Marina Luminiţa Sârbovan

Microeconomie

Editura Solness
Timişoara, 2015

1 1
 Referent ştiinţific:

Prof. univ. dr. Grigore Silaşi – Universitatea de Vest Timişoara

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SÂRBOVAN, MARINA LUMINIŢA
Microeconomie / Marina Luminiţa Sârbovan. – Timişoara:
Editura Solness, 2015
Conţine bibliografie
ISBN 978-973-729-445-6

330.101.542

2 2
 UNIVERSITATEA TIBISCUS DIN TIMIŞOARA
Facultatea de Ştiinţe Economice

Marina Luminiţa SÂRBOVAN

MICROECONOMIE

Editura Solness
Timişoara, 2015

3 3
4 4
 Preambul

Xenofon (430-354 IC), istoric grec și student al lui Socrates, a

făcut prima referire definitorie cunoscută asupra teoriei economice, în
,,Dialogurile lui Socrates”, partea intitulată ,,Oeconomicus” conform
căreia, obiectul acestei ştiinţe este buna administrare a casei și ''stării”,
respectiv a bogăţiei. (Xenofon, "The Economist", traducere de H.G.
Dakyns, 2008, 2013, www.gutenberg.org/files/1173/1173-h/1173-h.htm)
Aristotel,(384-322, IC) filosof şi om de ştiinţă grec, considera drept
obiect de studiu al ştiinţei despre economie comportamentul omului ca
membru al unei comunităţi social-statale; astfel, el scria despre ,,sufletul
raţional” ("Nicomachaen Ethics", Book VI, ://classics.mit.edu/Aristotl
enicomachaen.html) faptul că acesta trebuie să devină funcţional doar în
cadrul unui mediu sănătos şi a echităţii sociale.
El credea că sufletul raţional produce raţiunea (logos) contopind
înţelepciunea (sophia) cu înţelegerea (katanoisi) şi înţelepciunea
practică (praktiki sophia).
Concepţiile filosofice antice şi medievale asupra înţelepciunii şi
creştinismului au generat o viziune trinitară despre economie, bazată pe
creştere, echitate şi "puritate", armonios intercorelate, unde creşterea
economică pozitivă, echitatea socială şi mediul nepoluat (curat sau
,,verde”) asigură o economie a bunăstării.
Rămânând aproape de studiul bunăstării, exponenţii clasici ai
economiei politice Adam Smith (1723-1790) şi David Ricardo (1772-
1823) defineau economia drept ştiinţa despre avuţia naţiunilor (Smith, A.,
2011, Avuţia naţiunilor, Editura Publică, Bucureşti).
Un alt foarte cunoscut clasic contemporan cu ei, John Ramsey
McCulloch, (1789-1864), nota la 1824 că obiectul economiei politice este
acela de a evidenţia mijloacele prin care industria poate face foarte
productive acele necesităţi, acel confort şi delectările care constituie
avuţia (“A DISCOURSE ON THE RISE, PROGRESS, PECULIAR
OBJECTS, AND IMPORTANCE OF POLITICAL ECONOMY:
CONTAINING AN OUTLINE OF A COURSE OF LECTURES ON
THE PRINCIPLES AND DOCTRINES OF THAT
SCIENCE”http://socserv2.socsci.Ccmaster.ca/~econ/ugcm/3ll3/mcculloc
h/DiscoursePoliticalEconomy.pdf).

5 5
 De la clasici şi până azi, o serie de economişti, oameni de ştiinţă
au compus definiţia conform căreia economia este o disciplină socială
care studiază, descrie şi analizează relaţiile de producţie şi legile
economice care guvernează întregul ciclu al activităţii umane: producţia,
distribuţia, consumul de bunuri şi servicii în context istoric; un dicţionar
cunoscut notează că economia cuprinde teoriile, principiile sau practicile
raţionale care formează obiectul de studiu al ştiinţei economice.
(www.merriam-webster.com/dictionary/economics).
Există opinii care consideră că obiectul de bază al studiului
economiei constă în organizarea forţelor de producţie în scopul asigurării
profiturilor înalte şi prevenirii crizelor economice; totodată, observaţia
realistă că resursele sunt limitate, la un moment dat, comparativ cu
nevoile umane care pot fi nelimitate, reprezintă un obiectiv just, profund,
convingător al ştiinţei, studiat pentru a produce bunuri şi a le repartiza
optim, având la bază criterii ale interesului general, de grup sau
individual.
Economia ca ştiinţă fundamentală ţine de producţia, repartiţia şi
schimbul de bunuri dintre oameni, ea valorifică tendinţele în dezvoltare
ale preţurilor, producţiei, şomajului-dinamica vieţii economice ş.a.
Experienţa cunoaşterii teoriei şi analizei economice nu poate fi cu
nimic înlocuită pentru specialiştii angrenaţi în diverse activităţi, pentru că
deciziile lor, la diferite niveluri, fac posibilă buna desfăşurare a societăţii,
precum şi adaptarea la provocările cerinţelor pieţei.
Totodată, democraţia înseamnă cunoaştere, iar speranţele unei lumi
mai bune, a unei supravieţuiri comfortabile sunt legate de ea; de aceea, o
astfel de lucrare este izvorâtă din nevoia de a ne asigura perspectivele, de
a depăşi dificultăţile, de a ne limpezi anticipările.
Aforismul latin „scientia potentia est” a fost nu doar aclamat de
filosofi, pe când traversa secolele, ci şi pus operă de milioanele de
arhitecţi ai economiei, de oamenii răzbătători care au înfăptuit progresul.
Lucrarea de faţă este consacrată economiei în general şi
microeconomiei în special.
Economia este o ştiinţă fundamentală, socială care studiază
procesele, fenomenele economice în strânsă legătură cu factorii ce le
determină; totodată, ea cercetează acţiunile indivizilor şi legăturile care
apar între ei în procesul de producţie, distribuţie şi consum a bunurilor
materiale şi serviciilor în context istoric; ea fundamentează instrumente
şi metodele de utilizare a resurselor date, precum şi motivele care îi
antrenează pe agenţi în activitatea economică; totodată mondoeconomia
studiază economia mondială, macroeconomia studiază economia
naţională, mezoeconomia studiază economia la nivelul ramurilor.
Microeconomia, ca parte componentă a teoriei economice generale,
analizează procesele, fenomenele şi comportamentele agenţilor

6 6
economici ca o relaţie dintre finalităţile date şi mijloacele puţine care au
folosinţe alternative; microeconomia îşi începe studiul cu analiza
nevoilor, resurselor, a relaţiilor de piaţă, a entităţilor economice
elementare, extinzându-şi sfera preocupărilor, încercând să explice
funcţionarea generală a sistemului, în ansamblul său.
Microeconomia şi macroeconomia au de fapt acelaşi obiect de
studiu, dar propun diferenţe aparente în materia metodelor de abordare şi
tratarea problemelor, fiind două optici necesare pentru explicarea
ansamblului economiei.
Economia politică este un răspuns teoretic la provocările
economiei reale, care este organizată în structuri coerente, formate din
agenţi economici individuali, care acţionează şi funcţionează, generând
un nivel al agenţilor economici agregaţi, care la rândul lor pot fi omogeni
sau eterogeni.
Economia reală exprimă procesele, faptele şi comportamentele
individuale ale participanţilor la activităţile economice şi relaţiile multiple
dintre ei, iar criteriul esenţial al structurii acestor procese şi
comportamente îl constituie interesele generale, care se clădesc pe baza
celor personale, particulare, de grup.
Trecând de la interesele personale la cele generale, problemele
microeconomice devin macroeconomice.
În preambulul acestei ediţii doresc să mulţumesc din nou maeştrilor
mei, Acad. N.N. Constantinescu, Acad. Tudorel Postolache, Prof. Dr.
Niţă Dobrotă, Prof. Dr. Marin Mehedinţu, Prof. Dr. Ionel Blaga, Prof. Dr.
C-tin. Popescu, care prin limpezimea discursului didactic, prin capriciile
analizei economice, prin naturaleţea transmiterii cunoştinţelor m-au
îndrumat către şantierul veşnic neliniştit al ştiinţelor, de unde nu mai
există cale de întoarcere.
O carte e un îndemn la cumpătare, speranţă şi curaj, fie acestea
armele de invincibile ale învăţăceilor economiei.

7 7
8 8
 I. Economia politică în sfera ştiinţelor

Economia este definită succint de dicționarele contemporane ca

ansamblu de activităţi umane specifice, dar şi ştiinţă a acestora, îndreptată
spre acoperirea unor nevoi.
Economia şi profesionalismul sunt motivaţii complementare pentru
cetăţeanul contemporan, căci studiul economiei ca disciplină teoretică
este mijlocul superior de elucidare a sensurilor societăţii.
Economia se studiază pentru a ne simplifica gândirea, pentru
formarea unor opinii şi răspunsuri proprii, în replică la aspectele
economice ale existenţei noastre cotidiene.
Această ştiinţă poate fi un mijloc valoros de definire a succesului
sau falimentului, în promovarea reuşitelor sau corectarea eşecurilor.
Într-o lume tot mai complexă şi greu de ordonat, Economia
politică poate fi pusă în slujba fiecăruia dintre noi, a colectivităţii locale
sau globale. Prin însuşirea principiilor şi tehnicilor specifice analizei
economiei politice vom dobândi un instrument de neînlocuit necesar
străbaterii drumului către prosperitate.
A acţiona este o afacere de cele mai multe ori, atât pentru un
economist cât şi pentru un neeconomist, deoarece raporturile pecuniare
nu ocolesc nici un segment al realităţii. Avem nevoie în acest scop de un
mijloc de înţelegere şi control asupra fenomenelor economico-sociale, pe
care în modul optim îl găsim în studiul economiei politice ca ştiinţă.
Motivaţia intimă a demersului cognitiv din perspectiva economică
nu constă numai în demistificarea bogăţiei ca temă general filosofică, dar
şi în stimularea gândirii critice a celor ce parcurg această lucrare
teoretico-ştiinţifică, în încurajarea inovaţiei în materie.

I.1. Trebuinţele economice

Orice activitate umană are ca imbold, ca punct iniţial de pornire o

nevoie, sau o trebiunţă. Cunoaşterea proceselor economice, a
mecanismului lor de mişcare şi dezvoltare, precum şi a cauzelor care pun
în mişcare energia oamenilor, presupune cercetarea trebuinţelor. Acestea
au intrat în sfera preocupării economiştilor, filozofilor, sociologilor,
psihologilor şi a altor specialişti, fiecare privindu-le din anumite unghiuri
de vedere.
Din această cauză cercetarea lor atât de vastă în dimensiunile şi
trăsăturile ei, a dobândit un caracter complex, în câmpul ştiinţelor socio-
pozitive.

9 9
 În general, orice fiinţă umană pentru a putea trăi şi pentru a se
dezvolta are nevoie să obţină în mod indirect, din natură, anumite
elemente.
Nevoia care nu este satisfacută produce la om o anumită stare de
nelinişte, care-l determină să caute împlinirea ei. Din momentul în care
obiectul este găsit, nevoia devine dorinţă. La rândul ei dorinţa dă naştere
la preocuparea pentru procurarea obiectului în cauză. Deoarece efortul
pentru obţinerea obiectului dorit poate să fie mai mult sau mai puţin greu,
omul a căutat întotdeauna să îl raţionalizeze, adică să obţină maximum de
efect cu minimum de efort.
Această situaţie este cunoscută şi în economie sub numele de
principiul hedonistic. El nu presupune eliminarea completă a efortului, ci
numai înţeleapta lui economisire, adică cea mai bună folosire a timpului.
Categoria de trebuinţe economice se numără printre noţiunile cel
mai frecvent folosite, dar ea continuă să fie interpretată în moduri diferite,
constituind uneori, obiectul unor polemici teoretice. Astfel, după unii
economişti, trebuinţa reprezintă lipsa unui lucru dorit. După alţii, nevoile
nu sunt altceva decât forma imaginară a cerinţelor omului. Potrivit altor
păreri, trebuinţele reflectă condiţiile obiectiv necesare ale vieţii
oamenilor, alcătuite din totalitatea bunurilor materiale şi spirituale. În
fine, există şi părerea potrivit căreia trebuinţele economice reprezintă o
stare a personalităţii umane care apare ca izvor, ca impuls al tuturor
formelor de activitate. Ele ne determină să acţionăm, pentru că avem
sentimentul unei lipse sau a unei stări de insatisfacţie.
Deşi există variate punctele de vedere în legatură cu înţelegerea
trebuinţelor, totuşi mai toate definiţiile care se dau fixează anumite
trăsături comune ale acestora şi anume:
Caracterul obiectiv: ştiinţa a dovedit că rădacinile, cauzele
apariţiei, precum şi dezvoltarea trebuinţelor economice se află în viaţa
materială a omului, în producţia şi reproducţia acesteia.
Caracterul social: purtătorii trebuinţelor economice sunt
întotdeauna oamenii, ca subiecţi şi agenţi economici.
Caracterul nelimitat: omul are o mulţime de trebuinţe, tocmai
pentru că multiple îi sunt şi manifestările sale de viaţă. Iată de ce, privite
în totalitatea şi interdependenţa lor, trebuinţele alcătuiesc un sistem.
Caracterul istoriceşte determinat: trebuinţele îmbracă forme
economice concrete, proprii diferitelor trepte de dezvoltare a societăţii.
De pildă, în societăţile primitive, omul nu avea decât nevoi primare, adică
hrană, adăpost, eventual protejarea corpului cu ceva blănuri. Pe măsură ce
învăţăm mai mult, curiozitatea sporeşte, dorinţele cresc, se înmulţesc
trebuinţele de confort, igienă, instruire, etc. Această capacitate nelimitată
de lărgire a trebuinţelor a creat civilizaţia modernă, determinându-i pe
exegeţi să o numească progres. Extinzând acest sens, omenirea,

10 10
societatea reprezintă un ,,perpetuum insatisfăcut”. Privite în diversitatea
lor, trebuinţele sunt nelimitate în perspectiva istoriei. Aceasta înseamnă că
satisfacerea unei trebuinţe generează alta, iar unele dintre trebuinţele
vechi sunt înlocuite cu altele noi.
Izvoarele principale ale satisfacerii trebuinţelor au fost
dintotdeauna natura şi munca, deci resursele acumulate şi resursele
naturale. Raporturile ce se stabilesc între resurse şi trebuinţe sunt deosebit
de complexe. Această complexitate provine din faptul că, pe de o parte,
asistăm la continua sporire, diversificare şi modificare a conţinutului
trebuinţelor, iar, pe de alta parte, la schimbarea modului de satisfacere a
lor şi la caracterul limitat, epuizabil al unor resurse naturale. De aici
necesitatea corelării trebuinţelor prezente şi viitoare cu resursele naturale
şi cele acumulate prin muncă.
Studiul trebuinţelor economice ne dezvăluie pe lângă unele
trăsături comune şi legităţi ale formării şi evoluţiei lor. Potrivit unor
opinii, sistemului trebuintelor îi este proprie o singură lege şi anume legea
creşterii trebuinţelor. Realitatea a demonstrat că, de fapt, avem de-a face
cu mai multe legităţi ale formării şi evoluţiei trebuinţelor.
1. Prima dintre aceste legităţi rămâne creşterea şi diversificarea
trebuinţelor. Aşa cum atestă istoria dezvoltării societăţii omeneşti,
creşterea trebuinţelor întregii populaţii şi diversificarea lor a constituit
dintotdeauna, una dintre cele mai importante tendinţe. Acţiunea acesteia
şi-a găsit expresia în:
 apariţia de noi trebuinţe;
 creşterea trebuinţelor la nivelul individului;
 modificarea structurii şi corelaţiilor dintre diferite trebuinţe;
 îmbogăţirea conţinutului calitativ al trebuinţelor.
Firesc, omul contemporan are mult mai multe trebuinţe decât avea cel
de acum un veac, ca să nu ne referim la epoci istorice mai îndepartate.
Apoi trebuie, să observăm că ritmul de creştere a trebuinţelor, ca şi al
satisfacerii acestora, nu a fost acelaşi în toate perioadele istorice.
Diferenţele de ritm, uneori sensibile, au caracterizat şi evoluţia diferitelor
grupe de trebuinţe. Spre pildă, nevoile spirituale au crescut uneori în
ritmuri mult mai înalte decât cele fiziologice sau naturale. Oricum, cel
mai încet a sporit satisfacerea efectivă a trebuinţelor. Atât trebuinţele cât
şi posibilităţile de satisfacere a lor au depins întotdeauna de starea forţelor
productive ale societăţii.
2. O a doua legitate constă în interacţiunea trebuinţelor. Într-adevăr
trebuinţele nu pot fi izolate unele de altele ci ele alcătuiesc un sistem.
În cadrul acestui sistem trebuinţele se influenţează şi condiţionează
reciproc.
De multe ori, cauza apariţiei unor trebuinţe o constituie alte
trebuinţe sau grup de trebuinţe. Astfel, trebuinţa de alimente generează,

11 11
pe lângă nevoia de obţinere a produselor respective, nevoia de transport a
acestora, nevoia asigurării unor mijloace de pregătire şi de conservare s.a.
La rândul ei, trebuinţa de asigurare a locuinţei, condiţionează în
mod necesar, apariţia unui şir de alte nevoi precum cele de iluminat,
încalzit, mobilier, s.a.m.d.. În felul acesta se formează un şir întreg al
trebuinţelor, care se intercondiţionează. Interacţiunea are un caracter
cauzal şi nu întâmplător.
3. Legea elasticităţii. Unul dintre atributele definitorii ale formării şi
dezvoltării trebuinţelor este elasticitatea. Ea îşi găseşte expresia în
intensitatea diferită, mai mare sau mai mică, cu care se manifestă una şi
aceeaşi trebuinţă în diferite momente ale procesului de reproducţie, sau în
diferite locuri ale spaţiului geografic şi existenţa unei scări graduale de
satisfacere a trebuinţelor.
4. Substituirea trebuinţelor. În evoluţia lor trebuinţele sunt nu numai
complementare unele altora, ci şi concurente: o nevoie poate înlocui o
altă nevoie. De exemplu, pâinea de secară poate să o înlocuiască pe cea
de grâu, zaharina se foloseşte în locul zahărului, fibrele sintetice se
utilizează în locul celor de bumbac, lâna sau mătase, s.a.m.d.. Aria
substituirii trebuinţelor diferă de la o nevoie la alta sau de la un grup de
nevoi la altul. Ea se dovedeşte a fi destul de restrânsă atunci când este
vorba de nevoi fiziologice şi mai extinsă atunci când este vorba de
trebuinţe secundare. Substituirea pune problema delimitării trebuinţelor
esenţiale sau primare, de cele de lux. Desigur, graniţele dintre ele au un
caracter relativ. Progresul societăţii a făcut ca unele trebuinţe cu caracter
de lux să devină esenţiale în anumite împrejurări economico-sociale.
Legea substituirii acţionează cu intensitate deosebit de mare în
situaţiile în care bunurile devin deficitare sau mai scumpe. Şi în acest caz,
substituirea trebuinţelor funcţionează ca o opţiune, o alternativă pentru
consumator, amplificând, în anumite împrejurări lupta de concurenţă.
5. Orice trebuinţă descreşte în intensitate pe masură ce se satisface pâna
la punctul de saţietate (saturaţie). După acest punct nevoia se stinge şi
este înlocuită prin dezgust. Numai pentru bani saţietatea este extrem de
rară şi pare a ieşi complet din cadrul acestei legitati. De ce? Pentru că
banul este singura bogăţie care are proprietatea să răspundă nu unei
singure trebuinţe ci tuturor nevoilor posibile.
6. Orice trebuinţă se stinge prin satisfacţie, dar nu întârzie să reapară.
Nevoia de hrană sau de sete se stinge prin alimentare, dar după un anumit
interval de timp, reapare. În legatură cu această legitate mai sunt de
observat câteva aspecte. În primul rând, dacă o trebuinţă se împlineşte de
mai multe ori, ea se fixează sub forma unui obicei. În alte situaţii, ea
creează dependentă, cum este de pildă cazul fumatului, iar întreruperea
lui nu poate fi făcută fără a resimţi o suferinţă (,,obişnuinţa este a doua
natură"). În al doilea rând trasatura de mai sus are implicaţii mai adânci:

12 12
de exemplu, nivelul de trai, sau calitatea vieţii, nu poate fi coborât aşa de
uşor, fără o reacţie de răspuns negativă.
În sensul cel mai general, trebuinţele reprezintă cerinţele
obiectiv necesare ale vieţii umane, ale existenţei şi dezvoltării
purtătorilor lor – oamenii, de a avea şi folosi bunuri materiale şi
servicii, care devin nevoi efective în funcţie de condiţiile de producţie
existente la un moment dat.
Prin urmare, trebuinţele umane exprimă întotdeauna o stare de
necesitate obiectivă proprie individului sau unei colectivităţi umane.
Omul are o multitudine de trebuinţe, deoarece multiple sunt şi
manifestările sale de viaţă. În acest context, paralel cu identificarea
trăsăturilor lor comune şi a legităţilor lor de mişcare, se impune să
realizăm şi o clasificare a acestora.
Teoria economică a oferit pâna acum numeroase criterii pentru
gruparea şi clasificarea lor. Astfel:
1. din punct de vedere al genezei şi al rolului pe care-l îndeplinesc
trebuinţele umane se grupează în:
 naturale (denumite uneori şi biologice sau fiziologice);
 sociale;
 spirituale.
2. din punct de vedere al subiecţilor purtători, trebuinţele pot fi:
 individuale;
 de grup;
 ale societăţii în ansamblul ei;
3. din punct de vedere al ciclului activităţii, trebuinţele sunt grupate
în:
 zilnice,
 săptămânale,
 lunare,
 trimestriale,
 semestriale,
 anuale.

Folosind un alt termen de comparaţie, am putea spune că avem de-

a face cu trebuinţe curente, periodice, rare. Sau după o alta clasificare,
trebuinţe permanente, temporare.
4. din punct de vedere al raporturilor lor cu producţia, distingem
 trebuinţe ale producţiei, care de regulă, se materializează în
consumul productiv şi
 trebuinţe ale populaţiei, în cea mai mare parte a lor, bunuri de
consum.

13 13
 5. din punct de vedere al gradului de satisfacere, trebuinţele pot fi
împărţite în reale şi ideale. În strânsa legatură cu acest criteriu
trebuinţele (îndeosebi cele de consum neproductiv, individual) pot
fi solvabile şi nesolvabile.
6. din punct de vedere al formei de manifestare şi al stadiului de
dezvoltare, trebuinţele pot fi clasificate în trebuinţe-necesitate,
trebuinţe-obligaţii şi trebuinţe-aspiraţii. Această grupare ne indică
şi prioritatea în satisfacerea lor, pentru că întotdeauna vom începe
cu satisfacerea trebuinţelor-necesitate (ele fiind cele mai presante)
şi vom termina cu trebuinţele- aspiraţii, care pot să mai sufere
amânare.
Cercetarea tipologiei trebuinţelor a permis nu numai găsirea unor
criterii de clasificare, dar şi ierarhizarea lor (de gradul întâi, al doilea, al
treilea s.a.m.d.). În perimetrul primului nivel sunt incluse de regulă,
trebuinţele numite fundamentale, de bază, constând din hrană, locuinţă,
îmbrăcăminte, ocrotirea sănătăţii, etc. În cel de-al doilea nivel apar
trebuinţele legate de calitatea hranei, îmbrăcămintei, gradul de confort al
locuinţei, etc. În cel de-al treilea nivel, se includ o serie de trebuinţe
sociale, îndeosebi de comunicare, de călătorie s.a.m.d. În fine în al
patrulea nivel, se includ aşa numitele trebuinţe intelectuale, compuse din
nevoile de cunoaştere, trebuinţe de formare profesională, de educare şi
lărgire a orizontului cultural.
Grupările, clasificările, ierarhizările trebuinţelor, nu au un caracter
absolut, ci relativ. Pe alocuri, ele capătă chiar un caracter de
convenţionalitate, nu de puţine ori suprapunându-se în anumite proporţii.
Acest lucru se petrece pentru că trebuinţele poartă pecetea timpului
istoric şi a factorilor care le influenţează.
Una dintre problemele dezbătute în literatura de specialitate o
constituie reflectarea denaturată a unor trebuinţe. În aceasta situaţie se
află drogurile. Ele nu corespund unor necesităţi ale organismului sănătos
şi folosirea lor este mult controversată şi în rândul specialiştilor: medici,
farmacişti, cercetători. Consumul în acest caz reprezintă o reflectare
deformată, a unor false trebuinţe, cel puţin înainte de instalarea
dependenţei, în conştiinţa oamenilor.
Determinarea şi măsurarea nevoilor reprezintă un alt aspect al
analizei acestei cazegorii economice. Deşi necesitatea măsurării
trebuinţelor este evidentă, se pare că progresele realizate în acest domeniu
sunt, pâna în prezent, cele mai mici. Într-adevar, o scurtă incursiune în
literatura economică privind trebuinţele ne conduce la constatarea că unii
cercetători neagă posibilitatea măsurării lor cantitative . Alţii o recunosc,
dar intră în divergenţe atunci când este vorba de căile şi metodele de
măsurare.

14 14
 Adevărul este că, pâna acum, nu dispunem de metode recunoscute
şi verificate de practică de măsurare a trebuinţelor din punct de vedere
cantitativ.
Desigur, existenţa unor controverse în acest domeniu nu trebuie să
ne conducă la concluzia ca am fi totalmente lipsiţi de orice posibilitate de
măsurare a trebuinţelor. O primă posibilitate care s-a conturat deja în
literatura economică rezidă în măsurarea trebuinţelor economice prin
intermediul utilităţii lor sociale.
Categoria de ,,utilitate socială” este totuşi prea complexă. Din
această cauză ea trebuie să fie într-o oarecare măsură disecată. După
părerea unor cercetători, utilitatea socială ar putea fi caracterizată prin
intermediul a trei parametri şi anume:
 măsura saturaţiei;
 măsura preferinţei;
 măsura elasticităţii.
În ceea ce priveşte primul aspect, utilitatea relativă a bunurilor şi
serviciilor este apreciată prin compararea consumurilor efective cu cele
optime de saturaţie, utilizându-se următoarea formulă:

în care:
c max = nivelul maxim al consumului;
c min = nivelul minim al consumului;
c = nivelul efectiv al consumului;
u = mărimea utilităţii.
În felul acesta, utilitatea bunurilor şi serviciilor este apreciată în
funcţie de gradul de satisfacere a nevoilor.
Cât priveşte cel de-al doilea aspect, măsura preferinţei, observăm
că ne aflăm în faţa unui parametru cu o mare încărcătură psihologică.
Determinarea cantitativă a trebuinţelor, în special cele legate de
consumul neproductiv, este extrem de elastică şi nestabilă. Explicaţia se
află în caracterul concret, individual, specific şi foarte diferit al
subiecţilor şi agenţilor purtători de trebuinţe. Intervine aici o mare doză
de subiectivism pe care nu o putem cuantifica. Cum măsurăm
intensitatea unei nevoi, sau cerinţe? În acest scop, unii economisti au
propus termenul de dezirabilitate, iar cunoscutul economist italian
Vilfredo Pareto, a propus şi el pe cel de ofelimitate, care explică ,,raportul
de interes" între dorinţă şi un lucru oarecare. Dar nici acest termen nu s-a
încetăţenit în economie, fiind considerat subiectiv.

15 15
 Măsura preferinţei consumatorilor nu se poate pune în evidenţă
decât prin intermediul cererii şi ofertei. Calcularea elasticităţii cererii şi
ofertei în funcţie de preţuri şi de venituri ne-ar putea ajuta să punem mai
clar în lumină intensitatea unor trebuinţe, respectiv utilitatea socială a
unor bunuri.

Interesele economice

În vederea satisfacerii trebuinţelor lor materiale şi spirituale

oamenii intră în anumite relaţii social-economice. Conştientizarea
nevoilor lor îmbracă forma unor aspiraţii, scopuri şi interese.
Interesul este imaginea conştientă a unei anumite trebuinţe sau,
altfel spus, nevoia conştientizată.
Temelia materială a oricărui fel de interes este dată de nevoia de
consum productiv şi neproductiv. Pornind de aici, în societate ne
confruntăm cu o mare diversitate de interese economice, politice,
culturale, ideologice s.a. Dintre acestea, cea mai mare importanţă o au
interesele economice.
Datorită caracterului extrem de variat al condiţiilor sociale în care
oamenii trăiesc şi muncesc, interesele economice cunosc o continuă
amplificare. Totuşi, după nivelul la care se manifestă aceste interese
economice, ele pot fi grupate în următoarele categorii mari:
 interese personale, legate de existenţa şi dezvoltarea omului, a
individului;
 interese economice de grup;
 interese generale, naţionale.
Principala sursă generatoare de interese economice o constituie
proprietatea. Aceasta a constituit dintotdeauna interesul fundamental,
dominant, al subiecţilor economici, motivând în bună parte comportarea
lor.
Interesul economic personal, are în esenţă, două laturi caracteristice:
una o constituie interesul de consum personal, cealaltă interesul pentru
activitate, adică de a ocupa un loc mai convenabil în diviziunea socială a
muncii.
Desigur, ambele laturi pot căpăta nuanţe şi trăsături particulare, în
funcţie de locul de muncă a fiecarui individ. Astfel, fiecare lucrător vede
interesul său de producţie, de muncă, prin prisma interesului său de
consum.
Din această cauză, între cele două laturi ale interesului economic
personal există nu numai o unitate indisolubilă ci şi o anumită
contradicţie.
Aşa de pildă, această contradicţie se manifestă prin sacrificarea
interesului personal de activitate în favoarea celui personal de consum.

16 16
 Sunt numeroase cazurile când un lucrător se îndepărtează sau
părăseşte o muncă ce-i place din punct de vedere profesional, deoarece îşi
realizează prin ea aptitudinile, pentru o altă muncă unde nu înregistrează
decât satisfacţii băneşti, ca urmare a unor venituri mai mari.
Fiind dependente de munca fiecăruia, veniturile sunt legate totodată,
de rezultatele activităţii de ansamblu ale unităţii economice: ele nu sunt
altceva decât o manifestare a măsurii în care munca fiecăruia se
dovedeşte a fi utilă în angrenajul unui grup mai mare, constituit pe
principiile cooperării şi ale diviziunii muncii.
Se manifestă o interferenţă între interesele personale, individuale şi
cele de grup. Punctele comune de legatură instituie tot atâtea elemente de
condiţionare reciprocă. Uneori este aproape imposibil de realizat un
interes personal în dauna celui de grup de care individul se simte legat
prin locul sau de muncă.
Totodată, interesele economice de grup nu pot fi afirmate prin
neglijarea intereselor personale. Se creează astfel, între toate categoriile
de interese, multiple legături de intercondiţionare care imprimă mişcării
lor o anumită specificitate în fiecare etapă de dezvoltare economică.
În virtutea specificului fiecărei categorii de interese, unitatea dintre
ele este extrem de contradictorie. Iată de ce, în cadrul sistemului de
interese economice pot să apară puternice contradicţii.
Acestea constituie resortul principal al impulsionării, orientării şi
reglării activităţii umane.
Cheia învingerii caracterului contradictoriu al intereselor şi
totodată elementul principal prin intermediul căruia ele pot fi propulsate îl
constituie stimulentele materiale. Întrucât în sistemul intereselor
economice, interesul personal este cel mai direct, nemijlocit, categoria de
stimulente materiale cu care trebuie început este cea a stimulentelor
economice personale.
Din acest punct de vedere, principala pârghie economică de
realizare a interesului personal o constituie salariul la nivelul fiecarui
lucrător angajat şi profitul, renta, respectiv dobânda pentru
întreprinzatori. În afara acestor pârghii de stimul economic, orice
activitate productivă se reprimă.
Pentru a acţiona favorabil, un stimulent economic nu trebuie să
coboare sub un anumit minim cantitativ întrucât ar deveni inoperant
datorita lipsei lui de atractivitate.
Spre pildă, disocierea salariului de nivelul de trai atins la un
moment dat, coborârea lui neîntemeiată, afectează capacitatea creatoare a
omului şi conduce inevitabil la scăderea pronunţată a rodniciei activităţii
sale lucrative, sau la migrarea angajatului spre un mediu mai eficient.

17 17
 I.2. Resursele economice

Problema care se pune în economie este de a se realiza o

corespondenţă între nevoi şi resurse, respective de a se egala cei doi
termeni ai relaţiei nevoi-resurse.
Resursele economiece constau în totalitatea elementelor,
premiseleor, directe şi indirecte ale acţiunii sociale practice, care sunt
utilizabile pot fi atrase şi sunt efectiv utilizate la producerea de noi
bunuri.
Resursele se concretizează în potenţialul material, uman, financiar
de care dispune economia naţională la un moment dat şi care poate fi
atras în producţie. Resursele în sine nu au capacitatea de a satisface
nevoile oamenilor. Pentru aceasta ele trebuie combinate respective este
necesară producţia, care prin folosirea resurselor asigură obţinerea
bunurilor materiale şi a serviciilor necesare satisfacerii trebuinţelor
umane.
Când vorbim de producţie avem în vedere acea activitate
economică care are loc prin atragerea şi folosirea resurselor existente în
societate. Ea cuprinde atât activităţile de creare a diferitelor categorii de
bunuri materiale precum şi activităţile de prestare a serviciilor indiferent
de natura acestora, corporale sau noncorporale. Astfel în producţii
includem în economia de azi şi activităţile medicale de învăţământ din
cadrul forţelor de ordine.
Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este natura, deoarece
ea este izvorul resurselor şi cadrul existenţei şi a activităţii oamenilor.
Problemele folosirii raţionale, ale conservării şi economisirii
resurselor naturale de toate felurile au devenit tot mai stringente în
ultimul timp. Din acest punct de vedere este mai evident faptul că
procesul economic se deosebeşte de cel natural.
Profesorul american de origine română Nicholas Georgescu-
Roegen introduce teoria entropiei în studiul procesului economic
proiectând dezbaterea teoretică într-un context interdisciplinar mai
complicat decât concepţia fizicomecanicistă.
Procesul economic de producţie consta în alegerea, sortarea şi
dirijarea entropiei joase din mediu şi transformarea ei în entropie
înaltă, în conformitate cu scopurile urmărite de satsfacerea nevoilor
şi cu plăcerea de a trăi.
Desprinderea resurselor naturale din mediul lor este rodul
activitaţii umane. Volumul, diversitatea şi calitatea acestei activitaţi sunt
condiţionate de resursele umane. La rândul lor acestea depind de factorul
demografic, de numărul persoanelor apte de muncă, de structura pe sexe,
vârste, socioprofesională.

18 18
 Resursele naturale împreuna cu cele umane formează resursele
originare sau primare.
Alături de resursele economice primare şi împreună cu ele au o
mare însemnătate resusele economice derivate: maşinile, tehnologiile de
fabricaţie, infrastructurile materiale, dotările ştiinţifice, potenţialul
ştiinţific al populaţiei. Acestea sunt rezultatul folosirii şi acumulării
resurselor primare , ele potenţând eficenţa utilizării primelor.
Cea mai generală clasificare a resurselor economice delimitează
resursele materiale de cele umane.
Resursele materiale cuprind atât resursele primare cât şi pe cele
derivate (bogaţii ale solului şi subsolului, echipamentele şi tehnologiile
de producţie, baza materială a ocrotirii sănătăţii).
Resursele umane includ resursele umane primare, adică populaţia
sub aspectul ei cantitativ şi structural, şi pe cele derivate: stocul de
învăţământ, de cunoştiinţe ştiinţifice, inovaţia.
Deşi omenirea a progresat mult pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de
noi resurse în circuitul economic, totuşi creşterea şi diversificarea
trebuinţelor umane fac ca resursele economice să rămână relative limitate.
Raritatea relativă a resurselor este o caracteristică generală a
economiei. De aceea, se impune utilizarea raţională şi eficientă a a
resurselor economice disponibile pentru a se obţine, prin atragerea şi
combinarea lor, o cantitate de bunuri cât mai mare şi de calitate cât mai
ridicată.
Bunurile desemnează ansamblul elementelor materiale
identificabile şi masurabile luate din natură, prelucrete sau produse,
ca şi a serviciilor de orice fel care poate satisface o anumită trebuinţă
umană.
Bunul economic se manifesta numai în legătura cu o nevoie umană.
Astfel bunurile se pot clasifica în
 libere (există în natură în cantităţi aproape nelimitate,
nefiind necesară cumpărarea lor) şi
 bunuri economice (caracterizate prin raritate în raport cu
nevoile, fiind apropriabile sub forma drepturilor
patrimoniale).
Bunurile economice se grupează în:
 bunuri materiale (corporale),
 servicii (incorporale).
Bunurile materiale se împart la rândul lor în
 bunuri directe, de consum personal final (hrana,
îmbrăcămintea) şi
 bunuri indirecte, de producţie (materii prime, energie,
mijloace de transport).

19 19
 După gradul lor de prelucrare bunurile economice se împart în:
primare (desprinse direct din natură), intermediare (aflate în diferite faze
de prelucrare) şi finale (destinate consumului fanil personal şi colectiv,
investiţiilor, exportului).
Creşterea şi diversificarea trebuinţelor în condiţiile manifestării
legii rarităţii au determinat ca oamenii să se adapteze alegând dintre
multiplele alternative de folosire a resurselor rare pe acelea care asigură
satisfacerea cât mai bună a nevoilor.
Efortul de alegere a resurselor şi ierarhizarea folosirii lor
pentru o cât mai bună satisfacere a nevoilor nelimitate a fost
sintetizat de specialişti prin problema economică generală.
Aceată problemă se analizează în context istoric răspunzând
întrebărilor: Ce şi cât se produce? Cum şi pentru cine? Ce resurse pot fi
atrase şi cât de mult pot fi folosite?
Modalităţile specifice de rezolvare a acestor probleme au stat la
baza diferitelor forme de economie şi în prezent sistemele economice
manifestându-se tot în funcţie de soluţiile date problemei economice
generale. Mai mult ţinând seama de rolul pe care îl joacă nevoile în
ansamblul acţiunii sociale şi de legea rarităţii, ştiinţa economică însăşi
este considerată normativă sau pozitivă.
Economia normativă se defineşte prin aceea că aprecierea bunei
folosiri a resurselor rare se face prin prisma gradului de satisfacere a
trebuinţelor, acestea din urmă fiind private ca doleanţe, aspiraţii.
Economia pozitivă este cea care porneşte de la anumite opţiuni
ale indivizilor şi sociogrupurilor şi de la resursele disponibile,
eficienţa fiind criteriul de judecare a modului de soluţionare a
problemei generale.
Transformarea posibilităţii în realitate depinde mai departe de
disponibilităţile producţiei.

I.3. Formarea şi dezvoltarea ştiinţelor economice

Ştiinţa economică cercetează modul de organizare socială a

aspectelor privind producţia, distribuţia şi consumul.
Ea este un studiu al evoluţiei producţiei, distribuţiei şi consumului
de bunuri şi sevicii în diferite orânduiri şi ţări, a felului în care s-au
modificat acestea de-a lungul timpului.
Economia, ca ştiinţă socială este o acumulare de cunoştinţe
sistematizate asupra unui segment particular al vieţii sociale, dirijate spre
explicarea compexităţii şi erorilor sistemelor economice ale lumii
contemporane, este un raţionament logic despre realitatea economică.

20 20
 Ea utilizează numeroase concepte fundamentale care atrag atenţia
asupra variabilelor importante din activitatea economică, învăţându-ne să
ierarhizăm obiectivele vieţii noastre personale şi sociale, să tragem
concluzii la problemele specifice economiei, cu variantele şi soluţiile lor
posibile.
O preocupare centrală a ştiinţei economice este atingerea acestor
obiective în cadrul unor construcţii teoretice coerente, închegate, a unei
teorii economice, a unei doctrine. Aceasta se bazează pe metode specifice
care concură la modelarea ştiinţifică a disciplinei în speţă.
Funcţia teoriei economice este de a ne permite examinarea anumitor
aspecte limită ale vieţii economice, de a descoperi raporturi mai mult sau
mai puţin constante între variabilele economice diferite, de a prevedea
evenimente economice posibile în viitor.
Ştiinţa economicã s-a născut, desigur într-o manierã nesistematicã, odată
cu societatea omenească: marile civilizaţii antice nu şi-ar fi putut crea
însemnele nepieritoare fără solidele cunoştinţe ştiinţifice, inclusiv
economice, ale arhitecţilor lor.
Primele elemente moderne de gândire economică au aparţinut
mercantiliştilor, care au luat în considerare intervenţia statului pentru
buna administrare a afacerilor naţiunii şi au intuit rolul important al
monedei în determinarea bogăţiei, al tezaurului public, în susţinerea
intereselor puterii politice. În perioada de aur a mercantiliştilor, Anglia
era pe cale sã experimenteze prima planificare de proporţii a economiei.
De o mare fineţe sunt aprecierile fãcute de François Quesnay
(1694-1774) cel mai de seamă dintre fiziocraţi, în lucrarea sa Tabloul
economic, 1758, privitoare la interdependenţele diferitelor sectoare ale
unui sistem economic: fluxurile cantitative dintre diferitele ramuri
economice compun un întreg al vieţii economice.
Ca disciplinã de studiu, cu obiect şi metode proprii de cercetare,
economia politică însă a debutat în secolele XVIII- XIX, prin cristalizarea
paradigmei clasice liberale în teorie şi doctrină. Curentul clasic a fost
reprezentat de englezii Wiliam Petty ( 1623-1687), Adam Smith (1723-
1790) şi David Ricardo (1772-1823), care au pus bazele teoriei valorii
obiective, considerând ca sarcină a economiei politice studierea cauzelor
care determină sporirea avuţiei naţiunilor.
Economistul francez Jean Baptiste Say (1767-1832) a adus o
contribuţie fundamentală în alcătuirea unei concepţii simplificate despre
mecanismul automat al pieţei, în care oferta şi cererea se sincronizau prin
acţiunea naturală a unei mâini invizibile ce armoniza toate interesele;
legea debuşeelor, care-i poartă numele- legea Say- este esenţa unei
viziuni optimiste asupra echilibrului peren în jocul pieţei concurenţiale.
Şcolile marginaliste au adus economiei politice acel caracter precis
şi riguros de care are nevoie o ştiinţă: Alfred Marshall (1842-1924) cel

21 21
mai larg recunoscut neoclasic, considera în lucrarea sa ,,Principiile
economiei” (1890) că avantajele pe care le are economia asupra altor
ştiinte sociale rezidă în faptul că ea oferă mai multe posibilităţi metodelor
exacte decât orice altă ramură a ştiinţei, prin faptul că manifestarea
exterioară cantitativă a aspiraţiilor şi sentimentelor umane poate fi
măsurată sau estimată aproape exact de suma de bani la care clientul
renunţă pentru a-şi satisface o dorinţă, sau cerută ca răsplată a oboselii
sale.
Marginalismul începutului de secol XX nu numai că a deschis o
cale testelor ştiinţifice, matematico-statistice, apropiind prin aceasta
doctrina de economia reală dar, prin Leon Walras (1834-1910) a extins
conceptul de balanţã, de echilibru economic, la aria pieţelor mari
(Elements d´economie politique, 1874). Modelul matematico-economic
walrasian indică obţinerea echilibrului general prin transmiterea în lanţ a
schimbărilor intervenite în oricare segment de piaţă, ca o mişcare de
uniformizare a nivelurilor preţurilor.
Totodată, teoria obiectivă a valorii-muncă descrisă de clasici pentru
a identifica izvorul bogăţiei a primit o replică întregitoare prin teoria
valorii subiective, a utilităţii marginale care explică formarea
recunoaşterii sociale a valorii economice. W.S.Jevons (1835-1882) arăta
în lucrarea sa Teoria economiei politice, 1871, că teoria valorii se
concentrează pe utilitatea produsului pentru consumator:,,orice
producător ştie şi simte cât de corect trebuie să anticipeze gusturile şi
nevoile clienţilor lui: întregul său succes depinde de asta. De aceea,
întreaga teorie economică depinde de o corectă teorie a consumului”.
Începutul secolului XX modifică mediul natural şi social, iar noile
fapte economice necesită alte explicaţii, în special pentru distorsiunile şi
fenomenele de crizã din economiile cele mai dezvoltate.
Aşa se explică de ce paradigma keynesiană, ca un salt marcant în
gândirea întregului secol, a fost asimilatã în Statele Unite ale Americii şi
Europa aproape simultan cu naşterea ei. Prin deschiderile globale asupra
analizei economice şi prin argumentarea consistentă a necesităţii
suplinirii imperfecţiunilor pieţei de mecanismul dirijist statal, opera lui
John Maynard Keynes, ( 1883-1946) ,,Teoria generală a folosirii mâinii
de lucru, a dobânzii şi banilor”, 1936, a însemnat o justificare morală a
etatismului, o ideologie liberală a noilor sarcini de dezvoltare ale
capitalismului larg acceptată, în anumite puncte valabilă şi pentru
economia sfârşitului de secol.
Meritul incontestabil al lui Keynes a fost acela de a fi creat o
reconciliere a elementelor viabile din toate curentele de gândire
economică anterioare, pe care le-a depăşit formându-şi propria concepţie,
mult mai apropiată de realitate. Paradigma keynesiană se concentrează
asupra înţelegerii fenomenelor economice prin cererea agregată, oferind o

22 22
soluţie în spiritul economiei de piaţă crizei economice din 1933: atunci
când mecanismul regulator dintre cerere şi ofertă nu mai funcţionează
eficient, guvernul trebuie să intervină satisfãcând efectiv preferinţele
consumatorilor, să redistribuie veniturile în interesul general al creşterii şi
sã acţioneze pentru a furniza anumite bunuri pe care piaţa este incapabilã
de a le livra, de pildă apărarea naţionalã, locuinţe suficiente pentru toţi,
din fonduri publice, subsidii financiare pentru săraci, sau cazuri sociale.
Când efectele curative ale remediilor legate de aceasta au slăbit,
după anii ’60, noi şcoli economice s-au lansat în propagarea altor teorii,
cum ar fi cea a ofertei agregate ( Clark, Laffer, Gilder, s.a.) care exagera
rolul fiscalităţii în potenţarea ofertei agregate şi rezolvarea
dezechilibrelor, sau şcoala monetarismului (Milton Friedman), care într-o
economie stabilă, ca cea americană, vedea lesnicioasă modificarea
dobânzilor şi rezervelor financiare pentru a mări sau micşora puterea de
cumpărare (cererea exprimată).
Economiştii ofertei atrag atenţia asupra nevoii de echilibru din
economie, care presupune alături de virtuţile stimulării cererii şi
potenţarea ofertei agregate iar, pe de altă parte, paradigma monetaristă
explică economia contemporană, posibilităţile de a o influenţa, exclusiv
prin modificările monetare, pledând conservator în favoarea stabilităţii
economiei de piaţã şi a sistemului capitalist.
Există economişti care cred că teoria economică, fiind o ştiinţă
socială, nu se poate izola de societate şi de aceea, ea trebuie să analizeze
realitatea sub influenţa moralităţii, ideologiei, a judecăţilor de valoare.
Aceste evaluări ale economiştilor au prin excelenţă un caracter
subiectiv, depind de contextul social şi nu numai de măsurătorile
cantitative.
Teoriile economice, prin funcţiile lor active de a întelege realitatea
socială existentă, de a păstra şi de a proteja mediul la parametri optimi,
pot construi instrumente pragmatice pentru a îmbunătăţi existenţa socială.
Binecunoscuta economistă britanică Joan Robinson ( 1903-1983 )
scria în lucrarea sa ,,Libertate şi necesitate”: ,,Metodele ştiinţelor naturii-
experimentul şi observaţia fenomenelor recurente- nu se pot aplica la
studiul oamenilor de către oameni. Până acum nu s-a găsit o metodă la fel
de bună de a stabili legi naturale de bază ( în economie n.a.). Funcţia
acestei ştiinţe sociale este de a da societăţii un organ de
autoconştientizare. Orice grup interconectat de oameni trebuie să aibă o
ideologie- care este o concepţie despre comportamentul cel mai bun şi
despre tipul admisibil de relaţii în familie, economie şi viaţa politică”.
În prezent mijloacele tehnice de realizare a producţiei materiale şi
de servicii s-au informatizat, posibilităţile fizice de fabricaţie, în multe
ţări ale lumii depăşesc nevoile de consum, având un caracter de masă:
practic vorbim de industrii sau caracter industrial în aproape toate tipurile

23 23
de activităţi economice. Această nouă societate bazată pe sisteme
informatice de producţie a tuturor tipurilor de mărfuri nu este din păcate
absolvită de distorsiuni, de fenomene ineficiente şi irositoare de resurse.
În lumea contemporană problemele dezvoltării şi ale bunăstării
sunt atât de complicate încât ele nu mai pot fi lăsate doar în grija unei
instituţii responsabile, fie ea guvernamentală sau privată şi este datoria
morală a tuturor să coopereze, să contribuie la soluţionarea lor.
Sarcinile paradigmei economice a secolului al XXI -lea vor fi de a
rezolva contradicţiile macro-pieţelor actuale, de a găsi un mecanism
acceptabil de alocare şi distribuire a resurselor şi veniturilor, de a
consolida nu doar stabilitatea, dar şi securitatea economică , în termeni de
bunăstare a populaţiei. Aceste obiective generoase se vor derula într-o
economie mondială concurenţială a cărei trăsătură caracteristică este
fenomenul tranziţiei.
Tranziţia economică este un fenomen global, care cuprinde toate
ţările cu economie de piaţă, în ponderi diferite, proporţional cu
dimensiunile extinderii fenomenelor de piaţă în cadrul economiilor
naţionale. Acest concept, aparţinând revoluţionarului sfârşit de secol XX
reprezintă în dimensiunea sa esenţială trecerea de la fluxurile materiale,
umane şi financiare la fluxurile axate pe servicii incorporale şi proprietate
intelectuală, transferuri ce desigur nu se pot limita la anumite zone
geografice şi cu atât mai mult la interiorul graniţelor naţionale.
În ţările mari, valoarea acestor fluxuri depăşeşte comerţul cu
alimente sau bunuri de consum.
Indicatorii transformărilor calitative comune observate în ţările cu
economie de piaţă se vădesc a fi din păcate cei care reflectă diminuarea
ponderii producţiei materiale, în termeni de muncă şi capital fix, ratele
fluctuante ale şomajului şi ale inflaţiei.
Marile curente ale gândirii economice s-au format în special pe
modelul economic al unor ţări dezvoltate, Anglia , Franţa, SUA; din acest
motiv, ele şi-au construit demonstraţiile pe primatul unei anumite forme
de administrare a proprietăţii, fie privată, fie proprietatea privată sau
publică dirijată de stat, însă dezvoltarea istorică a arătat că, cel puţin sub
aspectul proprietăţii, exagerarea rolului unei anumite forme de proprietate
în detrimentul altora concentrază avantajele economice spre grupul aflat
la conducere în momentul respectiv. Acumulările şi dezacumulările de
bogăţie vor parcurge în tranziţia economică şi mai ales în teoria acesteia
spinosul drum al reconcilierii doctrinelor despre supremaţia formei de
proprietate cea mai acceptabilă.

24 24
 Bibliografie:

1.Abraham-Frois, G., 1988, Èconomie politique, Editura Economică,

Bucureşti.
2. Albertini, J. M., Ahmed Silem, 1986, Comprendre les théories
économiques, Edition du Seuil, vol. I, Paris.
3. Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C-tin., 1999, Economie, Editura
Economică, Bucureşti.
4.Dobrotă N. , 1997 , Economie politică, Editura Economică, Bucureşti.
5. Dobrotă N., 1994, Economie, Editura ASE, Bucureşti.
6. Genereux J., 2000, Economie politică. , Editura All-Beck, Bucureşti.
7. Gergescu-Roegen, N., 1979, ,,Legea entropiei şi procesul economic”,
Editura Politică, Bucureşti.
8. Marshall, A., 1948, “Principles of Economics”, Macmillan Publishing
Co., Inc.
9. Popescu, C., Gavrilă, I. Ciucur, D., 2002, Teorie economică generală,
vol. I, Editura A.S.E., Bucureşti.
10. Postolache, T., 1988, Capitalismul contemporan şi categoriile
economice, Editura Politică, Bucureşti.
11. Robinson, Joan, 1970, “Freedom and Necesity”, Pantheon Books.
Samuelson, P., Nordhaus,W., 2000, Economie politică, Editura Teora,
Bucureşti.
12. Schumpeter J.A., 1967, “History of Economic Analysis”, G.Allen
&Unwin Ltd.,London.
13. Walras, L., 1956 (en), “Elements of Pure Economics or the Theory of
Social Wealth”,
http://www.archive.org/stream/Imentsdconomiep00walrgoog#page/n16/
mode/1up
14. Xenofon, 2008, 2013, "The Economist" , traducere de H.G. Dakyns,
www.gutenberg.org/files/1173/1173-h/1173-h.htm
15. ***http://www.merriam-webster.com/dictionary/economics
16. ***http://www.merriam-webster.com/dictionary/economy
17. ***https://dexonline.ro/definitie/economie
18. *** World Economic Forum Report, Geneva, 2014, “Towards the
Circular Economy: Accelerating the scale-up across the global supply-
chains”, report Vol. 3 – 2014
http://www3.weforum.org/docs/WEF_ENV_TowardsCircularEconomy_
Report_2014.pdf; accesat pe data de 22 Mai 2015.

25 25
26 26
 II.Proprietatea

II.1. Definirea conceptului

Proprietatea reprezintă o relaţie între oameni, un contract social cu

privire la bunurile materiale, spirituale şi de altă natură, existente în
societate, sau obţinute prin activitate economică.
Proprietatea exprimă relaţii guvernate de norme sociale, istoriceşte
determinate, specifice diferitelor perioade istorice. Pentru caracterizarea
proprietăţii trebuie înţelese realităţile sociale efective, manifestarea
concretă a personalităţii umane în faptul social, indiferent de cauzele care
le asigură existenţa, tradiţiile, raportările informale, mecanismele
coercitive etc.
Ca raport social-economic real, proprietatea reprezintă o
apropriere, o însuşire a unui bun material, sau non-corporal.
Subiectul proprietăţii exercită atributele sale prin putere proprie, el
supunându-se legilor adoptate democratic şi îşi realizează atributele în
interesul său.
Odată cu intrarea în lumea modernă şi contemporană, cu
îmbogăţirea obiectului proprietăţii, s-a îmbogăţit şi structura raportului de
proprietate; odată cu atributul de utilizare, s-a individualizat şi cel de
posesiune; de asemenea, dreptul de dispoziţie poate fi exercitat în limitele
legii.
Datorită rolului tot mai însemnat al conducerii unităţilor
economice, al revoluţiei manageriale, s-a conturat distinct, apropierea ca
aspect al conducerii, adică al administrării, gestionării şi gospodăririi
practice a obiectului proprietăţii.
Ca urmare, structura internă a raportului economic actual de
proprietate cuprinde:
- aproprierea ca posesiune;
- utilizarea obiectului;
- dreptul de gospodărire administrare şi gestiune;
- dreptul de culegere al fructelor (uzufruct);
- dreptul de dispoziţie asupra obiectului proprietăţii.
Toate acestea există în condiţiile respectării legii.
Înstrăinarea totalităţii atributelor proprietăţii, generează relaţii
economice de vânzare/cumpărare, de moştenire, de donaţie.
Înstrăinarea separată a anumitor atribute ale proprietăţii, stă la baza
altor relaţii economice: închiriere, arendare, concesionare, locaţie de
gestiune etc.

27 27
 Proprietatea cuprinde două elemente: obiectul proprietăţii şi
subiectul proprietăţii.
Obiectul proprietăţii se referă la bunurile existente sau create.
Subiectul proprietăţii vizează indivizii, sociogrupurile şi
organizaţiile economice (naţionale sau internaţionale).

II.2. Sectorul public şi sectorul privat

Raporturile sociale de proprietate – complexe, diverse şi dinamice

– se caracterizează prin două de forme de existenţă, publică şi privată.
Proprietatea privată constituie substanţa sectorului privat din
economie şi ea poate fi individuală sau asociativă; ea este o formă de
proprietate ce deţine rol preponderent în economiile de piaţă dezvoltate;
Proprietatea publică (de stat) alcătuieşte sectorul public sau de stat,
fiind prezentă în cuantumuri diferite de la o ţară la alta.
Proprietatea mixtă (privată şi publică), formează un parteneriat
public-privat în economiile de piaţă contemporane, proprietatea privată
putând fi preponderentă sau minoritară în raport cu cea publică.
Proprietatea privată, forma principală de proprietate în economia
de piaţă, reprezintă sursa libertăţii individului şi în primul rând a libertăţii
economice şi o garanţie a eficienţei, pentru că permite concurenţa,
generează riscul în activitatea economică, mijloc de distribuire al puterii,
proprietatea reprezentând cea mai perfectă garantare a proprietăţii.
Dacă proprietatea ajunge sub control unic, democraţia economică
este în pericol.
În prezent tinde să se extindă proprietatea mixtă multinaţională.
Formele de proprietate apărute în concordanţă cu cerinţele legilor
obiective, sunt compatibile. Criteriul esenţial al compatibilităţii, cât şi al
modificării raporturilor dintre ele, constă în creşterea eficienţei
economice, în modernizarea aparatului productiv al societăţii.
De asemenea, pe măsura dezvoltării factorilor de producţie, a
trecerii de la o epocă la alta, se poate observa complexitatea crescândă a
sistemului proprietăţii, în sensul diversificării formelor de proprietate şi
mai ales în cel al multitudinii căilor de manifestare a indivizilor ca
proprietari.
Oricare ar fi formele de proprietate, esenţial este să se dezvolte
proprietatea individuală provenită din muncă – singura compatibilă cu
manifestarea deplină a personalităţii umane, în sensul ca indivizii să-şi
însuşească şi să dispună liber de rezultatele muncii lor.
În ţara noastră, dezvoltarea proprietăţii private reprezintă
componenta principală a reformei economice, în procesul tranziţiei la
economia de piaţă şi se realizează prin:

28 28
 - restabilirea dreptului de proprietate privată în agricultură, prin
restituire;
- vânzarea locuinţelor din fondul locativ de stat, construite din
fondul statului;
- înfiinţarea de întreprinderi private;
- promovarea investiţiilor străine în România şi asocierea
societăţilor comerciale cu caracter de stat, cu societăţi comerciale cu
caracter privat;
- vânzarea de active;
- privatizarea societăţilor comerciale cu capital de stat, prin
vânzarea de acţiuni etc.

29 29
 Bibliografie:

1.Abraham-Frois, G., 1988, Èconomie politique, Editura Economică,

Bucureşti.
2. Albertini, J. M., Ahmed Silem, 1986, Comprendre les théories
économiques, Edition du Seuil, vol. I, Paris.
3. Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C-tin., 1999, Economie, Editura
Economică, Bucureşti.
4.Dobrotă N. , 1997 , Economie politică, Editura Economică, Bucureşti.
5. Dobrotă N., 1994, Economie, Editura ASE, Bucureşti.
6.Dobrotă N. (coordonator), 1997, Dicţionar economic, Editura
Economică, Bucureşti.
7. Dobrotă N., 1999, Economie, Editura Economică, Bucureşti.
8. Frohlich, N., Oppenheimer, J. A., 1978, „Modern Political Economy”,
Editura Prentice-Hall, Inc., New Jersey.
9. Galbraith J. K., 1982, ,,Ştiinţa economică şi interesul public”, Editura
Politică, Bucureşti.
10.Guitton, H., 1976, ,,Economie politique”, Editura Dalloz.
11. Guitton, H., 1971,,,Economie Politique, vol. II”, Paris, Dalloz.
12. Iovitu, Mariana, 2011, ,,Microeconomie si macroeconomie”, Editura
ASE, Bucureşti.
13.Marinescu, Daniela Elena, Marin, D., Manafi, Ioana, 2013,
,,Microeconomie avansată. Aspecte teoretice şi aplicaţii”, Editura
ASE, Bucureşti.
14. Marshall, A., 1948, “Principles of Economics”, Macmillan Publishing
Co., Inc.
15. McConnell, R.C., Brue, L.S., 1999, ”Microeconomics”, Fourteenth
Edition, Editura Irwin McGraw-Hill.
16. Mereuţă, C., 2015, ,,Unele repere microeconomice în procesul de
traziție din România”, Editura Economică, Bucureşti.
17. *** WTO Secretariat, “Report on G20 Trade Measures”, 2014, 5,
November
https://www.wto.org/english/news_e/...e/g20_wto_report_oct14_e.pdfacc
esat pe data de 1 Septembrie 2015

30 30
 III. Cererea şi oferta individuală

III.1. Piaţa şi elementele ei

Piaţa este spaţiul unde producătorii şi consumatorii îşi confruntă

interesele economice.
Piaţa este locul de întâlnire, dintre ofertă şi cerere, prima fiind
forma de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de schimb, iar a
doua exprimând nevoile umane solvabile, însoţite de capacitatea
oamenilor de a cumpăra mărfurile convenabile lor.
Piaţa integrează actele de vânzare şi cumpărare, împreună cu
fenomenele legate de manifestarea obiectului cererii şi ofertei, toate
acestea în legătură cu spaţiul şi timpul unde se desfăşoară.
Privită ca un mecanism complex ce cuprinde cererea, oferta,
concurenţa şi preţurile, piaţa determină în măsură însemnată deciziile şi
comportamentul agenţilor economici. Odată cu modernizarea şi
diversificarea modalităţilor de încheiere a tranzacţiilor, pieţele au încetat
de a mai fi locuri, sunt libere de caracteristica geografică şi au devenit
reţele complexe ce cuprind vânzători şi cumpărători din întreaga lume.
Obiectul schimbului la piaţă este reprezentat de mărfuri.
Bunurile economice sunt entităţi identificabile supuse măsurării
fizice şi, în acelaşi timp au şi o determinare economică circumscrisă la
factori de satisfacţie şi de producţie, care intră în circuitul marfar.
Funcţiile pieţei sunt:
- verifică, în ultimă instanţă, concordanţa sau neconcordanţa dintre
volumul, structura şi calitatea bunurilor oferite (produse) cu masa,
componentele şi calitatea celor cerute, respectiv necesare;
- oferă informaţii obiective, ieftine şi rapide agenţilor economici.
Pentru ca piaţa să poată îndeplinii funcţiile care îi sunt asociate, se
impun a fi asigurate o serie de premise:
- autonomia de decizie a agenţilor economici în ceea ce priveşte
dreptul de a dispune de alocarea şi utilizarea factorilor de producţie în
organizarea şi conducerea activităţii şi modul de valorificare al
rezultatelor, astfel încât aceştia, urmărind propriile interese, să se afle în
„armonie” cu „interesele societăţii”. Garanţia autonomiei agenţilor
economici este proprietatea privată, care generează iniţiativă şi
concurenţă;
- pârghiile pieţei (preţurile) să reflecte fidel schimbările din
economie, iar funcţionarea lor să permită transformarea pieţei în
regulatorul principal al activităţii economice; statul realizează

31 31
reglementarea indirectă a economiei, prin intermediul pârghiilor
economice.
Clasificarea pieţelor:
a. După natura economică a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiilor:
piaţa satisfactorilor (bunuri corporale de folosinţă zilnică, bunuri de
folosinţă îndelungată, servicii de consum personal); piaţa prodfactorilor
(piaţa muncii, piaţa resurselor naturale, piaţa pământului, piaţa
capitalului, piaţa informaţiei, piaţa serviciilor manageriale, de marketing,
tehnice etc.). În cadrul pieţei prodfactorilor, piaţa muncii, de exemplu, nu
este nici ea unică; sunt atâtea pieţe, câte domenii profesionale,
specializări şi grade diferite de pregătire există.
b. După natura rezultatelor efective: piaţa reală şi piaţa fictivă.
Prima (piaţa reală) exprimă cererea şi oferta de bunuri de consum şi de
factori de producţie, care se prezintă ca rezultate efective ale activităţii
economice şi ca identităţi identificabile care satisfac direct sau indirect
nevoi de consum personal sau productiv. Piaţa fictivă exprimă cererea şi
oferta de titluri de proprietate asupra acestor bunuri, de semne băneşti ale
bunurilor corporale (bursa).
c. După forma obiectelor schimbate: omogene şi eterogene,
uniforme şi diversificate.
d. După locul desfăşurării relaţiilor de schimb: pieţe locale,
regionale, naţionale, internaţionale, piaţa mondială (unică şi inseparabilă).
e. După timpul în care se transferă obiectul tranzacţionat către
cumpărător: pieţe la vedere, pieţe disponibile să livreze produsul (imediat
sau în maxim 48 de ore), pieţe la termen.
f. În funcţie de raportul dintre cererea şi oferta unui bun, a unei
categorii de bunuri: piaţa vânzătorului (absorbţia), piaţa cumpărătorului
(presiunea).
g. După gradul de cunoaştere a mediului economic de către
subiecţii pieţei: piaţă transparentă (toţi participanţii pot cunoaşte şi
cunosc efectiv factorii pieţei), piaţă caracterizată prin opacitate (agenţii
economici sunt prost informaţi despre mecanismul ei).
h. După criteriul modului de acces, se disting pieţe cu acces liber,
în care oricine poate fi ofertant sau purtător al cererii şi pieţe cu acces
reglementat pentru unul sau ambii participanţi la tranzacţia de schimb.
i. În raport cu respectarea legislaţiei: piaţă cu concurenta loială şi
cu concurenta neloială.
Pe baza numărului de participanţi la tranzacţii se pot determina
anumite tipuri de piaţă, după cum urmează:
a. Atunci când oferta şi cererea sunt caracterizate printr-un număr
mare (poli-ofertanţi şi poli-cumpărători) suntem în prezenţa tipului de
piaţă considerat de economişti clasici drept piaţă perfectă.

32 32
 b. Tipul opus de piaţă caracterizat prin existenţa unui singur
ofertant şi o mulţime de cumpărători este piaţa monopolistă.
Poate exista un monopol instituit juridic de către autoritatea statală,
asupra activităţii economice sau de altă natură şi care poate fi exercitat
prin organizarea şi funcţionarea unor întreprinderi sau instituţii publice
specifice.
c. Tipul de piaţă monopsonică – când există un singur cumpărător
şi o mulţime de ofertanţi.
d. Tipul de piaţă monopol bilateral presupune existenţa unui singur
cumpărător şi a unui singur vânzător.
e. Tipul de piaţă oligopolistă – caracterizată prin câţiva ofertanţi, în
condiţiile în care există o mulţime de cumpărători. Oligopolul poate fi:
- oligopol perfect coordonat – apare în mod explicit şi
complet prin înţelegeri între firme, la nivel naţional sau internaţional,
ceea ce conduce la mai multe tipuri de pieţe oligopoliste, dintre care cele
mai cunoscute sunt: sindicatul şi cartelul;
- oligopolul parţial coordonat – apare prin prezentarea unei
firme conducătoare (leader) care deţine poziţia sa, atât prin puterea şi
organizarea de care dispune, cât şi prin eficacitatea sistemului său
informaţional;
- oligopolurile competitive – angajate într-o concurenţă
continuă, atât prin jocul preţului, cât şi prin schimbări de caracteristice ale
produsului; în funcţie de numărul de ofertanţi, oligopolul îmbracă diferite
forme concrete, dintre care cele mai cunoscute sunt duopolul şi tripolul.
Duopolul este regimul de piaţă caracterizat prin existenţa a doi ofertanţi
(care produc acelaşi produs) şi o mulţime de cumpărători. Problema care
se pune este cea a împărţirii pieţei între cei doi ofertanţi. Soluţia depinde
de relaţiile ce se stabilesc între ei.

III.2. Cererea individuală

Cererea individuală, ca element fundamental al pieţei, rezultă din

interacţiunea a trei factori: nevoile de consum, venitul disponibil şi preţul
bunurilor.
Cererea se află în raport direct proporţional cu nevoile şi este
influenţată de mediul în care se manifestă (imită nevoile altor
consumatori, este stimulată de producător prin publicitate).
Dacă am reprezenta cererea individuală ca o funcţie, având parametrii
mai sus amintiţi, modificarea acestora poate genera aşa numitul ,,efect de
venit”: atunci când preţul unui bun scade, aceasta determină sporirea indirectă a
venitului, întrucât aceeaşi sumă de bani permite consumatorului să îşi mărească
cantităţile achiziţionate, ceea ce echivalează cu o creştere a venitului.

33 33
 Prima consecinţă a reducerii unui preţ este creşterea cererii pentru
produsul în cauză, iar cea de a doua este reprezentată de formarea unui spor de
venit pentru consumatorul ce beneficiază de reducerea preţului.
Venitul suplimentar nu este absorbit în întregime de creşterea cererii
pentru bunul a cărui produs s-a redus, ci sporeşte cererea pentru alt produs cu
preţ neschimbat, sau generează economii.
Altă consecinţă a modificării parametrilor cererii este ,,efectul de
substituţie”, care apare în cazul în care preţul unui bun creşte, ceea ce
diminuează puterea de cumpărare a consumatorului şi determină orientarea
acestuia spre un bun al cărui preţ s-a redus sau a rămas constant.
Efectul de substituţie datorat efectului de venit, se manifestă atunci
când are loc creşterea preţului pentru un bun considerat esenţial
(exemplu: produse alimentare de bază), ceea ce antrenează deprecierea
venitului şi impune orientarea cumpărătorului pentru achiziţionarea
acestui bun, în detrimentul altor bunuri.
Deşi, în general evoluţia cererii în funcţie de modificarea preţului
este în raport invers, există şi posibilitatea unei influenţe pozitive a
preţului asupra cererii, ceea ce aparent contrazice legea cererii.
Atunci când preţul unui bun creşte, iar aceasta antrenează o sporire
a achiziţionării bunului respectiv, înseamnă că cumpărătorul anticipează
viitoare creşteri de preţuri pentru bunul respectiv.
Consumatorii cumpără mai mult în prezent, pentru a putea cumpăra
mai puţin în viitor.
Nu preţul mai mare, ci schimbarea aşteptărilor este cea care
determină consumatorii să cumpere mai mult în prezent.
În cazul produselor alimentare sunt vizate doar cele neperisabile,
care pot fi păstrate o perioadă mai îndelungată.
Cererea are o tipologie a ei.

a. După gradul de agregare deosebim:

1. Cerere individuală, influenţată de preţ, mărimea venitului,
gustul cumpărătorului, reclama comercială;

cerere individuală
Pi Ci

0 Qi Q
Fig. 3.1. Cererea individuală
unde: Pi - preţul produsului „i”, Qi – cantitatea consumată din
produsul „i”, Ci – cererea produsului „i”.

34 34
 2. Cererea agregată – ca sumă a cererilor individuale.
Cererea agregată depinde de preţuri şi de distribuţia venitului.
Ea mai este influenţată şi de evoluţia demografică, politica
veniturilor, cea de creditare, financiară şi comercială;

P P

Cererea Cererea
individului 1
C (p ) individului 2
1 1

C2(p2)

0 Q1 Q 0 Q2 Q

CEREREA PIEŢEI

C1 (p1) + C2(p2)

0 Q1 + Q2 Q

Fig. 3.2. Cerea agregată

unde: P1, P2 - preţul produsului „1”, respectiv preţul produsului „2”
Q1, Q2 – cantitatea consumată din produsul „1”, respectiv
cantitatea consumată din produsul „2”
C1(p1), C2(p2)– cererea produsului „1” în funcţie de preţul
produsului „1”, respectiv cererea produsului „2” în funcţie de
preţul produsului „2”.

b. După nivelul la care se ia decizia, se cunosc:

- cererea pieţei sau cererea primară;
- cererea firmei sau cerere selectivă, care reprezintă fracţiunea de
piaţă căreia i se adresează unul dintre participanţii de pe piaţă.
O analiză completă a cererii nu poate fi făcută fără a lua în
considerare fenomenul elasticităţii acesteia.

35 35
 Elasticitatea cererii este o măsură a sensibilităţii cererii la preţ sau
venit şi desemnează modificările relative ale cantităţii cerute şi raportate,
la modificarea relativă a preţului sau a venitului.
A. Elasticitatea cererii la preţ (E p) – reprezintă raportul dintre
modificarea relativă (în procente) a cantităţii cerute dintr-un bun şi
modificarea relativă (în procente) a preţului.
Q x
ε p  P
x

unde:
ΔQx – variaţia procentuală a cantităţii cerute;
ΔPx– variaţia procentuală a preţului unitar a bunului x;

Elasticitatea cererii la preţ are o serie de proprietăţi:

- este o mărime punctuală şi poate fi determinată cu precizie;
- nu depinde de unităţile de măsură folosite;
- permite măsurarea impactului modificării preţului asupra
încasărilor totale ale producătorilor;
- coeficienţii elasticităţii diferitelor bunuri sunt comparabili, ceea
ce permite clasificarea bunurilor în funcţie de sensibilitatea lor la
modificarea preţurilor.
Elasticitatea cererii la preţ este influenţată de o serie de factori,
între care:
- gradul de substituire – elasticitatea va fi cu atât mai ridicată, cu
cât numărul de bunuri substituibile este mai mare, deci cu cât gradul de
substituibilitate este mai puternic;
- bunurile de lux şi bunurile de primă necesitate – elasticitatea este
cu atât mai mare cu cât bunul este unul de lux şi mai slabă dacă este un
bun de primă necesitate. Cumpărătorul cumpără mai multe bunuri de lux
atunci când venitul său creşte, dar o scădere a preţului are acelaşi efect ca
o creştere a venitului;
- importanţa bunului în bugetul consumatorului – în principiu, cu
cât un bun are un preţ mai mare, cu atât importanţa bunului în buget
scade. Dacă efectul de venit va fi din ce în ce mai puternic, atunci
consumul bunului respectiv va creşte când venitul creşte. Nu se poate
afirma însă că în toate cazurile această creştere va fi mai mult decât
proporţională, deoarece consumatorul se poate orienta spre cumpărarea
altor bunuri mai sensibile la scăderea preţului.
B. Elasticitatea cererii la venit – măsoară impactul creşterii
venitului consumat asupra cantităţilor cerute dintr-un bun:

εv= ΔQ/ΔV

unde: ΔQ – variaţia absolută a cantităţii cerute;

36 36
 ΔV – variaţia absolută a venitului.
Elasticitatea cererii la venit se calculează ca un raport între
modificarea relativă a cantităţii cerute (în procente) şi modificarea
relativă a venitului (în procente). Acest coeficient permite clasificarea
bunurilor în funcţie de gradul lor de necesitate. Se pot întâlni trei situaţii
tipice:
a. cerere la venit elastică – se modifică în acelaşi sens cu venitul
dar mai intens şi are valoare supraunitară. Este caracteristică pentru
bunurile de lux, cele de folosinţă îndelungată, servicii etc.;
b. cerere la venit inelastică – se modifică în acelaşi sens cu venitul
dar mai lent, având valoare subunitară. Se întâlneşte la bunurile
alimentare de bază (consum curent);
c. cerere la venit unitară – se modifică în acelaşi sens cu venitul şi
cu aceeaşi intensitate, având valoare unitară. Este caracteristică pentru
bunurile nealimentare de uz personal şi folosinţă curentă.
Cu cât un bun va fi mai inelastic la venit, cu atât el va fi un bun de
primă necesitate, iar cu cât va fi mai elastic la venit cu atât va fi bun de
lux.
În concluzie, factorii care influenţează cererea definesc o
multitudine de situaţii posibile, de modificare a condiţiilor cererii.
Următorii factori (alţii decât preţul) influenţează cererea:
- schimbarea în gusturile şi preferinţele consumatorilor – gusturile
şi preferinţele se modifică datorită apariţiei altor bunuri. Un rol esenţial în
această direcţie îl are moda vestimentară, alimentară, moda în domeniul
timpului liber;
- existenţa altor bunuri şi interdependenţa dintre cererea lor.
Cererea pentru un bun este influenţată de cererea pentru alte bunuri şi
reciproc. Această influenţă comportă următoarele aspecte:
- variaţiile la preţul unui bun vor avea repercursiuni asupra
cererii produselor care îi sunt substituibile (ex.: creşterea preţului la unt
determină creşterea cererii pentru margarină, dacă preţul acesteia rămâne
neschimbat sau scade);
- creşterea gradului de complementaritate determină
creşterea simultană în cererea pentru produsele complementare (ex.:
creşterea numărului de autoturisme determină creşterea cererii pentru
pneuri sau combustibil);
- apariţia unor produse noi care transformă obişnuinţele
consumatorului şi care înseamnă de fapt modificarea cererii pentru un alt
produs;
- posibilitatea substituirii bugetare – astfel, creşterea cererii
pentru un bun determină diminuarea posibilităţilor bugetare pentru toate
celelalte bunuri;

37 37
 - influenţa venitului – creşterea venitului antrenează, de regulă, o
creştere a cererii;
- repartiţia venitului – cererea pentru diferite bunuri, pentru ele,
repartiţia veniturilor nu este aceeaşi. La acest factor, cea mai mare
sensibilitate o are cererea pentru bunurile de lux şi cererea pentru bunuri
publice (sănătate, transport, învăţământ);
- numărul consumatorilor şi structura acestora;
- anticipările consumatorilor – acestea se referă la preţ, raritate,
schimbări socio-economice, schimbări de venit, schimbări în tehnologie.
Asupra cererii mai acţionează şi alţi factori cum ar fi: schimbările
demografice, conjunctura economică, publicitatea.

III.3.Oferta individuală

Oferta reprezintă cantitatea unui bun material sau serviciu, pe care

un vânzător este dispus să o vândă, într-o perioadă determinată de timp,
la nivelul preţului existent.
Studiul ofertei este necesar afacerilor deoarece:
- oferta cuprinde imense valori materiale, a căror integrabilitate
trebuie asigurată cu un minim de cheltuială;
- oferta nu este neutră la cerere, ea se găseşte în relaţii complexe de
cauzalitate reciprocă; în general, oferta se adaptează cererii, dar există şi
cazul invers.
Oferta este dependentă de mai mulţi factori, cum sunt: preţul
produsului, preţul produselor substituibile, costul produsului, politica
comercială, politica tehnologică, comportamentul sindicatelor, patronatul
şi managerul, numărul firmelor care aduc acelaşi produs pe piaţă şi
raportul dintre ele, taxele şi subsidiile, evenimente social-politice.
Pe baza unor criterii complexe, oferta poate fi: de mărfuri corporale
şi de servicii, fermă sau facultativă, angajament sau cu termen fix, cu
grad mediu de complexitate şi de complexitate superioară, internă sau
externă etc.
În funcţie de conţinutul bunurilor, oferta poate fi: de bunuri
independente, bunuri complementare, mixtă.
Legea generală a ofertei exprimă acea situaţie raţională în care, la
un anumit nivel al preţului se oferă o anumită cantitate de bunuri. Oricare
ar fi forma şi tipul ei, oferta se află în relaţie directă cu nivelul şi
modificarea preţului. Dacă preţul unei mărfi creşte, celelalte condiţii
rămânând neschimbare, vânzătorul este dispus să cedeze cantităţi în plus
pe piaţă (în limitele stocului); în situaţia în care preţul scade, vânzătorul
tinde să reducă oferta. Toate celelalte condiţii rămânând neschimbate,
reducerea costului de producţie determină sporirea ofertei. Un cost de

38 38
producţie mai redus determină obţinerea unui profit mai mare, ceea ce
înseamnă că motivaţia vânzării este mai puternică. Oferta sporeşte pe
măsura intrării unor noi producători în ramură şi invers. De asemenea,
majoritatea taxelor şi subsidiilor au ca efect general reducerea ofertei, iar
acordarea de subvenţii bugetare producătorilor, conduce la potenţarea
ofertei.
Previziunile privind evoluţia preţului influenţează oferta astfel:
aşteptarea unui preţ mare în viitor are ca efect reducerea ofertei prezente,
previziunea unor scăderi de preţ în viitor, dimpotrivă va duce la creşterea
ofertei prezente. Evenimentele social-politice, condiţiile naturale, pot
influenţa hotărâtor producţia şi oferta de bunuri.
Sensibilitatea ofertei de marfă la variaţia diferiţilor factori,
îndeosebi la variaţiile de preţ, poartă denumirea de elasticitatea ofertei,
măsurată prin coeficientul elasticităţii ofertei (ε0).
În funcţie de mărimea modificării preţului şi de cea a modificării
ofertei, a raportului de mărime dintre ele, elasticitatea ofertei este de mai
multe tipuri:
- ofertă cu elasticitate unitară – se defineşte prin aceea că oferta se
modifică (creşte) în aceeaşi măsură cu modificarea (creşterea) preţului şi
cu aceeaşi intensitate;
- ofertă cu elasticitate net rigidă (elastică) – se manifestă atunci
când sporirea ofertei se realizează în acelaşi sens cu preţul, dar depăşeşte
pe cea a preţului; ea este supraunitară;
- ofertă cu elasticitate fluidă sau ofertă inelastică – oferta bunurilor
creşte într-o măsură mai mică decât cea a sporirii preţului, dar mai lent;
- ofertă cu elasticitate nulă – semnifică menţinerea cantităţii oferite,
cu toate că preţul bunului creşte.
Ştiinţa economică a creat şi două modele teoretice de ofertă:
- ofertă perfect elastică – modificarea preţului determină
modificarea în acelaşi sens a ofertei (până la infinit):
y

Ofertă perfect elastică

O O`

0
x

Fig. 3.3.Ofertă perfect elastică

39 39
 - ofertă perfect inelastică – modificarea preţului lasă neschimbată
oferta:
y
O`

Ofertă perfect inelastică

0
x

Fig. 3.4.Ofertă perfect inelastică

Elasticitatea perfectă are loc atunci când volumul ofertei bunului

sporeşte, fără ca preţul lui să se modifice (să crească). În unele cazuri,
elasticitatea ofertei este atipică – cantităţile oferite dintr-un bun sporesc,
când preţurile lui scad. Acest fenomen se explică prin imposibilitatea
stocării produsului datorită caracterului lui perisabil etc.
Există de asemenea, două categorii de elasticităţi anormale:
- oferta cu funcţie descrescătoare în raport cu preţul – apare în
cazul producătorilor care, dorind să îşi sporească rapid veniturile, pe de o
parte ridică oferta de produse, iar pe de altă parte coboară preţul de
vânzare;
- oferta hiperbolă întoarsă, unde oferta are mai întâi o funcţie
crescătoare, iar apoi una descrescătoare.
Gradul de elasticitate al ofertei depinde de :
- costul producţiei;
- posibilităţile stocare şi costul acestora;
- specificul produselor;
- caracteristica proceselor tehnologice;
- timpul scurs de la modificarea preţurilor etc.

În condiţiile în care preţul unitar este dat şi considerat constant,

factorii care influenţează oferta sunt:
- costul unitar şi marginal al bunurilor produse – diminuarea
costului atrage după sine creşterea cantităţii oferite, la acelaşi preţ unitar.
Situaţia este inversă, atunci când costul mediu şi cel marginal cresc;
- condiţiile de stocare şi costul stocării;

40 40
 - preţul altor bunuri;
- condiţiile de intrare/ieşire din ramură;
- subvenţiile – influenţează în sens pozitiv oferta; ea creşte când
subvenţiile se măresc şi se micşorează când subvenţiile se reduc sau sunt
eliminate;
- perspectivele de modificare a preţurilor;
- împrejurări extra - economice (ex.: pondere importantă, condiţiile
naturale) pentru unele domenii (agricultură, turism, transporturi).
Legea generală a cererii pune în relaţie cererea microeconomică
pentru un anumit bun cu preţul său unitar. În această relaţie preţul are rol
de variabilă independentă, iar cantitatea cerută are rol de variabilă
dependentă, care rezultă în funcţie de nivelul şi evoluţia preţului unitar.
Legea generală a cererii arată că pentru toate bunurile normale şi
majoritatea bunurilor inferioare, cererea se află în relaţie negativă cu
evoluţia preţului unitar. Pentru aceste bunuri, cererea se extinde când
preţul scade şi se contractă când acesta creşte.
Noţiunea de bunuri „normale” şi „inferioare” au fost introduse de
către Robert Giffen, la sfârşitul secolului XIX.
Legea generală a cererii cunoaşte şi unele excepţii, cunoscute sub
numele de ,,paradoxuri ale cererii”. Pentru aceste cazuri diagrama cererii
este în relaţie pozitivă cu evoluţia preţului – se extinde când preţul creşte
şi se contractă când preţul scade.
Robert Giffen a relevat faptul că, atunci când are loc creşterea
generalizată a preţurilor, menajele sărace îşi reduc drastic consumul
alimentar de bunuri cu valoare nutritivă şi valoare superioară şi medie,
sporind în acest timp achiziţiile pentru bunurile cu valoare nutritivă
redusă şi de calitate inferioară, pentru a-şi putea asigura existenţa pe
termen scurt.

Px
c`

Diagrama cererii pentru

bunurile Giffen
c

0 Qx
Fig. 3.5. Paradoxul Giffen

41 41
 Paradoxul Vebler surprinde comportamentul indivizilor îmbogăţiţi
„peste noapte”, care practică atitudinea de „snob effect”. Ei cumpără mai
ales acele bunuri ale căror preţuri cresc rapid şi renunţă la achiziţionarea
şi consumul bunurilor mai accesibile. Atunci când inflaţia e mare,
Anghel Rugină a remarcat aşa-zisele curbe frânte (anormale) ale cererii:
O`
Px

Curba frântă anormală

a cererii
(paradoxul Rugină)

O
0 Qx

Fig.3.6. Evoluţia anormală a cererii

De la un anumit nivel de creştere al preţurilor, mărirea generalizată
a acestora este însoţită de o creştere a cererii, ca măsură parţială de
apărare a cumpărătorului în faţa unor viitoare creşteri de preţuri.
Nivelul şi dinamica ofertei dintr-un anumit bun economic depinde
de preţul unitar, costul unitar şi marginal al bunului, preţurile altor bunuri,
mărimea şi evoluţia fiscalităţii şi a subvenţiilor, numărul de producători,
gradul de liberalizare al accesului în ramură, conjunctura economică.
Relaţia de cauzalitate dintre preţul unitar şi oferta unui bun,
exprimă conţinutul legii generale a ofertei. Ea poate fi formulată astfel:
atunci când preţul unitar al unui bun creşte, are loc extinderea ofertei, iar
atunci când preţul unitar scade, are loc contracţia ofertei.
Legea generală a ofertei are unele excepţii (paradoxurile legii
ofertei). Prin aceste paradosuri sunt determinate acele situaţii în care
modificarea preţului unitar nu generează modificare în acelaşi sens a
cantităţii oferite. Un asemenea paradox se manifestă pe piaţa muncii.
Când nivelul salariului real atinge un anumit nivel (considerat
acceptabil pentru condiţiile socio-economice ale ţării), iar nivelul
productivităţii factorilor de producţie creşte, oferta de muncă se reduse în
primul rând, pe seama orelor suplimentare.
Paradoxul ,,King” exprimă comportamentul atipic al producătorilor
agricoli mici şi mijlocii, care apelează pe scară largă la credite pentru
susţinerea producţiei agricole.
Dacă preţurile produselor agricole scad, oferta se extinde, pentru că
doar astfel producătorii debitori pot să îşi asigure procurarea resurselor
băneşti pentru achitarea creditelor scadente şi continuarea activităţii.

42 42
 Ca şi în cazul cererii, prof. Anghel Rugină relevă un paradox al
ofertei, în sensul că, de la un anumit nivel al creşterii preţurilor, majorarea
în continuare a acestora este însoţită (pe termen scurt) de contracţia
cantităţii oferite, pentru că întreprinzătorii aşteaptă condiţii şi mai
favorabile (preţuri mai mari), procedând la stocarea unei părţi din
producţie.

Px O`

Curba frântă a ofertei

(paradoxul Rugină)
O
0 Qx

Fig..3.7. Evoluţia anormală a ofertei

43 43
 Bibliografie:

1. Dobrotă, N., 1997, ,,Economie politică”, Editura Economică,

Bucureşti.
2. Iovitu, Mariana, 2011, ,,Microeconomie si macroeconomie”,
Editura ASE, Bucureşti,.
3. Marinescu, Daniela Elena, Marin, D., Manafi, Ioana, 2013,
,,Microeconomie avansata. Aspecte teoretice şi aplicaţii”, Editura
ASE, Bucureşti.
4. Marshall, A., 1948, “Principles of Economics”, Macmillan
Publishing Co., Inc.
5. McConnell, R.C., Brue, L.S.,1999 ”Microeconomics”, Fourteenth
Edition, Editura Irwin McGraw-Hill.
6. Samuelson P., Nordhaus, William, 2000, ,,Economie politică”, Editura
Teora, Bucureşti.
7. Smith, A., 1962, ,,Avuţia Naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi
cauzelor ei”, Editura Academiei RSR, Bucureşti.
8. ***1968, “Internaţional Encyclopedie of the Social Sciences”, vol.
III, New York.
9. ***WTO, International Trade Statistics, 2014,
https://www.wto.org/english/res_e/statis_e/its2014_e/its2014_e.pdf
accesat pe data de 2 Aprilie 2015.
10. *** WTO Secretariat, “Report on G20 Trade Measures”, 2014, 5,
November
https://www.wto.org/english/news_e/...e/g20_wto_report_oct14_e.pdf;
accesat pe data de 1 Septembrie 2015

44 44
 IV. Teorii ale valorii economice

Problema originii valorii economice a stat în centrul cercetării

economice din cele mai vechi timpuri, deoarece acumularea de valori
corespunde nevoii umane de a se adapta la natură şi societate.
Studiul valorii economice a divizat curentele de gândire economică
în teorii ale valorii-muncă, susţinute de şcolile clasice şi teorii ale valorii
subiective (marginaliste sau neoclasice).
În gândirea clasică, izvorul valorii economice este munca, iar de aici
concluzia, pusă la îndoială de chiar autorii celor mai importante lucrări
clasice, că măsurarea valorii se poate realiza simplu, prin numărul de ore-
muncă prestate.
Neoclasicii au respins aceste explicaţii simple, celebră fiind
concepţia lui Alfred Marshall, după care, cea mai precisă măsurare este
cea dată de suma de bani la care clientul renunţă pentru a-şi satisface o
trebuinţă.
Fiecare individ doreşte satisfacerea la nivel maxim a tuturor nevoilor
sale şi de aceea, în economia de piaţă, bunurile economice trebuie să se
bucure de aprecierea consumatorilor. Recunoaşterea socială a utilităţii
mărfirilor, prin actul de vânzare-cumpărare, a fost atent studiată de şcolile
economice neoclasice.
Există mai multe modalităţi de abordare a utilităţii. Cele mai
consacrate sunt cele care au în vedere, în principal, aspectele tehnice şi
economice ale utilităţii.
În sens general utilitatea este capacitatea reală sau presupusă a unui
bun de a satisface o nevoie umană prin folosirea sa în producţie sau în
consumul final, personal. Ea este dată de proprietăţile (însuşirile) tehnice,
fizice, estetice proprii fiecărui bun economic.
Din punct de vedere tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun
de a satisface o anumită nevoie. Ea reprezintă ansamblul proprietăţilor,
caracteristicilor şi însuşirilor reale sau imaginare ale bunurilor pe baza
folosirii cărora se asigură satisfacerea unei anumite trebuinţe umane.
Spre deosebire de aceasta, sensul economic al utilităţii include
raportarea la o nevoie, la o trebuinţă a nonposesorului.
Din punct de vedere economic, exprimă satisfacţia pe care speră că o
va obţine un consumator dat, în condiţii date de loc şi timp, prin folosirea
unei cantităţi determinate dintr-un bun economic.
În teoria economică de origine marginalistă se întâlnesc două moduri
(teorii) diferite de abordare a utilităţii:
- utilitate cardinală: care este o modalitate de măsurare a utilităţii
economice bazată pe ipoteza că fiecare individ este capabil să ataşeze un
număr cardinal care să măsoare satisfacţia ce o resimte prin obţinerea şi

45 45
consumarea fiecărei doze (unităţi) dintr-un bun economic dat sau a unor
combinaţii de doze din bunuri diferite. Măsurarea cardinală are doar
valoare didactică, pentru că nu a fost identificată unitatea de măsură
etalon a utilităţii economice (satisfacţiei, preţuirii, plăcerii).
- utilitate ordinală: semnifică metode neoclasice de măsurare a
utilităţii economice. Această teorie arată că utilitatea nu poate fi
cuantificată.
Metoda măsurării ordinale a utilităţii economice a fost fundamentată
de V. Pareto şi continuată de J.R. Hicks, R. Allen şi alti economişti.
Ipoteza de bază a concepţiei ordinale asupra utilităţii economice este
aceea că nu este necesară măsurarea utilităţii fiecărei doze din bunul
consumat, a fiecărui bun, fiind suficientă doar ordonarea preferinţelor
consumatorului. Consumatorul este în măsură să compare mai multe
programe (coşuri) de consum şi să le ordoneze după preferinţele sale
individuale şi după posibilităţile pe care le are (venit, buget).
Utilitatea economică poate avea următoarele forme:
1. Utilitatea unitară: care este satisfacţia, intensitatea dorinţei, a
nevoii pe care o aduce o porţiune (doză) dintr-un bun consumat dintr-un
individ; acel segment a unei anumite nevoi umane care poate fi acoperit şi
satisfăcut prin consumarea unei cantităţi date dintr-un bun.
Astfel, elementele x1, x2, ..., xn aparţinând mulţimii X,
unde X = x1 + x2 + ... + xn, au utilităţile individuale u1, u2, ..., sunt egale
între ele, într-un sistem de axe în care pe abcisă sunt înscrise elementele
mulţimii, iar pe ordinală utilitatea economică individuală, aceasta se
prezintă în figura următoare.

UI

A u1 u2 u3 u4 u5

x1 x2 x3 x4 x5 x

Fig.4.1. Utilitatea unitară

A = U1 (x1) = U2 (x2) = U3 (x3) = ...

46 46
 - aceasta este utilitatea economică individuală în gândirea economică
clasică.
2. Utilitatea economică totală este satisfacţia resimţită de un individ
în urma consumului unor cantităţi succesive dintr-un bun într-o perioadă
dată. Ea este produsul dintre utilitatea individuală (U i) – aceeaşi pentru
fiecare element – şi numărul de utilităţi care alcătuiesc mulţimea (xj).
UT = Ui xj
În gândirea clasică UT este suprafaţa OABC, conform graficului de
mai jos:

A B

C
0 1 2 3 4 5 x

Fig. 4.2. Utilitatea totală

Aprecierea utilităţii economice are un caracter eminamente

individual şi subiectiv, ea fiind diferită de la un individ la altul. Un bun
poate avea utilitate economică pentru el însuşi, dar nu poate avea pentru
un altul. Ea depinde de raportul pe care fiecare îl stabileşte între
proprietăţile unui bun şi intensitatea nevoilor sale.
3. Utilitatea marginală semnifică satisfacţia, preţuirea pe care un
consumator o acordă ultimei cantităţi (doze, lot, unităţi) consumate dintr-
un bun economic, sporul utilităţii (satisfacţiei) totale resimţite prin
consumarea/deţinerea unei unităţi suplimentare dintr-un bun economic.
U T
U mg 
Q
Cu alte cuvinte, utilitatea marginală reprezintă variaţia utilităţii
totale (ΔUT) care rezultă din creşterea (ΔQ) cu o unitate a cantităţii
consumate dintr-un bun (ceilalţi factori fiind consideraţi constanţi).
Utilitatea marginală are tendinţa să se reducă cu fiecare unitate/doză
consumată (deţinută). Aceasta se explică prin faptul că intensitatea
nevoilor se diminuează şi, deci fiecare nouă doză (unitate) se va adresa
unei nevoi de intensitate mai mică, iar satisfacţia (preţuirea) va fi şi ea
pozitivă, dar descrescătoare.

47 47
 Esenţa procesului este exprimată de legea utilităţii marginale
descrescânde, care exprimă relaţia de dependenţă între cantitatea deţinută
şi/sau consumată dintr-un bun economic oarecare şi satisfacţia sau
preţuirea acordată ultimei doze (unităţi) deţinute şi/sau consumate din
bunul respectiv.
Legea utilităţii marginale descrescânde arată că utilitatea fiecărei
unităţi (doze) adiţionale deţinute sau consumate dintr-un bun, adică
utilitatea marginală, se modifică pe măsură ce creşte cantitatea deţinută
sau consumată din bunul respectiv, iar cel mai adesea ea se reduce când
consumul creşte.

0 1 2 3 4 cantitatea

Fig.4.3. Utilitatea marginală descrescândă

Legea utilităţii marginale descrescânde este baza comportamentului

consumatorului raţional, prin ea se explică raportul invers proporţional
dintre preţ şi cerere: pe măsură ce preţul creşte, raportul utilitate
marginală-preţ se diminuează, ceea ce oferă o plajă pentru substituirea
bunului al cărui preţ creşte, cu altul, al cărui preţ rămâne constant sau
creşte mai încet.
De asemenea, consumând continuu un anumit bun se atinge, la un
moment dat, un prag de saţietate, după care, dacă totuşi consumul
continuă să crească, există riscul să apară zone de insatisfacţie. Punctul de
saturţie este atins atunci când utilitatea marginală devine nulă, deci,
atunci când sporirea cantităţii consumate nu mai aduce satisfacţie
suplimentară.
Preferinţele consumatorilor pot fi ordonate, în acest scop se
construiesc programe (modele, reţete) de consum.
Programul de consum reprezintă diferitele combinaţii de bunuri sau
servicii de la care consumatorul scontează să obţină o anumită satisfacţie.

48 48
 Programele de consum se află sub incidenţa unei multitudini de
factori de natură complexă, exprimând, în general, obiceiurile, tabieturile,
gusturile şi preferinţele unui anumit consumator. Ele sunt de asemenea
influenţate de statusul socio-profesional şi de caracteristicile socio-
psihologice ale individului.
Pentru ordonarea preferinţelor consumatorilor în funcţie de
programele de consum, se utilizează modelul analizei curbelor de
indiferenţă şi, respectiv cel al hărţii curbelor de indiferenţă.
Curba de indiferenţă (isophelinea) reprezintă exprimarea grafică a
alegerilor realizate de consumatori în baza unor programe de consum.
Ea reuneşte ansamblul combinărilor dintre bunurile x şi y de la care
consumatorul scontează să obţină acelaşi nivel de satisfacţie.
Prin curbele de indiferenţă consumatorul îşi poate ierarhiza
preferinţele prin descrierea, practic a unei infinităţi de astfel de curbe
menite să-i asigure diferitele niveluri de satisfacţie.
Ansamblul curbelor de indiferenţă care dau expresie diferitelor
programe de consum imaginate de către un consumator formează harta
curbelor de indiferenţă.

49 49
 Bibliografie:

1. Abraham-Frois, G., 1988, „Èconomie politique”, Editura

Economică, Bucureşti.
2. Cerna S., 2009, ,,Economie monetară”, Editura Universităţii de
Vest, Timişoara.
3. Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C-tin., 1999, ,,Economie", Editura
Economică, Bucureşti.
4. Craven, J., 1984, “Introduction to economics”, Basil Blackwell.
5. Dobrotă, N., 1997, ,,Economie politică”, Editura Economică,
Bucureşti.
6. Guitton, H., 1976, ,,Economie politique”, Editura Dalloz.
7. McConnell, R.C., Brue, L.S., 1999, ”Microeconomics”, Fourteenth
Edition, Ed. Irwin McGraw-Hill.
8. Madgearu, V., 1944, ,,Curs de economie politică”, Editura
Academiei, Bucureşti.
9. Marshall, A., 1959, „Principes d’économie politique”, PUF, Paris.
10. Smith, A., 1962, ,,Avuţia Naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi
cauzelor ei”, Editura Academiei RSR, Bucureşti.
11. ***1968, “Internaţional Encyclopedie of the Social Sciences”, vol.
III, New York.
12. ***European Commission, 2010, “Europe 2020: A Strategy for
Smart, Sustainable and Inclusive Growth”
http://www.ec.europa.eu/eu2020/pdf/ accesat pe data de 1 august, 2015.

50 50
 V. Relaţiile de piaţă

Relaţiile de piaţă sunt relaţii de concurenţă.

Concurenţa reprezintă o formă a libertăţii economice, un mijloc de
coordonare şi ghidare a eforturilor oamenilor, o metodă de adaptare a
activităţii indivizilor unele altora.
Ea are nevoie atât de un cadru legal istoriceşte determinat, care să
garanteze efectul benefic al competiţiei, limitând pe cele discutabile, cum
ar fi prioritatea servirii intereselor agenţilor economici cei mai bogaţi.
Toate structurile de organizare statală au impus sau impun un cadru
de orientare a activităţii economice prin metode care se adresează
relaţiilor de piaţă, cu scopul declarat de a face concurenţa eficientă.
Concurenţa presupune îndeplinirea unor condiţii şi anume:
- oferta să fie suficientă, mai mare sau cel puţin egală cu cererea;
- cumpărătorul să poată alege între mai multe alternative;
- agenţii economici să poată pătrunde pe orice piaţă dorită;
- să fie reglementată.
Menţinerea efectelor benefice ale concurenţei presupune
organizarea adecvată a anumitor instituţii: pieţele, banii, canalele de
trimitere a informaţiilor, existenţa sistemului juridic potrivit destinat atât
menţinerii concurenţei, cât şi să o facă să joace un rol cât mai benefic.
Scopurile concurenţei sunt:
- satisfacerea cererii;
- promovarea inovaţiei;
- alocarea eficientă a resurselor;
- limitarea puterii economice şi politice;
- distribuţia justă a veniturilor.
În economia de piaţă, concurenţa îndeplineşte o serie de funcţii:
- facilitează ajustarea autonomă a cererii şi ofertei, în toate
domeniile activităţii economice, prin diversificarea calităţii ofertei,
specializarea pe clienţi etc;
- stimularea promovării progresului tehnic şi economic, prin
generarea de idei noi şi aplicarea acestora în producţie, posibilitatea
obţinerii unui profit diferenţiat în funcţie de performanţe, obţinerea
produsului la un cost mai scăzut;
- împiedicarea creşterii exagerate a preţului şi respectiv a încasării
unui profit de monopol de către agenţii economici;
- menţinerea preţului la niveluri corecte şi menţinerea lui pe termen
cât mai lung;

51 51
 - exercitarea unui rol direct asupra psihologiei agenţilor economici
prin: alimentarea optimismului, stimularea creativităţii, maximizarea
profitului;
- concurenţa stimulează producţia şi distribuţia mărfurilor şi
serviciilor prin îndepărtarea agenţilor economici mici şi promovarea celor
puternici; totuşi acest fenomen este însoţit de necesitatea obiectivă a
creşterii numerice a agenţilor economici de pe piaţă.
Tipurile de concurenţă pot fi identificate după o serie de factori de
influenţă:
- numărul şi talia (puterea economică) a participanţilor la schimb
(mulţi, puţini sau unul);
- gradul de transparenţă al pieţei (accesul la informaţie);
- complementaritatea şi funcţionalitatea reţelei de pieţe dintr-o ţară,
sau pe o piaţă unică;
- gradul de diferenţiere al produselor care satisfac aceeaşi nevoie
socială;
- facilităţile de a intra în ramură;
- mobilitatea sau rigiditatea preţurilor;
- nivelul dezvoltării economice;
- conjunctura politică internă şi internaţională;
- cultura economică a populaţiei;
- gradul de diferenţiere al ofertei şi al preferinţelor;
- complementaritatea anumitor bunuri;
- mărimea veniturilor şi mecanismele prin care acestea se obţin.
În funcţie factorii de influenţă, se delimitează tipuri de concurenţă
cu semnificaţii teoretice şi practice:
a. Concurenţa perfectă (pură) presupune existenţa unor raporturi pe
piaţă astfel încât, toţi producătorii sunt capabili să îşi vândă producţia la
preţul pieţei, fără a-l putea determina în mod hotărâtor, iar cumpărătorii,
la rândul lor, pot cumpăra tot ceea ce au nevoie, la acelaşi preţ de
echilibru al pieţei, preţ pe care nu îl pot influenţa după bunul lor plac.
Acest tip de concurenţă se caracterizează prin:
- atomicitatea cererii şi a ofertei – un număr mare de firme identice
participă pe piaţă în calitate de ofertanţi şi cumpărători de bunuri şi
servicii, fiecare dintre ele având dimensiuni neglijabile în raport cu
dimensiunile pieţei;
- omogenitatea produsului – toate firmele produc acelaşi produs,
fără a exista diferenţe de calitate sau de alte caracteristici;
- libertatea intrării în ramură (fluiditatea deplasării)- nu există nici
un fel de barieră la intrarea sau ieşirea din ramură a noilor firme;
- transparenţa perfectă a pieţei – toţi agenţii economici de pe piaţă
sunt perfect informaţi în legătură cu natura, calitatea, preţul produsului;

52 52
 - mobilitatea perfectă a forţelor de producţie (mai ales muncă şi
capital) – forţa de producţie se îndreaptă spre acele utilizări în care se
obţine o rentabilitate ridicată.
În realitatea economică nu se întâlneşte (nici măcar în linii
generale) o asemenea confruntare între ofertanţi şi cumpărători, acest tip
de concurenţă fiind un model ştiinţific care a servit drept model pentru
înţelegerea concurenţei reale.
b. Concurenţa imperfectă desemnează acea situaţie de piaţă, în care
vânzătorii sau cumpărătorii pot influenţa prin acţiuni unilaterale raportul
dintre cerere şi ofertă, precum şi dinamica şi nivelul preţurilor.
Condiţiile concurenţei imperfecte sunt:
- există fie puţini vânzători relativi puternici şi mulţi cumpărători
mici şi dispersaţi (oligopolul);
- există fie puţini cumpărători şi mulţi cumpărători (oligopsonul);
- produsele sunt diferenţiate real sau doar imaginar;
- există condiţii pentru ca diferiţii agenţi economici să exercite un
control efectiv asupra preţurilor;
- apariţia de dificultăţi în ceea ce priveşte intrarea producătorilor în
ramuri şi sectoare;
- rivalităţi în relaţia cu publicul.
Concurenţa imperfectă se caracterizează prin:
- gigantism – existenţa unor firme (sau a unui număr redus de firme
mari) care ocupă în exclusivitate (sau în mare parte) producţia şi vânzarea
unui produs, fapt care face posibilă controlarea sau influenţarea pieţei şi
impunerea unor condiţii de vânzare;
- insuficiente informaţii despre preţ;
- prezenţa fenomenului de inerţia în domeniul forţei de producţie.
Modalităţile de desfăşurare a concurenţei imperfecte se reduc la
politici specifice promovate de firme, cu ajutorul statului, acordarea de
prime vânzătorilor, „promovarea” prin publicitate, diferenţierea
produselor şi a mărcilor etc.
Statul modern, luând în considerare restricţiile impuse de
împrejurările istorice prin care trece fiecare ţară, adoptă legi
corespunzătoare, pentru a asigura şi menţine condiţiile normale de
desfăşurare a concurenţei.
Administraţia publică ia măsuri pentru a prevenii tendinţele
monopoliste în economie şi a controla activităţile monopolurilor,
oligopolurilor, opligopsonurilor, dacă acestea există.
În funcţie de caracteristicile concurenţei imperfecte, există mai
multe forme ale acesteia:
a. Concurenţa monopolistă – este o variantă a concurenţei perfecte,
păstrând caracteristicile acesteia, cu excepţia celei referitoare la
omogenitatea produselor.

53 53
 Diferenţierea produsului constă în faptul că, fiecare producător
caută să imprime produsului său anumite particularităţi care pot să îi
confere o anumită superioritate în competiţia cu alte produse. Orice
producător care a reuşit să îşi particularizeze produsul, poate obţine o
urcare a preţului acestuia. Piaţa cu concurenţă monopolistă asigură o bună
satisfacere a cererii, cumpărătorii au posibilitatea să aleagă acele produse
care corespund cerinţelor şi veniturilor de care dispun.
Preţul de echilibru al concurenţei monopoliste este mai ridicat
decât cel al concurenţei perfecte şi depăşeşte costul marginal.
b. Concurenţa de monopol – se caracterizează prin aceea că, oferta
unui produs este concentrată la un singur producător, care are
posibilitatea controlării pieţei.
Monopolul determină nivelul preţurilor, dar cantitatea de produse
vândute este dependentă capacitatea de cumpărare la un moment dat. În
fixarea preţurilor de vânzare şi a cantităţii vândute, monopolul este supus
constrângerii cererii şi a costului.
c. Concurenţa oligopolistă – păstrează caracterul de atomicitate al
cererii (există numeroşi cumpărători de talie aproximativ egală), dar
oferta unui produs este asigurată de un număr mic de producători. Situaţia
de oligopol nu dă posibilitatea unui producător de a controla preţul, dar
aceştia pot influenţa totuşi piaţa, prin deciziile luate în domeniul
producţiei şi al preţurilor.
d. Concurenţa monopsonică – cumpărătorul poate exercita
individual, o influenţă hotărâtoare asupra preţului produsului, pentru că
există un singur cumpărător (monopson) sau un număr restrâns de
cumpărători (oligopson).
În practică, aceste forme ale concurenţei nu apar în mod absolut,
într-o formă sau alta, ci există o îmbinare a acestora, cu preponderenţă
spre concurenţa de tip oligopol.
Totodată, modalităţile prin care se duce lupta de concurenţă sunt
extrem de diversificate: practicarea de preţuri limită, investiţii masive,
limitarea accesului la materiale, la resurse financiare etc.
Concurenţa mai poate fi:
- directă şi indirectă (ex.: în cazul serviciilor turistice);
- loială şi neloială (dumping-ul – vânzarea produselor la un preţ sub
nivelul celui de achiziţie).
Ceea ce rămâne caracteristic pentru piaţa contemporană este
existenţa concurenţei reglementate, practicabile, aceasta menţinând
condiţiile de rivalitate dintre firmele de talii diferite, cu costuri, orizonturi
şi strategii diverse, fapt ce constituie condiţia prealabilă care asigură
funcţionarea sistemului economic.
Raţiunea principală de a fi a politicilor în domeniul concurenţei
este determinată de faptul că piaţa nu poate, în mod natural, să

54 54
funcţioneze normal, fiind necesare intervenţii din afară, care să-i asigure
o evoluţie corespunzătoare.
Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piaţă şi concurenţă în
garantarea bunăstării consumatorilor, în realizarea unei repartiţii optime a
resurselor şi în oferirea unei motivaţii puternice privind creşterea
eficienţei şi a nivelului tehnic şi calitativ al producţiei.
Totodată, principiul economiei de piaţă deschise nu implică
existenţa unei atitudini pasive faţă de modul de funcţionare al pieţelor, ci
dimpotrivă, impune menţinerea unei vigilenţe constante, pentru a permite
mecanismelor pieţei să funcţioneze corect. Acest lucru devine cu atât mai
necesar în actualul context mondial, al globalizării, caracterizat prin
adâncirea integrării la nivelul pieţelor.
Factorii care au contribuit la introducerea de reguli în domeniul
concurenţei sunt de natură diversă şi au variat în timp.
Primul set de reguli în domeniul concurenţei a fost introdus în
SUA, în US Sherman Antitrust Act, din 1890(http://www.shrm.org/pages
/login.aspx?returnUrl=http%3a%2f%2fwww.shrm.org%2flegalissues
%2ffederalresources%2ffederalstat)
Măsurile au fost adoptate ca rezultat al îngrijorărilor crescânde
manifestate la sfârşitul secolului al XIX-lea în legătură cu creşterea
numărului de înţelegeri din domeniul căilor ferate, petrolului şi băncilor,
care ameninţau stabilitatea sistemului economic şi politic.
În diferitele ţări europene, de la începutul secolului al XX-lea,
reglementările în domeniul concurenţei au căutat să asigure un echilibru
între beneficiile economice generate de colaborarea dintre firme şi
riscurile politice şi economice pe care aceasta le implica.
Atât în Germania, cât şi în Japonia (ca şi în cazul SUA) după al
doilea război mondial, forţele aliate au impus o legislaţie anti-monopol cu
scopul de a restrânge puterea unor uriaşi financiari-industriali, care
susţinuseră eforturile de război ale acestor ţări.
Din motive similare, prevederi anti-trust au fost introduse şi în
Tratatul CECO, semnat la Paris în 1951, care, spre deosebire de Tratatul
CEE, a inclus de la început şi reglementări privind controlul
concentrărilor (https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European
%C4%83_a_C%C4%83rbunelui_%C8%99i_O%C8%9Belului)

55 55
 Bibliografie:

1.Abraham-Frois, G., 1988, „Èconomie politique”, Editura

Economică, Bucureşti.
2. Cerna S., 2009, ,,Economie monetară”, Editura Universităţii de
Vest, Timişoara.
3. Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C-tin., 1999, ,,Economie", Editura
Economică, Bucureşti.
4. Craven, J., 1984, “Introduction to economics”, Basil Blackwell.
5. Dobrotă, N., 1997, ,,Economie politică”, Editura Economică,
Bucureşti.
6. Guitton, H., 1976, ,,Economie politique”, Editura Dalloz.
7. McConnell, R.C., Brue, L.S., 1999, ”Microeconomics”, Fourteenth
Edition, Ed. Irwin McGraw-Hill.
8. Madgearu, V., 1944, ,,Curs de economie politică”, Editura
Academiei, Bucureşti.
9. Marshall, A., 1959, „Principes d’économie politique”, PUF, Paris.
10. Sârbovan, Marina, 2000, ,,Economie II”, Editura Semne,
Bucureşti.
11. *** Sherman Antitrust Act, 1890(http://www.shrm.org/pages
/login.aspx?returnUrl=http%3a%2f%2fwww.shrm.org%2flegalissues
%2ffederalresources%2ffederalstat)
12. *** 1951, Tratatul CECO, https://ro.
wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83_a_C
%C4%83rbunelui_%C8%99i_O%C8%9Belului

56 56
 VI. Factorii de producţie

Ansamblul activităţilor dintr-o economie are ca premisă resursele

productive, totalitatea mijloacelor disponibile şi potenţial valorificabile în
procesul de producţie a bunurilor materiale şi serviciilor.

Factorii de producţie reprezintă acele resurse productive

disponibile care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică.

Teoria economică generală a pus în evidenţă trei mari factori de

producţie şi anume: munca, natura şi capitalul.

Omul este acela care joacă rolul principal, hotărâtor în cadrul

oricărei acţiuni productive şi munca este, în consecinţă, singurul factor
care ar putea avea denumirea de factor de producţie în sensul veritabil al
cuvântului.

Natura, privită ca mediu natural în care trăim şi ne desfăşurăm

activitatea, aparent joacă un rol pasiv, deoarece nu face altceva decât să se
supună (uneori după lungi rezistenţe) solicitărilor transformatoare ale
omului. Este adevărat că ea este factorul originar al producţiei, prin
faptul că nu numai prezenţa ei concomitentă, alături de muncă, reprezintă
o condiţie indispensabilă oricărei activităţi economice, dar a şi fost un
factor preexistent omului. Fireşte că, în zorii omenirii nu se putea vorbi
de producţie în accepţiunea pe care i-o atribuie economia politică, ştiinţă
cristalizată deplin doar în epoca modernă a istoriei, ci de simple roade ale
naturii, în forma lor primară.

Cel de-al treilea factor de producţie, capitalul este considerat ca

un element subordonat, pentru că, din punct de vedere logic, derivă din
primii doi: el este un produs al muncii şi al naturii, pus deoparte pentru
producţie. Cu alte cuvinte, capitalul nu este altceva decât munca
economisită şi investită.

Fiecare din cei trei factori de producţie au apărut la timpul lor pe

scena economică. În societăţile primitive natura procura aproape singură
totul. Însă, tot din cele mai vechi timpuri, naturii i s-a adaugat munca, mai
întâi cea agricolă, apoi celelalte feluri de muncă. Deşi, uneori, suntem
înclinaţi să credem că tot ce creşte pe pământ, cereale, legume, fructe etc.,
reprezintă un dar al acestuia, în realitate ele sunt rezultatul a sute şi sute
de generaţii care, prin ameliorări succesive, le-au transformat în aşa fel
încât nici astăzi botaniştii nu mai pot găsi tipurile lor originare. Acest fapt

57 57
l-a determinat pe Xenophon să spună: ,,Zeii ne vând toate bunurile cu
preţul muncii noastre”.

Pentru societatea modernă este caracteristică apariţia şi

dezvoltarea, capitalului. Odată cu el, pe masură ce ştiinţa a cuprins toate
sferele activităţii umane, şi-au facut apariţia încă doi factori de producţie
a căror forţă multiplicatoare a devenit în zilele noastre deosebit de
puternică. Este vorba de organizarea producţiei şi de informaţie.

În clasificare factorilor de producţie, omul ocupă primul şi cel mai

important loc. Prin munca fizică şi intelectuală pe care o depune în toate
sferele reproducţiei sociale, el este creatorul tuturor bunurilor materiale şi
serviciilor indiferent de natura şi destinaţia lor. Această interpretare
clasică poate fi exemplificată de britanicul Adam Smith care, în lucrarea
sa Avuţia naţiunilor arăta: ,,Munca anuală a oricărei naţiuni constituie
fondul care dintotdeauna o aprovizionează cu toate lucrurile necesare şi
de înlesnire a traiului, pe care le consumă anual şi care constau fie din
produsul imediat al acestei munci, fie din ceea ce se cumpără cu acest
produs de la alte naţiuni”.Într-adevăr, ansamblul factorilor de producţie
sunt rezultatul muncii omeneşti, al eforturilor depuse de generaţiile
successive; chiar şi factorii de producţie originari, adică disponibili de la
începutul vieţii pe pământ în mod natural, au fost supuşi de către om
unor transformări successive.

Munca nu poate fi desprinsă de forţa de muncă a omului. De altfel,

munca nu este altceva decât întrebuinţarea forţei de muncă. În acest
context, nivelul producţiei depinde în mod direct de forţa productivă a
oamenilor. Cu alte cuvinte, volumul producţiei este puternic influenţat de
efectivul, calitatea şi modul de repartizare pe ramuri de activitate a forţei
de muncă. La rândul lor, fiecare dintre aceste trei elemente definitorii ale
resurselor de muncă angajate în diferite compartimente ale activităţii
creative, se formează sub acţiunea conjugată a unui complex întreg de
factori situaţi în domenii dintre cele mai diferite ale vieţii economice şi
sociale.

Efectivul forţei de muncă, format în cadrul unui proces demo-

economic, legat organic de istoria fiecărei ţări, depinde atât de structura
populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe, cât şi de capacitatea economiei de a
crea locuri de muncă. Populaţia, numărul acesteia, depinde de ritmul de
creştere şi de sporul natural. Dar, pentru că vorbim de efectivul forţei de
muncă, trebuie neapărat să distingem câteva mărimi demoeconomice şi
anume:

 populaţia în vârstă de muncă;

58 58
  populaţia activă;
 populaţia ocupată.

Populaţia în vârstă de muncă este formată din persoanele a căror

vârstă este cuprinsă între vârsta de intrare şi vârsta de ieşire din activitate
(de obicei 16-65 ani).

Prin populaţia activă se întelege totalitatea persoanelor ce sunt în

vârstă aptă de muncă şi au, în acelasi timp, o sursă proprie de venit
realizat prin prestarea unei munci utile. Deci, aceste persoane participă
nemijlocit la procesul muncii sociale, desfăşurând o activitate
profesională.

Populaţia ocupată se deosebeşte de populaţia activă prin aceea că nu

cuprinde persoanele care satisfac stagiul militar şi persoanele care sunt în
curs de schimbare a locului de muncă.

Calitatea forţei de muncă este direct influenţată de nivelul de cultură

generală şi de instruire profesională. Ambele atribute – expresie a unor
eforturi deosebite depuse atât de societate, cât şi de familie – au un efect
de potenţare a aptitudinilor fizice şi intelectuale ale omului. În aceeaşi
direcţie, de ridicare a calităţii forţei de muncă, acţionează experienţa
acumulată în producţie, ca şi înclinaţiile naturale dobândite prin diferitele
meserii apărute în cadrul procesului de adâncire continuă a diviziunii
sociale a muncii. Nivelul de cultură şi civilizaţie al unui popor constituie
unul dintre cei mai importanţi factori care influenţează potenţialul
productiv al muncii.

Una dintre trăsăturile de bază ale calităţii forţei de muncă este

competenţa. De fapt, competenţa nu este altceva decât calitatea forţei de
muncă în acţiune. Atunci când locul ocupat în producţie este pe măsura
cunoştinţelor, a calităţilor intrinsece pe care lucrătorul le are, acesta
atinge maximum de competenţă. Dimpotrivă, în cazul în care capacităţile
lui de muncă, pregatirea profesională nu ţin pasul cu progresul tehnic, cu
noile exigenţe intervenite în procesul muncii, el atinge diferite grade de
incompetenţă.

Modul de distribuire a resurselor de forţă de muncă pe ramuri şi

subramuri, sectoare de activitate este considerat ca fiind unul dintre cele
mai semnificative instrumente care măsoară nivelul de dezvoltare
economică al unei ţări. Structura economică şi modificarea acesteia
exercită o influenţă notabilă asupra distribuţiei populaţiei pe diferite
sectoare de activitate şi asupra productivităţii muncii, între acestea
statornicindu-se relaţii de interdependenţă.

59 59
 Din examinarea sistemului de conexiuni în cadrul cărora se
formează efectivul, calitatea şi repartiţia forţei de muncă pe sectoare şi
ramuri s-au desprins câteva tendinţe noi, cu caracter global, pentru
actuala etapă a evoluţiei lumii contemporane. Aceste tendinţe cu caracter
general sunt de natură să contureze fizionomia viitoare a creşterii
economice şi implicit eficienţa modelelor privind utilizarea resurselor de
muncă.

În primul rând, sub influenţa dezvoltării ştiinţei şi tehnicii se produc

inevitabil schimbări esenţiale în conţinutul muncii, fapt care ridică noi
exigenţe faţă de calitatea forţei de muncă. Într-adevăr, conţinutul muncii
calificate a avut întotdeauna un caracter istoric-concret. Aceasta înseamnă
că, de-a lungul timpului s-au modificat continuu volumul şi structura
cunoştinţelor profesionale, precum şi deprinderile şi experienţa de
producţie necesare. Totodată, progresul înregistrat în evoluţia ştiintei şi
tehnicii, a produs modificări în structura cheltuielilor de forţă de muncă,
în sensul schimbării raportului dintre efortul fizic şi cel intelectual în
favoarea acestuia din urmă. Desfăşurarea proceselor de producţie
moderne implică din partea lucrătorilor un efort tot mai mare de gândire,
ceea ce conduce la creşterea ponderii elementelor de muncă intelectuală
în totalul efortului depus. Procesul acesta este accentuat de înnoirile care
au loc în baza tehnică a producţiei sub forma mecanizării complexe, a
automatizării, a cibernetizării şi robotizării, conţinutul muncii incluzând,
din această cauză, tot mai multe elemente ştiinţifice.

În al doilea rând, actualul progres ştiinţific şi tehnic produce o

puternică mobilitate profesională. Aceasta reprezintă un proces tehnic
firesc de restructurare şi de adaptare a muncii care se referă la schimbările
ce au loc în configuraţia profesională a populaţiei ocupate, calificări şi
recalificări, potrivit necesităţilor. Schimbările care au loc în cadrul
profesiunilor sunt în prezent comune tuturor domeniilor de activitate. Ele
pot fi urmărite pe cel puţin trei planuri şi anume: a) principalele deplasări
au loc în structura forţei de muncă între diferitele ramuri ale producţiei
materiale; b) deplasările care au loc în interiorul fiecărei ramuri; c)
schimbările în conţinutul fiecărei specialităţi. În legatură cu primul
aspect, într-o anumită perioadă am asistat la deplasarea crescândă a
activităţii umane din agricultură spre industrie şi celelalte ramuri
neagricole: în mai toate statele dezvoltate din punct de vedere economic,
am asistat la creşterea ponderii muncii industriale în totalul muncii
sociale. În cadrul industriei, în ultimul timp, s-a conturat tot mai mult
tendinţa unei deplasări a forţei de muncă, din ramurile industriale
tradiţionale, spre o serie de subramuri moderne de vârf, ,,digitalizate”
(construcţia de maşini-unelte, electronica, automatica, mecanica fină,

60 60
optica, aeronautica, electrotehnica, chimia fină, industria oţelurilor
speciale s.a.).

În ceea ce priveşte schimbările intervenite în conţinutul fiecărei

specialităţi se remarcă tendinţa de creştere a ponderii specialiştilor cu
studii superioare, a personalului economic şi ingineresc, precum şi a
cercetătorilor ştiinţifici. Totodată se constată trecerea din agricultură şi
din industrie a unui segment tot mai însemnat din forţa de muncă spre
sfera serviciilor, sectorul terţiar. În prezent, cea mai mare parte a
populatiei active a statelor dezvoltate este ocupată în sfera serviciilor, cu
toate că acest sector nu este decât ,,efectul de propagare” al producţiei
materiale, el fiind total dependent de o dezvoltare competitivă şi
diversificată a ramurilor industriale.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea factor determinat al producţiei şi

anume natura, în termeni economici ea este privită ca totalitatea
elementelor preexistente pe care omul le utilizează în procesul de
producţie. Într-adevăr, pentru ca să poată produce, omul trebuie să
dispună de mediul potrivit, de materii prime utilizabile şi de unele forţe
motrice care să-i înlesnească munca. S-ar mai putea adauga timpul,
deoarece acesta, ca şi spaţiul, condiţionează existenţa noastră.

Desigur, atunci când luăm în calcul mediul ne gândim în primul

rând la climă (regimul ploilor, regimul de temperatură etc.) dar el nu
poate fi redus doar la atât. În componenţa sa intră şi teritoriul, iar în
cadrul acestuia, înainte de toate, pamântul cu solul şi subsolul său.

În ansamblul factorilor de producţie care contribuie la formarea şi

creşterea avuţiei naţionale, prin caracteristicile definitorii şi funcţiile ce le
asigură, pământul deţine o poziţie aparte. Este greu de imaginat, în
stadiul actual de dezvoltare a societăţii umane, desfăşurarea multitudinii
de activităţi economice şi procese de muncă fără a le lega, într-o formă
sau alta, de pamânt. În mod deosebit în agricultură, ramură de bază a
economiei noastre, ca de altfel şi în silvicultură, procesele muncii sunt
indisolubil legate de valorificarea unui ansamblu de însuşiri ale
pamântului, specifice solului, adică stratul afânat de la suprafaţa
uscatului, a cărui caracteristică unică este fertilitatea, respectiv
capacitatea de a asigura elementele nutritive, apa şi oxigenul, s.a.

În agricultură pământul se identifică, de fapt, cu fondul funciar care

include terenurile arabile, păşunile, fâneţele, viile, livezile, terenurile
forestiere, luciul apelor interioare şi celelalte suprafeţe ale scoarţei
terestre. Solul reprezintă singura resursă naturală de producere a
alimentelor şi a unei game largi de materii prime de provenienţă

61 61
agrosilvică. Cu toate că reprezintă o resursă limitată ca întindere,
pământul, în condiţii de exploatare normală, dispune de o mare capacitate
de creştere a fertilităţii. Fiind, în acelaşi timp şi mijloc de muncă şi obiect
al muncii, pământul reprezintă principalul mijloc de producţie în
agricultură.

Una din problemele care se pun cu acuitate în prezent este cea a

raportului dintre creşterea populaţiei şi evoluţia mijloacelor prin
intermediul cărora pot fi asigurate sporuri corespunzătoare de produse
agricole (o reluare a clasicului dezechilibru Malthusian dintre creşterea
mai lentă, în progresie aritmetică, a mijloacelor de subzistenţă şi creştrea
mai rapidă, în progresie geometrică, a populaţiei). Există în această
privinţă, două puncte de vedere: primul se referă la epuizarea în ritmuri
rapide a potenţialului de creştere al producţiei agricole, datorită limitării
fizice a posibilităţilor de mărire a suprafeţelor arabile, extinderii rapide a
zonelor aride şi deşertice, accentuării eroziunii şi degradării solurilor prin
poluare şi un al doilea punct de vedere, mult mai optimist, care susţine
existenţa pe planeta noastră a unui însemnat potenţial de sporire a
producţiei agricole prin extinderea suprafeţelor agricole (de la 1,4
miliarde ha la circa 3,2 miliarde ha), precum şi prin ridicarea
randamentelor la hectar.

Analiza datelor şi a principalelor tendinţe ce se manifestă pe plan

mondial atestă faptul că rezervele de terenuri care pot fi atrase în circuitul
agricol diferă foarte mult între diferite zone şi ţări în funcţie de teritoriile
deţinute de acestea, de calitatea pământului şi de disponibilităţile
financiare. Atragerea în circuitul agricol a unor suprafete noi, solicită
acum un volum mare de lucrări de defrişat, de ameliorări şi irigaţii.
Calculele privind evoluţia pe termen lung a potenţialului agricol trebuie
să ia în considerare şi pierderile de terenuri datorită scoaterii din circuitul
agricol a numeroase suprafeţe, cărora li se dau destinaţii neagricole.

În ceea ce priveşte resursele de apă, deşi regenerabile, pe măsura

dezvoltării economice se accentuează caracterul lor deficitar. După cum
se ştie, cantităţile de apă pe glob sunt foarte mari. Totuşi, numai partea
constituită din apa dulce (râuri, lacuri, bălţi, pânza de apă freatică) este
efectiv folosită în consumul casnic şi industrial. Pentru a suplini lipsa de
apă dulce au fost elaborate numeroase proiecte de desalinizare a apei
marilor şi oceanelor. Cu toate acestea, investiţiile necesare, consumul de
energie şi alte costuri sunt atât de ridicate încât, cu greu se poate
presupune că toate ţările lipsite de resurse de apă dulce ar putea recurge la
calea desalinizarii. Apa- factor de producţie şi bun de consum se înscrie

62 62
printer problemele globale ale omenirii care cer o soluţie viitoare cât mai
convenabilă.

Una dintre componentele principale ale naturii, privită ca factor

principal de producţie, o reprezintă patrimoniul mineral al subsolului. În
general, bogăţiile minerale ale subsolului pot fi grupate în funcţie de
gradul de cunoaştere, în rezerve evaluate (sigure) şi rezerve probabile
(ipotetice). Cele cunoscute pot şi ele să fie grupate, după posibilităţile de
exploatare, în resurse exploatabile eficient cu tehnologiile actuale şi
imposibil de exploatat în condiţiile nivelului tehnologic actual (resurse
subeconomice sau submarginale). Trebuie evitată o anumită confuzie în
ce priveşte înţelesul noţiunilor de resurse (de stocuri) şi de rezerve. În
general, chiar dacă unele resurse sunt cunoscute prin lucrări geologice şi
de foraj ele nu sunt incluse în clasa rezervelor dacă tehnologiile actuale
nu ne oferă încă posibilităţi fizice de extracţie, în condiţiile unor costuri
accesibile în raport cu preţul resursei respective pe piaţa mondială.
Datorită posibilităţilor din ce în ce mai mari de exploatare pe care ni le
oferă ştiinţa şi tehnica, rezervele minerale au un caracter dinamic.

Raportul dintre stocul de resurse identificate, aflate în zona

eficienţei şi consumul anual de resurse reprezintă gradul de asigurare a
producţiei (consumului) cu rezerve, exprimat în ani.

Păstrarea stocului de resurse un timp cât mai îndepărtat, de care să

beneficieze nu numai generaţiile prezente ci şi cele viitoare, depinde de
rata de consum a rezervelor. De aici apare necesitatea optimizării acestei
rate, în scopul evitării unui consum exagerat, nejustificat din punct de
vedere economic, care, pe alocuri, se poate transforma în risipă.

Resursele naturale care pun cele mai grele probleme producţiei, atât în
prezent cât şi în perspectivă, sunt cele energetice. Acestea, spre deosebire
de celelalte resurse, se pierd ireversibil prin folosire, neputând fi
recuperate prin reciclare. De aceea cele mai multe lucrări economice pun
în evidenţă situaţia deosebit de gravă în care se va afla omenirea într-un
viitor apropiat datorită epuizării resurselor energetice. Sperăm că vor
interveni schimbări notabile în domeniul tehnologiilor energofage şi în
comportamentul uman.

Cu toate acestea, problema asigurării cu resurse energetice va rămâne

un subiect major pentru cercetarea ştiinţifică. Din acest punct de vedere,
toti purtătorii primari de energie sunt grupaţi în trei mari categorii:

1. energii dense la care lanţul transformărilor de la zăcământul de

materie primă până la utilizatorul final este destul de lung, iar

63 63
 tehnologiile folosite sunt cele mai costisitoare. În această categorie
sunt încadraţi combustibilii fosili (petrol, gaze naturale, cărbune) şi
combustibilii nefosili (hidrogen, uraniu).
2. energii intermediare (lemne, turbă, biomasa, hidroenergie) la care
lanţul transformărilor este, în general, scurt, tehnologiile simple, iar
costurile pot oscila foarte mult.
3. energii difuze (energia eoliană, energia solară, energia geotermică,
energia valurilor) la care lanţul transformărilor este relativ scurt, iar
echipamentele sunt în curs de perfecţionare.

Al treilea factor de producţie îl reprezintă capitalul. Practic, nici o

bogăţie nu poate fi produsă fără concursul unei alte bogăţii preexistente:
capitalul nu este altceva decât munca economisită şi investită. Dacă
bogăţia ar fi consumată în întregime pe măsura creeării ei, capitalul nu s-
ar mai forma niciodată. Dar, economisirea nu reprezintă decât o condiţie a
formării capitalului. Prin ea însăşi, nu acţionează asupra producţiei dacă
nu este concentrată şi plasată acolo unde este nevoie de ea.

Naşterea capitalului presupune întotdeauna un excedent al bogăţiei

produse asupra bogăţiei consumate. De aceea, el poate fi privit şi ca o
mărime reziduală, adică ceea ce rămâne din venituri după ce au fost
separate, date la o parte, toate datoriile, inclusiv dividendele plătite
acţionarilor. Partea rezultată şi acumulată trebuie reinvestită într-o
activitate productivă aducătoare de alte venituri. În combinare cu ceilalţi
factori de producţie, în primul rând cu munca şi cu elementele pe care ni
le oferă natura, capitalul se transformă într-un veritabil instrument
aducător de profituri noi, având capacitatea de a se autovalorifica.

În această calitate, capitalul nu înseamnă numai bani, ci el se

materializează în totalitatea drepturilor de proprietate care se extind
asupra tuturor activelor investite şi existente la un moment dat într-o
întreprindere. Aceste active,(patrimonial), pot fi bani, maşini, instalaţii,
utilaje, clădiri, materii prime şi materiale, pământ, titluri de valoare,
credite etc.

Toate aceste active pot fi grupate în două mari categorii şi anume:

capitaluri fixe şi capitaluri circulante. În general, sub denumirea de
capital circulant este desemnată aceea parte a capitalului productiv care
serveşte doar o singură dată procesului de producţie, transferându-şi în
întregime valoarea asupra noului produs. Spre deosebire de capitalul
circulant, capitalul fix participă integral la procesul de producţie, dar îşi
transmite valoarea asupra produsului treptat, într-o perioadă de timp mai

64 64
îndelungată. Din această categorie de capital fac parte clădirile, maşinile,
instalaţiile, utilajele şi alte condiţii materiale ale producţiei.

Capitalul fix reprezintă partea cea mai importantă a capitalului

investit. El deţine rolul principal în mecanismul de reproducţie şi este
condiţionat, în mare parte, de sporirea calităţii celorlalţi factori de
producţie.

Pe fondul modificării şi modernizării factorilor de producţie se

constată, odată cu sporirea volumului capitalului fix, importante
schimbări, îndeosebi de natură calitativă în structura acestuia. Astfel, pe
măsura dezvoltării economice şi modernizării proceselor de producţie, se
înregistrează o sporire a ponderii capitalului fix activ (utilaje, maşini şi
instalaţii de lucru), cu precădere a celor care prezintă un grad ridicat de
automatizare. De asemenea, ca urmare a intensificării proceselor de
producţie şi a scurtării perioadei de asimilare a celor mai noi cuceriri ale
ştiinţei şi tehnicii, se înregistrează un proces tot mai accentuat de înnoire
a capitalului fix, crescând ponderea maşinilor şi instalaţiilor cu vârstă
mică, aparţinând ultimelor generaţii de tehnologii. Totodată, pe măsură ce
întreprinderile şi-au creat infrastructura tehnică necesară, partea cea mai
mare a investiţiilor de capital fix este îndreptată spre înlocuiri de maşini şi
utilaje, spre modernizări, reutilări, uneori spre reprofilări cerute de noile
condiţii ale pieţei şi mai puţin spre crearea de noi capacităţi, respectiv
suprafeţe construite.

Frecvenţa, durata şi intensitatea acestor schimbări sunt determinate

la rândul lor de o serie de alţi factori, unii cu caracter ciclic, altii cu
caracter neciclic. Dintre aceştia reţinem: ciclul de viaţă fizică şi
economică a diferitelor componente ale capitalului fix, ciclurile
tehnologice legate de ritmul apariţiei inovaţiilor, descoperirilor ştiintifice,
mărimea ciclurilor de viaţă al produselor, intrarea în circuitul economic a
unor noi materii prime şi epuizarea altora, conjunctura economică
internaţională s.a.

Organizarea producţiei şi a muncii constituie în prezent un

imperativ al producţiei moderne şi unul dintre cei mai importanţi factori
de producţie. Prin intermediul organizării pot fi folosiţi mai eficient
ceilalţi factori, economisindu-se una dintre cele mai preţioase resurse:
timpul.

În economiile de piaţă necesitatea de a organiza activitatea unei

firme potrivit unui anumit sistem este pusă în directă legătură cu
avantajele reale pe care le oferă. Aceste avantaje rezultă din posibilitatea

65 65
combinării optime a tuturor factorilor de producţie, astfel încât să se
obţină maximum de randament cu eforturi minime (costuri minime).

Au fost elaborate şi aplicate diferite modele de organizare, unele

dintre ale considerate, la timpul lor, ca având un caracter definitiv. Astfel,
către sfârşitul secolului trecut, Frederick Winslow Taylor (1856-1915)
inginer şi economist american a iniţiat aşa-zisa organizare funcţională a
producţiei şi a muncii, completată mai apoi, în 1910 de către industriaşul
francez Henri Fayol ( 1841-1925) printr-o doctrină administrativă,
fayolism, care are ca obiectiv conducerea unei firme în ansamblul său.
Un deceniu mai târziu, economistul nord-american Alfred P. Sloan a
imaginat un nou model, aplicat la nivelul companiei de automobile
“General Motors” denumit ,,descentralizare federală”. Până la cel de-al
doilea război mondial aceste două sisteme au constituit în economiile de
piaţă modelele dominante de organizare a întreprinderilor, totodată
constituindu-se în fundamente teoretice pentru management.

Sistemul funcţional continuă şi în prezent să fie considerat ca cel

mai potrivit model pentru organizarea firmelor de dimensiuni şi cifră de
afaceri modeste, pe când modelul descentralizat este socotit ca cel mai
potrivit în cazul marilor companii industriale cu un profil de producţie
complex.

Sistemul funcţional constă în organizarea întregii activităţi a

întreprinderii în funcţie de specializarea diferitelor compartimente. În
acest tip de organizare accentul este pus pe sarcinile şi competenţele
fiecărui salariat, sarcini care rămân neschimbate în cadrul aceluiaşi sector.
Cu toate acestea sistemul funcţional are un caracter centralizat în sensul
că luarea deciziilor şi controlul îndeplinirii lor revine consiliului de
administraţie.

Sistemul descentralizării federale constă în repartizarea activităţii

pe departamente semi-independente şi acordarea fiecăruia dintre acestea a
unei anumite autonomii şi responsabilităţi. Descentralizarea federală
implică delegarea autorităţii de la conducerea de vârf a companiei la
nivelul unităţilor astfel încât fiecare dintre acestea funcţionează ca o
întreprindere autonomă, dispunând de propria sa conducere, propria sa
structură de organizare (care poate fi funcţională) şi de propriile sale
obiective. Conducerea superioară a companiei este asigurată în acest caz
de un grup de consilieri şi specialişti de înaltă calificare care, având o
viziune de ansamblu asupra întregii activităţi, adoptă decizii care
afectează compania în întregul ei cum ar fi: lansarea sau abandonarea

66 66
unor afaceri, introducerea unor noi procedee tehnice şi tehnologice,
urmărirea situaţiei concurenţei etc.

Problemele ridicate de organizare au adus în prim plan pe scena

economică noua ştiinţă a managementului care are ca obiect elaborarea şi
învăţarea conceptelor, metodelor şi tehnicilor de decizie în planificarea,
organizarea şi controlul proceselor economice. Activitatea de
management şi, prin ea, cei care o practică, managerii, reprezintă acum o
componentă de bază a economiei de piaţă, pentru eficienţa ei.

Firmelele mici, proprietate individuală, nu ridică probleme

deosebite pe linia controlului şi organizării activităţii manageriale. În
cadrul lor, chiar dacă dispun şi de serviciile unor manageri salariaţi,
răspunderea ultimă pentru decizii revine proprietarilor care sunt şi
managerii unităţilor respective. Lucrurile se schimbă în cazul
corporaţiilor (societăţilor pe acţiuni) unde managerii nu sunt, de regulă,
proprietari. De obicei, aici managerul este separat de proprietate. În
această situaţie, prin intermediul legislaţiei sunt adoptate unele reguli care
apără interesele fundamentale ale proprietarilor-acţionari, stabilindu-se
răspunderile managementului faţă de ei. De pildă, respectând legislaţia,
dar răspunzând şi cerinţelor vieţii economice reale, practica americană a
etajat managementul corporaţiilor pe trei niveluri:

1. Consiliul de administraţie (Board of Directors) ai cărui membri

sunt aleşi prin vot de către acţionari. Consiliul adoptă decizii
fundamentale precum: stabilirea structurii capitalului, emiterea
unor noi acţiuni, contractarea unor împrumuturi, operarea unor
schimbări importante în activele corporaţiei, avizarea unor
investiţii, stabilirea dividendelor, stabilirea salariilor managerilor
s.a.m.d.
2. Directorii (officers) definiţi în persoana unui preşedinte, unul sau
mai multi vicepreşedinţi, un secretar şi un trezorier (toţi numiţi de
către consiliul de administraţie). Ei iau deciziile economice majore,
fiind factorii operativi, executivi ai consiliului.
3. Ceilalti manageri, care sunt şefi de departamente (producţie,
vânzare, finanţe, contabilitate, investiţii etc.) cu unele drepturi şi
răspunderi decizionale mai mărunte.

Consiliul de administraţie reprezintă exclusiv interesele

patrimoniale (de proprietate) ale acţionarilor. El nu reprezintă interesele
salariaţilor decât în măsura în care aceştia - salariaţii - sunt şi acţionari,
proprietari. Interesele salariale (adică mărimea salariilor şi condiţiile de

67 67
muncă) sunt reprezentate de către sindicate, care negociază cu
managementul termenii relaţiilor de muncă, inclusiv de salarizare.

Unul dintre cei mai importanţi factori de producţie îl reprezintă în

condiţiile actuale informaţia, iar pe un plan mai larg resursele
informaţionale. În prezent, informaţia a devenit o sursă similară unor
materiale sau materii prime, iar programele informatice adevărate unelte
de tip nou. Ea poate conduce singură procesele de producţie, jucând un
rol intermediar între forţa de muncă şi ceilalţi factori de producţie.

Avuţia informaţională se concentrează în cărţi, documentaţie

tehnică, proiecte, invenţii şi inovaţii, filme, programe informatice, baze şi
bănci de date.

Informaţia de care are nevoie producţia nu se găseşte în natură, nu

este o resursă oarecare. Ea trebuie creată de către om, prin prelucrarea
datelor primare. Înainte de a produce, omul culege şi prelucrează
informaţii. Din momentul conturării unor noi informaţii, ele sunt la fel de
importante pentru producţie ca şi energia şi substanţa minerală.

Astăzi, uneltele mecanice nu mai pot funcţiona fără informaţie. În

plus, în comparaţie cu ceilalţi factori de producţie, informaţia prezintă
avantajul că nu se consumă, poate fi stocată şi îmbogăţită în timp.

În schimb, uzura morală a informaţiei nu este de neglijat dar nici

aceasta nu este totală pentru că, spre pildă, programe informatice mai
vechi, aparent depăşite, pot fi valorificate în programe noi.

68 68
 Bibliografie:

1. Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C-tin., 1999, ,,Economie”, Editura

Economică, Bucureşti.
2. Dobrotă N. , 1997 , ,,Economie politică”, Editura Economică,
Bucureşti.
3. Dobrotă N., 1994, ,,Economie, Editura ASE, Bucureşti.
4. Genereux J., 2000, ,,Economie politică” , Editura All-Beck, Bucureşti.
5. Gergescu-Roegen, N., 1979, ,,Legea entropiei şi procesul economic”,
Editura Politică, Bucureşti.
6. Marshall, A., 1948, “Principles of Economics”, Macmillan Publishing
Co., Inc.
7. McConnell, R.C., Brue, L.S., 1999, ”Microeconomics”, Fourteenth
Edition, Ed. Irwin McGraw-Hill.
8. Popescu, C., Gavrilă, I. Ciucur, D., 2002, ,,Teorie economică
generală”, vol. I, Editura A.S.E., Bucureşti.
9. Postolache, T., 1988, ,,Capitalismul contemporan şi categoriile
economice”, Editura Politică, Bucureşti.
10. Robinson, Joan, 1970, “Freedom and Necesity”, Pantheon Books.
11. Samuelson, P., Nordhaus,W., 2000, ,,Economie politică”, Editura Teora,
Bucureşti.
12. Sârbovan, Marina, Luminiţa, 2004, ,,Economie IV”, Orion, Bucureşti.
13. Schumpeter J.A., 1967, “History of Economic Analysis”, G.Allen
&Unwin Ltd.,London.
14. Tratatul de stabilitate, coordonare şi guvarnanţă în Uniunea
economică şi monetară; Treaty on Stability, Coordination and
Governance in the Economic and Monetary Union,
http://www.consilium.europa.eu/en/splash/?requested=%2feuropean-
council%2f European Council. 2 March 2012; accesat pe data de 17
august 2012.

69 69
 VII. Costurile în economia de piaţă

În economia de piaţă noţiunea de cost implică o cheltuială, iar

varietatea acestora este impresionantă.
Costul de producţie este forma bănească de exprimare a consumului
de mijloace materiale şi de forţă de muncă în cadrul activităţilor
economice.
Costul de producţie include tot ceea ce înseamnă cheltuială suportată
de către producător pentru producţia propriu-zisă şi pentru desfacerea
produselor.
Costul de producţie reprezintă ansamblul cheltuielilor
corespunzătoare consumului de factori de producţie pe care agenţii
economici le desfăşoară pentru producerea şi vânzarea bunurilor şi
serviciilor.
Literatura de specialitate evidenţiază mai multe feluri de cost: costul
oportun, costul informaţiei, costul timpului, costul ecologic, costul
şomajului, costul inflaţiei, cost explicit, cost implicit, cost economic, cost
contabil etc. Dintre acestea, câteva prezintă o importanţă deosebită, şi
anume:
Costul de oportunitate este alternativa cea mai valoroasă la care se
renunţă atunci când se face o alegere, este valoarea celorlalte alternative
la care s-a renunţat.
Costul de oportunitate este un cost relativ, care măsoară câştigul,
prin pierdere: el exprimă, cantitatea dintr-un bun la care se renunţă (bunul
Y) în schimbul unei unităţi dintr-un alt bun (bunul X).
Mărimea costului oportun al unei unităţi dintr-un bun, de exemplu X,
poate fi calculată astfel:
a) determinarea creşterii cantităţii bunului X, ΔX = 1
b) determinarea reducerii cantităţii bunului Y, ΔY = -1
c) raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la cantitatea
câştigată ΔY : ΔZ
Costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune alternative
la care se renunţă şi măsoară costul economic al alegerii. El stă la baza
luării deciziilor, atât în cheltuirea veniturilor băneşti de către consumatori
(în procesul de consum), cât şi în procesul de utilizare a resurselor
economice (în producţie).
De regulă, costul de oportunitate al consumului unui bun este mai
mare decât preţul de piaţă al produselor.
Diferenţa dintre costul de oportunitate şi costul de piaţă poartă
denumirea de preţul sau costul tranzacţiei.

70 70
 Costul tranzacţiei include toate cheltuielile directe şi indirecte, explicite
şi implicite, efectuate cu achiziţionarea unui bun, cu excepţia preţului de
piaţă al bunului cumpărat.
Costul tranzacţiei este suma tuturor costurilor care nu sunt incluse în
preţul de piaţă al bunului respectiv (ADID):
a) Costul de aşteptare(A). Timpul este un bun rar, cu o ofertă
limitată şi, din această cauză, are un preţ extrem de ridicat. Costul
timpului cheltuit pentru procurarea unui bun reprezintă o componentă
importantă în costul oportun al consumului.
b) Costul deplasării (D). Achiziţionarea unui bun necesită cheltuieli
directe cu mijloacele de transport, manipulare, asamblare etc., dar şi
indirecte: durata de timp în care se efectuează transportul(ex.: cheltuieli
mari la mobilă, auto etc.).
c) Costul informaţiilor (I). Decizia de cumpărare a unui bun
presupune informaţii corecte şi complete privind alternativele de
consum şi nivelurile preţurilor. Culegerea acestor informaţii costă.
d) Costul deciziei (D). Luarea unei decizii implică efort, timp şi
resurse. De regulă, deciziile se iau în condiţii de risc. Achiziţionarea
unui bun presupune asumarea unui risc.
Costurile contabile sau costurile explicite sunt cheltuielile care se
plătesc din buzunarul firmei şi de care managerii acestora trebuie să ţină
cont.
Costurile implicite sunt cele care nu presupun o plată din buzunarul
firmei şi, de aceea, se măsoară sub forma costului de oportunitate a
factorilor de producţie deja aflaţi în proprietatea întreprinzătorului. Ex.:
capitalul şi pământul de care dispune proprietarul firmei şi care se
utilizează în producerea unor bunuri sau servicii se măsoară prin ceea ce
resursele respective ar fi putut obţine în alte utilizări alternative. Timpul şi
munca proprietarului se măsoară prin salariul sacrificat dacă s-ar angaja la
altă firmă.
Costul de oportunitate al capitalului se măsoară prin compararea cu
alte alternative de utilizare a resurselor băneşti: crearea unor depozite
bancare cu dobândă fixă, investiţii în alte firme. Decizia de a investi într-o
firmă se bazează pe anticiparea unei rate a profitului care depăşeşte
câştigurile alternative în cazul celorlalte opţiuni. Rata normală
a profitului
Rata normală a profitului este acea rată a profitului suficientă pentru
ca proprietarii sau investitorii să fie satisfăcuţi şi să-şi menţină resursele
investite în firma respectivă.
Profitul normal se adaugă costurilor, deoarece el reprezintă costul de
oportunitate al capitalului din sectorul respectiv de activitate.
În cazul în care nu s-ar plăti acest profit anual, capitalul ar migra
către altă societate sau către alt sector de activitate.
Costurile economice sunt suma costurilor implicite şi explicite.

71 71
 Diferenţa (costuri contabile – costuri economice) duce la
diferenţierea profitului economic de profitul contabil.
Mărimea costurilor poate fi privită pe unitatea de produs şi pe
întreaga producţie de marfă pe care o realizează întreprinderea. În acest
ultim caz mărimea costurilor este influenţată de doi factori: costul unitar,
care este diferit de la un produs la altul, de la un agent economic la altul,
putând fi diferit şi la acelaşi produs şi agent economic de la o perioadă la
alta şi cantitatea produsă.

A. Costurile globale (CTG) reprezintă ansamblul costurilor

corespunzătoare unui volum de producţie dat. Acestea se împart în costuri
fixe globale CFG şi costuri variabile globale (CVG).
a) costul fix global (CFG) – acele cheltuieli care privite în
totalitatea lor sunt independente de volumul producţiei (chirii, asigurări,
amortizarea capitalului fix, cheltuieli de întreţinere, dobânzi etc.).
b) costul variabil global (CVG) – acele cheltuieli care privite în
totalitatea lor, variază în funcţie de cantitatea de produse obţinută. Ele
pot creşte sau scădea proporţional cu volumul producţiei şi
neproporţional în trei variante:
- progresiv – costuri care cresc / scad mai rapid decât creşte /
scade volumul producţiei
- degresiv – costuri care cresc / scad mai încet decât creşte /
scade volumul producţiei
- regresiv – costuri care scad când creşte volumul producţiei

CTG = CFG + CVG

B. Costuri medii (pe unitatea de produs)

a) cost total mediu ( CT )este se calculează ca raport între costul total
global (CTG) şi volumul producţiei (Q). Totodată, costul total mediu ( CT
) se poate obţine prin însumarea costului fix mediu ( CF ) şi a costului
variabil mediu ( CV ). Aşadar,
CT = CTG / Q = CF + CV
b) costul fix mediu ( CF )reprezintă o variabilă care se află în relaţie
inversă cu volumul producţiei (Q).
CF = CFG / Q
Deoarece costul fix global (CFG) este constant, CF scade când
cantitatea de bunuri (Q) înregistrează o creştere. De exemplu,
presupunem că în producţia bunului x, CF = 10 u.m. când volumul
producţiei este de 200 unit. Care este CF când producţia (Q) = 250 unit?
În acest caz, CFG = CF *Q = 2000, când Q = 250, costul fix mediu (
CF ) = 2000/250 = 8 u.m.
c) costul variabil mediu

72 72
 CV = CVG / Q.
La un nivel dat al preţului factorului variabil (PL), CV scade
când creşterea volumului producţiei (Q) o devansează pe cea a costului
variabil global (CVG) şi apoi, când raportul dintre cele două variabile se
inversează, CV înregistrează o creştere.
Presupunând că munca (L) este factorul variabil,
CV PL P
CV   L  L
Q Q Q/ L
Având în vedere că Q / L = Q
1
CV  PL
Q

B. Costul marginal (Cmg) reprezintă suplimentul de cost necesar

pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs.
Deoarece CFG nu este influenţat de modificarea Q, Cmg este în
întregime un cost marginal variabil.

cost total
Cmg 
Q

sau

cost variabil
Cmg 
Q

În vederea maximizării profitului producătorul trebuie să minimizeze

costurile de producţie.
Importanţa minimizării costurilor rezidă în:
1. Resursele de materii prime şi energie sunt limitate, fapt ce
îndeamnă la raţionalitate în utilizarea lor.
2. Minimizarea costului de producţie are un rol determinant în
maximizarea profitului.
3. Obţinerea de profit depinde de capacitatea producătorilor de a
produce bunuri de calitate superioară la un cost cât mai redus, ceea ce
impune acestora atenţie deosebită la raportul cost de producţie-preţ
competitiv.
4. Reducerea costului printr-un nivel mai redus al consumului de
factori dă posibilitatea transferului de resurse spre anumite ramuri. În
acest mod costul de producţie influenţează oferta de bunuri.
5. Reducerea costurilor pe unitatea de produs în interiorul fiecărei
ţări reprezintă calea de creştere a competitivităţii produselor pe piaţa
externă.
În cadrul relaţiei dintre costul de producţie şi profit este necesar să se
cunoască şi pragul de rentabilitate sau punctul mort al întreprinderii.

73 73
 Pragul de rentabilitate indică volumul de producţie sau cifra de
afaceri de la care pornind, producătorul obţine profit. În acest punct
încasările totale ale întreprinderii (It) obţinute prin vânzarea produselor
respective sunt egale cu costul total global (Ctg), iar profitul (Pr) este nul.

Pragul de rentabilitate, care este un concept pe termen scurt, poate fi

exprimat prin relaţiile:
C tg
Pqr=It=Ctg de unde P= qr
= C iar Pr=0
t

unde P = preţul de vânzare unitar

qr = cantitatea de produse corespunzătoare pragului de
rentabilitate
C = costul total mediu
t

Pragul de rentabilitate nu se poate menţine pe termen lung fără ca

firma respectivă să nu fie constrânsă să iasă din afaceri.

74 74
 Bibliografie:

1. Dobrotă, N., 1997, ,,Economie politică”, Editura Economică,

Bucureşti.
2. Iovitu, Mariana, 2011, ,,Microeconomie si macroeconomie”, Editura
ASE, Bucureşti.
3. Marinescu, Daniela Elena, Marin, D., Manafi, Ioana, 2013,
,,Microeconomie avansata. Aspecte teoretice şi aplicaţii”, Editura ASE,
Bucureşti.
4. Marshall, A., 1948, “Principles of Economics”, Macmillan Publishing
Co., Inc.
5. McConnell, R.C., Brue, L.S.,1999 ”Microeconomics”,
Fourteenth Edition, Editura Irwin McGraw-Hill.
6. Samuelson P., Nordhaus, William, 2000, ,,Economie politică”, Editura
Teora, Bucureşti.
7. Smith, A., 1962, ,,Avuţia Naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor
ei”, Editura Academiei RSR, Bucureşti.
8. ***1968, “Internaţional Encyclopedie of the Social Sciences”, vol. III,
New York.
9. ***WTO, International Trade Statistics, 2014,
https://www.wto.org/english/res_e/statis_e/its2014_e/its2014_e.pdf
accesat pe data de 2 Aprilie 2015.
10. *** WTO Secretariat, “Report on G20 Trade Measures”, 2014,
5, November
https://www.wto.org/english/news_e/...e/g20_wto_report_oct14_e.pdf;
accesat pe data de 1 Septembrie 2015

75 75
 VIII. Preţul
Teoria preţurilor a fost dezvoltată încă de clasicii economiei
politice, pe baza cunoştinţelor premoderne existente: dacă britanicul
Adam Smith afirma în lucrarea sa „Avuţia Naţiunilor” că munca este
măsura reală a valorii de schimb a tuturor mărfurilor, David Ricardo a
elaborat un adevărat tratat asupra valorii mărfurilor, surprinzând
aspectele esenţiale ale formării preţurilor.
Definirea preţurilor ca expresie bănească a valorii mărfii şi
explicarea procesului formării lor pe baza teoriei valorii muncă a primit o
replică din partea curentelor neoclasice, ce semnalizează numeroasele
variabile care intervin în formarea preţurilor pe piaţă, cu o puternică
amprentă subiectivă.
Preţurile, ca evaluări concrete şi realiste la care circulă bunurile,
reprezintă cea mai complexă formă de măsurare economică, denumită
şi monetară şi care, în opinia lui Alfred Marshall este cea mai precisă.
Odată cu maturizarea relaţiilor economice de piaţă în cadrul
marilor economii, acestea au servit drept un exemplu pozitiv de
dezvoltare, la baza căreia s-au aflat ,,regulile jocului” dintre cerere şi
ofertă. De aceea, tot mai mulţi economişti, inclusiv din ţările mai mici, au
considerat benefică interpretarea formării preţurilor mai ales prin prisma
mecanismului dintre cerere şi ofertă, definind preţul ca un rezultat al
confruntării intereselor economice ale agenţilor economici ai cererii
şi ai ofertei.

Astfel, ori de câte ori unui agent îi este indiferentă dobândirea

uneia sau alteia din mai multe mărfi, cu alte cuvinte, atunci când nu are
nici un motiv de a prefera una alteia, nu va consimţi niciodată să
plătească mai scump una decât cealaltă. Preţul unic apare şi în situaţia în
care, pe piaţă se întâlnesc mai mulţi producători şi mai multi cumpărători
ai aceluiaşi produs. În urma numeroaselor negocieri şi oscilaţii între
cantităţile oferite şi cantităţile cerute şi ca urmare a luptei de concurenţă
ce se dă între agenţii economici, se formează ceea ce numim cursul pieţei,
de fapt preţul pentru o anumită marfă, al cărui nivel trebuie să dea
satisfacţie atât producătorilor, cât şi cumpărătorilor.

Sistemul economiei de piaţă a cunoscut de-a lungul timpului două

mari forme sau structuri ale concurenţei: perfectă şi imperfectă. O piaţă
caracterizată printr-un sistem concurenţial perfect presupune întrunirea
cel puţin a următoarelor trăsături:

76 76
  existenţa unui număr considerabil de producători şi consumatori,
fiecare dintre ei având o putere economică relativ mică;
 din aceasta cauză, nici unul nu va putea influenţa, în mod decisiv
cantităţile de marfă aduse pe piaţă (fiecare dintre ei deţinând o
fracţiune mică din cantitatea oferită sau cerută) şi nu va exercita,
direct sau indirect, vreo presiune asupra preţului de vânzare;
 omogenitatea mărfurilor supuse procesului de vânzare-cumpărare,
astfel încât nici un cumpărător nu va avea motive să prefere un
produs altuia pus în vânzare de către alt producător;
 uşurinţa şi deplina libertate de pătrundere pe piaţă, în sensul că nu
există obstacole de natură instituţională sau economico-financiară
care să îi împiedice pe agenţii economici de a practica un comerţ
liber;
 în fine, o informaţie completă şi simetrică, toţi participanţii la
schimb fiind în posesia tuturor datelor necesare.

După cum rezultă din condiţiile de mai sus, în cadrul concurenţei

perfecte agenţii economici se comportă în mod atomistic, în sensul că
fiecare dintre ei poate decide asupra vânzărilor şi cumpărăturilor fără a se
preocupa de comportamentul altora. Din acest punct de vedere, se poate
spune că ei acţionează într-un context de deplină independenţă unul faţă
de altul, fiecare urmărind obţinerea unui maxim de utilitate, sau unui
maxim de profit.

Aceste elemente fundamentează o definiţie a preţului de

echilibru, în condiţiile concurenţei perfecte: acel preţ la care toţi
subiecţii economici, atât producătorii, cât şi consumatorii, îşi vor
realiza simultan propriile alegeri. Cu alte cuvinte, la preţul de echilibru
toţi agenţii economici îşi pot realiza propriile planuri de vânzare sau de
cumpărare, pâna când nu vor interveni alte modificări în nivelul cererii şi
ofertei.

Dacă vom nota cu ,,y” cantitatea de marfă pe care cumpărătorii

sunt dispuşi să o achiziţioneze la preţul ,,p”, înseamnă că putem admite
faptul că cererea este o funcţie de preţ. La fel şi oferta. În felul acesta,
ecuaţiile de echilibru ce definesc în mod sintetic mecanismul pieţei bazat
pe concurenţa perfectă pot fi scrise în felul următor:

yd=yd(p),
ys=ys(p),
yd=ys(p),

unde ,,yd” şi ,,ys” reprezintă cantitatea cerută (demand=cerere) şi

cantitatea oferită (supply=ofertă).

77 77
 O piaţă bazată pe concurenţă perfectă reprezintă un model ideal, un
concept mai degrabă abstract decât unul ancorat în realitate. Singurele
mărfuri a căror vânzare-cumpărare s-ar putea încadra în limitele
concurenţei perfecte ar putea fi unele produse agricole (cerealele), unele
materii prime şi unele produse imobiliare, dar şi în acest caz, cu condiţia
să existe o puzderie de mici producători şi cumpărători. În realitate, avem
de-a face cu o structură a pieţei caracterizată prin prezenţa unui mare
număr de întreprinderi care produc şi vând fie o singură marfă, fie
variante, uneori extrem de diversificate, ale uneia sau aceleiaşi mărfi. În
acest caz, oferta este segmentată, în sensul că fiecare întreprindere
producătoare poate exercita un anumit control asupra propriului segment
de piaţă. Ea este adecvată produselor manufacturate, spre deosebire de
produsele primare care sunt proprii, în general, tipului de piaţă bazat pe
concurenţa perfectă .

Într-o economie de piaţă modernă, în care facem abstracţie de

prezenţa marilor monopoluri, două sunt metodele cele mai cunoscute în
determinarea preţurilor:

1. metoda bazată pe interacţiunea dintre cerere şi ofertă;

2. metoda bazată pe principiul costurilor de producţie.

Potrivit primei metode preţul unei mărfi creşte ori de câte ori cererea
pentru ea depăşeşte oferta şi scade în cazul opus. În schimb, după cea de a
doua metodă, preţul mărfii este fixat de ofertant la un nivel care să
acopere costul de producţie al mărfii şi să asigure, totodată, o margine de
profit considerat de întreprindere ca fiind satisfăcător.

Economiştii clasici au făcut o distincţie netă între aşa-zisele mărfuri

primare care, pentru a putea fi produse, solicită una sau mai multe resurse
naturale a căror disponibilitate este limitată şi mărfurile reproductibile,
manufacturate sau industriale în componenţa cărora intră alte mărfuri
produse, la rândul lor, de către oameni. Analiza celor două categorii de
mărfuri ne permite să observăm câteva aspecte interesante. Astfel, în
primul caz, adică cel al mărfurilor primare, cantitatea oferită de factori de
producţie fiind limitată de unele resurse naturale disponibile, preţul va fi
determinat cu precădere de cerere, ca de pildă unele produse agricole la
obţinerea cărora participă cel puţin un factor de producţie, pământul, la
care cererea şi oferta joacă un rol decisiv în formarea rentei şi preţurilor.
În cel de al doilea caz, al mărfurilor industriale, manufacturate, preţurile
sunt fixate, în general, de către producători pornind de la costurile de
producţie şi masa de profit urmărită a fi obţinută: egalizarea cererii şi

78 78
ofertei se poate realiza nu numai prin ajustarea preţurilor, ci şi a cantităţii
de marfă adusă de producător pe piaţă.

Cunoscutul economist J. R. Hicks în lucrarea sa ”Methods of

Dynamic Analysis”, 1956, numea preţurile care sunt determinate pe baza
interacţiunii dintre cerere şi oferta ,,flex price”, iar preţurile care sunt
formate pe principiul costurilor ,,fix price”. Ulterior, J. R. Hicks a revenit
asupra sistemului fix-price în lucrarea ,,Capital and Growth”, 1965,
subliniind că acesta nu înseamnă neapărat preţuri constante, ci faptul că
ele nu răspund prompt şi cu exactitate oscilaţiilor cererii şi ofertei. Pentru
a studia mai bine principiile de formare a preţurilor, el propune
delimitarea pieţei în două mari sectoare şi anume: unul căruia să-i
corespundă sistemul flex-price şi altul pentru fix-price. Aceasta, deoarece
cele două metode de formare a preţurilor au nevoie pentru a funcţiona de
structuri ale pieţei diferite.

Astfel, sistemul preţurilor ajustate prin intermediul cererii şi ofertei

(price adjusting economy sau flex-price economy) presupune existenţa
unei pieţe concurenţial perfecte, în timp ce sistemul preţurilor ajustate
prin intermediul cantităţii (quantity adjusting economy sau fix-price
economy) presupune existenţa unei pieţe bazate pe concurenţa
imperfectă. Ambele categorii de mărfuri (primare şi manufacturate) sunt
prezente în economie, astfel încât, este aproape imposibil să separăm un
sector unde prevalează o metodă de determinare a preţului de sectorul
unde predomină cealaltă metodă. De asemenea, pentru a produce o marfă
industrială sunt folosite, în numeroase cazuri, una sau mai multe produse
primare, după cum, pentru a obţine o marfă primară sunt utilizate, fără
excepţie, mărfuri industriale, manufacturate.

Formarea şi dinamica preţurilor pe piaţă în condiţiile libertăţii de

acţiune a cererii şi ofertei constă în a arăta cum se influenţează reciproc
cererea şi oferta în procesul prin intermediul căruia se ajunge la echilibrul
pieţei.

În economiile dezvoltate, unde oferta este diversificată şi abundentă,

preţul nu este doar expresia bănească a măsurii valorii unei mărfi, ci şi
rezultatul comportamentului agenţilor economici şi a interacţiunii lor pe
piaţă.

Teoria neoclasică respingea ideea că marfa ar avea o valoare dată

„a priori”, prin muncă, de care era nemijlocit legată noţiunea de nivel
natural al preţului. Odată cu afirmarea teoriei marginaliste, atât valoarea
cât şi preţul sunt privite ca mărimi marginale. În aceste condiţii, problema
care se pune este de a arăta cum se desfăşoară contractele între

79 79
cumpărători şi vânzători în cadrul unei pieţe care nu poate fi caracterizată
printr-o concurenţă perfectă, dar nici prin dominaţia monopolurilor şi
oligopolurilor.

Se pot individualiza două moduri de legături între agenţii economici

compatibile cu metoda flex-price de formare a preţurilor, sau altfel spus,
compatibile cu legea cererii şi ofertei:

1. contractarea competitivă, pusă în evidenţă încă de Leon Walras;

2. contractarea negociată, care a făcut pentru prima dată obiectul unor
cercetări ale lui F.Y. Edgeworth.

Potrivit primului model, piaţa este organizată după principiul

licitaţiei. Atunci când L. Walras a propus o asemenea metodă el s-a
gândit, în primul rând, la modul de funcţionare a burselor de mărfuri şi de
valori, unde preţul mărfurilor sau cursul titlurilor de valoare, porneşte de
la un anumit nivel de tatonare. S-ar putea ca agenţii economici să fie de la
început de acord cu el, sau s-ar putea să-l conteste. În cazul în care se
înregistrează un exces de ofertă, pe piaţă rămânând mai mulţi ofertanţi,
preţul anunţat iniţial va scădea. Invers, atunci când bursa se confruntă, în
dreptul unor mărfuri sau titluri de valoare, cu un exces de cerere, pe piaţă
stăruind mai mulţi cumpărători, preţul va creşte. Procesul pe care L.
Walras îl numea tatonare va continua până când vor dispare toate
excesele de cerere şi ofertă. În acest moment, licitaţia se termină, iar
cotaţia finală va înregistra preţul sau cursul de echilibru.

Caracteristica majoră a unui asemenea mod de contractare între

agenţii economici este că ea corespunde faptului că preţurile strigate în
cadrul procesului de ajustare nu sunt altceva decât preţuri intermediare.
Dacă vreun participant la tranzacţiile bursiere nu este de acord cu unul
dintre aceste preţuri el poate să cumpere şi să vândă în sens opus. Doar
preţul de echilibru (adică acela care se stabileşte la închiderea bursei) este
cel la care are loc efectiv schimbul. De aceea, el mai este cunoscut şi sub
denumirea de preţ competitiv. La acest preţ toţi agenţii economici sunt pe
deplin mulţumiţi de tranzacţiile efectuate.

În cadrul contractării negociate posesorii mărfurilor sunt cei ce

fixează preţurile iniţiale, acţionând singuri sau prin intermediari. Preţurile
de vânzare a diferitelor mărfuri sunt anunţate dinainte de către
producători, urmând a fi acceptate sau nu de către cumpărători. La rândul
lor şi cumpărătorii îşi anunţă preţurile pe care sunt dispuşi să le accepte.
Se formează, astfel, o întreagă reţea de preţuri de piaţă, fiecare din ele
fiind un preţ negociat. Spre deosebire de preţul competitiv, preţul
negociat nu este în general un preţ de echilibru corespunzător unei stări în

80 80
care cererea şi oferta se echilibrează iar marfa este cumparată în
întregime. El este preţul contractului de vânzare-cumpărare la care are loc
transferul mărfii de la producător la consumator.

Tocmai acest mod de a concepe schimbul de mărfuri stă la baza

aportului lui F.Y. Edgeworth la teoria concurenţei: schimbul este gândit
ca un fel de joc în care agenţii economici se prezintă fiecare cu o anumită
cantitate de bunuri pentru a fi schimbate şi cu scopul de a obţine
maximum de avantaje personale sau colective. În timp ce la L. Walras
preţurile sunt obţinute în condiţiile egalizării cererii şi ofertei, la
Edgeworth ele sunt determinate prin intermediul negocierilor individuale
sau colective, sub ipoteza că fiecare urmăreşte să obţină maximum de
câştig de pe urma acestor negocieri. Drept urmare, la Walras preţurile
preced în mod logic maximizarea utilităţii, iar la Edgeworth maximizarea
câştigului precede în mod firesc preţurile.

În practică, cea mai mare parte a mărfurilor se vând şi se cumpără

având la bază metoda contractărilor negociate şi mai puţin pe cea a
preţurilor competitive. De altfel, ultima metodă, cea a preţurilor
competitive, al cărei mare merit constă în faptul că poate elimina repede
excesele de cerere şi ofertă, îşi găseşte o completă aplicare doar în
condiţiile unei pieţe ce beneficiază de o foarte bună organizare. Dacă se
exclud bursele de mărfuri şi de valori, pieţele reale nu prezintă tipul de
organizare presupus de schema walrasiană. Mai mult decât atât, chiar şi
pentru mărfurile pentru care există burse, nu toate tranzacţiile au loc prin
intermediul lor.

La prima vedere, s-ar părea că metoda preţurilor negociate nu ţine

seama de acţiunea legii cererii şi ofertei care reprezintă unul din stâlpii de
rezistenţă pe care se sprijină o economie de piaţă. Observăm că preţurile
care se formează după metoda tranzacţiilor negociate nu pornesc de pe un
teren absolut gol: atunci când un producător îşi prezintă preţul, el
porneşte întotdeauna de la nivelul unui preţ precedent. În plus, preţul final
la care se ajunge este el însuşi rezultatul unor tranzacţii succesive,
precedente, de care întreprinzătorii nu pot să nu ţină seama.

Desigur, nu lipsită de interes în aprecierea acestei tendinţe este

determinarea timpului necesar pentru a se ajunge la preţul de echilibru. În
fapt, dacă intervalul de timp este suficient de lung, pe parcursul
procesului de ajustare a preţului pot interveni mutaţii notabile în
cantitatea şi calitatea unor parametri ce determină poziţia curbei cererii şi
ofertei. Astfel, pot interveni modificări în gusturile şi preferinţele
consumatorilor (în funcţia de utilitate), se schimbă, uneori radical

81 81
tehnologiile de fabricaţie a unui produs, pot fi aduse pe piaţă alte mărfuri
înlocuitoare etc. Toate acestea ne oferă o imagine suficient de clară a
fragilităţii nivelului unui preţ, a mobilităţii sale deosebite într-o economie
de piaţă. În cazul în care producătorii formulează unele estimări, în
speranţa obţinerii unor preţuri mai bune în viitorul apropiat sau mai
îndepărtat, ele trebuie neapărat corelate cu durata ciclurilor de fabricaţie,
cu natura mărfurilor în cauză (perisabile sau neperisabile), condiţiile în
care se desfaşoară negocierile şi timpul necesar pentru încheierea lor
s.a.m.d. Termenele prea lungi nu constituie nici o garanţie a stabilităţii
preţurilor. Iată de ce analiza lor trebuie făcută numai în termeni dinamici
şi nu statici.

O formă originală pentru a explica proprietăţile dinamice ale pieţei

îl reprezintă aşa-numitul model al „pânzei de păianjen”. În alcătuirea lui
se pleacă de la următoarele premise de lucru:

 negocierile şi contractările de marfă au loc la intervale discrete de

timp (trimestrial, semestrial, sau la începutul fiecărui an în cazul
unor produse agricole);
 curba cererii este interpretată în manieră obişnuită;
 curba ofertei, în schimb, este privită în felul urmator: se consideră
un punct S1 pe curba ofertei ( figura nr. 8.1).

Figura nr.8.1. Modelul ,,pânzei de paianjen”

El exprimă faptul că, dacă preţul curent al unei mărfi oarecare este
Po producătorii îşi vor planifica o creştere a producţiei până la cantitatea
S1, marfa care va deveni disponibilă în perioada imediat următoare
(depinde de ciclul de fabricatie). De îndată ce planul de producţie a fost
realizat, nu mai există nici o posibilitate de a se acţiona asupra cantităţii
produse, astfel încât, tot ceea ce vine pe piaţă trebuie vândut, oricare ar fi
preţul. Ipoteza principală este tocmai ultima. Ea presupune cel puţin două
lucruri:

82 82
 a. ofertanţii formulează ceea ce numim „aşteptările statice” în sensul
că fiecare dintre ei consideră că preţul ce-l vor obţine în perioada
următoare va fi cel putin egal cu preţul curent al pieţei;
b. că marfa în cauză este fie depreciabilă (fizic sau moral) fie
conservabilă la costuri foarte înalte – ceea ce justifică hotarârea
producătorilor s-o vândă integral şi imediat.

Producătorii şi-au planificat şi au şi realizat cantitatea S1 contând pe

menţinerea preţului Po. Dar această cantitate nu poate fi absorbită
integral decât la un preţ mai mic şi anume p1 care, aşa cum se vede din
grafic, se află sub preţul de echilibru p*. Vânzându-şi marfa la acest preţ,
inferior aşteptărilor lor, producătorii vor micşora oferta în perioada
următoare, programându-şi numai cantitatea S2 ce va deveni disponibilă
numai în a treia etapă. Atunci, datorită scăderii ofertei preţul va manifesta
tendinţa de creştere s.a.m.d. Se creează în felul acesta, o întreagă reţea
care se aseamană foarte mult cu o pânză de păianjen ce se ţese în jurul
preţului de echilibru p*.

Acest model sugerează oscilaţia în timp a preţurilor succesive de

piaţă. Se observă ca ele oscilează în jurul preţului de echilibru,
amplitudinea lor descrescând cu timpul, până când ajung să se identifice
cu el.

Limitele acestei viziuni, în versiunea lui simplificată, constau

tocmai în faptul că pleacă de la presupunerea potrivit căreia participanţii
la schimb nu au desprins nici o concluzie din experienţa dobândită.
Producătorii raţionali, însă, după ce au observat o anumită perioadă de
timp oscilaţia preţurilor, pot să anticipeze destul de corect evoluţia
întregului proces de ajustare a acestora, deci şi poziţia de echilibru a
pieţei, în aşa fel încât să nu adopte decizii de producţie sau de achiziţie
eronate. În cazul în care vom considera că agenţii economici învaţă din
experienţa trecută, pentru a ţine apoi cont de ea în revizuirea propriilor
aspectative, spunem că avem de-a face cu un comportament speculativ. În
sensul propriu al cuvântului, utilizarea termenului „speculativ” se referă
la activitatea întreprinzătorilor, motivată de obţinerea unui câştig, care
reacţionează la mutaţiile temporare ale unei pieţe incerte.

Într-adevăr, situaţia curentă a fiecărui agent economic va depinde şi

de corectitudinea previziunilor făcute de el ieri, iar cele de mâine de
deciziile pe care le va adopta astăzi. Lămuritoare în direcţia unei
prognoze este noţiunea de elasticitate a aşteptării datorată lui J. Hicks,
Value and Capital, 1939, deşi, o analiză clasică a preţurilor anticipate pe

83 83
pieţele de capital atinsese apogeul odată cu apariţia lucrării lui Irving
Fisher, Teoria dobânzii, 1930 (efectul Fisher).

Sub o formă simplă elasticitatea aşteptării, sau expectativei

desemnează raportul dintre modificarea relativă a preţului prevăzut pentru
viitor şi modificarea relativă a preţului curent. Pornind de la ipoteza că
prognoza preţului viitor p1 depinde de nivelul preţului curent Po putem
nota că:

p1=f(p0)

pentru a indica legătura dintre preţurile curente şi cele viitoare. Drept

urmare, vom avea:

Cu alte cuvinte, dacă preţul curent creşte pe un interval de timp

scurt cu 1%, iar preţul viitor socotit pe un interval de timp mediu ramâne
constant, vom spune că expectativa producătorilor este neelastică –
creşterea preţului curent fiind considerată de către agenţii economici ca
fiind pasageră, temporară. În schimb, dacă elasticitatea este egală sau mai
mare decât unu

aceasta înseamnă că agenţii economici consideră oscilaţiile curente ale

preţului ca având toate şansele de a se repeta într-o anumită proporţie faţă
de cele curente. De aici rezultă că stabilitatea în timp a preţurilor depinde
de elasticitatea expectativei subiecţilor economici. De pildă, să admitem
că preţul curent al unei mărfi creşte. Dacă expectativa este neelastică,
aceasta însemnă că speculatorii consideră creşterea preţului ca un
fenomen temporar. În consecinţă, cumpărătorii vor încerca să-şi amâne
unele achiziţii în speranţa că preţul va reveni la nivelul iniţial, iar
producătorii se vor grăbi să aducă pe piaţă şi să vândă o cantitate cât mai
mare de marfă. Din conjugarea celor două tendinţe, pe de o parte cererea,
pe de altă parte oferta, preţul îşi va epuiza forţa de creştere, în scurt timp
el manifestând tendinţa de scădere.

O evoluţie opusă vom înregistra în cazul în care expectativa

(speranţa) este elastică, adică: ea>1. În această eventualitate, cumpărătorii
se vor grăbi să achiziţioneze, iar producătorii să-şi raţionalizeze vânzările

84 84
în speranţa că preţul va creşte şi mai mult, dobândind o tendinţă
cumulativă. De altfel, atunci când ne găsim în faţa unui coeficient de
expectativă mai mare decât unu, pe piaţă se înregistrează mari fluctuaţii
de preţuri.

Economia de piaţă este caracterizată prin liberalizarea preţurilor, ea

dă posibilitatea ca preţurile să nu se mai rupă de costurile normale de
producţie, să conţină o diferenţiere normală a rentabilităţilor, să înlăture
rigiditatea şi imobilismul, să reflecte raporturile dintre cerere şi ofertă,
precum şi principalele corelaţii intervenite în preţurile mondiale,
rezultând mai multe forme de preţuri.

Acceptarea ideii privind rolul determinant al forţelor pieţei în

formarea preţurilor implică aşezarea întregii activităţi economice pe
criteriul eficienţei. Acest lucru nu se poate realiza decât în condiţiile în
care preţurile reflectă opţiunile formulate în mod liber de către toti agenţii
economici interesaţi. Pentru ca preţurile să se formeze liber în funcţie de
jocul cererii şi ofertei, agenţii economici trebuie să dispună de o
autonomie deplină în gestiunea financiară a întreprinderilor lor, fără nici o
tutelă din partea altui for administrativ şi de libertatea absolută în
alegerea partenerilor de tranzacţii comerciale, a furnizorilor şi
cumpărătorilor de pe piaţa internă sau externă. La rândul lor, cumpărătorii
să accepte preţul pornind, în primul rând, de la performanţele tehnice şi
calitatea produselor şi serviciilor, al confortului, al gradului de satisfacere
a trebuinţelor, al rarităţii şi dificultăţilor de procurare, dar şi din punct de
vedere al solvabilităţii cererii lor. De aici rezultă că preţul liber trebuie să
fie rezultatul acţiunii legilor pieţei, al negocierilor dintre agenţii cererii şi
ai ofertei, aceasta neînsemnând numai producătorul sau numai
cumpărătorul. Fiecare agent economic care participă prin negocieri la
formarea preţurilor trebuie să aibă posibilitatea de a-şi apăra propriile
interese.

Într-adevăr, producătorul trebuie să se ocupe, în primul rând, de

costurile de fabricaţie la care obţine produsul ca de o problemă internă a
ofertei, astfel încât, profitul, pentru un anumit nivel al producţiei, să fie
maxim. La fundamentarea propunerii de preţ, în vederea negocierii
acestuia cu cumpărătorii, producătorii nu pot opta decât pentru o anumită
marjă de profit. Acest profit, ca şi preţul final, trebuie să fie rezultatul
jocului liber al pieţei, adică al cererii şi ofertei. Drept urmare, în condiţiile
unei pieţe libere profitul apare ca un rezultat favorabil, ca o diferenţă între
preţul liber al pieţei şi costul individual al fiecărui produs. Cu cât
costurile de producţie vor fi mai mici, cu atât profitul aferent producţiei
total vândute va fi mai mare. Din această cauză, concurenţa realizată între

85 85
producători reprezintă un puternic factor de impulsionare al progresului
tehnic şi economic, întrucât întreprinderile concurente se văd obligate să
inoveze permanent şi să cunoască cât mai bine mediul în care activează.
Totodată, concurenţa neîngradită între producător asigură consumatorilor
posibilitatea alegerii între produsele oferite de diferiţi furnizori, ea
constituind elementul hotărâtor al unui comportament mai moderat al
producătorilor în ceea ce priveşte preţurile practicate.

Forme de preţuri interne şi tarife:

1. preţurile cu ridicata;
2. preţurile de contractare şi achiziţie ale produselor agricole care
formau obiectul vânzărilor la fondul de stat;
3. preţurile cu amănuntul;
4. tarifele pentru diferite categorii de servicii.

Preţurile cu ridicata au fost adaptate în funcţie de nivelul costurilor de

producţie, de marja de profit urmărită de producător, de modificările
intervenite în structura cererii şi ofertei, de tendinţele de durata ale
evoluţiei preţurilor externe, de schimbările cursului valutar şi nu în
ultimul rând de rezultatul negocierilor cu diverşii agenţi economici
consumatori, eventuali comercianţi. În preţul cu ridicata al produselor şi
serviciilor executate şi livrate de către toţi agenţii economici, indiferent
de forma de proprietate, s-a inclus impozitul pe circulaţia mărfurilor (un
fel de impozit pe cifra de afaceri) menit să alimenteze veniturile bugetului
de stat. Au fost exonerate, deocamdată, de la plata impozitului pe
circulaţia mărfurilor (I.C.M.) unele produse ale industriei extractive (cu
excepţia petrolului, gazelor naturale şi sării), energia electrică şi termică,
produsele agricole preluate la fondul de stat prin intermediul
contractărilor şi achiziţiilor, unele elemente de tehnică militară şi
produsele şi serviciile utilizate în consumul propriu (adică în
autoconsum).

Preţurile de contractare şi achiziţie sunt de fapt tot preţuri cu

ridicata care, aşa cum arătam mai sus, nu conţin impozitul pe circulaţia
mărfurilor. Ele au în componenţa lor unele adaosuri şi avantaje acordate
producătorilor agricoli, precum şi comisionul organizaţiilor achizitoare.

Preţurile cu amănuntul se formează tot pe baza preţurilor cu

ridicata negociate între producători şi comercianţi în funcţie de condiţiile
pieţei, precum şi a adaosului comercial. Acesta se stabileşte, de regulă, de
cei ce comercializează produsele, fiind diferenţiat în funcţie de reţeaua de
desfacere (cu ridicata, mic gros, cu amănuntul, de alimentaţie publică),

86 86
precum şi de natura produselor şi categoria de încadrare a unităţilor pe
baza brevetelor de funcţionare.

Tarifele se aplică la categoriile de servicii menite să satisfacă

anumite trebuinţe economice, fără a se materializa obligatoriu în produse
de sine stătătoare. Ele ţin seama de costuri, de profit, după caz de
impozitul pe circulaţia mărfurilor şi bineînteles de rezultatul negocierii
între parteneri.

Asigurarea condiţiilor necesare manifestarii libere a preţurilor

reprezintă un proces în care intervine şi autoritatea statului. Nu putem să
vorbim de preţuri corecte de vânzare a diferitelor produse dacă factorii de
producţie care intră în componenţa lor nu sunt procuraţi la preţuri formate
în lupta de concurenţă, respectiv în jocul cererii şi ofertei. Drept urmare,
despre un sistem al preţurilor libere putem să vorbim numai în condiţiile
în care toate celelalte pieţe ale factorilor de producţie se vor fi aşezat în
mod natural sub impactul dinamicii raportului dintre cerere şi ofertă.

Tocmai concurenţa liberă între producători nu exclude, ci

presupune un anumit tip de intervenţie a statului în economie. Dacă este
lăsată fără nici un control, activitatea pieţei poate degenera, în sensul că
întreprinderile producătoare pot să ajungă la astfel de întelegeri între ele
care să aibă drept consecinţă împiedicarea consumatorilor de a beneficia
de efectele concurenţei. De asemenea, concurenţa poate să se intensifice
într-o asemenea măsură încât să se autodistrugă, în cadrul unui proces de
concentrare a producţiei, generator de monopoluri.

Pot fi convenite aranjamente între întreprinderi având drept efect

restricţionarea şi denaturarea concurenţei: se influenţează în mod direct
sau indirect nivelul preţurilor sau alte condiţii ale schimbului, se limitează
sau ţine sub control nivelul producţiei, împărţirea pieţelor de desfacere şi
a surselor de aprovizionare.

Pentru a proteja concurenţa, în ţările cu economie de piaţă sunt

legiferate diferite măsuri anti-trust, la a căror respectare veghează
anumite organisme de stat special constituite. Drept urmare, în aceste
state poziţia guvernului faţă de preţurile libere vizează cel puţin
următoarele aspecte:

 supravegherea şi controlul disciplinei privind concurenţa,

strategiile folosite pentru adaptarea agenţilor economici prin preţ la
cerinţele pieţei;
 intervenţia prin dirijare, adică prin stabilirea unor preţuri maxime,
preţuri minime sau limite de rentabilitate, în cazul unor produse sau

87 87
 servicii (mai ales în perioadele în care conjunctura economică
provoacă dezechilibre);
 fixarea nemijlocită a preţurilor şi tarifelor unor produse şi servicii
de interes economic sau social major;
 intervenţia asupra nivelurilor preţurilor şi veniturilor în aplicarea
unor programe antiinflaţioniste;
 folosirea impozitelor şi a subvenţiilor pentru ajustarea nivelului
preţurilor la cerinţele pieţei, ale intereselor generale ale economiei
şi finanţelor publice;
 urmărirea şi înlăturarea evazionismului fiscal.

Şi în România, ţară cu o economie de piaţă funcţională, s-au adoptat

reglementări juridice privind concurenţa, calitatea mărfurilor, obligaţiile
pe care le au agenţii economici în procesul tranzacţiilor, loialitatea lor,
protecţia consumatorilor, circulaţia produselor peste graniţă (importul şi
exportul) incidenţa fiscalităţii asupra preţurilor, folosirea unor subvenţii
acolo unde este cazul ( vezi legea concurenţei, nr.21/1996). Reţine în mod
deosebit atenţia posibilitatea ca statul să stabilească anumite preţuri
interne la unele resurse de bază pentru care el trebuie să ducă o politică de
protejare şi folosire raţională de către toţi agenţii economici, precum şi la
unele produse şi servicii de importanţă strategică pentru economia
naţională.

Preţurile mondiale se formează pe pieţele internaţionale

reprezentative, prin competiţie, modificată adesea de factorii ce
acţionează în condiţii de concurenţă imperfectă cum sunt: existenţa unor
monopoluri internaţionale, practicile protecţioniste ale unor state, evoluţia
conjuncturii economice şi altele. Totuşi, oricât de puternică ar fi influenţa
acestor factori, sistemul pieţei concurenţiale tinde şi aici spre consacrarea
mecanismului cererii şi ofertei în formarea preţurilor internaţionale.

Pentru preţurile majorităţii produselor agroalimentare şi a unor

materii prime de origine minerală, cel mai cunoscut sistem de formare a
preţurilor pe piaţa mondială este cel caracteristic burselor de mărfuri
(Chicago – cereale, carne, New-York – zahăr, cafea, Londra – metale
neferoase, Leningrad – blănuri, Rotterdam – petrol s.s.m.d.). În cadrul
acestora, preţurile se formează prin mecanismul licitaţiei, reflectând jocul
liber al cererii şi ofertei. Deoarece cotaţia are loc la scară internaţională,
nivelul preţului reflectă în mod sintetic evoluţia cererii şi ofertei pentru
un anumit produs pe principalele pieţe naţionale.

O altă modalitate de formare a preţurilor este cel specific

acordurilor (negocierilor) internaţionale, pentru produsele primare.

88 88
Agenţii economici producători şi cumpărători cad de acord, în cadrul
unor mecanisme internaţionale, asupra cotelor de producţie şi preţului de
vânzare. Se fixează astfel două limite în cadrul cărora preţurile pot oscila
liber. În cazul depăşirii acestor limite, statele în cauză pot interveni fie
asupra ofertei (prin contingentarea exporturilor), fie asupra cererii prin
stocuri internaţionale regulatoare: preţurile vor oscila numai între aceste
limite fixate în prealabil. În unele situaţii, la încheierea acordurilor
respective (de pildă la cafea, la vinuri etc) subiecţii economici se
orientează în fixarea preţului indicativ şi după cursurile înregistrate la
bursele internaţionale de mărfuri. La o serie întreagă de materii prime de
origine minerală preţurile sunt fixate de marile firme producătoare care
controlează extracţia lor. Drept urmare, pe pieţele respective se practică
metoda preţului conducător, preţ stabilit de societăţile comerciale care
domină piaţa. În funcţie de ele se orientează şi ceilalţi producători.

Acelaşi mecanism îl întâlnim şi pe pieţele altor produse, îndeosebi

manufacturate, fără a exclude posibilitatea ca, tocmai pe aceste pieţe,
concurenţa să se manifeste din plin. Pentru astfel de cazuri, forma cea mai
des folosită o constituie licitaţiile internaţionale. Avem în vedere aici mai
ales preţurile la care sunt tranzacţionate unele produse de mare
complexitate cum ar fi: fabrici ,,la cheie”, linii tehnologice, elemente de
infrastructură (telecomunicaţii, autostrăzi, construcţia de poduri şi
aeroporturi, s.a.).

Pe piaţa mondială există concomitent mai multe mecanisme de

formare a preţurilor, în funcţie de specificitatea cererii mondiale; cu toate
particularităţile pe care le prezintă, ele se află într-o strânsă
interdependenţă. O anumită piaţă are efecte de antrenare asupra altor
pieţe: ex. piaţa internaţională a petrolului poate să influenţeze aproape
toate celelalte pieţe.

Interferenţele nu se rezumă numai la segmentele pieţei mondiale, ci

se reflectă aproape întotdeauna în sistemul preţurilor naţionale.

Preţurile pieţei mondiale sunt determinate în mod hotărâtor de

marii producători, mai ales de marii exportatori, adică de ţările care au
cea mai înaltă pondere în comerţul mondial. De regulă, acestea sunt şi
cele mai dezvoltate din punct de vedere economic. Datorită multiplelor
legături ce se stabilesc între state pe linia comerţului exterior, modificările
intervenite în nivelul preţurilor mondiale pot influenţa puternic evoluţia
preţurilor interne. Această influenţă devine tot mai puternică pe măsură ce
se dezvoltă diviziunea internaţională a muncii. În acest context, fiecare

89 89
ţară se prezintă pe piaţa mondială cu anumite mărfuri pentru a le vinde, în
schimbul lor procurându-şi altele de care are nevoie.

În ciuda importantelor creşteri ale productivităţii muncii, îndeosebi

în ţările cu o economie avansată, modernă, nivelul preţurilor pe piaţa
mondială, urmărit pe perioade de timp mai lungi, nu a scazut, ci,
dimpotrivă, a crescut. Constatarea este valabilă nu numai pentru produse
manufacturate, de mare complexitate, dar şi pentru materiile prime care
intră în costurile de producţie ale altor mărfuri. Desigur, în explicarea
acestui fenomen nu sunt excluse deloc anumite presiuni inflaţioniste.
Pentru unele produse, cum este cazul exploziei preţului petrolului,
repetată la intervale tot mai scurte de timp, efectul cumulat s-a
transformat în adevărate „unde de şoc” resimţite în structura costurilor şi
a preţurilor tuturor produselor fabricate pe plan naţional. Deşi, în mare,
penetrarea acestora poate fi anticipată şi, în bună parte calculată,
compararea preţurilor naţionale cu cele mondiale este uneori mult
îngreunată de faptul că rata profitului inclusă în preţuri este foarte diferită
nu numai de la o ţară la alta, dar şi de la o ramură la alta.

La aceasta se adaugă faptul că monedele unor ţări nu sunt

convertibile şi nu au circulaţie internaţională. O comparaţie între preţuri
exprimate în monede diferite impune ca expresia uneia dintre ele să fie
transformată în expresia monetară a celeilalte. Pentru aceasta trebuie
folosit cursul celor două monede pe piaţa internaţională, curs care poate fi
scos în evidenţă cu suficientă exactitate prin intermediul burselor
valutare. Posibilitatea comparării preţurilor interne cu cele mondiale ne
ajută să înlăturăm dificultăţile care ne împiedică în prezent să apreciem
exact decalajul dintre nivelul productivităţii muncii de la noi şi cel din
alte ţări, precum şi eficienţa comerţului exterior.

90 90
 Bibliografie:

1. Dobrotă, N., 1997, ,,Economie politică”, Editura Economică,

Bucureşti.
2. Iovitu, Mariana, 2011, ,,Microeconomie si macroeconomie”,
Editura ASE, Bucureşti,.
3. Marinescu, Daniela Elena, Marin, D., Manafi, Ioana, 2013,
,,Microeconomie avansata. Aspecte teoretice şi aplicaţii”, Editura
ASE, Bucureşti.
4. Marshall, A., 1948, “Principles of Economics”, Macmillan
Publishing Co., Inc.
5. McConnell, R.C., Brue, L.S.,1999 ”Microeconomics”, Fourteenth
Edition, Editura Irwin McGraw-Hill.
6. Samuelson P., Nordhaus, William, 2000, ,,Economie politică”, Editura
Teora, Bucureşti.
7. Sârbovan, Marina, Luminiţa, 2004, ,,Economie IV”, Orion, Bucureşti.
8. Smith, A., 1962, ,,Avuţia Naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi
cauzelor ei”, Editura Academiei RSR, Bucureşti.
9. ***1968, “Internaţional Encyclopedie of the Social Sciences”, vol.
III, New York.
10.***WTO, International Trade Statistics, 2014,
https://www.wto.org/english/res_e/statis_e/its2014_e/its2014_e.pdf
accesat pe data de 2 Aprilie 2015.
11. *** WTO Secretariat, “Report on G20 Trade Measures”, 2014, 5,
November
https://www.wto.org/english/news_e/...e/g20_wto_report_oct14_e.pdf;
accesat pe data de 1 Septembrie 2015

91 91
 IX. Salariul
Termenul ,,salariu” este de origine latină: „salarium” era suma ce se
plătea fiecărui soldat roman pentru cumpărarea sării. Soldatul era un om
dependent şi i se acordă salarium în virtutea acestei dependenţe. Un om
liber nu primea salarium. Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul
de venit al unui om care nu munceşte pentru sine, ci pentru altcineva de
care este dependent, fie juridic, fie economic.
Salariul a cunoscut numeroase schimbări în ceea ce priveşte
mărimea, însemnătatea şi formele de realizare. Esenţa şi dinamica
salariului sunt intim legate de economia de schimb.
Salariul este o formă de venit, o parte nemijlocită a valorii nou
create, respectiv a rezultatelor nete ale producţiei, care apare în procesul
distribuirii şi redistribuirii acestora.
Formarea sa are loc în cadrul unor relaţii complexe care se dezvoltă
atât în producţie sau alte activităţi creatoare de valoare nouă, cât şi în
repartiţie. Existenţa salariului este determinată obiectiv de necesitatea
reproducţiei forţei de muncă salariate. Fiind forma de venit cea mai des
întâlnită în societatea contemporană, salariul este adesea, considerat ca
totalitate a veniturilor obţinute din muncă, extinzând astfel, valabilitatea
conceptului în mod mai putin justificat şi la veniturile din muncă ale
micilor producători, ale exploatărilor familiale, liber profesioniştilor etc.
Relaţiile sociale pe care le prilejuieşte salariul sunt după unii autori
plăţi legate de închirierea forţei de muncă de către cel ce are nevoie de ea.
Aceasta ar reprezenta ceea ce dreptul roman denumeşte „locatio
operarum”. Pe timpul închirierii, salariatul este la dispoziţia celui ce-i
utilizează capacitatea de muncă şi este dependent de acesta sub aspect
juridic. În această optică, salariul reprezintă chiria şi respectiv, preţul
muncii. Marx circumscrie salariul în sfera relaţiilor de cumpărare-vânzare
a forţei de muncă, salariul fiind forma transformată a valorii forţei de
muncă respectiv preţul ei.
Alţi economişti, P.A.Samuelson, de exemplu, apreciază, că „omul
este mai mult decât o marfă” şi îşi „închiriază serviciile pe baza unui
preţ” – salariul – care este „de la distanţă cel mai important preţ”, dar care
se formează urmând în linii generale aceleaşi reguli ca preţul oricărei alte
mărfi. El consideră că salariul nu reprezintă preţul muncii şi nici al forţei
de muncă, dar se comportă ca preţul oricărei alte mărfi.
În economiile dezvoltate, salariul reprezintă cea mai frecventă formă
de venit pe care o îmbracă o mare parte a venitului naţional. Ponderea
salariilor în venitul naţional al diferitelor ţări oscilează de la o periodă la
alta.

92 92
 În toate ţările, salariul condiţionează situaţia economică a unui
număr mare de locuitori. În ţările dezvoltate din punct de vedere
economic salariaţii reprezintă între 65% – 93% din forţa de muncă
ocupată. În ţările mai puţin dezvoltate, din Africa, Asia şi America Latină,
această pondere este mult mai mică, dar în creştere.
Salariul este important şi pentru că reprezintă venitul cel mai legat
de existenţa omului, fără care nu se poate asigura cea mai mare parte a
forţei de muncă prezente şi viitoare.
Substanţa salariului constituie obiectul unui număr mare de
concepţii pe care le putem clasifica în două mari categorii: a) moniste şi
b) dualiste.
Conceptele moniste explică substanţa salariului printr-un factor.
Unul din aceşti factori este costul forţei de muncă ce se vinde sau se
închiriază de către salariat. Astfel, salariul se reduce la strictul necesar
pentru a permite salariatului să trăiască şi să-şi întreţină familia sau acel
minimum fără de care forţa de muncă nu poate exista şi nu poate să se
reproducă. Este prima explicaţie a substanţei salariului dată încă de
Turgot şi Quesney. Plecând de aici, Ferdinand Lassale a ajuns la ,,legea
de aramă a salariului” potrivit căreia „salariul mediu nu depăşeşte
întreţinerea existenţei muncitorilor şi reproducerea speciei”. Pentru a
explica de ce salariul are această limită, Lassale apelează la argumentul
lui Th. R. Malthus, potrivit căruia creşterea salariului peste această limită
atrage creşterea căsătoriilor, a natalităţii şi deci creşterea populaţiei, care,
la rândul ei, conduce la diminuarea salariilor şi apoi la reducerea
naşterilor.
Teoria fondului de compensare a cheltuielilor cu forţa de muncă în
circulaţie în ţara noastră are cam acelaşi conţinut.
Mulţi cercetători consideră teoria valorii şi, respectiv, a costului ca
dezolantă şi depăşită pentru perioada modernă. Din ea se pot trage însă
concluzii utile cu privire la ceea ce ar trebui să reprezinte salariul şi la
contradicţiile stabilirii mărimii acestuia.
O altă teorie monistă explică substanţa salariilor prin productivitatea
muncii. Aceasta ar fi dată nu de costul forţei de muncă, ci de rezultatul
folosirii ei, adică de productivitatea muncii. Salariul ar fi deci o parte mai
mare sau mai mică, din rezultatul muncii, necesară salariatului pentru a
putea trăi. Această teorie deschide însă posibilitatea elaborării unor
concepţii realiste cu privire la mărimea şi dinamica salariului.
Teoria marxistă explică substanţa salariului tot printr-un singur
factor – valoarea forţei de muncă marfă. Valoarea reprezintă aici munca
(cheltuită) pentru producerea şi reproducerea normală a forţei de muncă.
Din punct de vedere logic, s-ar putea spune că teoria valorii forţei de
muncă îmbină explicaţia primelor două teorii. Valoarea forţei de muncă
este o mărime ce trebuie asigurată la fel ca şi costul, iar sursa ei, o parte

93 93
din produsul muncii a cărei mărime totală este determinată de
productivitate.
Alţi autori consideră că substanţa salariului este dată de „capitalul
cultural” care se formează prin intermediul „capitalului economic”.
Cheltuielile cu creşterea şi pregătirea forţei de muncă reprezintă „capital
economic”. Întrucât ceea ce se închiriază sau se vinde este priceperea
salariatului, îndemânarea şi cunoştinţele sale formate pe baza cheltuielilor
respective, capitalul economic devine capital cultural, iar salariul, plata
pentru utilizarea capitalului cultural. De fapt, aceasta este, mai degrabă, o
teorie a costului sau a valorii forţei de muncă în termeni moderni.
Teoria dualistă despre substanţa salariului îşi are rădăcinile în
doctrina clasică după care substanţa salariului constă, concomitent, în
costul forţei de muncă şi productivitatea muncii. În viziunea acestei teorii,
ceea ce primeşte salariatul este o parte din volumul produsului muncii,
condiţionat de nivelul productivităţii, dar mărimea salariului trebuie astfel
stabilită încât să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă.
Substanţa salariului o reprezintă partea din venitul naţional, care se
creează în procesul folosirii forţei de muncă, distribuită în mod direct
salariaţilor, mai ales sub formă bănească (uneori însă şi sub formă
naturală), astfel încât aceştia să ducă o viaţă normală ai cărei parametri
(formaţi în decursul timpului în virtutea unor legi obiective şi tradiţii)
evoluează continuu. Pentru caracterizarea „vieţii normale” în literatura şi
practica economică s-au folosit mai multe concepte: nivel de trai,
calitatea vieţii şi bunăstarea.
Viaţa normală este însă şi rezultatul altor condiţii concrete, create în
întreprinderi sau societate tot pe seama venitului naţional. În legătură cu
aceasta, pe lângă salariul încasat de fiecare (individual sau personal) s-au
mai constituit salariul colectiv şi cel social. Salariul colectiv este atribuit
în mod global tuturor salariaţilor unei întreprinderi ca participare la
rezultatele acesteia (la beneficii) sau prin diferite facilităţi.
Salariul social reprezintă acea parte din venitul naţional, prin care
societatea, în ansamblul său, intervine pentru a spori veniturile unor
categorii de salariaţi sau numai ale unor grupuri din cadrul acestora ce se
confruntă cu riscuri, cum sunt accidentele de muncă, bolile profesionale,
şomajul etc., cărora nu le pot face faţă fiecare separat, dacă nu sunt
ajutaţi.
Structura valorică şi natural-materială a venitului naţional, care
constituie substanţa salariului, determină existenţa salariului nominal şi
real. Salariul nominal este suma de bani pe care salariatul o primeşte
atunci când lucrează. Salariul real este cantitatea de bunuri şi servicii de
orice fel care poate fi cumpărate la un moment dat cu salariul nominal.
Această cantitate diferă de la o perioadă la alta şi de la o piaţă la alta.
Salariul real este în funcţie de mărimea salariului nominal şi de cea a

94 94
preţurilor. Salariul nominal şi salariul real nu variază întotdeauna în
acelaşi sens. În condiţiile unei creşteri mai rapide a preţurilor, decât a
salariului nominal, salariul real se reduce.

Formele de salarizare sunt modalităţi prin care se determină partea

din venitul naţional (produsul muncii) ce le revine salariaţilor şi se
stabileşte cât de mare este salariul fiecăruia dintre ei. Formele de
salarizare realizează legătura între mărimea produsului muncii, partea ce
revine salariaţilor şi activitatea depusă de ei.
În esenţă, se cunosc trei forme de salarizare: 1) după timpul lucrat
(pe unitatea de timp) sau în regie; 2) în acord; 3) mixtă. În condiţiile
existenţei unităţilor economice caracterizate printr-o largă autonomie şi
prin pluralism economic, fiecare formă de salarizare se practică într-o
diversitate de variante, orice unitate economică putând să aibă o variantă
proprie. Această diversitate decurge din faptul că volumul produsului
muncii, cantitatea, precum şi modul cum este înţeleasă stimularea
participării la muncă sunt diferite de la o unitate economică la alta şi în
cadrul aceleiaşi unităţi.
În alte ţări, printre care şi cele cu economie planificată centralizat,
condiţii complexe cu condus la adoptarea unor reglementări pentru
aplicarea unei anumite forme de salarizare tuturor unităţilor dintr-un
domeniu sau ramură de activitate, forma de salarizare diferind de la
ramură la ramură. În plus, există cazuri în care forma de salarizare
aplicată trebuie să pornească de la premisa asigurării unui anumit salariu
minim, mediu sau maxim, într-un domeniu sau în mai multe domenii,
ceea ce în concepţia unor economişti ar afecta capacitatea stimulativă de
participare la muncă a salariatului. Toate acestea constituie, componente
ale politicii salariilor duse de guverne, ministere şi firme.
Fiecare formă de salarizare realizează într-un mod specific legătura
între participarea la muncă, produsul muncii şi salariu. De asemenea,
fiecare relevă în forme proprii cantitatea şi calitatea, însemnătatea
activităţii depuse.
Salarizarea în regie asigură remunerarea salariatului după timpul
lucrat, fără să se precizeze expres cantitatea de muncă pe care salariatul
trebuie s-o depună în unitatea de timp, dar subînţelegându-se că un minim
de muncă trebuie depusă întrucât, altfel, nu şi-ar putea îndeplini
obligaţiile. În cadrul acestei forme fiecărui salariat i se stabileşte ce are de
făcut şi răspunderile ce-i revin ţinând seama de calificarea pe care o are şi
de locul pe care-l ocupă în diviziunea muncii din unitatea respectivă.
Unitatea economică renunţă la salariatul care nu depune munca minimă
scontată în timpul pentru care este remunerat şi recompensează
suplimentar prin premii, gratificaţii, cadouri sau diferite servicii pe cei ce
depun o muncă mai mare (suplimentară) sau de o calitate mai bună.

95 95
 Mărimea totală a salariatului este determinată de timpul lucrat şi de
salariul pe unitatea de timp. Se practică în activităţile în care calitatea are
o importanţă deosebită, unde lipsa de omogenitate a lucrărilor
(operaţiilor) face dificilă aprecierea muncii necesare pentru fiecare
lucrare şi unde lucrările sunt foarte variate de la un moment la altul.
Salarizarea în acord constă în remunerarea pe baza timpului
necesar pentru executarea unei operaţii, activităţi, unor produse etc., fără
ca durata timpului necesar pentru efectuarea muncii respective să fie
fixată în mod expres. Aceasta pare o formă de salarizare preferabilă celei
în regie pentru că: 1) relevă mai bine legătura dintre mărimea salariului şi
munca depusă de salariat; 2) tinde să sporească productivitatea
salariatului (exprimată în unităţi fizice); 3) diminuează cheltuielile
întreprinderii prin renunţarea la supraveghetorii necesari, în cazul
salarizării în regie. Ultimele două motive relevă de ce această formă de
salarizare este preferabilă pentru unităţile economice, iar primele două, de
ce este mai convenabilă pentru salariaţi. Forma de salarizare în acord este
adesea şi contestată: goana după executarea cât mai multor piese şi
operaţii etc. poate avea loc în detrimentul calităţii; împinge salariatul spre
oboseală tot mai mare; în diferite industrii unde diviziunea muncii este
împinsă foarte departe, lista operaţiilor executate în acord este lungă,
complicată şi variabilă atât în funcţie de preţul de vânzare al pieselor cât
şi de îmbunătăţirea tehnicilor şi tehnologiilor de fabricaţie ceea ce face
foarte dificilă stabilirea unor tarife care asigură un salariu egal la efort
egal.
În funcţie de condiţiile concrete de organizare a muncii din fiecare
unitate economică şi de modul cum se realizează stimularea în muncă,
acordul este: individual, colectiv (pe echipe) şi global (pe uzină, fabrică,
etc.). După tariful aplicat pentru o operaţie, o activitate sau un produs,
această salarizare se poate realiza în acord simplu, progresiv sau regresiv,
după interesul unităţilor economice, ramurilor sau economiei naţionale de
a realiza un volum de produse într-o perioadă mai scurtă de timp. Se
aplică în domenii cu activităţi, operaţii etc. relativ omogene.
Retribuirea pe bază de remiză sau cote procentuale şi pe bază de
norme de muncă sunt, în esenţă, variante de salarizare în acord.
Salarizarea mixtă – constă într-o remunerare stabilă (fixă) pe
unitatea de timp, de regulă, pe o zi de muncă, ce se acordă în funcţie de
îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, de organizare etc. fiecare
condiţie având un tarif, după importanţa pe care o prezintă pentru
volumul şi calitatea producţiei, astfel încât mărimea salariului devine
variabilă ca în cazul salarizării în acord. Salariul pe o zi, fixat de firmă,
este ridicat şi poate fi obţinut numai în mod excepţional, de salariaţii cu
aptitudinii deosebite, în stare să îndeplinească toate condiţiile puse.
Pentru marea masă a salariaţilor nivelul acestuia reprezintă permanent, o

96 96
incitaţie la muncă. Respectarea sau nerespectarea condiţiilor puse pentru
obţinerea salariului respectiv este urmărită, pentru fiecare salariat în
parte, după volumul şi calitatea pieselor, operaţiilor, activităţilor etc.
realizate sau este înregistrată pe film activitatea la locul de muncă şi apoi
pe calculator, se determină nivelul salariului. Salariul variază, de regulă,
în jos de la nivelul maxim spre deosebire de salarizarea în acord unde
variază în sus. Această formă de salarizare este foarte răspândită în
industria construcţiilor de maşini.
Aplicarea diferitelor forme de salarizare, oricât de perfecţionate ar fi
ele, este de multe ori contestată atât de salariaţi cât şi de întreprinderi sau
chiar de societate. În acest sens, s-au conturat câteva direcţii de acţiune
pentru îmbunătăţirea formelor de salarizare, care-şi fac loc tot mai mult şi
în reglementările ce se adoptă în diferite ţări: corectarea, participarea,
socializarea.
Corectarea priveşte toate formele de salarizare şi îmbracă aspecte
bine delimitate: 1) creşterea siguranţei posesorului forţei de muncă prin
menţinerea salariului peste un minim vital sau decent; 2) adaptarea rapidă
a salariului la dinamica preţurilor şi la inflaţie prin aplicarea unor scări
mobile (indexarea salariilor) care constă într-o mişcare compensatorie a
salariului, faţă de preţuri şi inflaţie. 3) atenuarea disparităţilor dintre
salariile din sectorul de stat (public), cooperatist, privat şi mixt la muncă
egală; 4) acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă mai
dificile, responsabilităţi în domeniul conducerii, aport deosebit la
cantitatea şi calitatea activităţii realizate, la economia de muncă şi materii
prime, materiale etc.
Participarea priveşte admiterea salariaţilor la repartizarea
(împărţirea) beneficiilor obţinute de unitatea în care ei îşi desfăşoară
activitatea. Este o revendicare de peste un secol. Salariaţii doresc astfel
să-şi asigure o salarizare mai echitabilă, iar întreprinderile (şi societatea)
îşi pun în ea speranţa atenuării contradicţiilor dintre interesele lor şi ale
salariaţilor (dintre interesele de grup şi personale). Practicile de
participare realizate în diferite ţări, în general, nu au dat rezultatele
aşteptate.
Participarea se poate organiza în trei forme: 1) directă la beneficii
(cotă-parte din beneficii, un supliment mai mult sau mai puţin substanţial
la salariu, diferit pe meserii, cantitatea şi calitatea muncii depuse) potrivit
unei anumite scări; 2) prin intermediul acţiunilor cumpărate de salariaţi la
întreprinderea la care lucrează sau al acţiunilor primite de la întreprindere
în contul beneficiului şi chiar gratuit; 3) salariul proporţional care
constituie un procent constant din cifra de afaceri (volumul rezultatelor),
distribuită tuturor salariaţilor, dar asigurată din beneficiu. Fiind vorba de
o cotă procentuală, suma absolută se modifică odată cu creşterea sau
scăderea activităţii întreprinderii sau (şi) preţurilor.

97 97
 Participarea trebuie să fie colectivă (a tuturor salariaţilor);
beneficiile se repartizează fiecărui salariat după diferite criterii stabilite
pe baza situaţiei concrete existentă în fiecare unitate sau ţară.
Socializarea constă în asigurarea unui surplus la salariu (peste
remunerarea pentru munca depusă de fiecare) ca o creanţă asupra
comunităţii sociale în ansamblul său.
Socializarea se aplică numai unor grupuri de salariaţi aflaţi în situaţii
mai grele, care nu pot face faţă numai cu salariul încasat pentru munca
depusă. Aceasta se realizează sub două forme – salariul familial şi
salariul social. Desigur, cele două forme nu există în toate ţările şi nici
aportul lor la ceea ce priveşte un salariat nu este acelaşi. În unele cazuri,
socializarea rămâne numai o dorinţă neexistând practici în acest sens.
Salariul familial se constituie sub forma alocaţiilor pentru copii, naşteri
etc.
Salariul este o mărime dinamică şi variază pe ţări, domenii şi
întreprinderi. Considerată pe termen lung, această dinamică este
ondulatorie cu tendinţa generală de creştere. Pe termen mai scurt mărimea
salariului poate să crească, să scadă sau să stagneze (înregistrând totuşi
mişcări nesemnificative în sus şi în jos). Dată fiind natura factorilor care
determină dinamica salariului, în analiza acesteia se impune în mod
deosebit termenul lung, fără a exclude însă, atunci când este nevoie,
termenul scurt.
Dinamica salariului cade, în primul rând sub incidenţa costului sau
valorii forţei de muncă, a cheltuielilor pentru producerea şi neproducerea
acesteia ca urmare a eforturilor tot mai mari pentru instruire şi calificare,
transport, hrană, îmbrăcăminte, locuinţă odihnă etc. Schimbarea sumei
acestor elemente în sus sau în jos, însă pe termen lung în sus, se traduce,
mai devreme sau mai târziu, într-o mişcare similară, dar nu întotdeauna
de aceleaşi dimensiuni, a mărimii salariului. Întârzierea schimbării
salariului faţă de creşterea cheltuielilor pentru producerea şi reproducerea
forţei de muncă, precum şi creşterea mai mică a salariului decât a acestor
cheltuieli atrage nemulţumirile salariaţilor şi declanşează sau amplifică
mişcările lor revendicative.
Un alt factor care acţionează asupra dinamicii salariului este
productivitatea muncii. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât posesorii
forţei de muncă-factor de producţie se consideră îndreptăţiţi să primească
un salariu mărit. Altfel, se pune în mişcare mecanismul revendicărilor
muncitoreşti. Trebuie însă menţionat că o eventuală scădere a
productivităţii chiar şi pe termen ceva mai lung este însoţită rareori de o
scădere a salariului, pentru că întâmpină o rezistenţă deosebită din partea
salariaţilor pentru a o contracara.
În economiile planificate centralizat corelaţia dintre dinamica
salariului şi a productivităţii este exprimată sub forma cerinţei de creştere

98 98
mai rapidă a productivităţii decât a salariului mediu la scara economiei
naţionale cu diferenţieri pe ramuri. În economiile de piaţă această
corelaţie dispare.
Competiţia (concurenţa) dintre unităţile economice deplin autonome
generează însă cerinţa ca fiecare să realizeze o eficienţă (profit sau
beneficiu) cât mai mare. În aceste condiţii, întreprinderile urmăresc să-şi
însuşească din roadele creşterii productivităţii muncii o parte
proporţională cel puţin egală cu cea dinainte. Salariaţii au şi ei aceeaşi
pretenţie şi, ca urmare, împărţirea rezultatelor creşterii productivităţii
muncii formează obiect de dispută între posesorii factorilor de producţie.
Raportul dintre cerere şi oferta faţă de forţă de muncă este un alt
factor care acţionează asupra dinamicii salariului. În această analiză
trebuie să ţinem seama de două aspecte: a) pe termen scurt cererea de
forţă de muncă (volumul total de muncă necesar) este invariabilă; b)
oferta de forţă de muncă în ansamblul său se formează în decursul unui
timp îndelungat necesar pentru creşterea şi instruirea fiecărei generaţii.
De aceea, incidenţa raportului cerere-ofertă de forţă de muncă asupra
dinamicii salariilor trebuie privită mai ales pe termen lung.
De asemenea, trebuie luate în considerare, întotdeauna,
particularităţile ofertei de forţă de muncă:
a) posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă; oamenii
nu se deplasează dintr-o localitate în alta, dintr-o ţară în alta şi de la o
muncă la alta cu uşurinţă, ci sunt ataşaţi mediului economico-social din
care provin chiar dacă, au avantaje economice mai reduse. Oferta depinde
de vârstă, sex, starea sănătăţii etc. aspecte care nu se pot traduce simplu şi
direct în mărimea salariului;
b) mărimea salariului nu este singura consideraţie în funcţie de care
decide posesorul forţei de muncă să se angajeze. Vânzătorul oricărei alte
mărfi sau oricărui alt serviciu nu-şi pune probleme cu privire la destinaţia
mărfii sau serviciului său. Posesorul forţei de muncă nu se preocupă
numai de mărimea salariului, ci şi de condiţiile de muncă, de mediul în
care aceasta se va desfăşura etc.;
c) oferta de forţă de muncă este eminamente perisabilă. Forţa de
muncă nu se poate conserva pentru a profita de o eventuală creştere a
salariului în viitor. Desigur, un salariat poate să nu lucreze o zi sau pot să
nu lucreze cei aflaţi în grevă, dar bunurile care se puteau obţine într-o zi
nelucrată sunt definitiv pierdute pentru societate. Totodată, oferta de forţă
de muncă are un caracter destul de rigid; cel ce face oferta trebuie să
trăiască şi de aceea este nevoit să accepte uneori un salariu mai mic;
d) generaţiile de tineri nu sunt crescute de părinţii lor ca nişte
mărfuri sau pentru a-şi vinde serviciile ca salariaţi. Ca urmare producerea
şi reproducerea forţei de muncă şi odată cu acestea oferta ei nu se
realizează în exclusivitate pe principiile economiei de piaţă, ci se supune,

99 99
deopotrivă, legilor demografiei. Oferta de forţă de muncă evoluează deci
în procesul unor interacţiuni complexe în cadrul căruia se remarcă cele
dintre economie şi demografie.
În analiza cererii şi ofertei de forţă de muncă trebuie, de asemenea,
avut în vedere că cele două elemente nu sunt omogene; atât cererea cât şi
oferta sunt compuse din segmente, grupuri, multe dintre ele
neconcurenţiale sau în mică măsură concurenţiale, pentru că forţa de
muncă din grupurile respective nu este reciproc substituibilă. Lipsa de
informare asupra ofertei locurilor de muncă (pe localităţi, zone, unităţi
economice, calificarea solicitată etc.) şi asupra posibilităţilor personale de
a ocupa un astfel de loc acţionează, de asemenea, asupra raportului dintre
cererea şi oferta de forţă de muncă care, la rândul său, influenţează
dinamica salariului.
Incidenţa raportului dintre cererea şi oferta de forţă de muncă asupra
dinamicii salariului este abordată în mod diferit în economia de piaţă şi în
cea planificată centralizat. Pentru cea dintâi, problema este studiată prin
analogie cu alte mărfuri sau servicii, susţinându-se de o manieră generală
că o creştere a cererii pe ansamblu ori pe anumite segmente atrage
creşterea generală a salariului sau numai pentru segmentul mai căutat. Şi
invers, dacă oferta este mai mare, salariul scade. Acest mecanism este
încadrat, de regulă, de către teorie sau practică, în tipul de piaţă
imperfectă şi într-o anumită variantă a sa. Cu toate că există unele
similitudini între forţa de muncă şi oricare altă marfă o asemenea
analogie nu trebuie absolutizată întrucât raportul cerere-ofertă de forţă de
muncă nu are, după cum s-a arătat, numai o determinare economică, ci şi
una demografică sau de altă natură.
Pentru economiile planificate centralizat, s-a susţinut că problema
nici nu ar trebui pusă, întrucât forţa de muncă nu ar mai fi marfă. Cu toate
acestea, există cerere şi ofertă de forţă de muncă, iar corelaţia dintre ele
îşi pune amprenta asupra dinamicii salariului într-o formă specifică,
indirectă, prin intermediul importanţei ce se acordă diferitelor munci care
sunt remunerate cu un salariu mai mare sau mai mic. Dacă oferta de forţă
de muncă de un anumit gen este insuficientă faţă de cererea existentă,
munca respectivă devine mai importantă şi salariul pentru depunerea ei va
creşte şi invers.
În aproape toate ţările lumii, evoluţia raportului dintre cererea şi
oferta de forţă de muncă în ultimul deceniu se caracterizează prin
rămânerea în urmă a cererii. Pe planul salariului, aceasta se traduce printr-
o tendinţă de încetinire a creşterii, stagnare şi chiar regres nu atât sub
formă directă, prin scăderea efectivă a salariului nominal, cât indirect,
prin scăderea salariului real. Faţă de numărul mare de şomeri existent în
ţările dezvoltate, în relaţia dintre cererea şi oferta de forţă de muncă, pe
de o parte şi dinamica salariului, pe de altă parte, problema cea mai acută

100 10
0
care se pune este de a realiza o astfel de evoluţie a acestei relaţii, încât să
se determine o scădere a şomajului şi deci o creştere a cererii de forţă de
muncă. O soluţie în acest sens a fost formulată de M. L. Weitzman care
propune să se treacă de la regimul salariilor fixe la cel al salariilor
dependente de beneficiu. Dacă salariile se menţin fixe (nu scad)
fluctuaţiile cererii de forţă de muncă în perioada de criză când numărul
celor ocupaţi scade vor determina o creştere substanţială a şomajului. În
cel de-al doilea caz, scăderea cererii de forţă de muncă va avea ca urmare
fluctuaţii (scăderi) ale salariilor şi ale preţurilor, dar nu şi a numărului
locurilor de muncă.
În regimul salariilor dependente de beneficiu, întreprinderea trece de
la un salariu fix la o remunerare în care posesorii forţei de muncă
încasează un salariu de bază mult mai mic la care se adaugă partea care le
revine din beneficiu. Întreprinderea cu o astfel de salarizare poate angaja
lucrători până când produsul marginal (valoarea nou creată în medie de
fiecare salariat) va fi egal cu salariul de bază. Deci ea va continua să facă
angajări atât timp cât valoarea nou creată (în medie de fiecare angajat)
este superioară salariului de bază. Pe măsură ce valoarea nou creată se
apropie de salariul de bază, scade partea din beneficiu care se adaugă la
salariu, dar întreprinderea poate continua să angajeze forţă de muncă până
la pragul amintit. Rezultă că, sporirea numărului de lucrători se realizează
în general, pe seama diminuării salariului până la nivelul celui de bază.
Pornind de la consecinţele pe care această remunerare le-ar putea avea
asupra dimensiunilor şomajului s-a încurajat aplicarea sa în Franţa,
Statele Unite, Anglia şi Suedia.
Asupra dinamicii salariilor – acţionează şi dinamica preţurilor.
Această legătură priveşte atât salariul nominal cât şi cel real. La o creştere
a preţurilor generată de inflaţie sau de orice altă cauză, salariaţii
acţionează pentru creşterea remunerării. Aceasta se poate face într-un
sistem organizat care funcţionează prin indexare permanentă după unul
sau mai multe criterii sau are loc numai în urma iniţierii unor acţiuni
revendicative ale salariaţilor.
Dinamica salariului este influenţată de numeroşi alţi factori mai ales
cu caracter indirect, cum sunt: gradul de organizare în sindicate şi
capacitatea sindicatelor de a obţine câştig de cauză pentru revendicările
salariaţilor, capacitatea salariaţilor de a se organiza şi de a dialoga cu
unitatea economică sau (şi) cu organele specializate ale statului cu prilejul
desfăşurării acordurilor colective; migraţia internaţională a forţei de
muncă, legislaţia cu privire la mişcarea sindicală şi revendicativă din
fiecare ţară.

101 10
1
 Bibliografie:

1. Abraham-Frois, G., 1988, „Èconomie politique”, Editura Economică,

Bucureşti.
2. Albertini, J. M., Ahmed Silem, 1986, „Comprendre les théories
économiques”, Edition du Seuil, vol. I, Paris.
3. Barre, R., 1970, ,,Économie Politique, vol. II”, PUF, Paris.
4. Bari, I.T., 2011, ,,Tratat de economie politică globală”, Editura
Economică, Bucureşti.
5. Bran, Florina, Manea, Gh., Ioan, Ildiko, Radulescu, Carmen, Valentina,
2015, ,,Economia în clepsidra entropică”, Editura Economică,
Bucureşti.
6. Cerna S., 2009, ,,Economie monetară”, Editura Universităţii de Vest,
Timişoara.
7. Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C-tin., 1999, ,,Economie", Editura
Economică, Bucureşti.
8. Lassalle, F. , „Lettre ouverte au comité central chargé de convoquer un
congres ouvrier a’llemand la l-er mai 1983 à Zürich”, în Guiton Henri,
„Economie Politique”, Editions Dalloz, Paris, 1968, p. 225
9. Weitzman, M.L., ”The short economy: Conquering Stagflation”,
Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press, 1984, cap. 9.

102 10
2
 X. Profitul

În accepţiunea cea mai largă, profitul – care este cunoscut şi sub

numele de beneficiu – reprezintă câştigul, avantajul realizat sub formă
bănească dintr-o acţiune, operaţie sau exercitarea unei activităţi.
Cele mai multe concepţii consideră profitul ca venit al unităţii
economice (întreprinderii) ce i se cuvine acesteia ca remunerare a
funcţiilor pe care le îndeplineşte în procesul de producţie.
Iniţiatorul şi organizatorul activităţilor (întreprinzătorul) din unităţile
caracterizate printr-o largă autonomie, specifică economiei de piaţă, poate
fi sau nu şi proprietarul fondurilor (capitalurilor) folosite. În caz că este
proprietar, din câştigul total sau brut, se scade o parte care corespunde
unui salariu ce s-ar cuveni întreprinzătorului în cauză pentru munca de
conducere; cealaltă parte este considerată dobânda pentru capitalul adus.
Ceea ce rămâne este profitul propriu-zis sau pur, căruia îi vom spune
în continuare profit. Dacă întreprinzătorul nu este şi proprietarul
fondurilor (capitalului), din câştigul total sau brut se va separa o parte
corespunzătoare a salariului său, iar dobânda pentru capital se va plăti
celui care l-a creditat, ajungându-se de fapt la acelaşi rezultat. Profitul
este deci câştigul sau surplusul care nu-şi găseşte raţiunea de a fi în nici
unul din ceilalţi factori de producţie – muncă, fonduri (capital), pământ
(natură), el revine firmei.
Ca urmare, proprietarul acesteia devine în realitate şi beneficiarul
profitului. Titularii de profit sunt deţinătorii de exploatări agricole şi
industriale, de unităţi comerciale, liberi profesionişti etc.
Profitul ca venit al unităţii economice se determină prin diferenţa
dintre preţul de vânzare şi cost. Dacă preţul de vânzare este egal cu costul
mărfii nu se obţine profit, iar dacă este mai mic se realizează pierderi.
Profitul este format din profit obişnuit sau ordinar, iar în unele cazuri şi
din profit de monopol. Profitul obişnuit sau ordinar este cel însuşit de
fiecare unitate economică. Lipsa acestuia face imposibilă existenţa în
continuare a unităţii respective. Profitul obişnuit sau ordinar al unităţii
economice formează venitul său normal.
Unele unităţi economice îşi mai însuşesc şi profit de monopol sub
forma unui venit suplimentar (supra-profit), peste cel ordinar. Monopolul
este o situaţie proprie numai unor unităţi economice care dispun de
condiţii naturale sau economice pe care celelalte unităţi nu le au şi de care
se folosesc pentru a obţine supra profit. Asemenea condiţii sunt:
a) poziţia (distanţa) faţă de piaţă de aprovizionare şi (sau) desfacere;
unităţile economice mai apropiate de aceste pieţe vor avea costuri de
transport mai mici, iar dacă preţul de vânzare este dat vor obţine profituri

103 10
3
mai mari ca celelalte; această situaţie decurge din condiţiile naturale, dar
se modifică în timp sub incidenţa dezvoltării transporturilor, creşterii şi
decăderii unor centre economice şi sociale.
b) utilizarea unor realizări tehnice de excepţie care permit, fie
reducerea costurilor cu acelaşi efect ca în cazul a), fie fabricarea în
exclusivitate a unui produs pentru pentru care se practică un preţ de
vânzare mai mare ce conduce la creşterea profitului; odată cu
generalizarea realizărilor tehnice respective acest monopol dispare, dar
poate să reapară cu noile realizări; acest venit de monopol este obţinut, de
regulă, pentru o perioadă limitată şi este foarte accesibil marilor firme
moderne cu resurse băneşti mari destinate cercetării ştiinţifice şi
promovării progresului tehnic;
c) concentrarea unei părţi atât de mari dintr-o activitate într-o unitate
economică sau în câteva, astfel încât se pot stabili preţuri scăzute la
cumpărare şi ridicate la vânzare sau alte practici care le asigură profituri
mai mari ca celorlalte unităţi; monopoluri de acest gen există în cele mai
dezvoltate ţări occidentale, dar şi în unele mai puţin dezvoltate; în multe
ţări dezvoltate formarea unor asemenea monopoluri este împiedicată, sub
anumite aspecte, de adoptarea unor legi antitrust, care însă în practică
sunt, adesea eludate; concentrarea producţiei de un anumit fel în
centralele industriale din România reprezintă şi ea un monopol similar;
monopolurile astfel constituite au viaţă mai lungă şi se înlătură cu greu în
orice sistem economic.
O unitate economică poate să-şi însuşească una sau toate cele trei
forme ale profitului de monopol. Unităţile care obţin profit de monopol îl
obţin şi pe cel ordinar; reciproca nu-i valabilă.
Profitul este partea din valoarea nou creată în societate şi
recunoscută prin vânzarea mărfurilor sau serviciilor, ce rămân la
dispoziţia întreprinderii. Acesta este impozabil conform legilor din fiecare
ţară. Întreprinderea poate dispune de el numai după plata impozitului
respectiv.
Profitul sau beneficiul sintetizează rezultatele activităţii oricărei
unităţi economice; orice iniţiativă sau acţiune cade sub incidenţa sa
directă. Unităţile economice îl urmăresc sistematic. El constituie
motivaţia obiectivă a întreprinzătorilor şi proprietarilor unităţilor
economice. Situaţia economică şi socială a acestora este condiţionată de
mărimea şi dinamica profitului. Maximizarea profitului sau beneficiului
este funcţia scop la nivelul unităţilor economice, criteriul major al
eficienţei lor, fără realizarea căruia şi-ar înceta activitatea.
John K. Galbraith arată că „Motivaţia producătorului este
perspectiva profitului, pe care caută într-o perioadă nespecificată de timp
să-l maximizeze”, adăugând că aceasta „se admite în mod implicit şi
numai ocazional în mod explicit”. Ţinând cont de toate acestea, în

104 10
4
practică şi în teorie s-a impus ideea că profitul este dovada utilităţii unei
activităţi sau unităţi economice, iar mărimea lui – măsura acestei utilităţi.
În general, economiştii sunt de acord că profitul îndeplineşte mai
multe funcţii: a) stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului din partea
celor care-l urmăresc drept scop al activităţii lor; b) incită sporirea
eforturilor productive; c) cultivă spiritul de economie.
Vis-a-vis de profit există încă şi alte păreri. În acest sens, Paul
Samuelson spune: „Mulţi oameni consideră profiturile ca reprezentând un
surplus din punct de vedere economic inutil şi nejustificat, însuşit de
factorii de producţie”. Asemenea păreri sunt alimentate de inegalităţile
care se formează în timp între diferite grupuri sociale pe baza veniturilor
asigurate din profit, întrucât profiturile mari şi foarte mari coexistă cu
cele mici sau chiar cu pierderile. Ele se afirmă mai puternic cu prilejul
campaniilor electorale, al dezbaterii legilor de modificare a impozitelor şi
desfăşurării unor acţiuni revendicative de creştere a salariilor.
Modul în care este recepţionat de oameni categoria economică de
profit sau beneficiu depinde, desigur, şi de explicaţiile date cu privire la
natura sa şi sintetizate în diferite concepţii. Primele încercări de a explica
profitul constă în reducerea acestuia la una din formele de venituri
existente până atunci – îndeosebi dobânda. J. B. Say îl vede ca un salariu
pentru un anumit fel de muncă de conducere şi coordonare, iar J. Stuart
Mille – şi ca dobândă. Numeroşi autori anglo-saxoni (Hahn, Fellner, A.
Marshall) au dezvoltate explicaţia profitului ca recompensă pentru
incertitudinile tehnice şi economice la care se expun întreprinzătorii şi
proprietarii până ajung să şi-l însuşească. Jean Marchal avansează o
explicaţie sociologică: profitul este rezultatul acţiunii de forţă sau putere
pe care întreprinzătorul sau proprietarul unităţii economice o duce pe
pieţele de mărfuri şi de factori de producţie pentru a crea situaţii care să-i
permită însuşirea profitului.
Mai recent, P. Samuelson şi H. Guitton consideră că profitul este în
cea mai mare parte rentă şi stimulent la acţiune, la producţie.
Alţi autori, explică profitul sau beneficiul ca rezultat al exploatării,
furnizorilor – prin preţuri scăzute, al cumpărătorilor – prin preţuri
ridicate, al salariaţilor – prin spoliere individuală sau colectivă. Între
aceste concepţii, marxismul relevă că profitul este un surplus, valoare nou
creată şi recunoscută ca stare de societate, dar care nu se cuvine
(proprietarului) unităţii economice, ci celor ce au contribuit la crearea sa.
În această viziune profitul este o categorie economică aparţinând în
exclusivitate capitalistului; criticii săi îi impută în mod deosebit caracterul
unilateral – întrucât nu ţine seama de rolul complex şi funcţiile profitului
în societate. În economiile planificate centralizat, profitului îi corespunde
beneficiul unităţilor economice care are în esenţă aceeaşi sursă, numai că
ar reveni celor ce l-au creat.

105 10
5
 Profitul sau beneficiul este esenţial nu numai pentru unităţile
economice, ci şi pentru societate deoarece pe seama acestuia se realizează
acumulările, se asigură funcţionarea activităţilor, absolut necesare
societăţii, din care nu se obţin profit, se creează noi locuri de muncă etc.
Profitul este o mărime variabilă în timp şi spaţiu. Mărimea sa poate
fi pusă în evidenţă cu ajutorul mai multor indicatori dintre care doi sunt
esenţiali: masa şi rata profitului.
Masa profitului este suma totală dobândită sub formă de profit de
o unitate economică, de o ramură sau de o economie naţională. Aceasta se
determină prin diferenţa dintre preţul de vânzare şi cost. Pentru orientarea
activităţii oricărei unităţi economice este foarte importantă şi masa
profitului pe fiecare produs.
Rata profitului se determină ca un raport procentual între masa
profitului şi costurile făcute pentru obţinerea acesteia sau volumul
capitalului (fondurilor utilizate). Ea relevă gradul de rentabilitate pe
produs, unitate economică, ramură sau economie naţională. Rata
profitului este deosebit de importantă pentru orientarea structurii
producţiei pe produse, ramuri şi subramuri, fiind căutate cele care oferă o
rată cât mai înaltă. La o masă egală a profitului, rata poate să difere foarte
mult în raport cu mărimea capitalului sau costurilor oferind astfel
informaţii suplimentare deciziei.
Rata profitului are o limită minimă şi una maximă. Limita minimă o
constituie rata profitului marginal – cea care asigură o sumă (masă) a
profitului considerată suficientă de întreprinzător sau proprietar pentru a
accepta continuarea activităţii sale. Desigur, nivelul său este deci şi
rezultatul opţiunii fiecărui întreprinzător sau proprietar, în funcţie de
circumstanţe, de psihologie etc. Mulţi autori consideră că limita minimă a
ratei profitului corespunde venitului pe care întreprinzătorul sau
proprietarul l-ar obţine dacă şi-ar vinde serviciile (angajându-se ca
salariat, tehnocrat în management), dacă şi-ar împrumuta capitalul pe
care-l are sau dacă şi-ar închiria unitatea economică. Limita maximă este
şi ea greu de determinat. Teoretic, reprezintă acea rată a profitului la care
se ajunge când volumul vânzărilor începe să scadă. Cea mai semnificativă
analiză a acestor limite este pe produse şi pe unităţi economice. Analizele
globale maschează multe elemente foarte importante, inclusiv faptul că în
timp ce unele produse sau unităţi se plasează la limita minimă pe când
altele la cea maximă.
În orice moment, rata profitului diferă pe produse, unităţi
economice, ramuri, regiuni şi ţări. Pentru întreprinzători şi proprietarii de
capitaluri disponibile cele mai atractive sunt produsele şi activităţile cu o
rată mai ridicată a profitului. Se poate bineînţeles, determina o rată medie
a profitului (ca o medie aritmetică ponderată) dar, dată fiind marea
dispersie a profiturilor şi circumstanţelor în care ele au fost obţinute,

106 10
6
această medie este mai mult o abstracţie fără o semnificaţie economică
esenţială.
În timp, rata profitului are o mişcare ondulatorie, deşi toţi agenţii
economici urmăresc concomitent un profit cât mai mare şi stabil. În lupta
pentru realizarea acestui obiectiv, capitaluri (fonduri), mai mari sau mai
mici, se deplasează dintr-o activitate unde rata profitului este mai scăzută,
în alta unde este mai ridicată, imprimând ratei profitului, pe termen lung,
o anumită tendinţă de apropiere (egalizare). Această mişcare constituie
migraţia capitalului între diferite ramuri economice; în calea sa stau
numeroase obstacole, cum sunt dificultatea eliberării capitalurilor
antrenate în diferite activităţi pentru a pleca în altele, limitele capitalurilor
disponibile care s-ar putea îndrepta spre activităţile cu profituri mari,
monopolul tehnologic, economic şi natural decare dispun anumite firme
pe piaţă etc. care fac foarte dificilă pătrunderea noilor capitaluri în
respectivele domenii. De aceea, efectul direct al migrării nu este o
egalizare, dar tendinţa există şi trebuie sesizată ca atare pentru că are
influenţă în economie.
Atât mărimea cât şi dinamica ratei profitului (sau beneficiarului)
sunt influenţate de numeroşi factori. Dacă pornim de la modul de calcul
al ratei profitului pr = Pr/C x100, în care Pr este masa profitului, iar C –
capitalul, se desprinde concluzia că aceasta sintetizează, direct sau
indirect, rezultatele activităţii firmei, aflată sub influenţa mediului
economic şi la care trebuie să se adapteze sau să-l transforme pentru a-i fi
cât mai favorabil.
Cel mai important factor este, desigur, masa profitului ca venit al
întreprinderii. Între rata şi masa profitului relaţia este direct proporţională.
Masa profitului are la rândul său o condiţionare complexă în care se
remarcă: 1) nivelul productivităţii muncii care determină volumul valorii
nou create, fapt ce impune unităţii economice să se orienteze spre acţiuni
care conduc la o productivitate cât mai mare; 2) preţul de vânzare şi
costul, întrucât masa profitului este diferenţa dintre aceste două elemente;
orice scădere a costurilor şi creştere a preţurilor de vânzare are efecte
pozitive pe planul ratei profitului; 3) volumul, structura şi calitatea
producţiei (activităţii) care acţionează asupra masei profitului atât separat
cât şi în unitatea lor. Dacă celelalte două elemente rămân constante, masa
profitului este direct proporţională cu volumul producţiei. Ceea ce
produce unitatea economică constituie structura producţiei sale. La un
volum dat al producţiei şi la o anumită calitate a fiecărei mărfi, pentru a
avea un profit cât mai mare, unitatea optează în favoarea mărfurilor care
se vând mai repede, sunt mai rentabile, au costuri mai mici şi preţuri de
vânzare mai mari etc. Această opţiune poate să reprezinte şi renunţarea la
producerea unor mărfuri sau numai diminuarea volumului producţiei lor

107 10
7
cu creşterea corespunzătoare a producţiei celor mai rentabile, precum şi
introducerea în producţie a unor mărfuri noi.
Calitatea, condiţionează mărimea masei profitului prin aceea că
produsele de calitate superioară au beneficiu şi preţ de vânzare mai mari,
se vând mai repede, de unde şi interesul unităţii economice pentru
realizarea unei calităţi cât mai înalte a produselor. În practică, incidenţele
generate de volum, structura şi calitatea producţiei se interferează şi se
suprapun, ele putând fi sau nu convergente; 4) modul cum se împarte
valoarea nou creată între factorii de producţie. Cu cât părţile însuşite sub
formă de salariu, dobândă, rentă sunt mai mari cu atât este mai mică
partea ce revine profitului şi invers.
Un alt factor care acţionează asupra mărimii profitului este viteza de
rotaţie a capitalului. Pentru a crea profit, capitalul parcurge o mişcare
complexă şi anume:
B – M – P – M' – B'
M' – M
B' – B
B' – B, unde
B = bani (fond sau capital); M = marfă cumpărată (bunuri de
producţie); P = producţie; M' = marfă obţinută în urma producţiei; B' =
bani încasaţi din vânzarea mărfii produse.
Reluarea permanentă a acestei mişcări reprezintă rotaţia fondurilor
sau capitalului. Timpul necesar pentru parcurgerea unei mişcări complete
de la B la B' este timpul de rotaţie. Cu cât acest timp este destinat
aprovizionării, producţiei şi vânzării mărfurilor este mai scurt cu atât mai
repede întreprinderea obţine profitul. Evident, întreprinderea este
interesată ca în decursul unui an să realizeze un număr de rotaţii cât mai
mare.
Volumul profitului este direct proporţional cu viteza de rotaţie.
La un capital sau fond egal avansat, întreprinderile care realizează o
viteză de rotaţie mai mare obţin un profit mai mare.
Asupra vitezei de rotaţie influenţează:
1) structura fondurilor (capitalului), modul cum acestea se împart pe
destinaţii pentru forţă de muncă, materii prime, materiale, mijloace de
muncă etc. Fiecare dintre componente are un ciclu şi un timp de rotaţie
proprii. În general, componentele materiale ţi în special mijloacele de
muncă au o viteză de rotaţie mai mică; odată cu creşterea ponderii acestor
componente, viteza de rotaţie are o anumită tendinţă, de încetinire cu
efecte contrare creşterii profitului. Ca urmare, accelerarea vitezei de
rotaţie de ansamblu nu poate fi decât rezultatul unor acţiuni complexe
care trebuie să se desfăşoare pe cât posibil în toate componentele deodată;
2) economisirea componentelor materiale din structura fondurilor
sau capitalului şi îndeosebi a mijloacelor de muncă, folosirea de

108 10
8
înlocuitori mai ieftini, mijloace de muncă de randament mai ridicat etc.,
ceea ce este de natură să contracareze într-o măsură mai mare sau mai
mică tendinţa de scădere a vitezei de rotaţie a capitalului şi a ratei
profitului rezultate din modificarea structurii capitalului.
Creşterea profitului constituie mobilul diferitelor activităţi
desfăşurate în condiţiile oricărei economii dar rezultatul ei este esenţial,
nu numai pentru întreprinzători sau proprietari, ci şi pentru societate
întrucât numai pe seama acestui surplus este posibilă dezvoltarea
generală, progresul.

Bibliografie:

1. Galbraith J. K., 1982, ,,Ştiinţa economică şi interesul public”, Editura

Politică, Bucureşti.
2. Genereux J., 2000, ,,Economie politică” , Editura All-Beck, Bucureşti.
3. Gergescu-Roegen, N., 1979, ,,Legea entropiei şi procesul economic”,
Editura Politică, Bucureşti.
4. Marshall, A., 1948, “Principles of Economics”, Macmillan Publishing
Co., Inc.
5. Popescu, C., Gavrilă, I. Ciucur, D., 2002, ,,Teorie economică
generală”, vol. I, Editura A.S.E., Bucureşti.
6. Postolache, T., 1988, ,,Capitalismul contemporan şi categoriile
economice”, Editura Politică, Bucureşti.
7. Robinson, Joan, 1970, “Freedom and Necesity”, Pantheon Books.
Samuelson, P., Nordhaus,W., 2000, ,,Economie politică”, Editura Teora,
Bucureşti.
Samuelson, P., „Economics, 2”, Editura Armand Colin, Paris, 1969, p. 949–
950.
8. Schumpeter J.A., 1967, “History of Economic Analysis”, G.Allen
&Unwin Ltd.,London.
9. Walras, L., 1956 (en), “Elements of Pure Economics or the Theory of
Social Wealth”,
http://www.archive.org/stream/Imentsdconomiep00walrgoog#page/n16/
mode/1up

109 10
9
 XI. Dobânda

Dobânda, în sens larg este o categorie economică ce oglindeşte un

surplus ce revine sub formă de venit oricărui capital antrenat într-o
activitate economică. Sursa acestuia este valoarea nou creată şi
recunoscută ca atare de societate. Despre ea P.A. Samuelson spune că este
„preţul specific” plătit pentru orice capital care constituie „a treia mare
categorie de factori de producţie”. Apoi adaugă „produsul său,
randamentul capitalului este definit ca dobândă anuală”. Că dobânda este
considerată o plată pentru orice capital antrenat într-o activitate
economică, reiese şi din modul cum este calculat profitul de foarte mulţi
autori ce-l cuprind în costul dobânzii atât pentru capitalul împrumutat cât
şi pentru cel propriu.
Dobânda are însă şi un alt sens, restrâns – acela de excedent plătit
pentru o sumă (capital) luată cu împrumut. În legătură cu aceasta toţi
autorii sunt de acord că „a fost şi rămâne plata pentru o sumă
împrumutată”.
Dacă într-o activitate, întreprinzătorul aduce şi capitalul, dobânda cu
care este „remunerat” capitalul şi-o însuşeşte el, iar dacă foloseşte capital
străin, o plăteşte celui ce i l-a împrumutat. În practică se întâlnesc,
desigur, numeroase situaţii când capitalul folosit într-o activitate
economică este atât propriu cât şi împrumutat în anumite proporţii care
nu rămân permanent aceleaşi. Dacă s-ar socoti dobânda numai pentru
capitalul împrumutat nici un întreprinzător n-ar folosi în activităţile pe
care le iniţiază şi organizează capitalul propriu pentru care n-ar primi
nimic, ci numai capital împrumutat. Rezultatul ar fi că toate afacerile
(activităţile) s-ar desfăşura numai cu capital împrumutat, fapt care nu se
confirmă de practică.
Concepţia marxistă reducea dobânda la sensul său restrâns: ea
consideră că surplusul ce revine dintr-o activitate a unui capital al cărui
proprietar este însuşi întreprinzătorul reprezintă profit, iar dobânda este
numai surplusul plătit pentru capitalul împrumutat.
Pentru ca dobânda cuvenită capitalului adus de întreprinzător într-o
activitate îi revine acestuia şi mărimea câştigului său total este afectat
numai de ceea ce plăteşte pentru capitalul împrumutat, atât în teorie cât şi
în practică, există tendinţa mai largă de a aborda dobânda în sens restrâns.
Această accepţie deşi o întâlnim în multe lucrări de specialitate, nu
este susţinută în mod consecvent, pentru că provoacă confuzii teoretice în
înţelegerea ofertei şi cererii de capital de împrumut, precum şi în legătură
cu mărimea dobânzii.

110 110
 Studiul problematicii dobânzii, la începuturile sale, privea în
exclusivitate sensul restrâns, pentru că era percepută numai în cazul
împrumutului de bani. Sensul larg a apărut mai târziu şi este propriu
societăţii capitaliste dezvoltate, în cadrul căreia activităţile economice s-
au complicat prin combinarea tot mai multor factori de producţie, fiecare
dintre ei pretinzând să participe la împărţirea valorii nou create, pentru că
au contribuit, direct sau indirect, la formarea ei, iar fără contribuţia lor,
valoarea nou creată ori n-ar fi existat, ori ar fi fost mai mică.
Istoria dobânzii în sens restrâns arată că aceasta a fost generată, mai
întâi, de împrumuturi pentru consum. Dobânda pentru creditul cu
destinaţie economică, productivă până în capitalism era un fenomen
relativ rar întâlnit, care a devenit predominant în condiţiile unei economii
dezvoltate. De aceea, dobânda în sens restrâns cade acum, spre deosebire
de trecut, în special sub incidenţa creditului acordat în scopuri economice
productive.
Modul cum este utilizat capitalul în activitatea economică are mare
importanţă pentru cunoaşterea mai precisă a provenienţei (sursei)
dobânzii.
Astfel, dacă serveşte la desfăşurarea activităţii respective, dobânda
este suportată din valoarea nou creată şi recunoscută de societate ca
plusprodus, iar dacă serveşte la acordarea de credit pentru consum
(vânzare cu plata în rate) din valoarea nou creată recunoscută de societate
ca produs necesar (salariu).
Analiza realităţii conduce la concluzia că suma încasată de
proprietarul capitalului dat cu împrumut (creditorul) ascunde, uneori, şi o
falsă dobândă.
Când creditorul se îndoieşte de solvabilitatea debitorului (cel ce se
împrumută) procedează la o anumită supraveghere şi îndrumare a lui ceea
ce comportă cheltuieli pe care le recuperează mărind dobânda peste
nivelul său normal. Această creştere este numită falsă dobândă.
Dobânda fiind un surplus asigurat pe seama valorii nou create
recunoscute de societate, se desprinde concluzia că această formă de venit
poate exista numai într-o societate caracterizată prin eficienţă şi progres,
în care se produce mai mult decât se cheltuieşte. Desigur, aceasta trebuie
să fie starea proprie, normală oricărei economii, astfel atât creditorul cât
şi dobânda şi-ar pierde însăşi raţiunea de a fi.
Prin natura, rolul şi dimensiunile sale actuale, dobânda se manifestă,
totodată, ca o pârghie economică deosebit de importantă folosită de stat
sau diferite grupuri şi persoane cu scopul de a influenţa economia în
ansamblul său, de a o orienta în anumite direcţii.
Mărimea dobânzii rezultă, în primul rând, din însăşi caracterizarea
ce i se face ca surplus plătit în momentul rambursării creditului sau altfel,
în funcţie de prevederile din contract. Este deci o sumă a cărei

111 111
dimensiune este relevată prin masa dobânzii. Aceasta se determină ca
diferenţă între suma (capitalul, fondul) total plătită creditorului de către
debitor şi suma luată cu împrumut de către el.
Cel mai important indicator cu privire la mărimea dobânzii este rata
acesteia care se calculează ca raport procentual între surplusul plătit
(anual) cu titlul de dobândă (masa dobânzii) şi capitalul care
constituie împrumutul. Rata dobânzii poate să aibă şi alte denumiri cum
sunt rata scontului, sau reportul, după modul în care se face împrumutul şi
relaţiile economice concrete care se formează cu acest prilej.
Rata dobânzii este o mărime care, la rândul ei, se mişcă între o limită
maximă şi alta minimă. Limita maximă preia sub formă de dobândă şi
profitul ce revine întreprinderii care făcut împrumutul. Acesta este deci
raportul procentual dintre suma dobânzii şi profitului, pe de o parte şi
capitalul împrumutat, de cealaltă parte. Limita minimă este acel nivel
procentual considerat suficient de către cel ce dispune de capital bănesc
liber pentru a-l da cu împrumut. Teoretic, aceasta se apropie de zero, dar
practic nu, întrucât creditorul n-ar mai câştiga nimic din operaţiunea
respectivă.
Rata dobânzii se modifică în timp, creşte sau scade, diferă pe ţări şi
chiar pe zone economice din diferite ţări. Aceste modificări şi deosebiri
au implicaţii ample asupra economiilor naţionale şi economiei mondiale –
avantajează sau dezavantajează pe debitori sau creditori, amplifică sau
restrânge fluxurile de capital interne şi internaţionale, prilejuieşte operaţii
speculative etc. În condiţiile amplificării şi diversificării relaţiilor
economice dintre ţări, în ultimele două decenii s-a constatat o anumită
apropiere între nivelurile ratei dobânzii din diferite ţări, şi uneori, o
tendinţă de evoluţie în acelaşi sens dar în ritmuri diferite.
Nivelul concret al ratei dobânzii şi dinamica acestuia sunt rezultatul
direct al unui număr de factori, cu acţiune mai mult sau mai puţin
generală şi a unui număr foarte mare de factori cu influenţe indirecte pe
care însă îi vom lăsa în afara analizei noastre.
Pentru nivelul ratei dobânzii foarte importantă este mărimea valorii
nou create şi recunoscute prin preţ. Cu cât aceasta este mai mare,
creditorul se consideră îndreptăţit să pretindă o dobândă mai ridicată de la
debitor. Deşi acest raţionament general este just, mai trebuie avut în
vedere că valoarea nou creată se împarte între toţi factorii de producţie; ca
urmare nivelul dobânzii depinde, de asemenea, de raporturile care se
formează între factori întrucât creşterea părţii unuia sau mai multora
presupune, adesea, micşorarea părţii altuia sau altora. În acest context se
remarcă în mod deosebit raporturile dintre rata dobânzii şi rata profitului.
La un nivel dat al valorii nou create, creşterea uneia se face pe seama
celeilalte. În dinamică însă, creşterea uneia poate să se realizeze paralel
cu a celeilalte.

112 112
 Alt factor cu acţiune amplă şi directă asupra ratei dobânzii este
raportul dintre oferte şi cererea de capital de împrumut sau, cum se mai
spune, situaţia de piaţa capitalului.
Oferta de capital reprezintă capitalul bănesc disponibil la un moment
sau într-o perioadă. Componentele sale sunt: 1) economiile care se
formează într-o perioadă dată; 2) capitalul eliberat dintr-un împrumut sau
dintr-o folosire anterioară; 3) transformarea sumelor inactive, a
imobilizărilor în lichidităţi active; 4) împrumuturi bancare nete consimţite
în perioada respectivă. Oferta este, de asemenea, formată din capitaluri
băneşti care devin disponibile pentru o perioadă scurtă sau, dimpotrivă,
pentru o perioadă mai lungă. Evident, disponibilităţile pe termen scurt nu
pot fi utilizate sub formă de credit pe perioade mai lungi decât cele pentru
care sunt libere şi la sfârşitul cărora trebuie recuperate. Aceste capitaluri
formează aşa-numita piaţă monetară, bancară de credit sau a capitalurilor
pe termen scurt.
Dobânda percepută pentru aceste capitaluri se numeşte rata
scontului, rată de avans sau, mai general, rata dobânzii pe termen scurt.
Capitalurile disponibile pe termen lung pot fi date cu împrumut
pentru investiţii sau afaceri de lungă durată. Ele formează piaţa
capitalurilor pe termen lung, financiară sau bursieră. Desigur, între cele
două pieţe există comunicare.
Cererea de capital sau totalul nevoilor de capital la un moment sau
într-o perioadă şi care se manifestă ca atare pe piaţa capitalului, are
următoarele componente: 1) capitalul solicitat pentru investiţii; 2) nevoile
pentru acoperirea funcţionării capitalului împrumutat şi plata ratelor sau a
unităţilor acestuia; 3) sumele necesare pentru formarea de rezerve sau
tezaurizare; 4) cererea de credit de consum (de sume folosite pentru un
consum care depăşeşte veniturile). Şi aici se disting cererea pe termen
scurt şi cererea pe termen lung, care sunt în corespondenţă cu oferta pe
termen scurt şi lung.
Creşterea cererii de capital atrage o ridicare a ratei dobânzii şi
invers.
Creşterea ofertei de capital are ca efect scăderea ratei dobânzii şi
invers.
Mişcările cererii şi ofertei de capital pot fi în acelaşi sens sau în
sensuri diferite, ceea ce se traduce printr-o dinamică a ratei dobânzii
corespunzătoare celei mai puternice influenţe. Această corelaţie se pune şi
invers, pornind de la rolul activ al ratei dobânzilor, în ideea că o anumită
rată a dobânzii dată sau stabilită se traduce prin anumite incidenţe atât
asupra cererii cât şi a ofertei de capital. Dacă rata dobânzii este ridicată,
masa capitalurilor, care se vor elibera din alte activităţi pentru a deveni
disponibile şi date cu împrumut va creşte; reciproca este valabilă.

113 113
 Dintre teoriile care explică nivelul ratei dobânzii prin raportul dintre
cererea şi oferta de capital, o foarte mare circulaţie are cea a lui Irving
Fisher (1867–1947), profesor la Universitatea din Yale şi expert în
domeniu. În concepţia sa, dobânda este rezultatul interacţiunii dintre
nerăbdarea celor cu venituri, mai mult sau mai puţin dornici să le
consume cât mai curând, în loc să le acumuleze sub formă de capital
disponibil, pe de o parte şi incitaţia pe care o generează posibilităţile de
câştiguri, mai mari sau mai mici, din capitalul astfel acumulat, de altă
parte. Deşi logică, această teorie nu explică de fapt nivelul ratei dobânzii,
ci modul cum se formează oferta de capital disponibil în contextul unor
interese contradictorii (de a consuma sau de a economisi) ale posesorilor
de venituri. Putem admite cel mult că rata dobânzii apare aici ca un
rezultat indus şi unilateral, numai prin intermediul ofertei de capital.
De asemenea, de mare trecere s-a bucurat şi punctul de vedere al lui
John. M. Keynes (1883–1946) cu privire la stabilirea ratei dobânzii.
Acesta considera că nivelul ratei dobânzii este determinat de preferinţa
pentru lichiditate a publicului, adică de preferinţa oamenilor de a dispune
de bani lichizi ceea ce le dă posibilitatea să facă atunci când doresc o
cheltuială sau alta. Din confruntarea pe piaţă între cei ce vor să-şi
dobândească lichiditatea şi cei ale căror necesităţi productive îi obligă să
renunţe la lichidităţi rezultă nivelul ratei dobânzii. Dobânda însăşi ar fi
preţul renunţării la lichiditate.
În această explicaţie, preferinţa pentru lichiditate are în special o
motivaţie psihologică şi mai puţin economică, aşa cum s-ar fi impus. Fără
a nega, influenţa factorului psihologic, admitem că numai acest aspect nu
este suficient, întrucât intervin mulţi alţi factori, pe care, Keynes i-a
sesizat în lucrarea sa „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor”,1936, dar pe care nu i-a introdus în ecuaţia ratei
dobânzii.
Inflaţia este un alt factor ce acţionează asupra ratei dobânzii.
În inflaţie, se manifestă o tendinţă netă de creştere a ratei dobânzii,
în linii generale egală sau apropiată de indicele inflaţiei, pentru ca astfel
creditorul să nu fie afectat de scăderea puterii de cumpărare a banilor.
În acelaşi timp, inflaţia mai poate avea şi alt efect – sporeşte oferta
de capital care la rândul său, atrage scăderea ratei dobânzii. Dacă până la
urmă rata dobânzii scade sau creşte sub incidenţa inflaţiei este greu de
spus pentru că servim numeroşi factori indirecţi care pot imprima prin
intermediul cererii sau ofertei de capital o altă tendinţă ratei dobânzii
decât cea care ar decurge din inflaţie.
Factorii care determină mărimea şi dinamica ratei dobânzii
acţionează concomitent, contradictoriu sau convergent, astfel încât
traiectoria ratei dobânzii este rezultatul unui paralelogram de forţe şi de
tendinţe diferite.

114 114
 Însemnătatea care se acordă mărimii şi dinamicii ratei dobânzii este
strâns legată de funcţiile pe care se consideră că le îndeplinesc cele două
elemente într-o economie de piaţă: a) influenţează repartizarea factorilor
de producţie care există în cantităţi limitate, orientându-i către destinaţiile
pe care asigură folosirea lor cea mai eficientă b) pe termen lung,
stimulează publicul să renunţe la anumite consumuri curente pentru a
spori capitalul disponibil (stocul de capital).
În ultimile decenii în ţările occidentale, dinamica ratei dobânzii a
fost marcată mai întâi de o creştere generală şi substanţială, apoi de o
evoluţie oscilantă însă la un nivel mult mai ridicat decât înaintea acestei
perioade (aproximativ 10–12% faţă de 2–6% sau chiar mai puţin). În
afară de evoluţia specifică perioadei a factorilor mai sus amintiţi, această
dinamică este pusă mai ales pe seama politicii duse de guvernele
diferitelor ţări, în special de cel al S.U.A., interesate în practicarea unor
dobânzi ridicate (administraţia Clinton) şi apoi scăzute (administraţia
Bush). Politica guvernelor trebuie şi ea considerată un factor de inluenţă
al ratei dobânzilor.

115 115
 Bibliografie:

1. Gilpin, A., 1978, ,,Dictionary of economic terms”, Third Edition,

London Butterworths.
2. Guitton, H., ,,Economie politique”, Ed. Dalloz, 1976.
3.Marinescu, Daniela Elena, Marin, D., Manafi, Ioana, 2013,
,,Microeconomie avansată. Aspecte teoretice şi aplicaţii”, Editura
ASE, Bucureşti.
4.Marshall, A., 1948, “Principles of Economics”, Macmillan Publishing
Co., Inc.
5.Popescu, Luminița, Gabriela, 2014, ''Politici publice și guvernanța
Uniunii Europene”, Editura Economică, Bucureşti.
6.Ricardo, D., 1959, ,,Opere alese, vol. I”, Editura Academiei, Bucureşti.
7. Samuelson P.A., 1969, ”Economics”, ed. Armand Colin, Paris, p. 902–
905.
8.Smith, A., 1962, ,,Avuţia Naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor
ei”, Editura Academiei RSR, Bucureşti.
9. Stoleru, L., 1987,,,L’Ambition international”, Editions du Seuil, Paris.
10. LAW no. 83 from 14 June 2012 for ratification of Treaty on Stability,
Coordination Cation and Governance in the Economic and Monetary
Union, March, 2, 2012, http://www.lege-online.ro/lr-LEGE-83%20-
2012-%28138927%29-%281%29.html; accesat pe data de 5 aprilie
2015.
11. *** Financial Stability Report, 2015, NBR , http://www.bnro.ro/
PublicationDocuments.aspx? icid=6877; accesat pe data de 10 Aprilie
2015.

116 116
 XII. Renta

Reflectând realităţi întâlnite în cele mai diverse sisteme social-

economice, noţiunea de rentă a dobândit semnificaţii cum sunt:
a) înţelesul uzual, b) cel folosit în economia clasică şi c) cel din
economia modernă.
În sens uzual, renta este un venit fără muncă.
În ilustrarea celui de-al doilea sens se prezintă teze ricardiene,
precizându-se că atât pământul, cât şi oricare alt factor de producţie care
este limitat cantitativ, produce un venit cu caracter de rentă.
În accepţiunea economiei moderne renta este interpretată ca un tip
calitativ distinct de plată, care vizează un factor productiv special.
La precizările de mai sus, adăugăm şi faptul că în tratatele şi
manualele de economie politică, mai recent apărute, renta desemnează o
categorie mai largă de venituri. Ea reprezintă un plus de venit de care
pot să beneficieze toţi subiecţii economici care dispun de condiţii
deosebite. Rezultă că, departe de a-şi fi pierdut semnificaţia pe care o
avea în economia politică clasică, renta a căpătat o amplă extensie
desemnând o diversitate de venituri.
Printre primele abordări ale rentei, istoria gândirii economice le
consemnează pe cele care aparţin lui W. Petty. În al său ,,Tratat asupra
impozitelor şi taxelor”, William Petty arăta că renta reprezintă plusul de
valoare peste cheltuielile de exploatare a pământului. Concepţia sa se află
într-o directă filiaţiune cu teza care îi aparţine potrivit căreia pământul
este mama bogăţiei, iar munca, tatăl acesteia. Definind renta funciară (el
distingea şi renta provenită din mine şi clădiri) ca surplusul obţinut de pe
un teren după scăderea cheltuielilor cu întreţinerea lucrătorului agricol şi
a celorlalte cheltuieli de exploatare a acestuia, W. Petty făcea precizării şi
în legătură cu valoarea (considerată ca „valoare naturală”) şi preţul
pământului.
El a sesizat că, în cazul pământului, se vinde şi se cumpără renta
adusă de acesta într-un anumit număr de ani. În privinţa mărimii rentei şi
a preţului pământului, W. Petty susţinea că acestea se află într-o legătură
directă cu cererea şi oferta de produse agricole. El distingea şi renta
diferenţială de poziţie a cărei cauză o deduce din distanţa inegală la care
se află diferitele terenuri faţă de centrele de consum.
Fiziocraţii, prin reprezentantul lor proeminent Fr. Quesnay,
abordează şi explică renta funciară în contextul consideraţiilor referitoare
la munca productivă. Şcoala fiziocrată consideră că numai munca
agricultorului creează valoare şi anume o valoare mai mare decât suma
valorilor consumate în timpul producerii produsului social. Pornind de la

117 117
faptul că în agricultură este evident că muncitorul produce mai multe
bunuri de subzistenţă, decât cele pe care le consumă pentru întreţinerea
sa, fiziocraţii ajung la concluzia că numai munca agricolă creează
valoarea şi produs net pe care îl asimilează cu renta. După opinia
fiziocraţilor, numai în agricultură bogăţia creată întrece pe ea consumată,
produsul net fiind din rezultat al dărniciei naturii („un dar al lui
Dumnezeu”), care revine proprietarului funciar. În gândirea lor
proprietarul funciar îndeplineşte funcţii în distribuirea bogăţiei societăţii,
ceea ce îi dă dreptul la încasarea rentei ca o recompensă pentru
exercitarea acestei funcţii. De asemenea proprietarilor funciari trebuie să
le revină şi obligaţia de a plăti în totalitate impozitele instituite de către
stat, şi fiind singurii beneficiari ai „produsului net”.
Fondatorii economiei politice clasice au contribuţii de primă
însemnătate la teoria rentei. Adam Smith (1723–1790) demonstrează că
muncitorii agricoli produc anual un venit net care revine proprietarului
funciar sub formă de rentă în virtutea proprietăţii acestuia asupra
pământului. Renta proprietarului este primul scăzământ din produsul
muncii plătit pentru cultivarea pământului. Posibilitatea obţinerii
venitului net derivă, în concepţia lui Adam Smith, din faptul că la
producerea lui participă şi natura, putând fi socotită ca „un produs al
puterii naturii”.
În legătură cu relaţia dintre rentă şi preţul produsului agricol, Smith
făcea observaţia că „renta intră în alcătuirea preţului mărfii în alt fel decât
salariul şi profitul. Salariul sau profitul, mai mare sau mai mic, sunt
cauzele preţului, mare sau mic, pe când renta, mare sau mică, este efectul
acestui preţ”. Mărimea rentei depinde de raportul dintre cererea şi oferta
de produse agricole care la rândul ei, reglează nivelul preţului de vânzare.
Observator atent al vieţii economice, A. Smith remarca şi faptul că
renta pe terenurile agricole variază nu numai în raport cu fertilitatea, ci şi
cu poziţia acestora. „Pământul din vecinătatea unui oraş dă o rentă mai
mare decât cel, egal de fertil, dintr-o parte mai îndepărtată a ţării”. El
distingea existenţa rentei şi în exploatările miniere. Adam Smith, este
primul economist care face o delimitare riguroasă între rentă şi arendă
(suma plătită de arendaş proprietarului funciar pentru folosirea terenului).
Aceasta din urmă cuprinde, ca adaos la rentă, dobânda şi profitul la
cheltuielile de ameliorare a pământului făcute de către arendaş, chiar dacă
proprietarul funciar n-a avut nici o contribuţie la aceste investiţii.
Un loc de frunte în teoria rentei îl deţine David Ricardo (1772–
1823), fondator al economiei politice clasice. De la Ricardo a rămas cea
mai profundă şi complexă analiză a rentei, care îşi păstrează valabilitatea,
în fundamentele ei, şi în prezent, constituind una din principalele verigi
ale economiei politice. În opera sa, Ricardo abordează legea rentei în mod
static, explicând mecanismul formării şi legătura ei cu preţul produsului

118 118
agricol, dar şi într-o perspectivă dinamică, din care nu lipsesc
demonstraţiile ample asupra evoluţiei rentei în istoria economică. El
defineşte renta ca fiind partea din produsul pământului care se plăteşte
proprietarului funciar pentru folosirea forţelor originare şi indestructibile
ale solului.
În explicaţiile sale asupra rentei, Ricardo porneşte de la două
premise: a) terenurile agricole sunt inegale ca fertilitate şi poziţie faţă de
centrele de consum şi de aprovizionare; îmbunătăţirile aduse pământului,
de-a lungul timpului, nu elimină deosebirile dintre ele; dimpotrivă, în
anumite împrejurări, pot să le accentueze. Inegalitatea dintre terenuri se
regăseşte în inegalitatea producţiilor obţinute, la cheltuielile egale, pe
unitatea de suprafaţă. Fără să ignoreze rolul naturii în producţia agricolă,
Ricardo se detaşează de fiziocraţi (care priveau renta ca un dar al naturii),
demonstrând că obţinerea rentei nu este o dovadă a generozităţii naturii,
ci, dimpotrivă, ilustrează zgârcenia ei, care se manifestă prin raritatea
pământurilor bune. În această raritate îşi află izvorul renta; b) legea
unicităţii preţurilor de piaţă, potrivit căreia la un moment dat pe aceeaşi
piaţă, acelaşi produs nu poate avea decât un singur preţ, care este
determinat de condiţiile cele mai nefavorabile de aplicare ale muncii,
dacă există cerere solvabilă pentru produsul respectiv. Drept urmare,
producătorii care produc în condiţii mai bune, au cheltuieli de producţie
mai scăzute, dar vânzând produsele la preţuri reglate de cheltuielile mai
ridicate, pot obţine un plus de venit pe care îl preia proprietarul funciar
sub formă de rentă. Spre deosebire de industrie, renta nu provine din
ieftinirea produsului, ci datorită faptului că produsul ieftin se vinde la
preţul produsului mai scump, obţinut în condiţii nefavorabile. Renta care
provine din ieftinirea terenurilor, Ricardo a denumit-o renta diferenţială
de fertilitate.
Viziunea dinamică a lui Ricardo asupra rentei este marcată de două
postulate. Primul se referă la ordinea de luare în cultură a terenurilor
care, după aprecierile sale, are loc prin trecerea de la terenuri fertile, la
cele mai puţin fertile, fapt ce contribuie la mărirea preţului produselor
agricole şi, mai departe, a rentei. Argumentele ricardiene au fost
contestate de economistul american H.C. Carey care a demonstrat că
ordinea de cultivare este inversă. În realitate nu există o ordine riguroasă
ci, în funcţie de împrejurările istorice, trecerea poate să aibă loc în ambele
sensuri. Al doilea postulat îl constituie teza fertilităţii descrescânde a
solului. Terenurile fertile fiind insuficiente pentru acoperirea cererii de
produse agricole, este necesară luarea în arătură şi a pământurilor mai
proaste, care sau producţii relativ mai reduse, ceea ce determină, la
nivelul întregii agriculturi, o diminuare a randamentelor medii la unitatea
de suprafaţă. Într-o formulare mai generală („legea venitului
neproporţional”) această lege se regăseşte în lucrările multor economişti.

119 119
 Teoria ricardiană admite numai renta diferenţială. Ricardo nu
recunoaşte renta absolută pe care o aduc toate terenurile, inclusiv ultimul
teren luat în cultură pentru satisfacerea necesităţilor de produse agricole.
Dacă n-ar fi aşa, proprietarul celui mai prost teren, luat în cultură, ar
rămâne fără venit, ceea ce practic, este exclus.
Doctrina marxistă dezvoltă teoria ricardiană a rentei, şi explică, pe
baza valorii-muncă, conţinutul rentei diferenţiale şi formele acesteia.
Potrivit acestei concepţii, renta diferenţială, este venitul suplimentar ce
poate fi obţinut de exploatările agricole care dispun de condiţii favorabile
de producţie (fertilitate, aşezare, investiţii eficiente) şi care este însuşit
gratuit de către proprietarul funciar în baza dreptului de proprietate asupra
pământului.
K. Marx a demonstrat că, în afara rentei diferenţiale, care se obţine
numai în anumite condiţii de producţie, proprietarii funciari obţin rentă
absolută de pe toate categoriile de terenuri, indiferent de fertilitatea şi
poziţia lor. Renta absolută este suma de bani plătită de arendaş
proprietarului funciar pentru cedarea dreptului de folosinţă a pământului,
pe timp limitat. Ea constituie partea din valoarea produsului agricol care
excede cheltuielile de producţie şi venitul (profitul) arendaşului, ce se
realizează odată cu vânzarea produsului.
Într-o legătură directă cu renta absolută, K. Marx explică formarea
preţului pământului. Definit ca „rentă capitalizată”, preţul pământului este
dat de suma de bani care depusă la bancă (sau dată cu împrumut) aduce
anual o dobândă egală cu renta obţinută pe terenul care face obiectul
vânzării-cumpărării.
Un curent de gândire care aduce noi elemente în teoria rentei îl are
ca reprezentant de seamă pe economistul francez Jean B. Say (1767–
1832). Iniţiator al teoriei celor trei factori de producţie (natura, munca şi
capitalul), el arată că fiecare factor primeşte recompensa în funcţie de
serviciile aduse: pământul – renta, munca – salariul iar capitalul –
profitul. În concepţia sa, pământul oferă un „serviciu funciar”, care ca
oricare alt serviciu, sau obiect util omului, este plătit cu atât mai scump,
cu cât este mai mult cerut şi mai puţin oferit. J. B. Say vedea în
proprietarul funciar un întreprinzător care nu se deosebeşte de fermier. Pe
acest temei considera renta funciară drept remunerarea spiritului de
„întreprindere şi hărnicie” al acestuia.
În teoria agrară şi a rentei un loc de seamă ocupă şcoala
marginalistă; îndeosebi prin varianta sa nord-americană reprezentată de
J. B. Clark (1847–1938). Pornind de la teza ricardiană a fertilităţii
descrescânde a pământului, Clark formulează o variantă a acesteia –
„legea randamentului descrescând” – în baza căreia renta reprezintă un
principiu universal cu aplicabilitate la toate categoriile de venituri. Unul
din adepţii contemporani ai acestei teorii, A. Marshall, economistul

120 12
0
englez, fondatorul şcolii de la Cambridge, susţine că „renta solului nu
este decât o speţă particulară a unui gen mai întins”. O viziune similară
întâlnim şi la profesorul francez Raymond Barre, care defineşte renta ca
„plată pentru un factor de producţie (acesta putând fi pământul)”, atunci
când oferta este rigidă în raport cu preţul de vânzare al produsului. Drept
urmare, renta încetează să mai fie un fenomen specific agriculturii şi
poate fi întâlnită la toţi factorii de producţie.
În gândirea economică românească, problemele relaţiilor agrare şi
ale rentei ocupă un loc de seamă încă din a doua jumătate a secolului
trecut.
Una dintre personalităţile proeminente ale gândirii, agrare, Ion
Ionescu de la Brad (1818–1891) analizează formele rentei existente în
agricultura României (renta în muncă, în produse şi în bani) şi sistemul de
exploatare a pământului în condiţii de dijmă şi clacă, , punând în evidenţă
piedicile pe care le ridică acest sistem în dezvoltarea agriculturii.
Cercetarea atentă a rentei în muncă (efectele ei asupra situaţiei economice
a ţăranului), l-a apropiat de teza lui Adam Smith potrivit căreia renta
provine nu numai din fecunditatea pământului, ci şi din munca omului.
„Renta pământului” – afirmă Ion Ionescu de la Brad – este partea aceea
din producţia pământului ce rămâne după ce s-au scos toate cheltuielile ce
s-au făcut pentru a o dobândi”. El deosebeşte preţul real, determinat de
cheltuielile de producţie şi preţul curent, care depinde de „căutarea
lucrurilor”, intuind astfel rolul cererii şi al ofertei în formarea preţului
produselor agricole.
În perioada interbelică, problemele relaţiilor agrare şi ale rentei
funciare constituia obiect de cercetare pentru cei mai reprezentativi
economişti ai vremii. Ştefan Zeletin preocupat de formarea burgheziei în
România (a cărei soartă o vedea legată de crearea şi dezvoltarea industriei
naţionale), susţine că înmulţirea populaţiei orăşeneşti măreşte cererea de
alimente şi ridică preţul acestora, precum şi nivelul rentei.
Problematica rentei îşi găseşte însă o amplă tratare în opera
profesorului Virgil Madgearu. Adept al teoriei ricardiene, el afirma că
„Renta este întotdeauna un extra profit condiţionat de faptul că unul
dintre factorii de producţiune are un anumit avantaj şi se află în
posesiunea exclusivă a cuiva”. El consideră că acest lucru este un
principiu de nezdruncinat „în orice ordine socială”, şi trage concluzia că
renta diferenţială este o categorie economică cu valabilitate generală.
Profesorul român recunoaşte legea fertilităţii descrescânde a solului
în forma „legii venitului descrescând al pământului” şi precizează că „de
la o limită în sus, orice adaos de muncă nu se traduce printr-un plus de
profit corespunzător”. Referindu-se la agricultura României, el adaugă că,
în raport cu caracterul său extensiv, „acest punct este încă departe”,
apreciere îndreptăţită pentru perioada sa.

121 12
1
 În perioada postbelică teoria rentei a dobândit noi dezvoltări şi
interpretări ca urmare a multiplicării şi diversificării factorilor de
producţie, a accentuării rarităţii unora dintre ei, precum şi a utilizării
simultane a unui pluralism de tehnici şi tehnologii. Totodată, s-au
diversificat şi raporturile în cadrul cărora are loc folosirea acestora, fapt
ce influenţează întregul mecanism de formare a rentei.
Acesta fiind un venit a cărei realizare este legată de mecanismul
formării valorii în condiţii deosebite de producţie, înţelegerea
conţinutului ei presupune cunoaşterea, pe lângă modalităţile de formare a
valorii medii determinate de tehnica predominantă, socialmente necesară
– şi a mecanismului cheltuielilor de producţie şi respectiv a valorii
marginale.
Formarea valorii marginale se impune în ramurile şi la produsele
pentru care se utilizează resurse (factori de producţie) nereproductibile
sau greu reproductibile, diferenţiate ca randament şi eficienţă şi care, de
regulă, sunt deficitare în raport cu necesităţile (teren, agricol, zăcăminte
naturale, surse energetice etc.). Ca urmare, produse de aceeaşi speţă, se
obţin cu cheltuieli diferite, în funcţie de calitatea şi randamentul factorilor
utilizaţi la producerea lor. Astfel, produsele obţinute cu factori eficienţi au
costuri reduse, iar cele obţinute cu factori mai puţin eficienţi, costuri
ridicate.
Folosirea simultană a unor factori de producţie cu eficienţă inegală,
sau insuficienţi în raport cu necesităţile, modifică modul de formare a
cheltuielilor de producţie şi a valorii sociale a produselor. Acestea nu mai
sunt determinate de condiţiile de producţie normale, medii, predominante,
ci de cele mai grele condiţii de aplicare a muncii, singura restricţie fiind
existenţa cererii de consum pentru întreaga producţie obţinută cu toate
categoriile de factori (abundenţi, deficitari, eficienţi şi mai puţin
eficienţi).
Nivelul cererii condiţionează recunoaşterea socială a cheltuielilor
mai ridicate cu care se obţin produsele la a căror producere se folosesc
factori rari sau cu eficienţă scăzută. Produsul realizat în aceste condiţii se
numeşte produs marginal şi se defineşte ca surplusul de producţie
obţinut în urma utilizării celui mai puţin eficient factor de producţie. În
cazul agriculturii, produsul marginal este producţia obţinută de pe ultima
suprafaţă de teren luată în cultură, cea mai puţin fertilă, dar necesară
pentru satisfacerea cererii.
Cheltuielile marginale (mai ridicate) cauzate de folosirea unor
factori mai puţin eficienţi pentru obţinerea producţiei suplimentare
necesare acoperirii cererii de consum determină valoarea produselor
realizate, numită valoare marginală şi mai departe, preţul de vânzare al
acestora.

122 12
2
 Aşadar, valoarea marginală este valoarea produselor, obţinute cu
factorii de producţie cei mai deficitari sau mai puţin eficienţi, produse
care sunt însă necesare societăţii.
Determinarea preţului de vânzare al produselor de către cheltuielile
şi valoarea marginală creează posibilitatea ca producătorii care folosesc
factori abundenţi sau eficienţi, şi produc cu cheltuieli mai reduse, să
realizeze un venit suplimentar, care ia forma de rentă.
Cheltuielile marginale şi valoarea marginală apar în condiţiile în
care pentru echilibrarea cererii cu oferta de produse agricole este necesară
folosirea şi a unor factori de producţie cu eficienţă mai scăzută, care
reclamă cheltuieli mai ridicate. Ea nu este legată de un anume sistem
economic, ci există pretutindeni unde sunt inegalităţi în randamentul şi
eficienţa factorilor de producţie utilizaţi şi unde cantitatea lor se
dovedeşte a fi insuficientă în raport cu necesităţile.
Pentru formarea valorii şi a preţului produselor la nivelul
cheltuielilor şi al valorii marginale nu prezintă importanţă cauza
diferenţelor de eficienţă dintre factori (fertilitatea pământului, bogăţia
zăcământului, poziţia, eficienţa investiţiilor etc.); este suficient ca aceste
inegalităţi să existe în condiţiile unei cereri pentru produsele obţinute în
condiţii mai grele şi cu cheltuieli mai ridicate (marginale).
În economia contemporană, valoarea marginală are o valabilitate
generală. Sfera de manifestare a ei s-a extins. Accelerarea progresului
tehnic face posibilă utilizarea, alături de resurse bogate, eficiente şi a unor
resurse cu eficienţă mai scăzută, a căror atragere în circuitul economic, ca
urmare a amplificării cererii de consum, devine rentabilă în comparaţie cu
situaţiile anterioare. Trebuie subliniat faptul că vânzarea mărfurilor la
preţuri determinate de valoare marginală, nu favorizează, aşa cum s-ar
părea la prima vedere, folosirea tehnicilor învechite, depăşite.
Dimpotrivă, presiunea cererii (care impune recunoaşterea socială a
cheltuielilor şi a valorii marginale) determină mărirea producţiei, care, are
loc în condiţiile cele mai bune de aplicare a muncii (terenuri fertile,
zăcăminte bogate, dar şi tehnică avansată, tehnologii performante) care
asigură cele mai mari şanse de rentabilitate.
În ramurile în care deosebirile în condiţiile de aplicare a muncii sunt
generate de factori naturali, mai puţin fluctuanţi (aşa cum e cazul
agriculturii), venitul suplimentar obţinut de producători care dispun de
condiţii prielnice, prezintă mai multă stabilitate, comparativ cu alte
ramuri de activitate. Caracterul permanent al venitului suplimentar ce
revine proprietarului funciar sub formă de rentă este garantat şi de faptul
că limitarea terenurilor bune şi foarte bune, în condiţiile unei cereri
crescânde de produse agricole, determină vânzarea acestora la preţuri
impuse de valoarea marginală.

123 12
3
 Renta diferenţială are ca premise menţinerea inegalităţilor dintre
terenuri în privinţa fertilităţii şi a poziţiei precum şi eficienţa inegală a
investiţiilor de capital şi de muncă ce se fac pe aceeaşi suprafaţă de
terenuri sau pe terenuri diferite. Aceste condiţii având un caracter mai
general, renta există acolo unde ele sunt întrunite, indiferent de sistemul
social-economic.
Renta diferenţială de gradul întâi (de fertilitate) are un mecanism
de formare caracteristic agriculturii extensive. De aceea, ea predomină în
etapele în care există posibilităţi de luare în cultură a noi terenuri,
posibilităţi, care deşi se mai menţin la nivel planetar, pentru multe ţări ele
s-au epuizat.
Dezvoltarea tehnicii agricole, perfecţionarea sistemelor de cultură,
ameliorarea materialului biologic ş.a. atenuează diferenţele de fertilitate
economică dintre terenurile agricole, sporeşte producţia obţinută pe toate
suprafeţele şi se diminuează presiunea exercitată de cheltuielile mai
ridicate de pe terenurile cele mai puţin fertile asupra preţului de vânzare
şi, bineînţeles, asupra rentei. În sensul atenuării inegalităţilor dintre
terenuri acţionează şi crearea de pieţe locale, dezvoltarea reţelei de
transport şi de căi de comunicaţie care facilitează şi ieftineşte accesul
producătorilor agricoli la centrele de consum, desfacere şi aprovizionare.
În acelaşi timp, progresul tehnic şi social general, care nu se
realizează pretutindeni simultan, dezvoltarea inegală a infrastructurilor,
accentuează deosebirile dintre terenuri. Se poate spune că progresul
tehnic şi social are, pe de o parte o influenţă nivelatoare asupra
terenurilor, iar pe de altă parte, de adâncire sau chiar de creare a unor noi
disparităţi între acestea. Influenţa contradictorie a progresului este cu atât
mai prezentă, cu cât diferenţele de fertilitate dintre terenuri se pot
compensa, cu cele de poziţie. Terenurile fertile pot avea o poziţie
nefavorabilă, iar terenuri mai puţin fertile pot dobândi o poziţie
avantajoasă, diminuându-se astfel inegalitatea dintre cele două categorii
de terenuri.
În perioadele când din motive obiective sau de altă natură, producţia
agricolă şi oferte rămân în urme cererii sau nu sporesc în pas cu aceasta
(aşa cum se întâmplă în ultimii ani într-un mare număr de ţări), preţul
produselor agricole creşte şi se creează premise pentru exploatarea
rentabilă şi a unor terenuri mai puţin accesibile pentru producţia agricolă,
dar care prin ample lucrări ameliorative, devin apte pentru cultură. Aceste
fenomene duc la o creştere generală a preţului produselor agricole şi a
rentei diferenţiale.
Mecanismul formării rentei diferenţiale de gradul doi este legat de
agricultura intensivă, de efectuarea de investiţii succesive de capital şi de
muncă în vederea ridicării capacităţii productive a terenurilor agricole.

124 12
4
 Practica arată că îmbunătăţirile succesive aduse unui teren nu au ca
efect creşteri proporţionale ale producţiei. Administrarea, de pildã, a unei
doze de îngrăşăminte chimice aduce un anumit spor de recoltă, dar
dublarea dozei nu mai asigură o mărire a sporului, ci îl menţine constant
sau chiar îl reduce; efortul fãcut nu se mai justificã economic, veniturile
se diminuează sau chiar dispar. Totodată, existã şi o limită ecologică
impusă de caracteristicile solului, peste care nu se poate trece fără riscul
de a tulbura echilibrul dintre substanţele nutritive din sol şi fără a afecta
capacitatea productivă a terenului. Renta diferenţială de gradul doi, deşi
urmare a investiţiilor succesive de capital şi de muncă, ea se află totuşi
într-o corelaţie organică cu renta de fertilitate, întrucât, după cum arată
practica agricolă, investiţiile se fac, de regulă, pe terenurile bune şi foarte
bune, unde şansele de a spori producţia şi veniturile sunt mai mari.
În ultimele decenii a sporit importanţa rentei diferenţiale de gradul
doi, mai ales în ţările dezvoltate. Explicaţia rezidă în aceea că progresul
agriculturii se realizează inegal între ţări, zone, regiuni etc., şi menţine
sau chiar accentuează decalajele dintre ele în privinţa randamentelor şi a
eficienţei. Folosirea unei pluralităţi din tehnici şi tehnologii, diferite ca
performanţă şi eficienţă, generează disparităţi în cheltuielile de producţie
cu care se obţin produsele agricole, menţinând condiţiile obiective ale
formării rentei diferenţiale de gradul doi.
Progresul agricol sporeşte producţia agricolă pe terenurile bune şi
foarte bune şi determină o scădere a presiunii terenurilor slabe (unde
producţia se obţine cu cheltuieli mai ridicate) asupra preţului produselor
agricole. Cu toate acestea, nu asistăm la o reducere de durată a preţului la
principalele produse agricole, întrucât în majoritatea ţărilor lumii oferta
rămâne în urma cererii care tinde să crească sub impactul sporirii
populaţiei, al ridicării veniturilor, al îmbunătăţirii structurii consumului
alimentar şi respectiv, al creşterii ponderii produselor animaliere, pentru a
căror producere se consumă o mare cantitate de produse vegetale. Toate
aceste împrejurări influenţează dinamica rentei diferenţiale, imprimând o
tendinţă de creştere.
Dacă la D. Ricardo creşterea rentei era un semn al sărăciei,
popoarele sărace fiind constrânse să plătească produsele agricole mai
scump pentru că trebuiau să cultive şi terenuri mai proaste, pentru mulţi
economişti postricardieni mărirea rentei este şi un efect al progresului
tehnico-economic şi social. Progresul agricol, la rândul său, micşorează
necesarul de forţă de muncă şi transformă o parte din populaţia agricolă
din producătoare, în consumatoare de produse agricole, prin transferul ei
în ramurile neagricole. Menţinerea la niveluri ridicate a preţurilor
produselor agricole, ca o consecinţă inevitabilă a acestui fenomen,
accentuează însemnătatea rentei diferenţiale şi favorizează mărirea ei.
Fenomenul a fost semnalat de mai mulţi economişti contemporani, care

125 12
5
demonstrează că limitarea şi insuficienţa terenurilor fertile luate în
exploatare pentru acoperirea cererii de produse agricole, antrenează
ridicarea preţului produselor de bază, devenind astfel rentabile, luarea în
cultură şi a terenurilor mai puţin fertile sau efectuarea de investiţii pentru
ridicarea productivităţii celor existente.
Teoria clasică a rentei şi-a găsit aplicarea nu numai la sfera limitată a
agriculturii, ci s-a extins şi în alte ramuri de activitate îndeosebi în
industria extractivă (minerit) şi în ramura construcţiilor. În întreprinderile
miniere, petroliere etc., datorită condiţiilor naturale inegale, eficienţa
investiţiilor de capital şi de muncă este diferită de la o mină la alta.
Caracterul limitat, neregenerabil al acestor resurse şi, deci, producţia
redusă în raport cu cererea mai ridicată (la nivel naţional sau mondial),
impune ca preţul de vânzare al produselor să fie determinat de condiţiile
cele mai grele a muncii, cu condiţia să existe cumpărători pentru întreaga
cantitate de produse. Întreprinzătorii care exploatează mine sau sonde mai
bogate şi produc cu cheltuieli mai reduse pot să realizeze astfel, un venit
suplimentar care revine proprietarului ca rentă minieră diferenţială,
încorporată în arenda primită de acesta ca plată pentru folosirea terenului
arendat şi în subsolul căruia se găsesc asemenea resurse. Aceasta este
egală ca mărime cu diferenţa dintre valoarea marginală (individuală) a
produselor care se obţin cu cele mai ridicate cheltuieli şi valoarea
individuală mai redusă a produselor miniere, petroliere etc., obţinute în
condiţii naturale mai prielnice de aplicare a muncii. Această formă de
rentă are, deci o bază naturală generată de raritatea zăcămintelor bogate.
Posibilitatea obţinerii, rentei miniere rezidă, în cererea ridicată pentru
produsele miniere sau petroliere care nu poate fi satisfăcută numai cu
producţia zăcămintelor mai ieftin de exploatat şi fac necesară trecerea la
exploatarea zăcămintelor mai sărace.
Practica economică demonstrează însă, că obţine rentă şi
proprietarul minelor mai sărace, care sunt exploatate cu cele mai ridicate
cheltuieli de producţie (marginale), atunci când arendează terenul, dar şi
în situaţia când organizează singur exploatarea minelor. Aceasta este
renta minieră absolută pe care o preia proprietarul sondei sau minei în
virtutea dreptului său de proprietate.
În ramura construcţiilor renta se formează pe baza deosebirilor de
poziţie a diferitelor terenuri pe care se construiesc anumite obiective
social-culturale sau cu caracter productiv, sau pe care se află deja
construite asemenea obiective.
Terenurile, care sunt mai bine echipate cu elemente de infrastructură
(surse de apă, energie, mijloace de transport, deservire comunală), sau
sunt situate în zonele centrale ale oraşelor, sunt arendate sau vândute la
preţuri mai ridicate care cuprind în ele şi renta diferenţială de poziţie.
Aceasta este mai mare sau mai redusă, după cum evoluează raportul

126 12
6
dintre cererea şi oferta pentru astfel de terenuri. Dezvoltarea urbanisticii a
determinat, în societatea contemporană o evoluţie ascendentă a preţului
terenurilor construibile (sau pe care se află construcţii). A crescut
considerabil în ultimele decenii, preţul pământului din perimetrul central
al oraşelor acolo unde îşi au sediul marile firme şi companii,
considerându-se cumpărarea de terenuri ca unul din cele mai avantajoase
plasamente. În cazul când terenurile se află în proprietate publică ( stat,
municipalitate, primării etc.) renta revine acestora. Puterea publică (stat,
administraţie locală etc.) poate concesiona pe termene mai lungi sau mai
scurte, folosirea unor terenuri din proprietatea sa, unor firme particulare,
în schimbul unor sume în care este cuprinsă şi renta de poziţie. Dacă
concesiunea sau vânzarea terenului se face către firme străine, sumele
încasate sau preţul cuprind şi rentă absolută, ca formă de realizare
economică a proprietăţii publice naţionale.
Sistemul concesionării unor bunuri (zăcăminte, păduri, terenuri, etc.)
este larg practicat în economia contemporană. El poate să aducă, pe calea
rentei, prelevată sub diverse forme (arendă, chirie, împrumut, livrare de
produse şi factori de producţie etc.), venituri şi avantaje însemnate
statului şi economiei naţionale, dacă angajamentele contractuale sunt
temeinic aşezate pe temelia rentabilităţii şi eficienţei.
Mulţi economişti postricardieni au extins categoria de rentă şi asupra
altor venituri care au la bază condiţii speciale. S-a considerat că atunci
când din diverse împrejurări (obiective sau artificial provocate şi
întreţinute) nu se asigură un echilibru între cererea şi oferta unui produs
sau serviciu, preţul este determinat numai de cererea şi urcă peste
valoarea mărfii. Profitul suplimentar datorat aptitudinilor şi talentelor
speciale ale lucrătorilor sau întreprinzătorilor a fost numit rentă a
dibăciei pe baza căreia se explică veniturile inegale ale producătorilor.
Exponenţii şcolii marginaliste (Karl Menger, Vilfredo Paretto) s-au
ataşat acestei idei, desăvârşind ceea ce s-a numit teoria rentei
generalizate, pe baza căreia se explică inegalităţile în venituri
concretizate, „într-o serie continuă de rente”.
Alte forme de rentă, consemnate în cursuri şi manuale, ca urmare a
tendinţei de generalizare a ei la toate categoriile de venituri diferenţiale,
sunt renta de transfer, care se obţine în urma modificării destinaţiei de
folosinţă a unui factor de producţie (de pildă înlocuirea unei culturi
agricole cu alta mai rentabilă), precum şi renta consumatorului. Aceasta
din urmă ar reprezenta economiile pe care şi le poate asigura un
consumator, în împrejurări deosebite cumpărând din veniturile sale bunuri
şi servicii, pe care în condiţii normale ar trebui să le plătească mai scump.

127 12
7
 Bibliografie:

1. Raymond Barre, 1970, ,,Économie Politique, vol. II”, PUF, Paris.

2. Guitton, H., 1976,,,Economie Politique, vol. II”, Paris, Dalloz.
3.Gilpin, A., 1978, ,,Dictionary of economic terms”, Third Edition,
London Butterworths.
4.Marinescu, Daniela Elena, Marin, D., Manafi, Ioana, 2013,
,,Microeconomie avansată. Aspecte teoretice şi aplicaţii”, Editura ASE,
Bucureşti.
5. Marshall, A., 1959, „Principes d’économie politique”, PUF, Paris.
6. Madgearu, V., 1944, ,,Curs de economie politică”, ed. Academiei,
Bucureşti.
7. Madgearu, V., 1940, ,,Evoluţia economiei româneşti”, ed. Academiei,
Bucureşti.
8.Ricardo, D., 1959, ,,Opere alese, vol. I”, Editura Academiei, Bucureşti.
9. Samuelson P.A., 1969, ”Economics”, ed. Armand Colin, Paris, p. 902–
905.
10.Smith, A., 1962, ,,Avuţia Naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi
cauzelor ei”, Editura Academiei RSR, Bucureşti.
11. Stoleru, L., 1987,,,L’Ambition international”, Editions du Seuil, Paris.
12. Say, J. B., 1852, „Cours Complet d’Economie Politique, vol II”,
Paris.
13. *** 1968, “Internaţional Encyclopedie of the Social Sciences”, vol.
III, New York.
14. LAW no. 83 from 14 June 2012 for ratification of Treaty on Stability,
Coordination Cation and Governance in the Economic and Monetary
Union, March, 2, 2012, http://www.lege-online.ro/lr-LEGE-83%20-
2012-%28138927%29-%281%29.html; accesat pe data de 5 aprilie
2015.
15. *** Financial Stability Report, 2015, NBR , http://www.bnro.ro/
PublicationDocuments.aspx? icid=6877; accesat pe data de 10 Aprilie
2015.

XIII. Moneda în economia de piaţă

128 12
8
 Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor de capital
bănesc pe termen scurt, sau întâlnirea cererilor de disponibilităţi băneşti
pe termen scurt cu oferta de astfel de disponibilităţi pe baza unor relaţii
complexe între diferitele categorii de agenţi economici. Uneori mai este
definită ca ansamblul tranzacţiilor cu monedă, din confruntarea specifică
a cererii şi ofertei de monedă în funcţie de preţul ei (rata dobânzii).
Rolul pieţei monetare constă în compensarea excedentului cu
deficitul de disponibilităţi şi băneşti pe termen scurt, fenomen manifestat
la diferitele categorii de agenţi economici.
Deşi marfa monedă este omogenă, preţul tranzacţiei diferă în funcţie
de: sumele tranzacţionate; termenul scadenţei; gradul de risc asumat de
creditor.
Pe piaţa monetară, băncile centrale, băncile comerciale şi alte
instituţii de credit acordă împrumuturi pe termen scurt sau primesc sume
de bani din partea deponenţilor pentru a forma depozite bancare.
De regulă accesul pe piaţa monetară nu este admis pentru toţi
doritorii de împrumut, ci doar pentru cei prevăzuţi prin lege sau prin alte
reglementări juridice ce diferă de la o ţară la alta.
Pe piaţa monetară participă:
a) agenţi economici ce solicită împrumuturi şi au acces la credit;
b) intermediarii care au rolul de a facilita accesul la credit, de a
înlesni întâlnirea ofertei cu cererea de capital de împrumut pe termen
scurt.
Aceşti intermediari pot fi: agenţi de schimb; băncile şi alte instituţii
financiare.
Agenţii de schimb primesc cereri şi oferte de disponibilităţi băneşti
şi contribuie la satisfacerea lor prin compensare, iar în cazul când acest
lucru nu e posibil ei apelează la bănci. Realizarea tranzacţiei nu
presupune obligatoriu prezenţa agenţilor de schimb. Ei pot fi evitaţi,
tranzacţia revenind băncilor şi altor instituţii de credit.
Băncile mobilizează cea mai mare parte a disponibilităţilor băneşti şi
tot la ele apelează şi cererea de credit, îndeplinind un rol esenţial,
formând nucleul pieţei monetare, sufletul acestuia.
Cel care are nevoie de credit apelează de regulă nu la cel ce dispune
de excedent, ci la instituţiile monetare şi prin intermediul lor îşi satisface
cererea de credit. Încheierea tranzacţiilor se realizează aproape în
întregime prin telefon, telex, poştă etc.
Oferta de monedă reprezintă totalitatea resurselor băneşti temporar
disponibile care se concentrează în bănci şi alte instituţii de credit şi poate
fi pusă la dispoziţia persoanelor fizice şi juridice în schimbul unei
dobânzi. Se reprezintă deci cantitatea de bani cerută la un moment dat pe
piaţa monetară, la un anumit nivel al ratei dobânzii.

129 12
9
 Oferta este alimentată mai ales de către bănci care doresc să–şi
păstreze pe termen scurt fondul temporar disponibil.
Oferta de monedă înseamnă punerea în circulaţie a diferitelor
instrumente monetare. În fond moneda începe să existe atunci când
părăseşte depozitele Băncii Centrale şi ale altor instituţii emitente şi îşi
încetează existenţa când revine la acestea.
Evoluţia ofertei de monedă depinde de rata dobânzii (d), când
aceasta creşte, creşte şi oferta de monedă şi invers.
Alţi factori care influenţează oferta de monedă sunt: rata rezervelor
dorite sau obligatorii (legale) şi care le păstrează băncile; masa monetară,
când aceasta creşte sporeşte şi oferta de monedă şi invers;
comportamentul publicului faţă de piaţa monetară.
Cererea de monedă – se manifestă din partea agenţilor economici
sau a indivizilor. Conform teoriei clasice cererea provine din decalajul
existent între momentul primirii venitului şi cel al cheltuirii lui.
Cererea de monedă creşte odată cu scăderea ratei dobânzii, dar este
influenţată de alţi factori: mărimea venitului naţional, anticipările privind
rata dobânzii cu cât venitul naţional este mai mare, creşte oferta de
monedă, scade rata dobânzii şi creşte cererea de credit. De asemenea în
funcţie de anticipările privind rata dobânzii cererea de credit poate să
scadă sau să crească. Astfel, dacă se anticipează o creştere a ratei dobânzii
în viitor va creşte şi cererea de monedă şi invers.
Piaţa monetară se află în stare de echilibru atunci când la un moment
dat la un anumit nivel al ratei dobânzii cantitatea de monedă oferită este
egală cu cea cerută.
În funcţie de evoluţia raportului dintre ofertă şi cererea de monedă
pe piaţa monetară rezultă o serie de consecinţe:
a) sporirea masei monetare duce la scăderea ratei dobânzii când
oferta este mai mare decât cererea;
b) reducerea ratei dobânzii va impulsiona investiţiile de capital şi
alte forme de împrumut – banii ieftini stimulând activitatea economică;
c) creşterea investiţiilor va determina o sporire a cererii agregate şi o
potenţare a sporului de venit naţional.

Băncile au rol foarte important pe piaţa monetară fiind instituţii

financiare care concentrează mijloace financiare care concentrează
mijloace de piaţă şi acordă credite, facilitând soluţionarea problemelor
pieţei. Au apărut din timpurile cele mai vechi (în Babilon, Egipt, Grecia
antică, roma antică). Apoi au cunoscut o nouă dezvoltare în perioada
„renaşterii” (zarafii genovezi). Dar forma tipică de organizare bancară
este legată de secolul XVII odată cu înfiinţarea Băncii din Amsterdam
(1609); Băncii Angliei (1694) etc. Începând cu secolul XIX sistemul
bancar cunoaşte un nou avânt.

130 13
0
 Pe teritoriul actual al României prima instituţie bancară a fost
„Banca Naţională a Moldovei” înfiinţată la Iaşi în anul 1857, apoi Banca
României Bucureşti în anul 1866 şi apoi Banca Naţională a româniei
bucureşti 1880 ca societate pe acţiuni cu capital social de 30 milioane lei
aur din care 10 milioane lei aur aparţinând statului român.
În anul 1929 proporţia statului în capitalul social al băncii
reducându–se la 10%. În perioada interbelică au apărut şi alte instituţii
bancare: Banca Comercială Română, Banca de Credit, Societatea Bancară
Română, Banca Agricolă, Institutul Naţional de Credit etc.
În literatura economică se disting patru tipuri de bănci:
A. Banca de emisiune – are, înainte de toate, rolul de a emite
monedă; de a exercita controlul asupra masei monetare; a acorda credite
altor bănci.
Banca de emisie coordonează întreaga politică monetară a statului.
De regulă ea este banca centrală de stat (ex. în România – Banca
Naţională Română – B.N.R.).
B. Bănci de depuneri (depozit) – sunt specializate în credite pe
termen scurt care generează următoarele operaţiuni: scont credit pe gaj;
avansuri în conturile curente sau deschiderea de credit pe care titularul de
cont îl poate utiliza; subscrierea de bonuri de tezaur; viramente;
operaţiuni de bancă etc.
C. Bănci de afaceri – acordă credite pe termen lung, contribuie la
finanţarea unor proiecte de investiţii etc. resursele acestor bănci îl
constituie capitalul propriu;
D. Băncile specialitate sau instituţiile financiare – acordă credite
specializate care le necesită anumite activităţi. Acestea sunt: Case de
credit agricol (acordă credite pe termen scurt, mediu şi lung
agricultorilor); Creditul Naţional acordă credite agenţilor economici
pentru retehnologizare; Băncile populare (acordă credite pentru
întreprinderile industriale şi comerciale mici);Banca de comerţ exterior
etc.
Există şi bănci specializate de competenţă internaţională: Banca
internaţională pentru reconstrucţie şi dezvoltare (B.I.R.D.); Banca
Europeană pentru reconstrucţie şi dezvoltare (B.E.R.D.); Banca
Reglementărilor Internaţionale (B.R.I.).
Funcţiile activităţii bancare – laturi ale activităţii ce nu se identifică
cu operaţiunile efectuate de bănci. Aceste funcţii sunt:
a) gestiunea sistemului de plăţi;
b) activitatea de transformare;
c) evaluarea şi mutualizarea (divizarea) riscurilor;
d) arbitraj între diferitele pieţe monetare.
a) Gestionarea sistemului de plăţi.

131 13
1
 Pin creditele pe care le deschid creează monedă. Colectând monedă,
ele au dreptul să găsească formele multiple pentru ca moneda să circule
eficient. Moneda este un „bun public” – fapt ce impune nevoia sau
necesitatea intervenţiei statului în politica monetară. Pe piaţa monetară, în
general, cererea şi oferta sunt reglementate de autorităţile monetare ale
ţării respective, principalul instrument folosit în acest scop fiind taxa
scontului. Gestiunea mijloacelor de plată ocupă locul central în activitatea
băncilor.
b) Activitatea de transformare.
Băncile valorifică banii, ca orice factor de producţie valorificat de
restul agenţilor economici. Împrumutând, plasând fondurile colectate,
băncile schimbă destinaţia acestor fonduri, lichiditatea şi eficienţa lor,
moneda în care sunt exprimate supunându–le unui proces de
transformare.
c) Mutualizarea (divizarea) riscurilor.
Riscul reprezintă o componentă de bază a activităţii bancare. Băncile
acordă credite cu multă grijă, sunt „prevăzătoare” şi nu acordă
împrumuturi în orice condiţii şi oricui urmărind prin aceasta evitarea sau
diminuarea la minimum posibil al riscului.
d) Funcţia de arbitraj: clienţii băncii pot fi atât depunătorii cât şi
împrumutătorii, banca intervenind în litigiile dintre aceştia. La fel prin
internaţionalitatea creditului are loc o anumită apropiere între ratele
dobânzilor din diferitele ţări, o schimbare a raportului ofertă–cerere de
credit într–o ţară sau alta.
Trecerea la economia de piaţă necesită restructurarea sistemului
nostru bancar. Această restructurare se realizează şi cu conştiinţă tehnică
din partea unor organisme financiare internaţionale: Fondul Monetar
Internaţional (F.M.I.); Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
dezvoltare (B.I.R.D.); Banca Europeană pentru Construcţie şi Dezvoltare
(B.E.R.D.) etc.
În prezent sistemul bancar românesc este reorganizat şi structurat pe
două nivele: a) Banca Naţională a României cu funcţii de emisiune, de
reglementare în domeniul monetar şi al creditului, de supraveghere a
tuturor societăţilor bancare. b) Societăţile bancare a căror activitate de
bază o constituie: atragerea de fonduri de la public şi agenţi economici;
acordarea de credite; efectuarea de servicii bancare etc.
Banca Naţională a României este banca centrală a statului român.
Statul conduce politica monetară şi de credit asigurând o anumită
stabilitate a monedei naţionale. Este instituţia unică de emisie; stabileşte
reglementările în domeniul monetar şi al creditului; reînfiinţează societăţi
bancare; procură lichidităţi pentru sistemul bancar; asigură supravegherea
societăţilor bancare Capitalul aparţine în întregime statului (în prezent).

132 13
2
 Principalele operaţiuni efectuate de Banca Naţională a României
sunt: emisiunea monetară; operaţiuni cu societăţile bancare şi alte
instituţii de credit, operaţiuni de rescont; operaţiuni cu trezoreria statului;
operaţiuni cu aur şi valori; control valutar.
Societăţile bancare se creează pe baza legislaţiei în vigoare. Nu pot
lua forma de S.R.L. (Societăţi cu Răspundere Limitată) şi nu pot obţine
poziţii dominante pe piaţa financiară sau valutară. Se supun
reglementărilor impuse de B.N.R.
Societăţile bancare pot efectua următoarele operaţiuni mai
importante: depozite pe termen scurt; acordarea de credite pe termen
scurt, mediu şi lung; pot cumpăra, vinde sau ţine în custodie mijloace de
plată (active monetare), afectând plăţi prin virament, operaţiuni de
clearing etc.; pot realiza în limitele legii şi activităţi conexe (schimb
valutar, operaţiuni cu metale preţioase, consulting bancar, garanţii,
mandatări etc.).
Societăţile bancare nu au dreptul: să organizeze tranzacţii cu mărfuri
şi imobile; să achiziţioneze acţiuni; să acorde credite pe baza propriilor
acţiuni etc.Societăţile bancare pot participa cu capitalul lor la activitatea
unor întreprinderi.
Pentru întreprinderile ce nu au profil legat de bancă participarea
poate fi de maximum 20% din capitalul firmei respective dacă
reglementările băncii nu prevăd altfel.
Împrumuturile pentru un singur debitor nu pot depăşi 20% din
capitalul şi resursele băncii respective. Ele trebuie să se supună
controlului B.N.R. şi au obligaţia respectării secretului profesional.
În scopul realizării unei mai mari fluidităţi monetare societăţile
bancare pot înfiinţa „camere de compensaţii interbancare” ce realizează:
decontări şi compensări multilaterale între ele: împrumuturi reciproce pe
termen de până la o zi etc.
Obiectul pieţei monetare îl constituie: masa monetară şi schimbul
de lichidităţi. Rolul pieţei monetare este de a compensa excedentul cu
deficitul de disponibilităţi băneşti pe termen scurt.
Operaţiunile pe piaţa monetară pot fi clasificate după mai multe
criterii:
a) după modul cum este implicat patrimoniul firmei (agentului
economic) care solicită împrumut: cu garanţie şi fără garanţie (în alb).
Alegerea uneia din cele două forme depinde de certitudinea
restituirii creditului şi de condiţiile social–economice şi politice concrete.
b) din punct de vedere al complexităţii relaţiilor implicate, al
conţinutului acestora avem operaţiuni de finanţare ce constau în
acordarea de credite solicitate pe termen scurt agenţilor economici de
către bănci şi alte instituţii de credit din mijloacele lor financiare şi,
operaţiuni de refinanţare când instituţia de credit solicitată, neavând

133 13
3
mijloace suficiente, apelează la banca centrală sau la altă bancă pentru a
acoperi cererea. În acest caz banca însăşi apelează la credit.
Prima operaţiune – finanţarea poartă denumirea de scontare, iar cea
de–a doua – refinanţarea (de rescontare).
c) din punct de vedere al duratei angajamentului de restituire avem:
credit pe o zi; credit pe 2–90 zile; credit pe 18 (24) luni.
În ţările cu economie de piaţă refinanţarea a devenit un fenomen
obişnuit, practicat des.
În condiţiile economiei de piaţă există o politică monetară –
componentă de bază a politicii economice.
În general prin politica monetară înţelegem: ansamblul deciziilor şi
reglementărilor adoptate de autorităţile monetare (Banca Centrală şi
Trezorerie) pentru a acţiona asupra masei monetare şi asupra activelor
financiare în vedere orientării economiei pe termen scurt sau mediu.
Obiectivele urmărite prin politica monetară de către agenţii monetari
pot fi grupate în două direcţii:
a) organizarea activităţii bancare şi protecţia depunerilor, prevenirea
riscului şi gestiunea corespunzătoare a resurselor;
b) reglementarea masei monetare prin condiţii şi mijloace care să
favorizeze realizarea obiectivelor generale ale politicii economice.
Politica monetară trebuie să prevină apariţia unor insuficienţe pe
piaţa monetară dar şi formarea de excedente peste nevoile economiei
naţionale, să realizeze armonizarea a două obiective inseparabile şi
contradictorii, stabilitatea puterii de cumpătare a banilor şi creşterea
economică.
De asemenea pe plan intern politica monetară trebuie să asigure
reglarea cererii şi a ofertei de monedă, iar pe plan extern echilibrul
balanţei de plăţi.
În reglarea masei monetare pe plan intern politica monetară trebuie
să ţină seama de obiectivele fundamentale ale politicii economice;
stabilirea preţurilor; ocuparea forţei de muncă; creşterea economică.
Într–o perioadă dată accentul poate să cadă pe unul sau altul din
aceste obiective în mod prioritar.
Instrumentele clasice politicii monetare sunt:
a) manevrarea taxei scontului şi rescontului:
b) cumpărările şi vânzările de titluri pe piaţa deschisă (open market);
c) variaţia cotelor rezervelor obligatorii.
Taxa scontului (rata scontului) reprezintă mărimea procentuală a
dobânzii percepută de bănci asupra valorii nominale a efectivelor de
comerţ (cambie, bilet de ordin etc.) achitate înaintea scadenţei. Se fixează
de Banca Centrală şi reprezintă o pârghie a politicii ratei dobânzii pentru
diverse operaţiuni de credit şi instrument de influenţare a vieţii
economice. Scăderea ratei scontului stimulează cererea de credit şi invers.

134 13
4
 Discontul – cota parte, procent din valoarea titlurilor de credit
încasat de către bănci ca urmare a cumpărării (discontării) acestora
înainte de scadenţă.
Rescontul (taxă, rată rescont) reprezintă mărimea procentuală a
dobânzii reţinută de către banca centrală la operaţiunile ce intervin între
aceasta şi băncile comerciale care solicită credit pe seama efectelor de
comerţ neajuns la scadenţă şi aflate în portofoliu propriu.
Scontul şi rescontul sunt legate de existenţa unor hârtii de valoare de
tipul poliţei (înscrise într-o formă specială, emis de persoane fizice sau
juridice, prin care se atribuie posesorului acestuia un drept de creanţă
asupra unei sume de bani ce va fi onorată de către debitor la scadenţă).
Realitatea arată că prin mecanismul creditului, rata dobânzii, urmează
rata scontului, evoluţia acestuia.
În legătură cu masa monetară aflată pe piaţa monetară apare şi
noţiunea de „multiplicatorul creditului” care pune în evidenţă cantitatea
de monedă scripturală ce se poate crea în economie prin existenţa unor
disponibilităţi sau resurse excedentare în condiţiile unor restricţii de
rezervă obligatorii pentru bănci şi păstrării unor cantităţi de bani efectivi
de către agenţii economici şi populaţie.

135 13
5
Bibliografie:

1. Sârbovan, Marina, Luminiţa, 2004, ,,Economie IV”, Editura Orion,

Bucureşti
.***Treaty on Stability, Coordination and Governance in the Economic
and Monetary Union, http://www.consilium.europa.eu/en/splash/?
requested=%2feuropean-council%2f European Council. 2 March 2012.
Retrieved 17 August 2012.

136 13
6
 XIV. Mecanismul decizional

XIV.1. Autoritatea publică în teoria economică

Teoria economică clasică, individualistă încearcă să explice

activitatea societăţii conform ipotezei că toţi participanţii la relaţiile de
piaţă caută să-şi promoveze interesele, şi aceasta într-un mod raţional
(conform regulii cost marginal/venit marginal): calea de a promova
interesele cuiva este de a extinde acele activităţi al căror venit marginal
depăşeşte costul marginal al acestora.
Nefacând prezumţia că banii şi bunurile materiale sunt singurele
costuri şi venituri de care ţin cont oamenii, teoria economică poate aborda
în fapt orice tip de interes uman, inclusiv pe acelea care controlează
activitatea autorităţii publice.
Similar firmelor private, autoritatea publică produce şi oferă mărfuri
şi servicii prin obţinerea unor resurse productive pentru care oferă
stimulente corespunzătoare, pozitive sau negative. Fără îndoială că,
pentru produsele şi serviciile furnizate de către autoritatea publică există
curbe de cerere şi în condiţiile unei oferte insuficiente aceste bunuri vor
trebui să fie raţionalizate cu ajutorul unor criterii discriminatorii, oamenii
concurând pentru satisfacerea acestor criterii.
Şi în cazul acţiunilor autorităţii publice, acestea sunt determinate de
speranţele pe care oamenii le au referitor la consecinţele acestor acţiuni,
de beneficiile marginale aşteptate, precum şi de costurile marginale ale
deciziilor pe care ei le cântăresc.
Ca şi în cazul activităţilor private, şi în cazul autorităţii publice
(constituită din oameni diferiţi care interacţionează pe baza drepturilor
dominante de proprietate) se structurează anumite drepturi de proprietate
(considerate în sens larg), reflectate tocmai în speranţele oamenilor care
circumscriu limitele de acţiune ale autorităţii publice. În cadrul acestui
drept de proprietate al autorităţii publice se distinge dreptul de a-i
constrânge pe alţii, de a-i atrage într-o cooperare prin restrângerea
opţiunilor acestora.
Constrângerea presupune autoritatea statului în faţa tuturor,
impunerea unor norme de comportament pentru toţi, care, de regulă,
măresc gradul de libertate (şi economică) a fiecăruia.
Aceste constrângeri (acţiuni coercitive ale autorităţii publice) pot
compensa limitările inerente în cooperarea voluntară pe piaţă, atenuând
eşecurile acesteia.
Motivul constă în aceea că însăşi constrângerea reprezintă o
cooperare voluntară.
Autoritatea publică nu va acţiona până când unii oameni nu au fost
convinşi să acţioneze, convingerea însemnând atragerea într-o cooperare
prin oferirea de opţiuni suplimentare.
Formată din oameni care interacţionează, autoritatea publică va
acorda atenţie costurilor şi beneficiilor anticipate ale alternativelor pe

137 13
7
care le percep, confruntându-se însă cu problemele generate de costurile
de tranzacţie, de externalităţi, de bunurile publice.
În acest sens, problematica „interesului public”, ataşat în mod ipotetic
acţiunilor autorităţilor publice se circumscrie informaţiilor şi
stimulentelor aflate la dispoziţia „funcţionarilor publici”, în prezent
limitate şi părtinitoare, orientând politica autorităţii publice în zona
unor interese speciale, vag definite. Această politică nu va fi ghidată
de „interesul public”, ci de o succesiune de interese speciale,
subiective.
Autoritatea publică va fi înclinată spre acţiuni care afectează câte
puţin pe mulţi oameni în locul acţiunilor care afectează mult pe câţiva.
Interesele consumatorului vor domina oratoria politică, în timp ce
interesele producătorilor vor domina politica economică.
Interesele producătorilor sunt mai concentrate, focalizate, pe când
interesele consumatorilor sunt difuze şi diferenţiate.
În acest context, interesul general al contribuabililor de a suporta o
fiscalitate redusă se manifestă mult mai slab decât interesul unui grup, sau
unor grupuri organizate, de a beneficia de subvenţii bugetare pentru
realizarea unor acţiuni „publice”.
Atât contribuabilii, cât şi grupurile organizate respectă „interesul
public”, însă prin intermediul unor interese speciale, în cazul grupurilor
acestea fiind mult mai puternice. Această perspectivă diferită asupra
interesului public, de fapt asupra purtătorului acestuia – autoritatea
publică – determină abordarea „specială” a acestui interes de către
autoritatea publică, politicile economice nefiind, în ultimă instanţă, decât
expresii ale acestei abordări speciale, ataşate unor beneficii şi costuri
marginale generate de drepturi de proprietate speciale.

XIV.2. Politica economică

Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor adoptate de către

autorităţile publice, în vederea orientării activităţii economice într-un sens
considerat rezonabil pe teritoriul naţional. Se poate vorbi de politică
economică atunci când se decide creşterea deficitului bugetar pentru a se
asigura utilizarea muncii, sau când se stabilesc norme ale creşterii
preţurilor şi veniturilor pentru a limita inflaţia.
Constituind un arbitraj între diferite tipuri de obiective şi
instrumente, politica economică exprimă ansamblul alegerilor economice
ale autorităţii publice, similar alegerilor economice ale consumatorului,
producătorului, investitorului etc.
Circumscrisă multă vreme unei politici de menţinere a concurenţei
pure şi perfecte, politica economică şi-a reformulat conţinutul şi
obiectivele o dată cu revoluţia keynesiană în economie, conform căreia
economia de piaţă nu tinde în mod spontan spre echilibre dezirabile
revenindu-i politicii economice misiunea de a interveni pentru realizarea
unor asemenea echilibre.

138 13
8
 Definită în sensul de politică a stabilizării (în tradiţia anglo-saxonă),
politica economică şi-a extins treptat obiectul, redimensionându-şi
obiectivele şi diversificându-şi instrumentele, fără ca prin aceasta să
revină la starea iniţială.
Înţelegerea conceptului de politică economică presupune realizarea a
două delimitări definitorii.
Pe de o parte, politica economică nu se substituie deciziilor private
(aşa cum tinde să facă planificarea macroeconomică), încercând numai să
le orienteze ex ante, oferindu-le un sistem de informare, de incitare, la
limita interdicţiei, astfel încât rezultatul conjugării acestor „intervenţii” să
apară, ex post, favorabil. Această distincţie ar fi suficientă dacă orientarea
economică, nu ar încerca să se substituie acţiunilor la nivel
microeconomic, oferindu-le acestora un cadru pe termen mediu.
Se impune, ca urmare, o reconsiderare a politicii economice,
redefinind-o restrictiv în jurul „nucleului tare” al deciziilor sale care este
stabilizarea conjuncturală.
Politica economică nu se confundă, pe de altă parte, cu economia
publică, aceasta din urmă abordând activităţile economice pe care statul
le întreprinde în calitate de agent economic.
Dificultatea delimitării rezidă în faptul că prin deciziile luate de
către stat în calitate de agent economic, se influenţează ansamblul
activităţii economice, fiind deci posibil ca statul să modifice echilibrele
economice prin intermediul unor instrumente administrative. În acest
sens, deciziile adoptate de către stat în sectorul public pot fi considerate
şi ca instrumente de politică economică.
Aceste două delimitări sugerează nevoia de a se depăşi stadiul unei
simple descripţii în definirea obiectului politicii economice, implicând
abordarea a cel puţin a trei aspecte interdependente: semnificaţia
conceptului de „politică economică”; „natura” statului în realizarea politicii
economice; gradul de neutralitate a deciziilor statului.
Conceptul de politică economică, se defineşte prin raportare la
obiectul acţiunii de poiltică economică: se constituie ca politică
economică deciziile (de intervenţie sau neintervenţie) adoptate de către
stat sau autorităţile publice, având ca obiect principal să regleze
condiţiile producţiei, repartiţiei şi alocării resurselor.
Teoria politicii economice capătă semnificaţie numai în raport cu o
anumită concepţie asupra analizei economice, concepţie care se
circumscrie regulii conform căreia este imposibil de a deduce prescripţii
(norme de acţiune) pornind de la simple judecăţi sau propoziţii pozitive.
În acest sens, analiza economică serveşte politicii economice numai
în măsura în care comportă, sub o formă mai mult sau mai puţin mascată,
judecăţi cu valoare, astfel încât orice model de politică economică
justificând anumite comporta-mente ale decidentului public „amestecă”
inevitabil judecăţi de existenţă (pozitive) şi judecăţi de valoare.
Deoarece statul constituie principalul responsabil al politicii
economice, teoria statului constituie un element central al fundamentelor

139 13
9
politicii economice. Din perspectiva politicii economice, definirea
„naturii” statului comportă evidenţierea a cel puţin trei probleme:
— desemnarea responsabililor politicii economice şi a gradului lor
de autonomie;
— dependenţa politicii economice de alternanţa la putere a
partidelor politice şi a grupurilor de interese;
— procesele politico-juridice de executare a deciziilor de politică
economică (decizii statale).
Influenţa „naturii” statului în realizarea politicii economice ar putea
fi rezumată prin afirmaţia că decizia de politică economică reprezintă o
alegere a unui subiect economic specific – statul -–care arbitrează liber
între diverse instrumente, în scopul de a realiza obiectivele pe care şi le-a
stabilit.
În această perspectivă, abordările „pozitive” ale politicii economice,
circumscrise teoriei deciziilor pe piaţă comportă două ajustări necesare
reconsiderării naturii statului ca decident de politică economică.
O primă ajustare constă în dubla relativizare a considerării statului ca
un simplu agent economic, similar producătorilor, investitorilor,
consumatorilor.
Fiind un subiect de decizie plasat în afara economiei, condiţionându-
şi triadic deciziile (capacitatea sa de a opera alegeri, exogenitatea şi
maleabilitatea acţiunilor sale, adecvarea comportamentelor
microeconomice la deciziile sale), statul nu-şi fundamentează deciziile
numai în termenii beneficiilor şi costurilor.
Afirmându-şi opţiunile, deciziile, statul nu se cantonează restrictiv în
spaţiul motivaţiilor economice, prin natura sa politică el îşi circumscrie
alegerile de politică economică unui spaţiu motivaţional mult mai larg:
cultural, social, politic şi, în mod ciclic, electoral. În acest sens,
preocupările cetăţenilor, ale alegătorilor, ale birocraţilor şi tehnocraţilor
reduc adesea obiectivele economice tradiţionale la nivel de instrumente.
Totodată, legătura dintre stat şi piaţă se dovedeşte uneori
dezarticulată, mai ales în perioade de criză economică, comportamentele
agenţilor economici fiind rigide faţă de deciziile de politică economică,
fapt ce a generat următoarele trei interpretări:
— statul ar trebui să se substituie deciziilor agenţilor economici,
legitimându-se oarecum necesitatea planificării macroeconomice,
orietatative.
— necesitatea recentrării deciziilor publice pe obiectul lor specific:
protejarea regulilor jocului dintre cerere şi ofertă pe piaţă.
— agenţii economici anticipează raţional deciziile de politică
economică şi consecinţele acestora, diminuând sau eliminând efectele
aşteptate de decidenţii publici.
Cea de a doua ajustare se referă la programele de politică
economică, programe care, sub critica puternică, în tradiţie neoclasică,
vizând inefica-cităţile şi denaturările induse în mecanismele pieţei de
către intervenţiile decidentului public (centrate pe gestiunea publică a
cererii), şi totodată confruntate cu necesitatea eliberării ofertei de

140 14
0
constrângerile etatiste, îşi reconsideră fundamentele, deducându-le din
existenţa rigidităţilor pieţei, din manifestarea restricţiilor
internaţionalizării, din interferenţele dintre justiţie şi eficacitate etc.
În perioade de avânt economic, concepţia privitoare la limitarea
intervenţiei autorităţii publice în piaţă apare mai pertinentă şi mai lucidă;
în schimb, când efectele şomajul cresc, inflaţia erodează valorile
economice, iar deficitele financiare escaladează imprevizibil, publicul se
deschide oricărei metode de redresare a bunăstării, îmbrăţişând idealul
economiei sociale de piaţă, a priorităţii protecţiei sociale.

XIV.3. Economia politică şi autoritatea publică

Politica economică primeşte o semnificaţie reală numai în raport cu

analiza macroeconomică (teoria economică), aceasta din urmă găsindu-şi
justificarea numai în măsura în care se constituie într-o teorie a acţiunii,
în particular a acţiunii publice (statale). În acest sens, o mare parte din
legitimitatea şi din eficacitatea politicii economice (respectarea
condiţiilor minimale de eficacitate) se regăseşte în ansamblul de concepte
şi de interdependenţe evidenţiate de către teoria economică.
Conexiunea dintre teoria şi politica economică rezidă în conţinutul
generativ al acţiunii statale, în sensul că intervenţia publică este generată
de comportamentele microeconomice ale actorilor economici.
Din punct de vedere praxiologic, aceasta se evidenţiază problematic
prin oportunitatea aplicării conceptelor şi demersului specifice acţiunii
individuale la acţiunea publică, şi în această perspectivă, chiar dacă între
acţiunea publică şi acţiunea individuală (privată) există diferenţe nu
numai de grad, ci şi de natură, politica economică nu se poate abstrage
cerinţelor de eficacitate şi coerenţă.
Pentru acţiunea publică statală coerenţa implică pe de o parte o
compatibilitate între scopurile (obiectivele) statului, iar pe de altă parte, o
adecvare a mijloacelor şi instrumentelor utilizate, la obiectivele urmărite.
Eficacitatea va exprima, ca şi pentru acţiunea privată, percepţia că şi
pentru stat trebuie să existe o combinaţie optimală a instrumentelor
existente. Teoria economică oferă o modalitate privilegiată de a interpreta
acţiunea publică în lumina cerinţelor de coerenţă şi de eficacitate.
Reconsiderarea generică a relaţiei între teoria şi politica economică,
din unghiul cunoaşterii economice, permite evidenţierea a trei aspecte
esenţiale:
— delimitarea politicilor economice efectiv adoptate (într-un
domeniu sau într-o perioadă) – aspectul descriptiv;
— interpretarea intervenţiei publice (a politicii economice) în cadrul
conceptual al unei anumite teorii economice – aspectul interpretativ;
— justificarea intervenţiei publice de către o anumită teorie
economică, aspectul normativ.
Viziunea normativă asupra „teoriei politicii economice”, privilegiată
în literatura economică contemporană, abordând condiţiile de coerenţă şi
de eficacitate ale politicii economice „stabileşte” anumite reguli de

141 14
1
conduită, reguli care, circumscrise unui anumit cadru de analiză (deci,
sub anumite ipoteze), reprezintă norme.
În acest sens, două reguli cu valoare de principii s-au impus:
— principiul coerenţei (teorema lui Tinbergen), care susţine că o
politică economică cu obiective stabilite trebuie să dispună, cel puţin de tot
atâtea instrumente, câte obiective există;
— principiul eficacităţii (regula lui Mundell) care arată că politica
economică trebuie să utilizeze fiecare instrument pentru a realiza acel
obiectiv pentru care acest instrument posedă, în raport cu alte
instrumente, avantaje comparative.
Dorinţa de a plasa, în orice condiţii, politica economică în cadrul
unei anumite teorii economice poate duce totuşi la apropieri aritificiale,
departe de realitate. Pot exista situaţii în care justificarea unei politici
economice printr-o anumită teorie economică (sau un corp distinct al
acesteia) este eronată în mod intenţionat, permiţând statului să-şi
deghizeze preferinţele, să-şi camufleze motivaţiile adevărate ale
intervenţiei, fundamentele reale ale politicii economice regăsindu-se în
cadre teoretice adverse.
Dificultăţile actuale în asigurarea conjuncţiei dintre conceptele
teoriei (analizei) economice şi problemele politicii economice pot fi
intrepretate în două moduri:
— printr-o relativă incoerenţă a acţiunii publice;
— printr-o inoportunitate a teoriei economice în a explica realitatea
economică.
Înclinând spre cea de a doua interpretare, se poate afirma că adesea
raţionalitatea economică, esenţială construcţiilor teoretice, devine
restrictivă în înţelegerea şi orientarea acţiunii publice, a politicii
economice circumscrise şi raţionalităţii politice.
Dincolo de această perspectivă diferită a raţionalităţii, dificultăţile
apropierii dintre teoria economică şi politica economică sunt generate de
două cauze principale:
1) diferenţerea şi chiar opoziţia dintre doctrinele economice în
interpre-tarea şi fundamentarea politicii economice, cel puţin sub trei
aspecte: al alocării resurselor; al stabilizării conjuncturii; al repartiţiei.
În acest sens ar putea fi delimitate trei curente doctrinare: neoclasic,
care pune accentul pe alocare; keynesian, punând accentul pe stabilizarea
conjuncturii; radical, care pune accentul pe repartiţie.
Având în vedere că intervenţiile statului în economie acoperă
multiple forme şi că fiecare doctrină economică privilegiază anumite
aspecte ale politicii economice, se pot distinge dihotomic două abordări
ale legăturii dintre teoria economică şi politica economică:
— interpretarea politicii economice în cadrul teoretic al unei
doctrine economice, limitându-se evident câmpul său de aplicare;
— interpretarea politicii economice într-un cadru teoretic eclectic,
generat prin mixajul selectiv, în funcţie de „avantajele comparative”, ale
diverselor doctrine economice.
2)decalajele între demersurile teoriei economice şi conţinutul politicii
economice, manifestate în două sensuri:

142 14
2
 — fie, dezvoltările teoretice referitoare la comportamentul statului
au stat la baza modificării acestui comportament, teoria devansând
politica (de exemplu, teoria economică a bunurilor colective);
— fie, politica economică devansează teoria economică, spărgând
conformismul explicativ al acesteia (de exemplu, paradigma
echilibrului, pe care se centrează în mare măsură ştiinţa economică
contemporană, se degradează în cadrul politicii economice,
circumscrisă „economiei dezechilibrelor”).

Bibliografie:

1.Frohlich, N., Oppenheimer, J. A., 1978, Modern Political Economy,

Ed. Prentice-Hall, Inc., New Jersey.
2.Keynes, J.M., 1970, ,,Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi banilor”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
3.Gheorghe Manolescu, 1997, ,,Politici economice”, Ed. Economică,
Bucureşti.
4. Samuelson P., Nordhaus, William, 2000, ,,Economie politică”, Ed. Teora,
Bucureşti.
5. ***LAW no. 83 from 14 June 2012 for ratification of Treaty on
Stability, Coordination Cation and Governance in the Economic and
Monetary Union, March, 2, 2012, http://www.lege-online.ro/lr-
LEGE-83%20-2012-%28138927%29-%281%29.html; accesat pe
data de 5 aprilie 2015.
6.*** Financial Stability Report, 2015, NBR , http://www.bnro.ro/
PublicationDocuments.aspx? icid=6877; accesat pe data de 10 Aprilie 2015.

7. ***Comisia Europeana, activități ale evolutiei reformei financiare

europene, http://ec.europa.eu/finance/general-
policy/policy/map_reform_en.htm#row18
8. *** Financial Stability Review, https://www.ecb.europa.eu/pub
/pdf/other/financialstabilityreview201505.en.pdf?
3cd887eb74f562fc8db70554df5b01ca

Bibliografie

143 14
3
 1. Abraham-Frois, G., 1988, „Èconomie politique”, Editura
Economică, Bucureşti.
2. Albertini, J. M., Ahmed Silem, 1986, „Comprendre les théories
économiques”, Edition du Seuil, vol. I, Paris.
3. Barre, R., 1970, ,,Économie Politique, vol. II”, PUF, Paris.
4. Bari, I.T., 2011, ,,Tratat de economie politică globală”, Editura
Economică, Bucureşti.
5. Bran, Florina, Manea, Gh., Ioan, Ildiko, Radulescu, Carmen,
Valentina, 2015, ,,Economia în clepsidra entropică”, Editura
Economică, Bucureşti.
6. Cerna S., 2009, ,,Economie monetară”, Editura Universităţii de
Vest, Timişoara.
7. Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C-tin., 1999, ,,Economie", Editura
Economică, Bucureşti.
8. Constantinescu, N.N., 1997, ,,Probleme ale tranziţiei la economia
de piaţă în România”, Editura Fundaţiei România de Mâine.
9. Constantinescu, N.N., 1995, ,,Reformă şi redresare economică”,
Editura Economică, Bucureşti.
10.Constantinescu, NN., 2000, ,,Reforma economică. În folosul cui?”,
Editura Economică, Bucureşti.
11.Costea, Carmen, Popescu, C-tin., Tasnadi, Al., 2010, ,,Criza e în
noi”, Editura ASE, Bucureşti.
12.Cotto, A., 1990, „Dictionnaire de science economique”, Mame,
Paris.
13.Craven, J., 1984, “Introduction to economics”, Basil Blackwell.
14.Daianu, D., 2012, ,,Când Finanţa subminează economia şi
corodează democraţia”, Editura Polirom, Bucureşti.
15.Dobrescu, E., 2011, ,,Sisteme monetare contemporane”, Editura
Wolters Kluver.
16.Dobrotă N. (coordonator), 1997, ,,Dicţionar economic”, Editura
Economică, Bucureşti.
17.Dobrotă, N., 1999, Dicţionar de economie, Editura Economică,
Bucureşti.
18.Dobrotă N., 1999, ..Economie”, Editura Economică, Bucureşti
19.Dobrotă, N., 1997, ,,Economie politică”, Editura Economică,
Bucureşti.
20. Dobrotă N.,1994, ,,Economie”, Editura ASE, Bucureşti.
21.Filip, P., 2014, ,,România: experiența aderării”, Editura
Economică, Bucureşti.
22.Friedman, Th. L., Mandelbaum, M. 2012, ,, CE AM FOST? Cum
au pierdut Statele Unite suprematia in lumea pe care au inventat-o
si cum o pot redobindi?”, Editura Polirom.

144 14
4
 23.Frohlich, N., Oppenheimer, J. A., 1978, „Modern Political
Economy”, Editura Prentice-Hall, Inc., New Jersey.
24.Galbraith J. K., 1982 ,,Ştiinţa economică şi interesul public”,
Editura Politică, Bucureşti.
25.Georgescu N. R., 2000, ,,Economie analitică”, Editura Expert,
Bucureşti
26.Gergescu-Roegen, N., 1979, ,,Legea entropiei şi procesul
economic”, Editura Politică, Bucureşti.
27.Gilpin, A., 1978, ,,Dictionary of economic terms”, Third Edition,
London Butterworths.
28.Guitton, H., 1976, ,,Economie politique”, Editura Dalloz.
29.Guitton, H., 1971,,,Economie Politique, vol. II”, Paris, Dalloz.
30.Iovitu, Mariana, ,,Microeconomie si macroeconomie”, Editura
ASE, Bucureşti, 2011.
31.Krugman, P., 2009, ,,Întoarcerea Economiei declinului şi criza din
2008”, Editura Publică, Bucureşti.
32. Genereux J., 2000, ,,Economie politică”, Editura All-Beck,
Bucureşti.
33.Golban, R. Tudose, Mihaela, Brandusa, 2010, ,,UEM-incotro?”,
Editura Economică, Bucureşti.
34.Golban, R. Silaşi, Gr. , 2009, ,,Eurosistemul - o tensiune
arhitecturală a convergenţei”, Editura Economică, Bucureşti.
35.Keynes, J.M., 1970, ,,Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi banilor”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
36.Lassalle, F. , 1968 (1921), „Lettre ouverte au comité central chargé
de convoquer un congres ouvrier a’llemand la l-er mai 1983 à
Zürich”, în Guiton Henri, „Economie Politique”, Editions Dalloz,
Paris, 1968, p. 225
37.Madgearu, V., 1944, ,,Curs de economie politică”, Editura
Academiei, Bucureşti.
38.Madgearu, V., 1940, ,,Evoluţia economiei româneşti”, Editura
Academiei, Bucureşti.
39.Manolescu, Gh. 1997, ,,Politici economice”, Editura Economică,
Bucureşti.
40.Marinescu, Daniela Elena, Marin, D., Manafi, Ioana, 2013,
,,Microeconomie avansată. Aspecte teoretice şi aplicaţii”, Editura
ASE, Bucureşti.
41.Marshall, A., 1948, “Principles of Economics”, Macmillan
Publishing Co., Inc.
42.Marshall, A., 1959, „Principes d’économie politique”, PUF, Paris.
43.Mărgineanu, D., Bălăceanu, Cristina, Bentoiu, Claudia, 2012,
,,Microeconomie. Aplicaţii”, Editura CH Beck, Bucureşti.

145 14
5
 44.McConnell, R.C., Brue, L.S., 1999, ”Microeconomics”, Fourteenth
Edition, Editura Irwin McGraw-Hill.
45. McCulloch, J.R., 1824, ”A DISCOURSE ON THE RISE,
PROGRESS, PECULIAR OBJECTS, AND IMPORTANCE OF
POLITICAL ECONOMY”
46. http://socserv2.socsci.mcmaster.ca/~econ/ugcm/3ll3/mcculloch/D
iscoursePoliticalEconomy.pdf
47.Mereuţă, C., 2015, ,,Unele repere microeconomice în procesul de
traziție din România”, Editura Economică, Bucureşti.
48.Pădure, Bogdan. Pădure, Paul-Florian, 2014, ,,Cartea cărţilor
despre economişti”, Editura Tribuna Economică, București.
49.Popescu, Luminița, Gabriela, 2014, ''Politici publice și guvernanța
Uniunii Europene”, Editura Economică, Bucureşti.
50.Ricardo, D., 1959, ,,Opere alese, vol. I”, Editura Academiei,
Bucureşti.
51.Robinson, Joan, 1970, “Freedom and Necesity”, Pantheon Books.
52.Samuelson P., Nordhaus, William, 2000, ,,Economie politică”, Editura
Teora, Bucureşti.
53.Samuelson P.A., 1969, ”Economics”, Editura Armand Colin, Paris,
p. 902–905.
54.Samuelson, P., 1969, „Economics, 2”, Editura Armand Colin,
Paris, p. 949–950.
55.Sârbovan, Marina, 2000, ,,Economie II”, Editura Semne, Bucureşti.
56.Sârbovan, Marina, Luminiţa, 2004, ,,Economie IV”, Editura Orion,
Bucureşti.
57.Sârbovan, Marina, Luminiţa, 2009, ,,Noi fundamente ale dinamicii
economice contemporane”, Editura ,,Eurobit”, Timişoara.
58.Sârbovan, Marina, Luminiţa, 2013, ,,Microeconomie”, suport de
curs, UTT, Timişoara.
59.Smith, A., 2011, ,,Avuţia naţiunilor”, Editura Publică, Bucureşti.
60.Say, J. B., 1852, „Cours Complet d’Economie Politique, vol II”,
Paris.
61.Schumpeter J.A., 1967, “History of Economic Analysis”, G.Allen
&Unwin Ltd.,London.
62.Smith, A., 1962, ,,Avuţia Naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi
cauzelor ei”, Editura Academiei RSR, Bucureşti.
63.Stoleru, L., 1987, ,,L’Ambition international”, Editions du Seuil,
Paris.
64.Tache, Ileana, 2014, ,,Politici economice europene”, Editura
Economică, Bucureşti.
65.Ticu, Doina, 2014, ,,Politicile publice. Raţionalitate și decizie în
spaţiul administrativ”, Editura Adenium, Bucureşti.

146 14
6
 66.Walras, L., 1956 (en), “Elements of Pure Economics or the Theory
of Social Wealth”,
http://www.archive.org/stream/Imentsdconomiep00walrgoog#page/n16
/mode/1up
67.Weitzman, M.L., 1984, ”The short economy: Conquering
Stagflation”, Cambridge, Massachusetts, Harvard University
Press,, cap. 9.
68.Xenofon, 2008, 2013, ,,The Economist” , traducere de H.G.
Dakyns,, www.gutenberg.org/files/1173/1173-h/1173-h.htm
69.*** 1968, “Internaţional Encyclopedie of the Social Sciences”, vol.
III, New York.
70.xxx - European Commission, 2010, “Europe 2020: A Strategy for
Smart, Sustainable and Inclusive Growth”
http://www.ec.europa.eu/eu2020/pdf/ accesat pe data de 1 august,
2015.
71.xxx - La stratégie pour la croissance et l’emploi et la réforme de la
politique européenne de Cohésion. Quatrième rapport d’étape sur
la cohésion SEC(2006) 726 , Bruxelles, 12 iunie 2006 COM(2006)
281
72.***http://www.merriam-webster.com/dictionary/economics;
accesat pe data de 3 august 2015.
73.***http://www.merriam-webster.com/dictionary/economy; accesat
pe data de 2 octombrie 2015.
74.***https://dexonline.ro/definitie/economie; accesat pe data de 5
septembrie 2015.
75.***Tratatul de stabilitate, coordonare şi guvarnanţă în Uniunea
economică şi monetară; Treaty on Stability, Coordination and
Governance in the Economic and Monetary Union,
http://www.consilium.europa.eu/en/splash/?requested=
%2feuropean-council%2f European Council. 2 March 2012;
accesat pe data de 17 august 2012.
76.*** LAW no. 83 from 14 June 2012 for ratification of Treaty on
Stability, Coordination Cation and Governance in the Economic
and Monetary Union, March, 2, 2012, http://www.lege-
online.ro/lr-LEGE-83%20-2012-%28138927%29-%281%29.html;
accesat pe data de 5 aprilie 2015.
77.*** Financial Stability Report, 2015, NBR , http://www.bnro.ro/
78.PublicationDocuments.aspx? icid=6877; accesat pe data de 10
Aprilie 2015.
79.*** G20 WTO Report, 2014,
https://www.wto.org/english/news_e/news14_e/g20_joint_summary_oct1
4_e.pdf ; accesat pe data de 6 iunie2015.

147 14
7
 80.*** World Economic Forum Report, Geneva, 2014, “Towards the
Circular Economy: Accelerating the scale-up across the global
supply-chains”, report Vol. 3 – 2014
http://www3.weforum.org/docs/WEF_ENV_TowardsCircularEconomy_
Report_2014.pdf; accesat pe data de 22 Mai 2015.
81.***WTO, International Trade Statistics, 2014,
https://www.wto.org/english/res_e/statis_e/its2014_e/its2014_e.pda
ccesat pe data de 2 Aprilie 2015.
82.*** WTO Secretariat, “Report on G20 Trade Measures”, 2014, 5,
November
https://www.wto.org/english/news_e/...e/g20_wto_report_oct14_e.pdfacc
esat pe data de 1 Septembrie 2015
83.*** Comisia Europeana, activități ale evolutiei reformei financiare
europene, http://ec.europa.eu/finance/general-
policy/policy/map_reform_en.htm#row18
84.*** Financial Stability Review, https://www.ecb.europa.eu/pub
/pdf/other/financialstabilityreview201505.en.pdf?
3cd887eb74f562fc8db70554df5b01ca
85. *** Sherman Antitrust Act, 1890(http://www.shrm.org/pages
/login.aspx?returnUrl=http%3a%2f%2fwww.shrm.org%2flegalissues
%2ffederalresources%2ffederalstat)
84. *** 1951, Tratatul CECO, https://ro.
86.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83_a_C
%C4%83rbunelui_%C8%99i_O%C8%9Belului

Cuprins:

148 14
8
Preambul …............................................................................5
I. Economia politică în sfera ştiinţelor ...................................9
I.1.Trebuinţele (nevoile) economice ......................................9
I.2. Resursele economice ......................................................18
I.3. Formarea şi dezvoltarea ştiinţelor economice ...............20
II.Proprietatea .......................................................................27
II.1. Definirea conceptului ...................................................27
II.2. Sectorul public şi sectorul privat ..................................28
III. Cererea şi oferta individuală ..........................................31
III.1. Piaţa şi elementele ei .................................................. 31
III.2. Cererea individuală .................................................... 33
III.3.Oferta individuală ........................................................38
IV. Teorii ale valorii economice ........................... ............. 45
V. Relaţiile de piaţă ..............................................................51
VI. Factorii de producţie ......................................................57
VII. Costurile în economia de piaţă .....................................70
VIII. Preţul ...........................................................................76
IX. Salariul ...........................................................................92
X. Profitul ...........................................................................103
XI. Dobânda .......................................................................110
XII. Renta ...........................................................................117
XIII. Moneda în economia de piaţă ....................................129
XIV. Mecanismul decizional ..............................................137
XIV.1. Autoritatea publică în teoria economică .................137
XIV.2. Politica economică .................................................138
XIV.3. Economia politică şi autoritatea publică ................141
Bibliografie …....................................................................144
Cuprins ...............................................................................149

149 14
9