
Prin excepţie [instituită de art. 1634 alin. (2) noul Cod Civil], riscul neexecutării nu
77
va fi suportat de către debitor, chiar şi pus în întârziere, dacă acesta dovedeşte că
oricum creditorul nu ar fi putut să beneficieze de executare din cauza forţei majore
sau cazului fortuit;

d)     este necesar ca debitorul să notifice creditorului survenirea evenimentului

fortuit, într-un termen rezonabil. Neîndeplinirea acestei condiţii nu va avea ca efect
pierderea dreptului de a invoca această cauză de stingere a obligaţiei, ci doar pe
aceea că debitorul va putea fi ţinut la repararea posibilului prejudiciu cauzat de
necomu-nicarea survenirii evenimentului fortuit [art. 1634 alin. (5) noul Cod
Civil];

Efecte. 
Imposibilitatea fortuită de executare are efecte diverse, după cum avem de a
face cu o îndeplinire totală sau parţială a condiţiilor de mai sus. Astfel:
a)      imposibilitatea fortuită de executare stinge obligaţia împreună cu garanţiile şi
accesoriile sale, cu excepţia acelor ipoteze când debitorul şi-a asumat expres
răspunderea şi pentru unele cazuri de forţă majoră;

b)      dacă imposibilitatea este doar temporară, ea suspendă doar executarea

obligaţiei până la încetarea evenimentului fortuit; dacă imposibilitatea priveşte
doar o parte a obligaţiei, efectul extinctiv al acestei cauze se întinde doar la acea
parte a obligaţiei;

c)      în ipoteza obligaţiilor contractuale, imposibilitatea fortuită de executare,

absolută şi perpetuă, atrage desfiinţarea automată a contractului cu aplicarea
subsecventă a teoriei riscurilor, astfel cum aceasta este instituită de art. 1274 noul
cod civil [art. 1557 alin. (1) noul Cod Civil];

78
d)     pe parcursul imposibilităţii fortuite temporare sau parţiale de executare a
obligaţiei, creditorul nu poate trece la invocarea niciunui alt remediu oferit lui de
legiuitor pentru neexecutarea obligaţiei (art. 1557 noul Cod Civil). Totuşi,
creditorul poate invoca rezoluţiunea (dar nu şi daune-interese) în cazul în care îşi
pierde interesul în primirea prestaţiei din cauza întârzierii sau din cauza faptului că
ceea ce a rămas de executat nu mai prezintă interes;

e)      în sfârşit, imposibilitatea fortuită de executare poate să genereze o pieire a

bunului obiect al prestaţiei. în acest caz, se va aplica teoria riscurilor în contractele
translative de proprietate, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 1274 noul Cod
Civil

79