Universitatea Tibiscus Timisoara

Facultatea de Stiinte Economice

Factorii de producţie- concept, forme şi

evoluţia lor în timp

Prof. titular : conf. Dr. Sarbovan Marina Luminita

Prof. asistent : asist. Dr. Galea Mihaela Simona

Student: Rosca Codrut-Alin

Specializarea: CIG

Timisoara
2018

1
 FACTORII DE PRODUCŢIE

1. DEFINIŢIE, CONCEPT

Factorii de producţie constituie ansamblul elementelor şi condiţiilor necesare şi

suficiente pentru ca orice proces să se poată desfăşura conform scopului său predeterminat, şi
anume obţinerea profitului.
Aceşti factori pot funcţiona în activitatea economică doar simultan, prezenţa lor fiind
necesară în orice moment al evoluţiei, de aceea în ultimi ani s-a încercat sporirea preocupărilor
privind abordarea factorilor de producţie, a combinării şi utilizării lor cât mai eficient.
Elaborarea categoriei de factor de producţie şi o prima grupare a lor, datează de la
începutul secolului XIX şi o datorăm economistului francez J. B. Say.Conturarea acestui concept
este strâns legată de teoria repartiţiei, după care fiecare factor primeşte o recompensă în funcţie
de serviciile aduse în procesul de producţie: munca primeşte salariul, pământul- renta, iar
capitalul-profitul.
Dacă privim evolutiv activitatea productivă, observăm că la începuturile dezvoltării
societăţii se foloseau doi factori de producţie: munca şi pământul (natura), motiv pentru care
aceşti factori poartă denumirea de factori primari, originari sau primordiali. Aceşti factori de
producţie au fost predominanţi în cea mai mare parte din istoria civilizaţiei materiale (civilizaţia
producţiei agricole). Mult mai târziu , în a doua jumatate a secolului XVIII şi începutul secolului
XIX a apărut şi s-a impus un nou viguros factor de producţie- capitalul. Apariţia acestui factor
este legată de producţia maşinistă şi de forma industrială de organizare a producţiei, ceea ce
determină naşterea unui nou sistem economic, cunoscut sub numele de capitalism sau economie
de piaţă ulterior.
Factorii de producţie constau din potenţialul de resurse economice atrase în circuitul
economic. Deci, resursele economice disponibile şi valorificabile, în masura în care sunt atrase şi
utilizate în activitatea economică, apar ca fluxuri sub formă de servicii ale factorilor de producţie.
După importanţa lor resursele pot fi:
-primare – potenţialul demografic, potenţialul de resurse naturale
-derivate – formate pe baza celor primare. Sunt rezultatul folosirii şi acumulării resurselor
primare, ele potenţând eficienţa utilizării tuturor resurselor economice. Ex: maşini, utilaje,
cunoştinţe etc.
Cea mai generală clasificare a resurselor economice constă în delimitarea lor în :
-resurse materiale: include atât resursele naturale primare cât si cele derivate: echipamente şi
tehnologii în fabricaţie, infrastructuri economice, stocuri de materii prime
-resurse umane: stocul de învăţământ şi ştiinţă, potenţialul inovaţional
-resurse financiare:
-resurse informationale: date, modele, sisteme.
Clasificarea factorilor de producţie:
-după origine: primari (natura,munca) şi derivaţi (capitalul, abilitatea managerială)
-în raport cu teoria economică: factori clasici (munca, pământ, capital) sau neoclasici sau
neofactori (progresul tehnico-ştiinţific, informaţia- bănci de date, întreprinzătorul şi abilităţile
sale, etc
-după acţiune: direcţi (contribuie nemijlocit la obţinerea de rezultate, ex: materiile prime) şi
indirecţi (cu influenţă asupra unor factori de producţie- ex: progresul tehnic, vizibil în mijloacele

2
de muncă folosite)
-după capacitatea de divizare: divizibili (apă, energie electrică) şi indivizibili (utilaje, instalaţii-
ce pot fi dezasamblate, dar în detrimetrul producţiei)
-după posibilitatea de înlocuire: substituibili (pot fi înlocuiţi, fără a afecta activitatea, de ex.
capital-munca, plastic-metal) şi nesubstituibili (energia electrică utilizată în cadrul aparaturii)
-după participarea la producţie : integral consumabili (materii prime, energie electrică) sau de
stoc (care contribuie la mai multe acte de producţie: utilaje, clădiri).
Principalele trăsături ale factorilor de producţie sunt:
-caracterul limitativ, restrictiv al lor (acesta se bazează pe legea rarităţii resurselor)
-diversitatea şi multiplicarea lor.
În categoria factorilor de producţie sunt incluse: munca şi resursele de muncă, elementele
naturii (pământul, apa celelalte resurse naturale), echipamente de producţie, materiile prime şi
materialele, energia, combustibilul, informaţia, activi-tatea managerială etc.
În economia de piaţă factorii de producţie se află în proprietatea agenţilor economici.
Pe măsura dezvoltării activităţii economice are loc multiplicarea şi diversificarea
factorilor de producţie sub incidenţa progresului tehnic, fapt ce atrage după sine creşterea
volumului de bunuri şi servicii.
Creşterea volumului producţiei se realizează pe două căi şi anume:
a) pe seama sporirii cantităţii de factori de producţie utilizaţi (dezvoltare de tip
extensiv)
b) pe seama îmbunătăţirii calităţii şi eficienţei factorilor de producţie utilizaţi (dezvoltare de
tip intensiv).
Deci, factorii de producţie se împart în trei mari categori: munca, natura şi capitalul.

2. FORMELE FACTORILOR DE PRODUCŢIE

2.1. MUNCA

În cadrul factorilor de producţie, munca reprezintă factorul fundamental, decisiv al

dezvoltării şi progresului social-economic. Omul este făuritorul tuturor bunurilor materiale şi
spirituale de care dispune societatea.
Funcţionarea orcărui sistem de producţie este de neconceput fără prezenţa şi intervenţia
omului. Ştiinţa economică abordează omul nu numai în calitatatea sa de purtător al unor nevoi de
consum tot mai complexe, ci şi în calitatea sa de posesor al unor abilităţi ce-i permit să acţioneze
în scopul satisfacerii acestor nevoi.
Variatele procese de producţie a bunurilor, respectiv a serviciilor, capabile să satisfacă
nevoi umane din cele mai diverse, au drept element comun faptul că desfăşurarea lor presupune
prestarea de muncă. Într-un anumit sens, prestarea muncii poate fi indentificată cu însuşi actul de
producţie.
Munca este un factor primar; originar, de producţie. Adesea se afirmă că o asemenea
apreciere este valabilă doar pentru munca simplă, cea complexă fiind un factor derivat, respectiv
un veritabil capital uman.
Munca este o activitate specific umană, fizică şi/sau intelectuală prin care oamenii îşi
folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se, în acest scop, de instrumente
corespunzătoare, mobilul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor
imediate şi de perspectivă.

3
 Munca a fost şi a rămas factorul de producţie activ şi dinamizator. Ea deţine în mod
exclusiv capacitatea de a pune în funcţiune ceilalţi factori de producţie şi de a determina
transformarea lor în bunuri economice. Dacă munca nu ar acţiona asupra lor, ceilalţi factori de
producţie ar rămâne cu desărvârşire inerţi.
Premisa generală a factorului de muncă este populaţia, ca o condiţie indispensabilă a
existenţei societăţii însăşi, şi al cărei rol economic se concretizează în aceea că este suport al
factorului primordial de producţie, ce reprezintă destinatarul şi consumatorul virtual al
rezultatelor oricărei activităţi economice.
Potenţialul de muncă al unei naţiuni se delimitează şi se concretizează pe baza unei
scheme care începe cu structura demografică cea mai cuprinzatoare.
Dimensiunile, structurile generale şi dinamica populaţiei unei ţări depind de procesele
demografice esenţiale, generale (natalitate şi mortalitate), ca şi de soldul migraţiei internaţionale,
ca rezultat al raportului dintre emigrări şi imigrări.
Populaţia activă a fiecărei ţări se modifică şi structural. Avem în vedere modificarea
repartizării populaţiei active pe ramuri (agricolă, industrială, etc) şi pe sectoare mari ( sector
primar, secundar, terţiar), modificarea ponderii diferitelor categorii socio-profesionale (cadre
superioare, medii), modificarea repartizării populaţiei active pe mediul rural şi urban şi nu în
ultimul rând modificarea ponderii profesionale care solicită cu precădere efect intelectual, şi a
celor care solicită cu precădere efort fizic.
Munca este prin urmare factorul principal al avuţiei fiecărui popor. Factorul de
muncă are o determinare cantitativă şi una calitativă.
Dimensiunea cantitativă a factorului ''munca'' se refera la volumul de muncă de o anumită
natură, prestat într-un proces de producţie dat. Acest volum poate fi cuantificat prin numărul de
unităţi de timp de muncă prestate, prin numărul de ore de muncă sau locuri de muncă aferente
unei anumite cantităţi de produse, prin numărul de lucrători sau de ore-om de muncă prestate în
condiţii de producţie date.
Dimensiunea calitativă a factorului ''munca'', abordat la nivel individual, se referă la
specializarea profesională proprie fiecărui prestator de muncă, la gradul sau de calificare şi de
experienţa de producţie, la nivelul său de productivitate.
Progresul calitativ al factorului muncă se realizează prin dezvoltarea învăţământului, prin
asimilarea cuceririlor ştiinţei şi informaţiei.
Informaţia reprezintă suma cunoştinţelor veridice, pe care le obţine omul prin cercetarea
naturii şi vieţii social-economice, precum şi prin activitatea cotidiană de producţie.
Prin asimilarea informaţiei şi perfecţionarea celorlalţi factori de producţie, are loc
creşterea rodniciei (productivităţii) muncii, factor principal de sporire a bunăstării materiale a
societăţii.

2.2. NATURA (RESURSELE NATURLE)

Natura, ca factor de producţie, reprezintă totalitatea elementelor brute din natură,

preexistente omului, care sunt folosite în producerea bunurilor economice.
Natura oferă producţiei în primul rând mediul de desfăşurare, spoi substanţa materială şi
condiţiile primare, şi nu în ultimul rând energia primară.
Exemple de resurse naturale sunt: solul, subsolul, apa, resursele minerale, lemnul brut din
pădure, râurile, marea, oceanul, etc. Dintre aceste elemente, cel mai important este pământul sau

4
solul. El reprezintă spaţiul de desfăşurare a proceselor de producţie, cadrul de amplasament,
suportul şi punctul iniţial al întregii activităţi economice.
Pământul poate fi considerat ca format din următoarele elemente:
-suprafeţe arabile;
-suprafeţe de păşuni naturale, păduri;
-suprafeţe de deşerturi şi zone îngheţate;
-suprafeţe construite sau ocupate de construcţii.
Pământul ca factor de producţie natural prezintă câteva trăsături specifice şi anume:
a) este un element natural preexistent, neprodus de om care asigură:
- locul pe care trăieşte societatea umană;
- sediul şi spaţiul de desfăşurare a proceselor de producţie şi activităţii economice în
general;
- furnizor de resurse naturale (minerale şi energetice);
b) este un element durabil şi regenerabil;
c) este limitat ca extindere, dar dispune de o mare capacitate de regenerare şi de
creştere a fertilităţii ca rezultat al intervenţie omului;
d) este principalul mijloc de producţie în agricultură constituind sursa principală de
producere a alimentelor şi de materii prime de origine agrosilvică pentru indus-tria
alimentară şi unele ramuri ale industriei uşoare.
Resursele minerale constituie o altă componentă esenţiala a factorului natural de
producţie. Ele au un rol important în asigurarea bazei de materii prime şi energiei necesare
desfăşurării activităţii economice.
Resursele minerale se grupează după următoarle criterii:
-după gradul de cunoaştere a existenţei lor la un moment dat: resurse certe şi resurse ipotetice;
-după posibilitatea de exploatare: resurse exploatabile economic şi resurse neexploatabile
economic cu tehnologiile actuale;
-după conţinutul lor: resurse bogate şi resurse sărace în substanţa utilă.
Relieful şi apele pot condiţiona amplasarea activităţii economice; potenţialul hidraulic
constituie o importantă sursă de energie .
Climatul, poate influenţa dezvoltarea economică a unei ţării, datele statistice evidenţiind
existenţa unei relaţii directe între gradul de dezvoltare şi clima favorabilă dezvoltării (clima
temperată) .
Dezvoltarea accentuată a activităţii economice, pe de o parte şi tehnologiile folosite, pe de
altă parte ridică probleme noi în ceea ce priveşte factorul de producţie natura. Este vorba de
apropierea periculoasă de limitele echilibrului ecologic, ceea ce, în prezent se constituie într-o
criză majoră a omenirii în relaţiile ei cu natura. Această stare negativă dintre mediul creat de om
şi mediul natural se manifestă prin accentuarea la maximum a limitelor în ceea ce priveşte
resursele de materii prime şi de purtători de energie primară şi prin poluarea mediului natural
(pământ, apă, atmosferă) cu rezidurile toxice care provin din procesele bazate pe actualele
tehnologii. Toate acestea ridică o problemă vitală pentru existenţa omenirii : protecţia mediului
natural- ecologie.
Dimensiunea cantitativă a factorului natural al producţiei se referă în general, la volumul
în care o resursă naturală este atrasă efectiv în circuitul economic. Modul concret de măsurare a
acestui volum depinde de natura resursei respective. Astfel, de exemplu, pentru terenul agricol ne
interesează suprafaţa cultivată, pentru fondul silvic- volumul de masă lemnoasă recoltat, pentru
apă- debitul captat şi volumul acumulărilor, pentru minerale- cantităţile de substanţă utilă extrase.
Dimensiunea calitativă a factorului natura vizează, la rândul ei, acele atribute intriseci ale

5
unei resurse primare care o fac proprie utilizării productive. De regulă, aceste atribute sunt
multiple şi complexe inter-corelate, rezultanta lor regăsindu-se sintetic în randamentele de
utilizare obţinute în procesul productiv ( de exemplu : recolta la hectar, producţia pe cap de
animal, etc)

2.3.CAPITALUL

Termenul de capital a fost introdus în limbajul de specialitate înca din secolele XI-XII.
Iniţial, acestui termen i s-au atribuit sensurile de: fond, stoc de mărfuri, cheag pentru o afacere,
bani aducători de venituri (dobânzi). În secolele XIII-XVI, această noţiune a dobândit o largă
circulaţie în documentele vremii, termenul îmbogatindu-şi înţelesurile şi mai mult. În ultimele
două-trei secole, conţinutul şi sfera capitalului au fost supuse unei ample şi continue dezbateri.
Adesea, lupta de idei în jurul acestui concept a luat mai ales o turnură politico-ideologică şi mai
puţin una metodologico-ştiinţifică. Să mai reţinem şi faptul că termenul respectiv a stat la baza
unui tip de proprietate şi a unei societăţi (capitalist, capitalism).
Ca urmare a procesului de aprofundare şi de extindere a termenului, în prezent există o
mare varietate de termeni parţiali, în compunerea cărora figurează şi cea de capital: capital
avansat, capital bănesc, capital comercial, capital circulant, capital investiţional etc. Mai mult,
diferiţi participanţi specializaţi, preferă să folosească anumiţi termeni în detrimentul altora.
Astfel, aparatul tehnico-ingineresc foloseşte cu prioritate termenii de capital tehnic şi de capital
fizic; patronii manageri preferă să dialogheze între ei, folosindu-se de noţiunea de capital
investiţional, cea de capital productiv; salariaţii, la rândul lor, fac apel mai ales la capitalul
bănesc, capitalul nominal, în legătură cu care ei îşi formulează revendicările.
Capitalul, ca şi factor de producţie, reprezintă totalitatea bunurilor acumulate prin
muncă şi utilizate în scopul producerii altor bunuri economice, destinate vânzării.
În sens juridic, capitalul are o bază mai largă, fiind constituit din toate elementele pozitive
ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creanţe etc.); este capital lucrativ, în planul
repartizării veniturilor.
În raport cu factorii primari de producţie (munca, pământul), factorul de producţie capital,
este un factor derivat datorită apariţiei din procesele de producţie anterioare.
Categoria de bunuri astfel definită reprezintă capitalul real, denumit şi ''tehnic''; în unele
lucrări de teorie economică se mai folosesc, aproximativ cu aceeaşi semnificaţie, termeni ca:
bunuri de capital, bunuri instrumentale, echipament capital.
Ca factor de producţie creat prin activitatea umană, capitalul are o arie de cuprindere
foarte mare. Din el fac parte construcţiile industriale şi agricole, drumurile, mijloacele de
transport şi comunicaţiile, maşinile şi utilajele, materiile prime, combustibilii. Acestor
componente li se pot adăuga şi informaţia necesară activităţii economice.
Capitalul este un factor de producţie derivat, deoarece:
- este rezultatul unor procese de producţie anterioare;
- constă din bunuri intermediare numite mijloace de producţie.
Dupa forma de existentă capitalul poate fi :
a.Capital real, tehnic- cel cu existenţa fizică, materială, cu valoare intrisecă şi care se mai
numeşte şi mijloc de producţie, adică bunuri de capital ( stocurile de materii prime, materiale,
combustibili, energie, semifabricate, clădiri, utilaje, instalaţii, infrastructura firmelor din diferite
domenii etc.

6
b.Capitalul nominal- nu are o valoare reală, nu circulă în producţie, ci se exprimă prin titluri de
valoare care dau drept de proprietete asupra capitalului real, permiţând însuşirea de venituri
(dividente, etc)
c.Capitalul bănesc,în formă lichidă.
Capitalul se prezintă sub două forme: capital fix şi capital circulant.
1. Capitalul fix este, deci, acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe procese
economice, se consumă treptat, parte cu parte, şi se înlocuieşte după mai mult timp de utilizare.
Capitalul fix se distinge prin caracterul limitat al destinaţiilor sale alternative. Rigiditatea
în utilizarea lui este cu atât mai mare, cu cât echipamentele şi utilajele sunt mai specializate.
ex: clădiri, construcţii, utilaje, echipamente, calculatoare, instalaţii, mijloace de transport etc.
Pe măsura dezvoltării economiei, elementele capitalului fix sunt supuse unor modificări
multiple în baza proceselor: formarea de noi capitaluri, înnoirea şi modernizarea celor existente,
deprecierea sau uzura capitalului fix, scoaterea din funcţiune a acestuia.
Formarea de noi capitaluri fixe este rezultatul efectuării de investiţii; acestea sunt formate
din totalitatea cheltuielilor făcute de întreprinderi pentru dezvoltarea capacităţilor de producţie
(intrări de capital fix). Astfel de investiţii au rol de motor al creşterii economice, ele având drept
sursă o parte a beneficiului (profitului) obţinut de producători şi fondul de amortizare constituit.
Potrivit sursei de finanţare, investiţiile sunt:
a) investiţii nete, finanţate din venit şi folosite pentru formarea de noi bunuri de capital sau
pentru modernizarea celor existente, şi
b) investiţii brute, finanţate din venit şi din fondul de amortizare.
Deci, totalitatea investiţiilor efectuate într-o anumită perioadă pentru formarea brută a
capitalului fix, poartă denumirea de investiţie brută. Aceasta are ca sursă de finanţare
amortizarea (A) şi reinvestirea unei părţi din profit.
Ibruta=Ineta+A
Scoaterea din funcţiune a capitalului fix este rezultatul deprecierii sale, datorate uzurii
fizice şi celei morale.
Uzura capitalului fix reprezintă procesul de depreciere progresivă şi cumulativă a
caracteristicilor tehnice, funcţionale şi economice ale bunurilor de capital, până la scoaterea lor
din funcţiune.
Uzura fizică este determinată de folosirea în timp a capitalului fix şi de acţiunea factorilor
naturali.
Deoarece capitalul fix participă la mai multe cicluri de producţie, suferă de fiecare dată un
anumit grad de uzură fizică. Se calculează cota de amortizare, inclusă în costul de producţie
pentru a reconstitui suma necesară înlocuirii capitalului fix uzat (fond de amortizare).
Amortizarea reprezintă recuperarea treptată a valorii mijloacelor fixe utilizate în procesul
de producţie. Amortizarea se include în costul de producţie, respectiv în preţul bunurilor la a
căror fabricaţie participă.
Mărimea absolută a amortizării (masa amortizării): A=Kfix/t
Mărimea relativă a amortizării (rata amortizării) R=A/Kfix * 100
Unde A-amortizare anuală; Kfix-capital fix; t-durata de amortizare; R-rata amortizării
În afara deprecierii capitalului fix, datorate uzurii fizice, acesta este supus şi uzurii
morale. Cauza generală a acestei uzuri este progresul tehnic care, de regulă, este însoţit de
creşterea productivităţii şi randamentul noilor elemente de capital fix. Deci, se poate spune că
uzura morală nu poate fi evitată. În puterea întreprinderilor stă însă capacitatea de a reduce
efectele negative, pierderile datorate acestei uzuri.
Uzura morală constă în pierderea unei părţi a preţului de achiziţie al utilajului, a valorii

7
lui, ca urmare a scoaterii din funcţiune înainte de termenul prevăzut în proiectul de fabricaţie,
adică înainte de a se fi amortizat complet.
Uzura morală de gradul I intervine atunci când pe piaţă apar bunuri similare (dpdv al
randamentului) celor de care dispune firma, dar mai ieftine.
Uzura morala de gradul II când pe piaţă există bunuri similare celor deţinute de firmă, dar
cu un randament superior.
2. Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care se consumă intr-un singur
ciclu de producţie, participă cu întreaga lui expresie bănească la formarea costurilor şi se
înlocuieşte după fiecare consumare, o dată cu reluarea unui nou ciclu.
ex: materii prime, materiale de bază şi auxiliare, combustibil, energie etc.
Consumul capitalului circulant se realizează într-un singur ciclu de producţie şi se
exprimă atât fizic (tone, kg, metri, etc), cât şi valoric.
Cantitatea de capital circulant necesară pentru realizarea unei unităţi dintr-un bun
economic reprezintă consumul specific:
Cs=Kcirculant/Q, unde Q reprezinta producţia
Consumul specific trebuie să fie cât mai mic.
Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea –întreprinderea sau
antreprenoriatul, care constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie de către
întreprinzător. Acesta decide ce bunuri să se producă şi ce cantităţi de factori sunt necesari; el îşi
asumă riscurile producţiei, care necesită costuri înainte de a obţine venituri din vânzarea
produselor obţinute. Un rol deosebit de important în succesul întreprinderii îl are pregătirea
managerială a întreprinzătorului.
Paralel cu modificările din conţinutul şi sfera factorilor de producţie primari – munca şi
natura –, ca şi în cadrul factorului derivat – capitalul –, îşi fac apariţia noi factori de producţie,
numiţi neofactori, care se caracterizează prin calităţi şi performanţe deosebite. Printre aceştia
enumerăm progresul tehnic, inovaţia, resursele informaţionale. Aceştia nu pot fi separaţi de
factorii „clasici”, întrucât ei acţionează practic prin intermediul, şi împreună cu aceştia,
potenţându-i, îmbunătăţindu-le substanţial performanţele. Neofactorii de producţie sunt, direct
sau indirect, legaţi de acţiunea umană, de ipostaza de creator a omului.
Ca urmare a influenţei progresului ştiinţei, tehnicii şi a schimbărilor intervenite în
volumul, amploarea şi structura trebuinţelor umane, numărul şi conţinutul factorilor de producţie
se modifică permanent, înregistrându-se o tendinţă de multiplicare şi diversificare, de sporire a
calităţii lor.

3. EVOLUŢIA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

În ultimele decenii, se conturează o serie de caracteristici generale în evoluţia factorului

muncă:
1. Tendinţa generală de sporire a populaţiei active, deşi inegală pe ţări şi pe zone geografice.
Pe fondul tendinţei generale de sporire, ponderea populaţiei active a înregistrat, pe plan mondial,
o uşoară scădere, de la 42% la 40%. Aceasta se datorează unor cauze de ordin demografic
(întinerire demografică în ţările în curs de dezvoltare, îmbătrânire demografică în ţările
dezvoltate); de ordin economic (progres tehnic, creşterea volumului de cunoştinţe şi a calităţii lor,
creşterea duratei de şcolarizare); de ordin social (promovarea socială, valorizarea diplomei).

8
2. Modificarea structurii populaţiei ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate. Are loc o
sporire a ponderii populaţiei în sectorul terţiar, în cel cuaternar, în timp ce în sectorul primar se
înregistrează o scădere. Se remarcă tendinţa de reducere a populaţiei active în totalul populaţiei şi
de mărire a ponderii populaţiei în vârstă. Fenomenul este datorat, pe de o parte, măririi perioadei
de formare profesională a forţei de muncă, iar pe de altă parte, creşterii speranţei de viaţă.
Efectele imediate ale acestui fenomen se resimt în creşterea populaţiei întreţinute de cei activi. Pe
termen lung, însă, fenomenul are urmări pozitive, care se manifestă în ridicarea gradului de
calificare a forţei de muncă şi a nivelului de civilizaţie.
Mutaţiile care au loc, în prezent, în structura populaţiei ocupate în ţara noastră nu se
încadrează în aceste tendinţe generale. De exemplu, ponderea populaţiei în agricultura României
este mai mare – ca urmare a restabilirii dreptului de proprietate asupra pământului, pe de o parte,
iar pe de altă parte, a existenţei unui nivel scăzut de utilizare a tehnicilor şi tehnologiilor, ceea ce
face ca substituirea factorilor de producţie (muncă prin capital) în agricultură să aibă loc într-o
proporţie redusă.
3. Sporirea calităţii resurselor de muncă în corelaţie cu nivelul de dezvoltare economică, cu
progresul în ştiinţă, tehnică, în cultură, în general. Perfecţionarea pregătirii profesionale –
realizată prin sistemul de învăţământ, prin reciclare, schimbarea calificării, prin procesul
educaţiei permanente – se va regăsi într-o eficienţă sporită a factorului muncă.
Caracterul şi mobilitatea capitalului sunt determinate de: nivelul dezvoltării economice;
sistemul amortizării practicat în economie şi destinaţia acesteia; politicile în domeniul
investiţiilor.
Ca urmare a influenţei progresului ştiinţei, tehnicii şi a schimbărilor intervenite în
volumul, amploarea şi structura trebuinţelor umane, numărul şi conţinutul factorilor de producţie
se modifică permanent, înregistrându-se o tendinţă de multiplicare şi diversificare, de sporire a
calităţii lor.

9
BIBLIOGRAFIE
1. Prof. Emilia Herman – Curs de microeconomie
2. Eugen Prahoveanu - Economie politică, Fundamente de teorie economică,
Editura EFICIENT, Bucureşti, 1996
3. Constantin Enache, Constantin Mecu – Manual de economie politică, Editura
Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2007

10