Sunteți pe pagina 1din 95

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

ECONOMIE
Sinteza

Titular de curs:
Prof.univ.dr. Daniela Pașnicu
Sinteza s-a elaborat pe baza manualelor:

1. Mecu, Constantin; Paşnicu, Daniela (coordonatori), Teorie economică 1:


Microeconomie, Tipuri fundamentale de pieţe, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2011.

2. Mecu, Constantin; Paşnicu, Daniela (coordonatori), Teorie economice 2:


Macroeconomie, Mondoeconomie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucharest,
2014.

Lista Autorilor

- Prof.univ.dr. Mircea Coşea (cap.1)


- Prof.univ.dr. Cornel Ionescu (cap. 14, 15)
- Prof.univ.dr. Constantin Mecu (cap.2)
- Prof.univ.dr. Daniela Paşnicu (cap. 3, 4, 19)
- Prof.univ.dr. Gheorghe Zaman (cap. 21)
- Conf.univ.dr. Cristina Barna (cap. 7, 10)
- Conf.univ.dr. Mădălina Constantinescu (16)
- Conf.univ.dr. Eugen Ghiorghiţă (cap. 5, 11)
- Conf.univ. dr. Nedelea Părăluţă (8, 13,18)
- Conf.univ.dr. Raluca Zorzoliu (cap. 9, 12)
- Lect. univ.dr Cătălin Ghinararu (cap. 20)
- Lect.univ.dr. Mariana Iatagan (cap. 6)
- Lect.univ.dr. Cristian Uţă (cap. 6, 17)
Structura cursului

Unitatea de învăţare 1. Economia politică în sistemul ştiinţelor economice.


Obiectul de studiu al economiei politice şi metoda în
ştiinţa economică. Noua economie
Unitatea de învăţare 2. Economia de piaţă. Marfa, producţia de mărfuri
generalizată, banii şi agenţii economici
Unitatea de învăţare 3. Piaţa. Cererea şi oferta
Unitatea de învăţare 4. Comportamentul consumatorului
Unitatea de învăţare 5. Teoria producătorului. Combinarea şi substituirea
factorilor de producţie
Unitatea de învăţare 6. Randamentul factorilor de producţie Costul de
producţie şi rentabilitatea
Unitatea de învăţare 7. Concurenţa şi formarea preţurilor
Unitatea de învăţare 8. Piaţa muncii şi salariul
Unitatea de învăţare 9. Piaţa monetară şi dobânda. Creditul şi băncile
Unitatea de învăţare 10. Piaţa financiară. Bursele de mărfuri şi de valori
Unitatea de învăţare 11. Piaţa valutară
Unitatea de învăţare 12. Resursele naturale şi renta. Preţul pământului
Unitatea de învăţare 13. Profitul
Unitatea de învăţare 14. Creşterea și Dezvoltarea Economică
Unitatea de învăţare 15 Modele privind creşterea macroeconomică
Unitatea de învăţare 16 Venitul Național, Consumul, Economiile și Investițiile
Unitatea de învăţare 17 Fluctuaţiile Activităţii Economice
Unitatea de învăţare 18 Șomajul
Unitatea de învăţare 19 Inflația
Unitatea de învăţare 20 Statul Şi Economia
Unitatea de învăţare 21 Eficiența Macroeconomică

Bibliografie obligatorie
1. Mecu, Constantin; Daniela Paşnicu (coordonatori) Teorie economică 1- Microeconomie, Tipuri
fundamentale de pieţe, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2011 (şi în tehnologie
ID-FR)
2. Constantin, Mecu; Daniela Paşnicu (coordonatori), Teorie economice 2: Macroeconomie,
Mondoeconmie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucharest, 2014.
3. Note de curs și sinteza.

Bibliografie facultativa
1. Galbraith K. James, „Despre inegalitate”, Editura publica, ISBN: 978-606-722-210-4, 2016
2.Keynes, John Maynard, „Teoria general a mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, Editura Publică,
2009
3. Lipsey, R.; Chrystal, A., Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999
4. Stiglitz Joseph, Carl Walsh, Economie, editura Economică, Bucureşti, 2005
Unitatea de învăţare 1
ECONOMIA POLITICĂ ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR ECONOMICE.
OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI POLITICE ŞI METODA ÎN
ŞTIINŢA ECONOMICĂ. NOUA ECONOMIE

Educaţia şi cultura economică

Economia este ştiinţa deciziilor ce au ca scop îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.


Studiul acestei ştiinţe pare a fi atât de logic şi de necesar încât am putea trage concluzia că toţi trebuie
să învăţăm economie.
Pentru un economist, mai ales atunci când este şi profesor, nimic nu ar putea fi mai plăcut şi mai
încurajator decât o astfel de concluzie. Ce bucurie ar putea fi mai mare pentru un profesor de economie decât
să predea materia sa preferată cât mai mult şi la câţi mai mulţi!
Problema nu este însă aceasta sau, mai bine zis, nu mai este aceasta.
Problema pe care o are azi un profesor de economie este aceea a selecţiei pe care trebuie să o
facă în predarea economiei. A devenit important să se stabilească ce cunoştinţe economice sunt
necesare, ce este oportun şi obligatoriu de predat, ce trebuie subliniat şi ce trebuie doar amintit, ce poate fi
prezentat ca regulă şi ce poate fi prezentat doar ca ipoteză

Obiectul de studiu al economiei

Încercarea de a defini obiectul de studiu al unei ştiinţe are tendinţa de a se baza pe întocmirea
inventarului problemelor ce le abordează. Astfel, în cazul economiei, posibilul inventar de probleme ar
cuprinde: producţia, schimbul, consumul, moneda, şomajul, inflaţia, creşterea economică etc. Economiştii au
început să definească obiectul activităţii lor prin domenii concrete de analiză. Părintele ştiinţei economice
moderne, Adam Smith, definea obiectul acestei ştiinţe la 1776 în primul tratat de economie ca fiind acţiunea
de creare a bogăţiei la nivel individual sau naţional.
Secolul al XIX-lea, influenţat de specificul unor mari mişcări sociale, aduce definirea marxistă a
obiectului: evoluţia raportului istoric dintre forţele şi relaţiile de producţie în condiţiile societăţii împărţite în
clase cu interese economice antagonice şi definirea de sorginte liberală, conform căreia obiectul de studiu îl
reprezintă: coordonarea iniţiativei particulare, în exclusivitate, de către legile pieţei.
În a doua jumătate a secolului XX, obiectul de studiu al ştiinţei economice s-a extins considerabil.
Este unanim acceptat faptul că nu se mai poate defini obiectul doar printr-un inventar de subiecte concrete
deoarece s-a acreditat ideea că nu există fenomene sau procese exclusiv economice, că nu se poate extrage
din realitate doar partea economică a fenomenului făcând abstracţie de partea psihologică, socială, politică,
culturală sau tradiţională a acestuia. S-a ajuns la concluzia, de exemplu, că inflaţia nu poate fi corect
înţeleasă doar prin regulile de funcţionare a mecanismelor economice. Ea trebuie abordată şi din punct de
vedere psihologic, politic şi social.
Aşa se face că, profesorul american Paul A. Samuelson, laureat al Premiului Nobel pentru economie,
în ediţia a XV-a a celebrei sale lucrări “Economics”, enumera opt noi definiţii ale economiei, întâlnite în
lucrări de referinţă ale ultimilor douăzeci de ani. Astfel, se susţine că ştiinţa economică:
- studiază modul de formare a preţului muncii, capitalului şi pământului, precum şi modul în care
preţurile respective sunt utilizate în procesul de alocare a resurselor;
- studiază comportamentul pieţelor financiare şi analizează modul de alocare a resurselor materiale în
economie;
- studiază consecinţele reglementărilor guvernamentale asupra pieţei; examinează distribuţia
veniturilor şi sugerează modalităţi de ajutorare a persoanelor defavorizate;
- studiază fluctuaţia volumului producţiei şi a ratei şomajului, care determină apariţia ciclurilor
economice; contribuie la elaborarea politicii statului de stimulare a creşterii economice;
- analizează evoluţia schimburilor comerciale internaţionale;
- studiază procesul creşterii economice a ţărilor în curs de dezvoltare şi propune modalităţi de
valorificare eficientă a resurselor acestora.
Samuleson ajunge la concluzia că, în pofida diversităţii de abordare, toate definiţiile au un element
comun:
Economia studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate de care dispune pentru a
produce bunuri ce le distribuie membrilor săi în scopul satisfacerii nevoilor pe care le au.
Un alt economist celebru, de data aceasta reprezentant al francofoniei, Jacques Genereux ajunge la
concluzia că cea mai adaptată definire a ştiinţei economice moderne ar fi:
Economia studiază modul în care indivizii sau societatea utilizează resursele rare de care dispun,
la un moment dat, în vederea unei cât mai bune satisfaceri a nevoilor existente în acel moment.
Ştiinţa economică se străduieşte să determine gradul de raritate a resurselor şi să găsească cea mai
eficientă modalitate de folosire a acestora atât la nivelul individului cât şi al societăţii.
Strădania de a căuta şi aplica noi şi noi modalităţi de a îmbunătăţi raportul dintre resurse limitate şi
nevoi în continuă creştere explică însăşi motivaţia activităţii umane şi se consideră că actul de conştientizare a
acestei motivaţii constituie cea mai importantă calitate a speciei umane, elementul central care deosebeşte
omul de animal.
Individul sau colectivităţile de indivizi, oriunde şi oricând s-ar afla, în orice formă de organizare sau
conducere, în orice situaţie geo-naturală, socială sau politică, au ca scop determinant al acţiunii lor
satisfacerea nevoile diverse şi multiple pe care le implică viaţa lor materială, socială şi spirituală, într-un
mediu în care această satisfacere nu se realizează de la sine, datorită insuficienţei resurselor.
Comportamentul uman are astfel o predominantă economică deoarece, înainte de toate,
comportamentul nostru este o expresie a eforturilor pe care le depunem pe tot parcursul vieţii de a căuta şi
utiliza mijloace de satisfacere cât mai bună a diverselor nevoi pe care le avem în funcţie de vârstă, sex,
educaţie, cultură, statut social sau situaţii conjuncturale plăcute sau neplăcute în care ne-am putea afla.
Iată că, la fel ca burghezul gentilom al lui Moliere, care făcea proză fără să ştie, şi noi, fiecare dintre
noi, facem economie fără să ştim, pe parcursul vieţii noastre.
Acţionăm economic pentru că ne organizăm viaţa în aşa fel încât prin munca şi pregătirea noastră să
obţinem, cooperând cu ceilalţi sau fiind în concurenţă cu ceilalţi, resurse, adică venituri, cât mai mari şi cât
mai constante, cu ajutorul cărora să ne putem satisface cât mai bine nevoile.
Acţionăm economic şi atunci când ne numărăm dimineaţa banii din portofel şi, în funcţie de cât
avem, decidem ce să cumpărăm în acea zi. Decidem dacă la mărimea sumei din portofel putem cumpăra şi
pâine, şi lapte, şi prăjituri şi să mergem la cinematograf, sau dacă suma este insuficientă, decidem cât şi pe ce
trebuie să cheltuim mai întâi. Selectăm astfel importanţa nevoilor în funcţie de suma pe care o avem şi vom
vedea dacă putem să avem şi pâine şi cinematograf sau numai pâine sau numai cinematograf.
Esenţa comportamentului nostru este deci economică pentru că ne conduce la o selecţie a nevoilor şi
la o ierarhizare a lor pe priorităţi în limitele resurselor de care dispunem în acel moment.
Costul de oportunitate al unei acţiuni este valoarea unei acţiuni alternative la care se renunţă. Dacă
resursele ar fi nelimitate, nici o acţiune nu s-ar realiza pe seama alteia, pentrucă ar putea fi realizate toate, iar
costul de oportunitate al fiecăruia, adică valoarea celei la care se renunţă, ar fi zero.
Costul de oportunitate nu este doar o noţiune teorietică. El dă posibilitatea înţelegerii, în mod
pragmatic, a modului cum se poate organiza activitatea economică pentru a realiza o cât mai bună utilizare a
unor resurse limitate în scopul acoperirii cât mai bune a nevoilor de consum. O astfel de înţelegere este
posibilă prin analiza limitei posibilităţilor de producţie.

 N

Tablă (t)
 M

O
Cherestea (m. cubi) B

Fig. 1.1 Limita posibilităţilor de producţie


Axa verticală OA măsoară producţia de tablă în tone, iar cea orizontală OB, de cherestea în m. cubi .
Linia AB ne arată limita posibilităţilor de producţie.
Când resursele sunt eficient utilizate pentru producţia de tablă, OA tone de tablă pot fi produse iar
când resursele sunt eficient utilizate pentru producţia de chererstea, OB m. cubi pot fi produşi. Toate punctele
limitei posibilităţilor de produce dacă toate resursele sunt utilizate.Toate punctele din interiorul liniei AB
( cum ar fi punctul M ) reprezintă combinaţii ale utilizării insuficiente a resurselor disponibile sau ale
utilizării totale a resurselor dar cu eficienţă redusă. Punctele din exteriorul liniei AB ( cum ar fi punctul N)
reprezintă combinaţii imposibil de realizat. Dacă presupunem că producţia se situează în punctul A însemnă
că toate resusele dunt utilizate pentru producerea de tablă. În cazul în care se doreşte şi producerea de
cherestea sau numai cherestea, atunci va trebui să se renunţe la o parte sau chiar la toată producţia de tablă.
Cantitatea de tablă la care ar trebui să se renunţe pentru a produce o cantitate de cherestea este costul de
oportunitate al producerii de cherestea.
În reprezentarea grafică unde linia posibilităţilor de producţie este reprezentată de linia AB , raportul
OA/OB măsoară costul de oportunitate în determinarea cantităţii de tablă la care trebuie să se renunţe pentru
producerea unui metru cub suplimentar de cherestea. În mod similar, raportul OB/OA măsoară costul de
oportunitate în sensul determinării cantităţii de cherestea la care trebuie să se renunţe pentru a produce o tonă
suplimentară de tablă.
Calcularea costului de oportunitate poate fi interpretată şi ca o calulare a ratei de transformare a tablei în
cherestea şi a cherestelei în tablă prin schimbarea modului de utilizare a resurselor. Din acest motiv, limita
posibilităţilor de producţie se mai poate numi şi rată marginală a transformării.
Comportamentul nostru economic este însă şi mai complex deoarece ierahizând nevoile facem şi o
proiecţie a lor în timp, planificând pe o perioadă ulterioară acoperirea unor nevoi mai puţin urgente în funcţie
de o prognozare a veniturilor pe care ne vom strădui să le obţinem şi în viitor, dacă nu sporite, măcar la
nivelul actual.

Economia – ştiinţă a deciziilor sociale

Economia este o ştiinţă a deciziilor.


Aşa după cum s-a văzut, obiectul economiei îl constituie alocarea eficientă a unor resurse dar însuşi
procesul alocării este, de fapt, consecinţa unor decizii. Dimensiunea economică a acţiunii umane rezidă
tocmai în această capacitate de decizie, deoarece modul în care se alocă resursele depinde esenţial de raportul
în care individul se află faţă de societate. Economia nu este interesată de acţiunile şi deciziile individuale
decât în măsura în care ele au o relaţie cu ceilalţi indivizi sau cu societatea pe ansamblul său. Metafora lui
Robinson Crusoe este des utilizată pentru explicaţia dimensiunii economice a acţiunii umane. Atâta timp cât a
fost singur pe insulă, Robinson nu s-a confruntat cu nici o problemă economică. Deşi avea mari probleme în
utilizarea resurselor existente pentru a supravieţui, toate aceste probleme nu erau decât tehnice, expresie a
raporturilor sale cu natura. Relaţiile tehnice s-au transformat în relaţii economice doar atunci când pe insulă a
apărut cel de al doilea individ, pe care Robinson Crusoe l-a numit Vineri. Din acest moment s-a creat un
cadru social, eforturile lui Robinson de a supravieţui prin utilizarea resurselor existente pe insulă fiind
desfăşurate în contextul raporturilor dintre doi indivizi Robinson şi Vineri.
Economia nu poate fi astfel concepută decât în cadrul unor relaţii sociale, adică relaţiile care – într-un
anumit cadru istoric – se stabilesc prin interdependenţa individului faţă de individ sau grupului de indivizi
(clase) faţă de alte grupuri de indivizi.
Economia studiază trei tipuri de relaţii sociale de interdependenţă între subiecţii economici. Primul
tip este acela al relaţiilor structurale în cazul cărora agenţii economici consideră că acţiunile lor sunt
independente şi neinfluenţabile de acţiunile celorlalţi. Ei privesc cadrul instituţional în care activează ca fiind
invariabil şi de neschimbat, obligaţia lor fiind aceea de a respecta cu stricteţe regulile de funcţionare a
sistemului în care se află. Al doilea tip este acela al relaţiilor strategice în cazul cărora acţiunile fiecărui
individ sunt condiţionate şi dependente de acţiunile celorlalţi indivizi. Al treilea tip este acela al relaţiilor
evolutive în cazul cărora acţiunile indivizilor conduc la modificarea sau chiar schimbarea radicală a structurii
instituţionale în care ei activează.

Economia pozitivă şi economia normativă


Decizia de a opta pentru un obiectiv sau pentru altul este rezultatul multitudinii de opinii şi
convingeri existente la un moment dat în societate. Raporturile în care indivizii se află relevă existenţa unui
extrem de complex amalgam de informaţii obiective şi corecte, de raţionamente personale, dar şi de preferinţe
şi opţiuni subiective, de percepte morale sau de diferite ierarhizări valorice. Analiza corectă a situaţiei şi
luarea deciziei de oportunitate nu poate însă lua în seamă multitudinea acestor poziţii. Pentru o analiză şi o
decizie corectă se impune o distincţie netă între real şi ipotetic. Realul înseamnă ceea ce este, ipoteticul
înseamnă ceea ce ar trebui sau ar putea să fie.
Realul înseamnă economia pozitivă care încearcă să explice lumea aşa cum este, ipoteticul înseamnă
economia normativă care încearcă să explice cum ar trebui să fie lumea.
Economia pozitivă încearcă, de exemplu, să analizeze modul în care exportul de armament
contribuie la dinamica balanţei comerciale, în timp ce, economia normativă va recomanda renunţarea la
exportul de armament deoarece nu este moral şi contravine eticii internaţionale.
Numai economia pozitivă poate ajunge, însă, la o concluzie ştiinţifică deoarece nu ia în seamă nici un
factor subiectiv şi nu pleacă aprioric de la principii filozofice sau percepte morale.
Dacă realitatea confirmă ipotezele, atunci ele pot fi teoretizate, dacă nu le confirmă, se va renunţa la
ele. Tocmai de aceea, economia pozitivă nu acceptă să claseze teoriile ca fiind corecte sau incorecte ci doar
ipoteze care se verifică şi ipoteze care nu se verifică.
Distincţia între economia pozitivă şi economia normativă este esenţială în fundamentarea politicii
economice. Supusă evoluţiei istorice şi reflectând problemele economice şi sociale ale fiecărei epoci, politica
economică este expresia unei anumite doctrine şi încearcă prin obiective determinate să corecteze situaţiile
considerate contrare interesului general.
Metoda ştiinţei economice

“Metoda unei ştiinţe depinde de natura acesteia”. Această frază celebră rostită de nu mai puţin celebrul
economist André Marchal reprezinţă concluzia unei lungi şi furtunoase dezbateri teoretice care a caracterizat
evoluţia modernă a ştiinţelor economice.
Punctul de plecare al acestei dezbateri îl constituie raportul dintre metodă în general şi metodă în
special. Influenţat în mare măsură de abordarea filozofică, acest raport a polarizat gândirea teoretică în două
mari curente ce au căpătat – în timp - girul a două mari personalităţi ştiinţifice: Descartes şi Claude Bernard.
Descartes - de formaţie matematician – înclină spre o metodă deductivă, apriorică, fiind de părere că
“succesiunea elementelor simple care, într-o logică deductivă, duc la demonstrarea celor mai complicate
construcţii geometrice sunt capabile să explice orice alt domeniu al cunoaşterii umane”. Este deci posibil,
conform părerii lui Descartes, să se ajungă la o cunoaştere perfectă a realităţii numai prin urmărirea
succesiunii fenomenelor, prin raţionament deductiv.
Claude Bernard – medic biolog - este de părere că nu poate exista posibilitatea cunoaşterii realităţii
fără experiment care, la rândul său, comportă trei momente distincte:
a) observarea fenomenului;
b) formularea ideii sau teoriei ca efect al obsevaţiei;
c) deducţia.
Pentru Claude Bernard, momentul esenţial al cunoaşterii este formularea ideii căreia îi atribuie rolul
de creaţie în înţelegerea realităţii. Subliniind acest lucru, el spunea: ”Ideea este sămânţa, metoda este numai
solul în care ea va rodi”.
 Abordarea economiei prin concepţie psiho-sociologică

Tendinţa de a aplica unei ştiinţe metoda altei ştiinţe este o trăsătură caracteristică pentru întreaga
istorie a dezvoltării cercetării ştiinţifice. Faptul se explică, în general, prin două elemente:
a) impactul pe care progresul exploziv al unei ştiinţe îl are, la un moment dat, asupra altor ştiinţe
(notăm influenţa profundă pe care a avut-o, de exemplu, momentul Newton, Einstein sau Bohr);
b) tendinţa de a utiliza metode deja „verificate” prin obţinerea unor rezultate bune în alte diferite
domenii ale ştiinţei.
În cazul economiei trebuie subliniat faptul că aplicarea unor metode specifice altor ştiinţe se
datorează şi ezitărilor survenite în determinarea naturii sale. Recunoaşterea economiei ca fiind o ştiinţă social-
umană a constituit un proces dezbătut şi încă nefinalizat pe deplin.
Chiar dacă după 1960 caracterul de ştiinţă socială a economiei a fost aproape unanim recunoscut, este
interesant de redat modul în care una dintre cele mai complete opere de metodă a secolului nostru (B.Nogaro.
La methode de l’economie politique, Paris 1950) pledă în favoarea caracterului social al economiei.
„Deşi la prima vedere fenomenele economice prezintă o oarecare analogie cu legile şi principiile
fizicii, totuşi fizica studiază doar manifestările exterioare ale unei esenţe pe care nu o explică. Conform
fizicii, economia studiază esenţa unor fenomene care nu sunt sesizabile la nivel individual, dar care constau
tocmai în acţiunea individuală a oamenilor grupaţi în diferite structuri socio-economice. Mai mult decât atât,
în ştiinţele exacte omul nu poate face nimic altceva decât să utilizeze legi pe care le-a descoperit în procesul
cunoaşterii, fără a putea influenţa aceste legi. În economie, pe măsura cunoaşterii legilor, omul se străduieşte
să le modifice sau să le depăşească.
Nici o teorie fizică nu modifică evoluţia fenomenelor, în timp ce o teorie economică este capabilă să
modifice comportamentul agenţilor. În economie este esenţial faptul că o teorie falsă transformă realitatea,
devenind – prin aceasta – adevărată, iar o teorie adevărată poate deveni falsă dacă realitatea se modifică.
Omul este cel ce are capacitatea unei astfel de transformări conform înţelegerii şi acţiunii sale.

 Problema „conflictului tradiţional”

Problematica metodei ştiinţei economice nu se rezumă însă doar la aspectele prezentate mai sus,
adică la modul cum metode specifice altor ştiinţe contribuie la cercetarea fenomenului economic. Unul dintre
aspectele importante ale acestei problematici este şi acela referitor la raportul dintre instrumentele principale
ale metodei, şi anume: deducţia şi inducţia.
Deducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau fenomene plecând
de la principiul sau esenţa acestora.
Inducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a esenţei sau principiilor plecând de la
observarea unor manifestări sau fenomene.
Preponderenţa deducţiei sau inducţiei în cercetarea fenomenului economiei a condus la separarea a
două mari curente aflate în ceea ce numeam conflict tradiţional de metode.
Primul curent – identificat în majoritatea cazurilor cu economia clasică – şi-a bazat cercetarea pe
metoda deducţiei şi abstracţiei. Cel de-al doilea curent – identificat cu aşa numita şcoală istorică – şi-a bazat
cercetarea pe metoda inductivă. Conflictul dintre aceste două curente a fost sensibil atenuat de încercarea lui
K. Marx de a ajunge la o sinteză metodologică prin formularea metodei dialectice, dezvoltată ulterior în
metoda materialismului dialectic.
Conflictul de metodă a determinat şi o altă interpretare a economiei. Astfel, se vorbeşte despre
economia speculativă şi economia realistă.
Bazată preponderent pe deducţie şi abstracţie, economia speculativă îşi fundamentează cercetarea pe
identificarea unui număr de ipoteze considerate ca premise ale manifestării fenomenului. Pe aceste premise se
construieşte o gândire logică, utilizând principii de raţionalitate în aşa fel încât coerenţa înlănţuirii
elementelor de demonstraţie să fie perfectă.
Noua economie

Modificările economice majore, apărute la nivel planetar în ultimile decenii au determinat apariţia
unor noi abordări privind ştiinţa economică.
Astfel, a apărut sintagma noua economie pentru a caracteriza noile realităţi ale economiei
contemporane.
În sens larg, noua economie reprezintă sintagma folosită pentru descrierea transformărilor structurale
determinate de implementarea noilor tehnici şi tehnologii care schimbă comportamentele economice la toate
nivele agregate ale economiei.
În sens restrâns, noua economie desemnează sectoarele noilor tehnologii de informaţie şi comunicaţii
cum ar fi : informatica materială şi logică, totalitatea mijloacelor de comunicaţie şi informaţie.
Astfel, putem concluziona spunând ca noua economie se caracterizează prin:
 abordarea globală a economiei;
 accesibilitate la scară planetară;
 favorizează producerea de bunuri imateriale sau cu un gread restrâns de materialitate;
 este predilect îndreptată spre economia muncii intelectuale;
 funcţionează prin interconectarea unor sisteme complexe de reţele.
Spre deosebire de economia tradiţională, noua economie este percepută ca un sistem complex, evolutiv
şi adaptiv, care se întemeiază pe noi factori de producţie, introduce fluxurile electronice în mecanismele de
funcţionare ale unor segamente de pieţe, stimulează avantajele competitive imateriale determinate de efectele
creşterii exponenţiale a nivelului superior de instruire şi educaţie profesională a forţei de muncă, determină
schimbări radicale în diviziunea internaţională a mumcii şi dezvoltarea mai rapidă a unor economii emergente
lipsite de resurse materiale.
Noua economie este atât o cauză cât şi un efect al procesului de gloalizare, contribuind esenţial la
accelerarea procesului de internaţionalizare a unei părţi a economiei mondiale prin modificările aduse
mediului financiar internaţional.

Economia politică şi politicile economice. Prognoza şi scenariile economice

Economia politică este ştiinţa care fundamentează politicile economice, ceea ce reprezintă transpunerea în
practică a teoriei economice, adică a conceptelor şi principiilor elaborate de către economia politică.
Politicile economice sunt un ansamblu de decizii concepute şi aplicate prin diverse instrumente de către
puterea publică, de regulă prin intermediul instituţiilor statului, în scopul atingerii unor obiective referitoare la
situaţia economică a ţării pe diferite orizonturi de timp. Politicile economice urmăresc pe termen scurt, mediu
şi lung obiective complexe şi de interes naţional cum ar fi standardul şi calitatea vieţii, corectarea unor
dezechilibre macroeconomice, creşterea competitivităţii internaţionale, distribuirea echitabilă a veniturilor şi
a efectelor creşterii economice, respectarea condiţiilor ecologice ale dezvoltării şi creşterii economice,
siguranţa alimentară şi energetică a naţiunii, etc.
Politicile economice pot fi clasificate în politici economice conjuncturale şi politice economice structurale.
Politicile economice conjuncturale au ca obiectiv restabilirea sau menţinerea echilibrului economic şi
financiar pe o perioadă scurtă de timp ( ex: politica bugetară, politica salarială şi a veniturilor, politica
monetară, politica ratei de schimb).
Politicile structurale au ca obiectiv pe termen mediu şi lung reglementarea condiţiilor de funcţionare a
sistemului pieţelor ( evoluţia structurii pieţelor şi a comportamentului agenţilor economici) şi a potenţialului
şi condiţiilor de dezvoltare şi creştere economică (ex: politica agrară, politica industrială, politica de cercetare
şi inovare, politica ocupării şi creării de locuri de muncă, politicile comerciale şi de expansiune externă a
capitalului naţional ,etc ).
Unele dintre cele mai importante instrumente metodologice de elaborare a politicilor economice le
constituie prognozele şi scenariile economice.
Prognozele sunt o evaluare bazată pe determinarea ştiinţifică a probabilităţii evoluţiei cantitative şi
calitative a unor procese, domenii de activitate, sfere ale vieţii într-un anumit interval de timp aparţinînd
viitorului. Sistemul integrat care este mediul economic şi social posedă structuri cu un înalt grad de
organizare: ştiinţifico-tehnice, economice, politice, educaţionale, culturale ş.a. Evoluţia în timp a acestora
pune probleme speciale studiului dezvoltării lor. În mod curent, analiza prin prognoze se centrează pe anumite
variabile considerate „dependente" (precum: populaţia, instituţiile, migraţia teritorială, structurile
profesionale, mobilitatea socială etc.) a căror evoluţie şi variaţie depind de alte variabile considerate
„independente" (sistemul economic, deciziile politice strategice, diviziunea muncii, evoluţia situaţiei
internaţionale etc.). Acţiunea acestora din urmă asupra primelor se studiază prin diferite metode, investigîndu-
se starea lor în funcţie de obiectivele evoluţiei şi dezvoltării sistemului social respectiv. Elementele definitorii
ale prognozei sînt următoarele:
a. orizontul de timp pentru care se elaborează previziunea (scurt -3- 5 ani, mediu 6 pînă la 15 ani, lung -
peste 15 ani);
b. gradul de elaborare ştiinţifică a aparatului cercetării ( în afară de metodologia specifică nivelului de
complexitate a analizei, de regulă interdisciplinară, sistemică şi înalt formalizată, se impune asocierea
diverselor stări viitoare posibile cu anumite valori utilitare şi cu determinări volitive, decizionale, care
asigură orientarea viitorului în sensul dorit);
c. caracterul orientării previziunii (ea putînd fi: normativă - orientată spre obiective clare; explorativă -
analizînd tendinţele posibile în viitor plecînd de la starea prezentă a proceselor avute în vedere;
morfologică - cercetînd sistemele viitoare plecînd de la analiza părţilor lor componente; sintetică -
investigînd viitorul dinspre întreg spre subsistemele sale);
d. domeniul analizei (aici sînt posibile prognoze micro sau macroscopice, fie centrate pe sfere sau
sectoare de activitate ).

Unitatea de învăţare 2
ECONOMIA DE PIAŢĂ. MARFA, PRODUCŢIA DE MĂRFURI GENERALIZATĂ, BANII ŞI
AGENŢII ECONOMICI

La începuturile existenţei sociale, producţia socială s-a organizat în forma (modelul) economiei naturale
în care oamenii, trăind în comunităţi, îşi satisfăceau nevoile din ceea ce puteau produce ei înşişi fără a apela
la schimb, prin autoconsum. Această formă a producţiei sociale a dominat în comuna primitivă dar s-a extins
şi în sclavagism şi în feudalism, chiar şi în capitalismul timpuriu în care bunurile se produc predominant
pentru piaţă, consumatorii putându-şi satisface nevoile prin procurarea acestor bunuri de pe piaţă. Şi în aceste
societăţi, numeroase gospodării mici îşi realizau toate bunurile necesare prin activitatea proprie, piaţa jucând
un rol marginal în existenţa lor. În Europa de Est, Orientul Mijlociu, în alte zone geografice, mica gospodărie
tradiţională a funcţionat, în proporţii considerabile, şi în secolul XX. Acest tip de gospodărie pare să renască
datorită migraţiei masive a populaţiei din mediul urban spre sat, generată fie de nevoile agonisirii minimului
de existenţă, dar şi de virtuţiile micii gospodării, ale muncii şi petrecerii timpului liber cât mai aproape de
natură.

Economia de piaţă liberă (concurenţială) este un sistem care a fost analizat ştiinţific într-o lucrare
remarcabilă devenită cartea de căpătâi a ştiinţei economice moderne de către Adam Smith*. În acest sistem, piaţa
(numită de Adam Smith „mâna invizibilă”)* este cea care stabileşte modalităţile de acţiune pentru a găsi soluţii
problemei fundamentale şi atenuării rarităţii fără nici o intervenţie din partea statului sau monopolurilor. Acest
sistem în care piaţa are un rol hotărâtor în reglarea economiei, s-a dovedit, în practică, a fi un sistem performant.
Prezent în toate societăţile moderne, el reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii
economice în lumea contemporană. Economia de piaţă se întemeiază pe mecanismele obiective ce pun în
valoare forţele pieţei, în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi
utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile
Economia centralizată (de comandă) este un sistem economic bazat în principal pe proprietatea
comună asupra bunurilor, în care deciziile privind alocarea şi utilizarea resurselor aparţin unui grup restrâns
de membri ai societăţii, agenţii economici fiind dirijaţi centralizat. Ea este organizată şi funcţionează
conform dogmei după care, planificarea centralizată a activităţilor este cea mai bună cale de a ghida
activitatea economică. Teoria din spatele planificării centralizate susţine că doar guvernul ar putea organiza
activitatea economică într-un mod care să promoveze bunăstarea economică pentru o ţară ca întreg.
Economia mixta reprezintă sisteml real în care se îmbină în proporţii diferite elemente ale sistemului de
piaţă liberă cu implicarea statului în economie. Prin urmare, toate ţările au în realitate economii mixte.
* Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzele ei vol.I Editura Humanitas Chişinău, 1992.

Caracteristici esenţiale ale economiei de piaţă

Caracteristicile generale ale economiei de piaţă sunt : a) specializarea producătorilor, a agenţilor


economici în general; b) autonomia, independenţa agenţilor economici; c) producţia de mărfuri
generalizată; d) mijlocirea schimbului de către bani; e) activitatea economică gravitează în jurul pieţei ; e)
concurenţa între agenţii economici, f) intervenţia limitată a statului în reglarea procesului economic.
• Specializarea. Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii, proces istoric de diferenţiere,
desprindere şi separare a diferitelor genuri de activităţi şi fixare a acestora ca domenii distincte, de sine stătătoare,
prin funcţiile şi rolul îndeplinit, devenind activităţi specializate. Diviziunea muncii, specializarea reprezintă cel
mai impor-tant factor de progres pentru individ şi societate, ea permiţând perfecţionarea forţelor de producţie,
creşterea producţiei prin folosirea aceloraşi resurse, utilizarea pe scară largă a tehnicii şi tehnologiei moderne1.
Diviziunea socială a muncii, specializarea reprezintă un factor de progres când are o fundamentare
economică, concretizându-se în avantajul absolut ori in unul relativ ori în cel competitiv.
Avantajul absolut. Un producător deţine un avantaj absolut când creează o cantitate dată de bunuri cu
mai puţine resurse, în raport cu oricare alt producător.
Dacă avem în vedere trei producători (A, B şi C), fiecare dispunând de resurse egale, cantitativ şi calitativ, şi
identice ca structură, ei pot crea volume diferite de bunuri, când au abilităţi diferite.
A Produce: 12x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară;
B Produce: 6 x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară;
C Produce: 2 x sau 4 y sau orice combinaţie liniară intermediară.
Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut în raport cu ceilalţi. El obţine
cea mai mare cantitate de bunuri cu aceleaşi resurse, realizând consumuri mai mici pe unitatea de produs.
Avantajul relativ. Un producător deţine un avantaj relativ într-o activitate, dacă realizează bunul cu cel
mai mic cost de oportunitate, în raport cu ceilalţi. Pentru a evidenţia avantajul relativ este necesară
determinarea acestui cost de oportunitate, adică a şanselor la care renunţă producătorul atunci când face o
alegere2.
Mărimea costului de oportunitate al unei unităţi dintr-un anumit bun poate fi calculată astfel:
- determinarea creşterii bunului X (ΔX=1);
- determinarea reducerii cantităţii bunului Y (ΔY= -1), la care se renunţă;
- raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la cantitatea câştigată din bunul pentru care se
optează (ΔY/ΔX).
Avantajul competitiv microeconomic arată în ce măsură o companie, un agent economic individual
generează şi încasează sistematic un profit care manifestă o tendinţă de sporire, fie prin costurile de operare
mici, fie prin calitate, fie prin capacitatea de a livra produsele rapid şi la timp, fie prin adaptabilitatea la
schimbările din cererea pieţei. Acest parametru se poate transforma în „ avantaj competitiv sustenabil”,
atunci când aceste performanţe asigură companiei, ori economiei naţionale o poziţie de frunte în domeniul
respectiv, poziţie care poate fi menţinută pe termen lung.
• Autonomia, „independenţa” producătorilor presupune ca agenţii economici să dispună de libertatea
de acţiune, de dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor să aibă la bază în exclusivitate criterii economice.
Autonomia este fundamentată pe interesul izvorât din proprietate. Proprietatea privată, particulară sau
individuală, ca bază principală a autonomiei economice, nu exclude existenţa altor forme de proprietate, cum
ar fi: particular-asociativă (societăţi pe acţiuni, cooperative), publică (de stat) şi mixtă.
Marfa şi însuşirile ei. Producţia de mărfuri generalizată

Marfa este orice bun care prin însuşirile sale satisface o trebuinţă a celui care îl cumpără, oferindu-i
satisfacţie, împlinindu-i dorinţele, fiind destinat vânzării pe piaţă. Marfa are o dublă determinare: ea are
valoare determinată de cantitatea şi calitatea muncii depuse pentru producerea ei; ea are utilitate (valoare de
întrebuinţare) exprimată prin capacitatea ei de a satisface o trebinţă de a oferi consumatorului o satisfacţie.
Economia de piaţă reprezintă un sistem de organizare a activităţii economice în care se dezvoltă relaţii
puternice între agenţii vieţii economice, în esenţă între producători şi consumatori în vederea producerii de
mărfuri destinate vânzării şi a obţinerii de profit
Economia de piaţă este prin excelenţă o economie monetară. În cadrul ei, fiecare consumator
individual şi fiecare producător acţionează prin schimb pentru a rezolva cele trei probleme fundamentale.
Astfel, ce se produce depinde de veniturile cumpărătorilor şi de profitul producătorilor, al firmelor; cum se
produce este în funcţie de concurenţa dintre producători, fiecare dintre ei fiind obligat să adopte metoda şi
tehnica de producţie care îi asigură realizarea celui mai mic cost de producţie şi maxim de profit; pentru cine
se produce depinde de cererea şi oferta de pe piaţa factorilor de producţie, de cantitatea şi preţul acestora, în
funcţie de care se stabileşte nivelul salariului, rentei şi dobânzii.

Banii şi rolul lor în economia contemporană


1
Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 7-18.
2
Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 1-11, 40-45 şi
111-116.
În evoluţia lor istorică, banii au îmbrăcat mai multe forme: marfă-bani, moneda de aur şi argint şi banii
de hârtie.
Forma marfă-bani s-a caracterizat prin faptul că mijlocirea raporturilor de schimb se realiza de către
anumite bunuri (mărfuri). Iniţial, rolul de bani a fost îndeplinit de unele bunuri (vite, piei, blănuri, metale
etc.). Cu timpul, acest rol a început să fie îndeplinit de metalele preţioase (aur şi argint) datorită calităţilor
acestora: au o valoare mare într-un volum mic, sunt divizibile, inalterabile, omogene şi uşor de transportat.
Banii de aur au toate calităţile necesare pentru a fi universal acceptaţi.
Moneda de aur sau argint. La început, banii de aur sau argint circulau sub formă de lingouri, de bare
care trebuia cântărite şi verificate din punctul de vedere al calităţii înainte de efectuarea plăţii mărfurilor.
Aceasta presupunea timp şi avea un cost bănesc, căci cele două operaţiuni realizate de persoane specializate
nu se făceau gratuit. Pentru evitarea incomodităţilor şi costurilor amintite, a altor inconvenienţe (falsificarea
lingourilor de metale preţioase etc.), la un punct al evoluţiei economice, s-a trecut la confecţionarea
monedelor (din aur şi argint) de către state.
Banii de hârtie, după natura lor economică, sunt de două feluri: bilete de bancă (bancnote, bani de
credit) şi bani de hârtie propriu-zişi sau hârtie-monedă.
Biletele de bancă (bancnotele) sunt semne ale valorii care, în procesul circulaţiei, înlocuiesc banii cu
valoarea deplină. La început, suma bancnotelor nu putea să depăşească pe cea a stocului de metal preţios. Pe
măsura dezvoltării comerţului, stocul de aur a devenit insuficient. În aceste condiţii, au început să se emită
mai multe bancnote (bilete) sau monedă fiduciară, deoarece se considera că încrederea în conversiunea
biletelor pe metal nu va fi cerută în acelaşi timp de către toţi deţinătorii lor. Realizată de agenţi particulari,
apoi de către băncile comerciale, această emisiune a devenit rapid un privilegiu al statului, fiind încredinţată
Băncii Centrale (Naţionale sau de Emisiune). Biletul emis avea un curs legal şi trebuia să fie acceptat în
schimburi la acelaşi titlu (sau în acelaşi fel) ca şi metalul pe care îl reprezenta. Biletele de bancă circulau în
calitate de bani de credit şi aveau o dublă garanţie: efectele comerciale (cambii) aflate în portofoliul băncilor
centrale şi stocul de aur al acestora.
Mai târziu, biletele de bancă şi-au pierdut stabilitatea iniţială, deoarece nu mai erau convertibile în aur
şi se emiteau nu atât pentru operaţiuni comerciale, cât mai ales pentru acoperirea deficitului bugetar. De
aceea, semnele băneşti ale tuturor ţărilor cu economie de piaţă au devenit treptat banii de hârtie
Banii de hârtie (sau hârtia-monedă) reprezintă semne ale valorii, care, în procesul circulaţiei, înlocuiesc
banii cu valoare deplină.

Funcţiile banilor
a) Mijloc de măsurare a activităţii economice, de evaluare a mărfurilor produse. În această funcţie,
banii măsoară cheltuielile efectuate şi rezultatele obţinute în activitatea economică trecută şi prezentă, adică
valoarea mărfii. Prin aceasta ei servesc ca bază la exprimărea preţurilor, a costurilor şi profiturilor.
b) Mijloc de schimb. Banii îndeplinesc această funcţie când mărfurile se achită în momentul livrării
lor.
c) Mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în ipoteza în care mărfurile se achită la un anumit
termen, după livrarea lor, când ele se vând pe credite.
d) Mijloc de rezervă de valoare. Bani universali. Obţinerea banilor prin vânzarea bunurilor şi
serviciilor oferă deţinătorilor lor posibilitatea să facă economii, denumite rezerve de valoare. Formarea
acestor rezerve se bazează pe asigurarea că valoarea banilor economisiţi va putea fi regăsită în integritatea sa
în viitor, atunci când vor fi utilizaţi, altfel spus, pe prezumţia stabilităţii puterii lor de cumpărare.
• Puterea de cumpărare a banilor este exprimată prin cantitatea de bunuri economice care se pot
cumpăra, la un moment dat, cu o unitate monetară sau cu o sumă dată de bani.
În baza teoriei neoclasice, aceasta este determinată, în esenţă, de cantitatea de bani aflată în circulaţie.
Pornind de la premisa că, pe termen scurt, oferta de bunuri economice şi viteza de rotaţie a banilor sunt
relativ rigide, modificarea masei monetare atrage după sine modificări în sens contrar, atât în nivelul general
al preţurilor, cât şi în puterea de cumpărare a monedei.
Convertibilitatea monedei. În prezent, realizarea funcţiilor şi rolului economic al monedei are loc în
condiţiile extinderii legăturilor dintre economiile naţionale, din care cauză capătă importanţă conver-
tibilitatea monedei. Aceasta reprezintă însuşirea legală a unei monede de a fi schimbată cu o altă monedă în
mod liber, prin vânzare-cumpărare, pe piaţă, la un anumit preţ denumit curs.

Economia de piata contemporana şi principalele sale tipuri. Sfârşitul dogmei atotputerniciei pieţei
libere

Pornind de la modul concret în care sunt fundamentate şi adoptate deciziile, în economia contemporană
întâlnim două modalităţi de organizare şi funcţionare a economiei de schimb, de fapt două tipuri de economie
de piaţă:
a) sistemul economiei de piaţă liberă ;
b) sistemul economiei de comandă (centralizate).
Departajarea între aceste două modalităţi se poate face prin luarea în considerare a criteriilor: gradul de
libertate a agenţilor economici şi caracteristicile mecanismului de reglare.
În economia de piaţă, rolul hotărâtor în fundamentarea şi luarea deciziilor îl au agenţii economici
individuali.
În economia centralizată, de comandă, alocarea şi utilizarea resurselor, stabilirea raportului dintre
resurse şi nevoi sunt reglate prin decizii centralizate, impuse birocratic agenţilor economici de către aparatul
de stat.
Niciunul din aceste sisteme nu există în stare pură, orice economie este o economie mixtă, în care se
întâlnesc, în diferite proporţii, elemente din ambele sistemele. Astfel, în Statele Unite ale Americii, un model
relevant al economiei de piaţă, guvernul stabileşte legislaţia economică, cadrul juridic al activităţii
economice, dar majoritatea deciziilor aparţin agenţilor economici. Instituţiile private şi publice sunt cele care
exercită controlul economic.
Economia socială de piaţă, întâlnită în ţările nordice şi în mai multe ţări ale Europei occidentale, în
special în Germania, se caracterizează prin faptul că statul se implică şi este responsabil nu numai în
promovarea unei politici monetare şi fiscale corespunzătoare, care să stimuleze creşterea economică, dar şi în
realizarea unei infrastructuri eficiente. O atenţie mare este acordată protecţiei mediului, dezvoltării adecvate a
educaţiei, ocrotirii sănătăţii, asigurării locurilor de muncă şi înfăptuirii unor programe guvernamentale
substanţiale de protecţie socială a oamenilor, a săracilor, în general.
Economia de piaţă „direcţionată de consum”, (de tip consumerist) care poate fi exemplificată
modelul Statelor Unite ale Americii. În cadrul acesteia se acordă un rol foarte mare forţelor pieţei şi un rol
minim statului. La baza creşterii economice se situează predilect promovarea spiritului întreprinzător şi o
mare mobilitate a preţurilor, capitalurilor, bunurilor şi oamenilor, virtuţile eficienţei pieţei, îndeosebi pe
termen scurt, după schemele „îmbogăţirii rapide”, fără a se acorda o atenţie specială echităţii şi problemelor
sociale. Aceasta a condus, în optica unor observatori critici, la deteriorarea infrastructurii sociale, la sporirea
ponderii săracilor în totalul populaţiei, numărul acestora având, în continuare, tendinţa de creştere.
Economia de piaţă „ghidată administrativ” (modelul economiei japoneze) reprezintă o îmbinare
particulară reuşită de trăsături înrădăcinate în tradiţiile şi specificul acestei ţări. Este considerată o economie
de piaţă ghidată (condusă) administrativ, întrucât a pus şi pune accentul nu atât pe obţinerea unor profituri
imediate, cât pe o competiţie superioară în vederea cuceririi a tot mai multe pieţe externe, susţinută prin
măsuri statale. Aceasta a condus la conceperea în perspectivă a unor politici de creştere a productivităţii
muncii, a eficienţei economice în general.
Agenţii Economici

Agenţii economici sunt indivizi sau grupuri de indivizi care participă la viaţa economică a societăţii,
îndeplinind, în acest sens, anumite roluri şi având anumite comportamente economice. Ei pot fi persoane
fizice sau juridice. Un criteriu important al definirii agenţilor economici este cel instituţional.
Întreprinderile sunt unităţi economice care, indiferent de felul cum sunt organizate şi de forma de
proprietate, au drept funcţie principală producerea de bunuri şi prestarea de servicii (nonfinanciare) în
vederea vânzării acestora, cu scopul de a obţine profit.
Gospodăriile (menajele) sunt agenţi economici care îndeplinesc în principal funcţia de consumatori de
bunuri şi servicii. Ele cuprind familiile, celibatari, diferite comunităţi consumatoare, care nu se delimitează de
gospodăriile în cadrul cărora se constituie. Veniturile menajelor se formează în cea mai mare parte pe seama
salariilor, titlurilor de proprietate şi din transferurile efectuate din celelalte sectoare etc.
Administraţiile publice includ acele instituţii care exercită în principal funcţii de redistribuire a
veniturilor pe baza prestării unor servicii nonmarfare. Ele obţin veniturile în special din vărsăminte
obligatorii, impozite şi taxe. Din această categorie de agenţi economici fac parte administraţiile centrale şi
locale de stat, învăţământul public, sistemul protecţiei sociale, justiţiei, asistenţa sanitară publică etc.
Administraţiile private sunt organizaţii private fără scop lucrativ, care prestează servicii nonmarfare, sau
sunt diverse asociaţii, fundaţii, ale căror venituri se realizează din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe
proprietate etc.
Instituţiile de credit şi companiile de asigurări sunt unităţi instituţionale, care pot fi publice, private
sau mixte şi care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. Ele colectează,
transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare şi transformă riscurile individuale în riscuri colective.
Veniturile acestor agenţi economici se constituie din economiile temporare existente în societate, care se
concentrează în cadrul lor în scopul redistribuirii între agenţii economici ce au nevoie de resurse financiare.

Fluxurile activităţii economice

Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse


economice, disponibilităţi băneşti etc., între agenţii participanţi la tranzacţii. Fiecare tranzacţie bilaterală sau
de piaţă este formată din două fluxuri economice:
a) fluxurile de bunuri, care pornesc de la producător şi ajung la consumator;
b) fluxurile monetare, care au sens opus, reprezentând plata pentru bunurile şi serviciile furnizate.
În economia de piaţă se derulează, aşadar, fluxuri reale, care cuprind intrări de resurse economice sau
de factori de producţie şi ieşiri de produse, bunuri materiale şi servicii, şi fluxuri monetare, constând în
venituri şi cheltuieli băneşti. Mişcarea banilor şi creanţelor între unităţile economice este determinată de
ansamblul relaţiilor economice „fizice”, de viteza cu care acestea se desfăşoară; ele reflectă vânzările şi
cumpărările de bunuri şi servicii, intrările şi ieşirile de capitaluri şi de credite, variaţia încasărilor din
economie şi sectoarele sale instituţionalizate.
Fluxurile unilaterale, sunt mişcări sau transferuri univoce de bunuri, fără a se primi în schimb contra-
prestaţii. Ele pot fi: transferuri curente, care se efectuează sistematic (plăţi de impozite directe şi indirecte,
contribuţii pentru asigurări sociale, subvenţii de exploatare etc.), şi transferuri de patrimoniu, care intervin mai
rar şi determină la unul din agenţii economici implicaţi o modificare de patrimoniu (suplimentarea investiţiilor
publice de către administraţiile publice, moşteniri, donaţii etc.).
Totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic.

Unitatea de învăţare 3
PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA

Piaţa este un mecanism prin intermediul căruia se realizează legătura dintre cumpărători şi
vânzători în vederea stabilirii preţului şi cantităţii pentru un anumit bun sau serviciu.
Acest mecanism rezidă în dialogul dintre vânzător şi cumpărător, care precede orice afacere, prin care
se realizează un acord contractual privind conţinutul afacerii, valoarea care constituie obiectul
contractului, durata, scadenţa onorării obligaţiilor, etc. Cunoaşterea pieţei presupune luarea în considerare
a componentelor ei fundamentale, şi anume: cererea, oferta, preţul, concurenţa, profitul, salariul,
dobânda şi renta.
Mediul competitiv este specific economiei de piaţă unde concurenţa este liberă, fiecare agent
economic manifestându-şi libera iniţiativă şi acţionând pentru realizarea propriilor interese. Concurenţa
are o influenţă benefică asupra eficienţei şi echilibrului pieţei. Ea stimulează progresul tehnic şi
creativitatea agenţilor economici, aceştia fiind preocupaţi de satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor
de consum şi de maximizarea profitului. În acest scop se realizează raţionalizarea costurilor, se
influenţează deciziile de alocare a resurselor utilizate în activitatea economică, precum şi repartizarea
profiturilor realizate. În concluzie, concurenţa garantează consumatorilor un nivel de excelenţă în ceea ce
priveşte preţul şi calitatea produselor şi serviciilor. Atunci când schimbul este voluntar ambele părţi ale
tranzacţiei au de câştigat.
Piaţa este şi va rămâne instituţia centrală în jurul căreia gravitează viaţa economică, reprezentând
„motorul” creşterii economice. Nici rolul statului nu trebuie neglijat, fiind esenţial în asigurarea unui
climat în care pieţele pot funcţiona eficient. Prosperitatea unei economii moderne depinde de eficienţa cu
care statul intervine în corectarea eşecurilor mecanismului pieţei, fără a i se substitui, menţinând totodată
ambianţa de libertate economică.
 Rolul (funcţiile) pieţei
Piaţa îndeplineşte un rol important în mecanismul de funcţionare şi dezvoltare a economiei
moderne, acela de reglare a activităţii economice prin:
- informaţiile pe care le dă privind volumul, structura şi nivelul calitativ al cererii şi ofertei;
- orientarea agenţilor economici deoarece, piaţa determină preţurile şi cantităţile de echilibru,
emiţând astfel semnale şi determinând agenţii economici să aloce resursele în diferite domenii;
- faptul că stă la baza deciziilor agenţilor economici privind investiţiile de capital, cantitatea şi
structura producţiei, schimbului şi consumului.
În accepţiunea clasică, piaţa reprezintă „mîna invizibilă” prin care activitatea economică se
adaptează la dinamica nevoilor. Adam Smith, care a formulat principiul „mâinii invizibile”, potrivit căruia
individul, în dorinţa sa de a realiza binele personal, este călăuzit de o mână invizibilă spre realizarea
binelui general, face în lucrarea lui de referinţă 3 următoarea afirmaţie: „menajele şi firmele
interacţionează pe diferite pieţe ca şi cum ar fi ghidaţi de o „mână invizibilă” care îi conduce la
rezultatele pieţei dorite”. Prin intermediul pârghiilor economice cum sunt: preţul, profitul, salariul,
dobânda, etc., piaţa furnizează informaţii agenţilor economici asupra raportului dintre cerere şi ofertă.
Tendinţa de creştere a preţurilor şi a ratei profitului, de exemplu, constituie un semnal al pieţei, prin care
se stimulează mărirea ofertei şi punerea ei de acord cu cererea. De altfel, termenul „economie de piaţă”
indică sistemul economic în care preţurile şi cantităţile produse depind de confruntarea ofertei cu cererea.
Piaţa stă la baza orientării vânzătorilor şi cumpărătorilor pentru a lua cele mai bune decizii privind
problema fundamentală a economiei: Ce şi cât de mult se produce? Cum se produce? Pentru cine se
produce?. Pieţele libere se caracterizează prin mulţi cumpărători şi vânzători de numeroase bunuri şi
servicii care sunt interesaţi, în primul rând, de interesul personal. Deşi, agenţii economici îşi urmăresc, în
primul rând, interesul personal şi nu obţinerea bunăstării economice a societăţii ca întreg, economiile de
piaţă, în care indivizii şi firmele decid ce să producă şi cât de mult să plătească, s-au dovedit. a fi benefice
dezvoltării de noi tehnologii şi produse, ceea ce influenţează bunăstarea economică generală.
O condiţie esenţială de care depinde îndeplinirea de către piaţă a rolului ce-i revine o constituie
autonomia de decizie a agenţilor economici sau libertatea economică. Adaptarea rapidă a producţiei la
cererea de bunuri materiale şi servicii, ţinând seama de ceea ce piaţa semnalează în mod curent, necesită
iniţiativă, o mai mare mobilitate şi, deci, posibilităţi de mişcare autonomă, directă, a firmelor fără îngrădiri
birocratice din partea statului.
Deşi pieţele reprezintă, de obicei, o cale bună de organizare a activităţii economice, totuşi apar şi
eşecuri în funcţionarea acesteia, cum ar fi, formarea monopolurilor, poluarea, inegalitatea, prea puţine
preocupări pentru educaţie, sănătate şi siguranţă, etc. În acest context, remarcabilele proprietăţi de
eficienţă ale mâinii invizibile pot dispărea şi este justificată intervenţia acţiunii guvernamentale cu rol
corector. Există două motive generale pentru ca un guvern să intervină în economie şi anume, să
promoveze eficienţa şi echitatea.
Caracterizarea relaţiilor de piaţă modernă nu poate face abstracţie, totuşi, de intervenţia statului în
economie, adică de acţiunile acestuia menite să corecteze imperfecţiunile pieţei, să contribuie la
funcţionarea eficientă a mecanismului pieţei. Majoritatea economiilor, inclusiv cea a României sunt
considerate economii mixte, care se bazează în principal pe interacţiunea liberă dintre consumator şi
producător pentru a determina ce, cum şi pentru cine produce. Guvernele pot uneori să îmbunătăţească
rezultatele pieţei, în unele domenii, prin luarea de decizii, în altele, prin impunerea de reglementări prin
politica bugetară, fiscală, socială, de investiţii, monetară şi de credit, etc.
 Tipuri de piaţă
Există numeroase criterii de grupare a pieţelor. În continuare, vom prezenta trei dintre acestea, pe
care noi le considerăm principale şi categoriile de piaţă aferente.
a) După obiectului tranzacţiei economice pe piaţă se disting trei mari categorii de pieţe în care
indivizii şi firmele interacţionează:
 Piaţa bunurilor: piaţa pe care firmele îşi vând bunurile produse atât menajelor cât şi altor
firme; formată la rândul ei din piaţa bunurilor finale şi piaţa bunurilor de capital;
 Piaţa muncii: piaţa pe care menajele vând forţa de muncă, iar firmele o cumpără;
 Piaţa capitalului: piaţa pe care fondurile sunt depozitate şi împrumutate; formată la rândul ei
din piaţa capitalului, piaţa monetară şi piaţa valutară;
În general, economiştii iau în considerare şi piaţa factorilor naturali (în principal pământul), dar în
economiile moderne, se pune accentul cu precădere pe cele trei categorii de pieţe menţionate anterior .
Termenul de capital este folosit şi cu un alt sens, care se referă la utilajele şi clădirile folosite pentru
producţie. De aceea, nu trebuie să se facă confuzie între piaţa de capital şi piaţa bunurilor de capital.
Piaţa capitalului se referă la piaţa unde fondurile sunt economisite şi împrumutate şi piaţa bunurilor de
capital se referă la pieţele unde bunurile de capital sunt vândute sau cumpărate.
3
Adam Smith, „Avuţia naţiunilor”,1776
b) Din punct de vedere al extinderii teritoriale, există:
 piaţa locală;
 piaţa regională;
 piaţa naţională;
 piaţa mondială.
c) Din punct de vedere al desfăşurării concurenţei, există:
 piaţa cu concurenţă perfectă sau pură;
 piaţa cu concurenţă imperfectă.
Diferitele tipuri de piaţă formează un tot organic, un sistem de piaţă, în sensul că ele se
influenţează reciproc; schimbările care au loc în cadrul uneia se reflectă, direct sau indirect, în evoluţia
altora sau în ansamblul relaţiilor de piaţă. Spre exemplu, piaţa muncii este în dependenţă de piaţa
capitalului; extinderea investiţiilor de capital favorizează creşterea ocupării forţei de muncă şi reducerea
şomajului, după cum, dimpotrivă, blocarea investiţiilor, din cauza incertitudinii în afaceri economice,
afectează negativ piaţa muncii. Piaţa bunurilor de consum, prin preţurile acestora, determină
comportamentul lucrătorilor şi al celor care fac economii, pe pieţele respective. Echilibrul economic
parţial, în cadrul fiecărei pieţe, condiţionează echilibrul economic general. Problema formării preţurilor
este condiţionată nu numai „de echilibrul parţial al unei singure pieţe, ci el pune deopotrivă în cauză pieţe
interdependente”4.

Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii

În sens microeconomic, cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un agent economic sau toţi
agenţii economici decid să o cumpere într-o perioadă de timp, la un preţ dat şi a altor împrejurări
economice şi extraeconomice care o determină.
Este important să se facă diferenţa între ceea ce doresc oamenii şi ceea ce aleg să cumpere, date
fiind cheltuielile limitate impuse de constrângerea bugetului lor şi preţurile diferitelor bunuri. Nu se poate
pune semnul egalităţii între cererea de mărfuri şi totalul nevoilor existente, într-o perioadă sau alta; o
parte a nevoilor este satisfăcută, la unii consumatori, fără vânzare-cumpărare, adică prin autoconsum sau
consumul din producţia proprie.
Cererea poate fi: individuală sau a pieţei.
Cererea individuală reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un agent economic o cumpără într-o
perioadă de timp în baza împrejurărilor economice (preţul unitar, venitul cumpărătorului, preţul altor
bunuri, etc) şi a preferinţelor cumpărătorilor.
Cererea pieţei (totală) desemnează cantitatea dintr-un bun pe care totalitatea agenţilor individuali
decid s-o achiziţioneze într-o perioadă de timp, în condiţiile restricţiilor economice şi ale preferinţelor
subiective ce le sunt specifice. Cererea pieţei apare ca o agregare a cererilor individuale ale celor „n”
agenţi economici pentru bunul x şi la fiecare nivel de preţ. (C=Q1+Q2+....Qn); sau C=f(Q, P)
Privită sub cele două aspecte, cererea în sens microeconomic are caracter dinamic, fiind o funcţie de
mai multe variabile, dintre care cele mai semnificative sunt: preţul unitar al bunului supus analizei,
venitul mediu disponibil, preţurile unitare ale altor bunuri substituibile sau complementare, numărul
populaţiei şi vârsta acesteia, perspectivele evoluţiei preţului, starea conjuncturii economice,
preferinţele cumpărătorilor şi intensitatea nevoilor cestora, etc .
În continuare vom vedea cum se modifică cantitatea cumpărată (∆Q) dintr-un bun la o modificare a
preţului (∆P), în condiţii de ceteris paribus5.

 Legea cererii. Curba cererii. Deplasări de-a lungul curbei cererii

Legea cererii exprimă relaţia dintre preţul de piaţă al unui bun şi cantitatea cerută din acel
bun, în cadrul căreia cantitatea cerută evoluează în sens invers faţă de preţ, în condiţii de ceteris
paribus. Astfel, dacă preţul unei mărfi creşte (iar ceilalţi factori rămân neschimbaţi), cumpărătorii tind

4
Samuelson P., Nordhaus, W.– „Economie Politică”, Editura Teora, 2000, p:95.
5
Economiştii folosesc termenii de caeteris paribus pentru a arăta că toate variabilele, exceptând acelea care urmează
să fie studiate în acel moment, sunt ţinute constante.
să achiziţioneze o cantitate mai mică din marfa respectivă. În mod similar, dacă preţul scade, ceilalţi
factori rămân neschimbaţi, cantitatea cerută creşte.
Reprezentarea grafică a legii cererii poartă denumirea de curba cererii. Curba cererii ilustrează cum
se schimbă cantitatea cerută dintr-un bun la variaţiile preţului. O asemenea curbă este ilustrată în figura
4.1. unde, pe axa orizontală, avem reprezentată cantitatea totală dintr-un bun cerută pe piaţă, iar pe axa
verticală, preţul produsului respectiv. Spre exemplificare considerăm datele din Tabelul 4.1.
Tabelul 4.1. Evoluţia preţului şi a cererii la un bun oarecare
Cazuri Preţ unitar Cantitatea (Q)
(P) cerută (mil buc)
(u.m./buc)
A 5 10
B 4 12
C 3 16
D 2 17
E 1 20

Curba cererii construită pe baza datelor din tabelul 4.1. este prezentată în graficul 4.1:

P r e ţu l 1 0
u n ita r 8

10 20 30 40 50 60 Q
C a n tita te a
c e ru tă

Curba cererii are de regulă pantă descrescătoare şi reflectă legătura inversă care există între
cantitatea cerută şi preţ.
Cererea evoluează în sens invers proporţional faţă de preţ, atât în cazul cererii individuale cât şi în
cazul cererii pieţei. Atunci când preţul se reduce, cererea se extinde, (ceteris paribus), iar atunci când
preţul creşte (ceteris paribus), cererea se contractă. Extinderea, respectiv contractarea cererii nu trebuie
identificată cu cea de creştere, respectiv scădere a cererii, care presupune deplasarea curbei cererii sub
incidenţa factorilor acesteia, preţul unitar fiind considerat constant. Relaţia negativă dintre preţul unitar
şi cantitatea cerută se explică prin comportamentul normal al consumatorului raţional, care acţionează
pe criterii de eficienţă economică.
În capitolul „Comportamentul consumatorului” se menţionează că echilibrul consumatorului se realizează
când utilitatea marginală obţinută prin cheltuirea unei unităţi monetare este aceeaşi, indiferent care sunt bunurile
achiziţionate. Dacă, de exemplu există o stare de echilibru, (Umgx/px=Umgy/py) iar preţul bunului „x” creşte, starea
de echilibru dispare şi consumatorul îşi caută un nou echilibru sporindu-şi achiziţiile din bunurile substituibile ale
căror preţuri nu s-au modificat, diminuându-şi achiziţiile din bunul al cărui preţ a crescut (sau invers dacă preţul
scade).
Astfel, economiştii consideră că scăderea cantităţii cerute pe măsură ce preţul creşte se datorează
efectului de substituţie şi a efectului de venit.
 Efectul de substituţie are loc la bunurile substituibile (ex. unt şi margarină) şi reflectă situaţia în care
creşterea preţului la un bun îi reduce cererea, crescând cererea pentru bunul substituibil, fără ca preţul
acestuia să se modifice.
 Efectul de venit pune în evidenţă modificarea cererii la un buget de venituri dat, sub influenţa variaţiei
preţurilor sau a unor presiuni inflaţioniste.
Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale şi majorităţii bunurilor inferioare.
Pentru unele bunuri, însă, creşterea preţurilor este însoţită de o creştere a cererii, iar reducerea preţurilor
de o reducere a acesteia. Teoria economică consideră că în categoria „bunurilor normale” sunt incluse
bunurile a căror cerere creşte o dată cu sporirea veniturilor. În categoria „bunurile inferioare” sunt
incluse bunurile a căror cerere se reduce o dată cu creşterea veniturilor şi invers. Noţiunile de bunuri
normale şi inferioare au fost introduse în teoria economică de către irlandezul Robert Giffen, la sfârşitul
secolului al XIX-lea când a analizat piaţa cartofilor pe fondul unei puternice crize economice. Explicaţia
lui Robert Giffen, cunoscută ca efectul Giffen, este că, scăderea preţurilor bunurilor inferioare şi, deci,
creşterea venitului real sunt însoţite de diminuarea cererii la aceste bunuri şi deplasarea ei spre bunuri de
consum mai elevate. Aceste excepţii de la legea cererii se întâlnesc destul de rar în realitate şi nu infirmă
existenţa legii cererii.

 Deplasări ale curbei cererii. Factorii cererii


Legea cererii este valabilă numai atunci când toţi ceilalţi factori ai cererii rămân constanţi. Prin
factorii cererii sunt desemnate toate condiţiile economice şi extraeconomice care influenţează evoluţia
cererii – atunci când preţul este considerat constant. Dar, în practică nimic nu rămâne constant. Orice altă
modificare decât cea a preţului bunului deplasează întreaga curbă a cererii, modificând cantitatea care va fi
cerută la fiecare nivel de preţ (Fig. 4.2.).
Principalii factori care deplasează curba cererii sunt: venitul mediu; preţul bunurilor
substituibile şi a bunurilor complementare; numărul de cumpărători; preferinţele şi structura
populaţiei; perspectivele de creditare; aşteptările indivizilor privind evoluţia veniturilor şi a
preţurilor.
 Venitul mediu. În cazul bunurilor normale, există o relaţie directă între evoluţia veniturilor şi dinamica
cererii: când veniturile personale cresc, indivizii tind să cumpere mai mult, chiar dacă preţurile rămân
neschimbate, după cum invers scăderea venitului duce la micşorarea cererii. La bunurile denumite
„inferioare” între venituri şi cerere există o relaţie negativă: majorarea venitului este însoţită de o reducere
a cererii, atenţia cumpărătorilor îndreptându-se spre bunuri mai elevate. Alături de preţul unitar, venitul
mediu disponibil este factorul economic cel mai important de care depind nivelul şi evoluţia cererii.
 Preţul bunurilor substituibile şi a bunurilor complementare. Creşterea preţului la un bun (exp. unt), îi
va reduce cererea, modificând curba cererii pentru un bun substituibil (margarina), fără ca preţul acestuia
din urmă să se modifice. Astfel, o creştere a preţului untului conduce la o deplasare spre dreapta a curbei
cererii de margarină ilustrând că cererea pentru acest produs este mai mare la fiecare nivel de preţ.
Câteodată creşterea preţului altor bunuri are efect opus, ca de exemplu cazul bunurilor complementare.
Bunurile complementare sunt bunurile care nu pot fi utilizate unul fără altul, spre exemplu, autoturismul
şi benzina: a) scăderea preţului unui bun antrenează după sine creşterea cererii pentru acest bun, dar şi
pentru celălalt bun (complementar) la care preţul nu s-a modificat; b) creşterea preţului unui bun duce la
un fenomen invers, adică la micşorarea cererii la acest bun şi la bunul complementar al cărui preţ nu s-a
modificat. Spre exemplu, o creşterea a preţului benzinei deplasează curba cererii de maşini la stânga.
 Numărul populaţiei. Între numărul populaţiei şi cererea pentru un anumit bun există o relaţie
pozitivă.
 Preferinţele (gusturile) şi structura populaţiei. Acestea sunt rezultatul influenţelor de ordin
cultural, istoric, precum şi a progresului ştiinţei şi tehnicii; dezvoltarea producţiei şi a societăţii, în general,
determină schimbări corespunzătoare şi în sistemul cererii. Există bunuri cerute de către toţi oamenii -
alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, etc. Unele bunuri, ca, de exemplu, tutunul şi alcoolul, sunt
cerute numai de unii indivizi. Cererea la anumite bunuri depinde şi de mărimea şi structura populaţiei pe
grupe de vârstă, grad de instruire şi cultură, etc. Un rol important în modificarea preferinţelor pentru
anumite bunuri de pe piaţă îl are informaţia, care îmbracă de obicei forma reclamei.
 Oportunităţile de creditare. Când băncile cresc cantitatea de monedă disponibilă pentru acordarea
de credite de consum, curbele cererii (în special a bunurilor de folosinţă îndelungată, ca de exemplu, case,
maşini, etc) se deplasează spre dreapta.
 Aşteptările indivizilor privind evoluţia venitului şi a preţului. În situaţia în care se prevede o
creştere a preţului unui anumit bun, cererea prezentă pentru bunul respectiv creşte şi invers, cererea se
reduce dacă se prevede o reducere a preţului. În cazul în care se prevede o creştere a veniturilor băneşti,
cererea prezentă pentru un anumit bun creşte, iar dacă se prevede o reducere, cererea prezentă scade,
presupunând că toate celelalte condiţii nu se schimbă.
În concluzie, distincţia dintre deplasarea de-a lungul curbei cererii şi deplasarea curbei cererii
este importantă. Deplasarea de-a lungul curbei cererii (fig. 4.1.) este o simplă modificare a cantităţii cerute
dintr-un anumit bun la diferite preţuri în condiţiile în care ceilalţi factori rămân neschimbaţi (ceea ce
înseamnă o deplasare pe aceeaşi curbă, de la un punct la altul, determinată de schimbarea preţului), iar
deplasarea cererii presupune schimbarea cantităţii cerute la un anumit nivel al preţului unitar (Fig. 4.2.).

 Elasticitatea cererii

Alura (poziţia şi panta) curbei cererii diferă de la un bun la altul şi de la un menaj la altul în
funcţie de natura bunurilor, depinzând de sensibilitatea mai mare sau mai mică a consumatorului la
variaţiile preţului.
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau al unui alt
factor al cererii. Se poate vorbi în principal de elasticitatea cererii în funcţie de preţ, de venit şi de
preţul altor bunuri.
1. Elasticitatea cererii în raport de preţ reprezintă sensibilitatea cantităţii cerute dintr-un bun la
variaţia preţului său unitar, ceilalţi factori fiind constanţi. Coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de
preţ măsoară această sensibilitate, arătând cât de mult se modifică volumul cererii unui produs în
momentul în care preţul produsului respectiv se schimbă. Coeficientul de elasticitate se calculează ca un
raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii cerute şi variaţia relativă sau procentuală a
preţului unitar, folosind de regulă una dintre următoarele formule:

Q c1 - Q c0 P1 - P0 ΔQc ΔP
a. Ecp   :  : , sau
Q c0 P0 Q c0 P0

%Qc
b. Ecp   ,
%P

unde:
Ecp – coeficientul de elasticitate a cererii, în funcţie de preţ;
DQc – variaţia absolută a cererii;
DP – variaţia absolută a preţului
Qc0 – cererea iniţială;
Qc1 – cererea curentă;
P0 – preţul iniţial;
P1 – preţul actual.
%ΔQc – variaţia procentuală a cererii;
%ΔP – variaţia procentuală a preţului

În funcţie de mărimea acestui coeficient, se disting mai multe tipuri de cerere după cum urmează:
a) cerere elastică exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens contrar modificării preţului dar mai
accentuat. Coeficientul de elasticitate este mai mare decât 1 (E cp> 1), iar produsul dintre cantitate şi
preţ creşte când preţul scade şi scade când preţul creşte. Curba cererii formează cu abscisa un unghi
interior mai mic de 45° (fig.4.3.a);
b) cerere inelastică exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens contrar modificării preţului dar
mai lent. Coeficientul de elasticitate este cuprins între 0 şi 1 (1>E cp> 0) iar produsul cantitate preţ se
modifică în acelaşi sens cu modificarea preţului unitar. Curba cererii face cu abscisa un unghi interior
mai mare de 45° (fig.4.3.b) ;
c) cererea cu elasticitate unitară exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens contrar preţului dar
cu aceeaşi intensitate. Coeficientul elasticităţii în funcţie de preţ are valoarea unu (E cp=1), iar curba
cererii face cu abscisa un unghi interior de 45° (fig.4.3.c);
d) cererea perfect elastică exprimă situaţia în care cererea se modifică foarte mult la o schimbare
nesemnificativă a preţului. Coeficientul elasticitate preţ tinde spre infinit (Ecp→ ∞) iar curba se
prezintă sub forma unei drepte relativ paralele cu abscisa (fig.4.3.d.). Este un concept teoretic cu rare
şi slabe corespondenţe în comportamentul şi manifestările concrete ale pieţei;
e) cerere perfect inelastică exprimă situaţia în care cantităţile cerute nu reacţionează în nici un fel la
modificarea preţurilor; coeficientul elasticitate preţ tinde către zero (Ec p→0), produsul cantitate
preţ se modifică în acelaşi timp cu preţul iar curba sa se prezintă ca o paralelă la axa oy (Fig.4.3.e).
Poate fi imaginată ca cerere pentru un bun de absolută necesitate cum ar fi un medicament care
condiţionează starea de sănătate (sau chiar viaţa) şi care va fi achiziţionat sau consumat în doza
prescrisă indiferent de evoluţia preţului său unitar.
Panta şi coeficientul de elasticitate a cererii sunt noţiuni diferite. Când curba cererii este o dreaptă
coeficientul de elasticitate nu trebuie confundat cu panta dreptei. Panta, în acest caz, este aceeaşi în orice
punct de-a lungul ei, dar elasticitatea variază de la zero la infinit, astfel: este mai mare când preţul este
mare şi cantitatea mică şi foarte scăzută când preţul este mic şi cantitatea este mare (Fig. 4.4., caseta 4.3).
Explicaţia constă în faptul că, mărimea pantei se determină ca raport dintre variaţia absolută a preţului şi a
cantităţii, în timp ce mărimea coeficientului de elasticitate exprimă raportul dintre variaţia relativă sau
procentuală a cantităţii şi cea a preţului. Singurele excepţii apar în cazul cererii perfect elastice şi al celei
perfect inelastice, când cele două mărimi sunt egale.
 Elasticitatea cererii: factori de influenţă şi importanţă
Având în vedere că cererea pentru orice bun depinde de preferinţele consumatorului, elasticitatea
cererii în funcţie de preţ depinde de factorii economici, sociali, psihologici care influenţează dorinţele
individuale. Totuşi se pot stabili cîteva reguli generale privind factorii care influenţează elasticitatea cererii
funcţie de preţ, dintre care menţionăm:
 Natura bunurilor; astfel, în general, bunurile de primă necesitate pentru viaţa oamenilor (Ex:
hrana, combustibilul, îmbrăcămintea, medicamentele) au o cerere în funcţie de preţ inelastică
deoarece nu se poate renunţa la ele chiar dacă preţul lor creşte. În schimb, bunurile de lux
(sporturile de iarnă, excursiile) au o cerere elastică.
 Gradul de substituibilitate a bunurilor. Cu cât un bun are o plajă mai largă de înlocuitori, care este
deci mai substituibil are o cerere mai elastică la preţ şi invers, în general, cererea este inelastică
pentru bunurile nesubstituibile sau mai greu substituibile. Deci, între gradul de substituire a
unor bunuri şi elasticitatea cererii în funcţie de preţ există o relaţie pozitivă.
 Timpul în care oamenii răspund la schimbările de preţ. Elasticitatea cererii este de obicei mai
mare pe termen lung deoarece este mai uşor să se găsească înlocuitori sau soluţii pentru a-şi
modifica programele şi obişnuinţele de consum decât pe termen scurt. Pe termen scurt şi foarte
scurt, după ce preţurile s-au modificat, cererea este de regulă inelastică, deoarece consumatorii nu
s-au decis asupra modului în care să-şi modifice programul de consum pentru a-şi realiza o nouă
stare de echilibru în urma modificării preţurilor.
Cunoaşterea coeficientului de elasticitate a cererii prezintă importantă în procesul decizional, deoarece
ajută firmele să ştie cum se modifică cantitatea cerută, respectiv venitul în cazul creşterii preţurilor.
Veniturile totale (Vt) obţinute de o firmă prin vânzarea unui bun se determină înmulţind preţul (P) cu
cantitatea cerută (Q). Astfel, relaţia este următoarea: Vt = P x Q
Dacă se cunoaşte coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ, atunci se poate afla ce se
va întâmpla cu venitul total al firmei în cazul unei modificări a preţului:
1. Dacă cererea este elastică, scăderea preţului duce la creşterea venitului total iar creşterea
preţului la scăderea venitului total;
2. Dacă cererea este inelastică, scăderea preţului determină reducerea venitului total iar creştere
preţului determină creşterea venitului total;
3. Dacă cererea are elasticitate unitară, scăderea preţului nu influenţează mărimea venitului total.
În concluzie, veniturile unei firme cresc în cazul cererii elastice când preţul se reduce şi în cazul
cererii inelastice când preţul creşte. Mărimea veniturilor depinde de raportul dintre modificarea
cantităţii cerute şi a preţului.
2. Elasticitatea cererii în raport de venit exprimă sensibilitatea cererii unui consumator pentru bunul
„x”când venitul său se modifică (ceilalţi factori fiind constanţi). Coeficientul de elasticitate a cererii
funcţie de venit se determină ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii cerute şi
variaţia relativă sau procentuală a venitului.
3. Elasticitatea încrucişată a cererii apare în cazul bunurilor substituibile şi complementare şi măsoară
sensibilitatea cantităţii cerute din bunul X, în raport cu modificarea preţului unitar al bunului Y.
Valoarea ei se determină cu relaţiile:
Q1x  Q0 x
Q0 x Q x p oy
Eîc cx / py   x
p1 y  p 0 y py Q0 x
p oy

%Qx
Eîc cx / py 
 % py

Concluzie:

1. când Eîccx/py are valoare pozitivă cele două bunuri sunt substituibile;
2. când Eîccx/py are valoare negativă cele două bunuri sunt complementare;
3. când Eîccx/py are valoare nulă, cele două bunuri sunt indiferente unul în raport cu celălalt în
programul de consum al consumatorului dat.

Oferta. Legea ofertei. Elasticitatea ofertei

Oferta, în sens microeconomic, reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un întreprinzător


sau toţi întreprinzătorii o producă şi o comercializează într-o perioadă de timp în funcţie de nivelul
preţului unitar şi a altor împrejurări economice şi extraeconomice.
Ca şi în cazul cererii, oferta poate fi:
a) individuală, adică cea pe care un anumit agent, o anumită firmă „x” este dispusă să o producă şi s-o
comercializeze în condiţiile preţului unitar existent, într-o anumită perioadă de timp;
b) a pieţei (totală), adică întreaga cantitate a unui bun pe care sunt dispuşi să o producă şi s-o
comercializeze toţi întreprinzătorii care acţionează într-o anumită ramură.
Privită sub cele două aspecte, oferta în sens microeconomic, are un caracter dinamic fiind
influenţată de numeroşi factori, dintre care mai importanţi sunt: preţul unitar, tehnologia, preţul
factorilor de producţie, preţul bunurilor substituibile, taxele şi subsidiile, perspectivele de creditare,
politica guvernamentală, numărul de producători, factorii naturali.
Din rândul acestor factori, rolul determinant îl are preţul unitar, relaţie pe care o vom analiza în
continuare.

 Legea ofertei. Curba ofertei. Deplasări de-a lungul curbei ofertei


Legea ofertei exprimă relaţia dintre preţul pieţei şi cantitatea din marfa respectivă pe care
producătorii doresc să o realizeze şi să o vândă, în cadrul căreia, preţul variază direct proporţional
faţă de cantitatea oferită, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân neschimbaţi. Astfel, atunci când
preţul unui bun creşte are loc extinderea ofertei, iar atunci când preţul unitar scade are loc contracţia
ofertei (ceteris paribus).
Reprezentarea grafică a legii ofertei, poartă denumirea de curba ofertei şi se prezintă ca o dreaptă
sau o curbă (când funcţia ofertei este liniară respectiv neliniară). Spre deosebire de curba cererii, curba
ofertei este crescătoare, are pantă pozitivă şi este orientată SV-NE. Curba ofertei este ilustrată în Fig.
4.5., pe baza datelor din tabelul 4.2., propuse spre exemplificare.
Tabelul 4.2. Evoluţia preţului şi ofertei pentru un bun oarecare
Preţ (P) Cantitatea oferită
(u.m) (Q)
(unit)
1 10
2 15
3 20
4 30
5 40

10 C u rb a o fe rte i
P r e ţu l
u n ita r 8

0 10 20 30 40 Q
C a n tita te a o f e rită

Relaţia pozitivă dintre nivelul şi evoluţia preţului unitar şi cantitatea oferită se explică prin
comportamentul întreprinzătorului care tinde să-şi asigure starea de echilibru (optim), când profitul total
este maxim. El compară preţul pieţei cu costul marginal şi atunci când costul marginal este inferior
preţului, producătorul este tentat să mărească cantitatea oferită pentru că fiecare unitate adiţională
îi asigură majorarea profitului total. Astfel, când costul marginal este dat, iar preţul unitar creşte, starea
de echilibru se asigură la o cantitate mai mare decât cea precedentă. În felul acesta se ivesc perspective
suplimentare de câştig, extinderea producţiei devine tentantă atât pentru cei care activează în industrie, cât
şi pentru unii agenţi din alte ramuri care sunt atraşi spre ramura unde preţurile au crescut în speranţa că
vor obţine atât profit normal cât şi, probabil, profit pur (suplimentar).
Există şi situaţii de ofertă atipică sau anormală, denumite paradoxul ofertei, ca excepţie de la
legea ofertei, în care creşterea cantiăţilor oferite spre vânzare are loc şi atunci când preţurile scad, ca de
exemplu: produsele perisabile- legume, fructe sau oferta de muncă 6 (cantitatea de muncă, în special
numărul orelor suplimentare), care la un nivel al preţului (salariului real) are tendinţa să se reducă pentru
că utilitatea marginală a timpului liber este superioară utilităţii marginale a salariului. Un alt exemplu este
paradoxul King care exprimă comportamentul atipic al producătorilor agricoli, mici şi mijlocii, care
apelează pe scară largă la credite pentru organizarea şi susţinerea producţiei agricole. Atipicitatea constă în
aceea că, dacă preţurile produselor agricole scad, oferta se extinde, pentru că doar astfel producătorii
debitori pot să-şi procure mijloacele băneşti pentru achitarea creditelor scadente. În acest caz curba ofertei
are panta negativă.

 Deplasarea curbei ofertei. Factorii de influenţă ai ofertei

Ca şi în cazul curbei cererii, curba ofertei se poate deplasa în plan, crescând sau scăzând cantitatea oferită
la fiecare nivel de preţ. Sub incidenţa factorilor ofertei şi în condiţii de ceteris paribus pentru preţ, curba
ofertei se deplasează spre dreapta când oferta creşte şi spre stânga când oferta scade. De aceea, este foarte
important să se facă distincţie între mişcarea de-a lungul curbei (Fig. 4.5.) şi o deplasare a curbei (Fig.
4.6).
Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de o serie de factori, cum ar
fi:
1. Tehnologia. Computerizarea producţiei şi înlocuirea tehnologiilor învechite cu altele noi conduc la
sporirea utilizării eficiente a resurselor economice, la scăderea costurilor de producţie şi la creşterea
ofertei.

6
Detalii privind aliura curbei ofertei de muncă individuale sunt prezentate la cap. Piaţa Muncii. Salariul
2. Preţul factorilor de producţie Creşterea salariilor, a preţului materiei prime, energiei, etc. va
conduce la creşterea costului de producţie şi la reducerea ofertei. Asta explică de ce cantitatea
oferită de-a lungul curbei O2 este mai mică decât cantitatea oferită, la acelaşi preţ, de-a lungul curbei
O0 (Fig. 5.6).
3. Preţul bunurilor substituibile. Dacă creşte preţul unui bun atunci va creşte oferta pentru acel bun
şi va scădea oferta bunurilor substituibile.
4. Taxele şi subsidiile Reducerea taxelor pe profitul firmei va determina o creştere a ofertei, iar
acordarea de subsidii de la bugetul statului va conduce la o creştere a ofertei.
5. Perspectivele de creditare. Reducerea posibilităţilor de creditare poate reduce capacitatea firmelor
de a obţine factorii de producţie necesari în procesul de producţie, conducând la deplasarea spre
stânga a curbei ofertei.
6. Politica guvernamentală Cadrul social-politic şi juridic prezintă o importanţă deosebită pentru
asigurarea oricărei activităţi economice. Eliminarea taxelor vamale la importul unui anumit bun va
duce la creşterea ofertei pentru acel bun şi deci o deplasare spre dreapta a curbei ofertei.
7. Factori naturali Curba ofertei de produse, în special agricole se poate deplasa spre stânga sau spre
dreapta în funcţie de factorii naturali (secetă, inundaţii, etc).
 Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ
Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ reprezintă gradul de sensibilitate a cantităţii oferite dintr-un
produs la modificarea preţului unitar. Ea se măsoară prin coeficientul de elasticitate a ofertei (E op), care
se calculează ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii oferite şi variaţia relativă sau
procentuală a preţului, pe baza uneia dintre relaţiile:

Q1 - Q0 P1 - P0 Q P
1. Eop  :  :
Q0 P0 Q0 P0
sau
% ΔQ
2. Eop =
% ΔP

În funcţie de modul în care oferta reacţionează la modificările de preţuri, se disting mai multe feluri
de ofertă:
a) Oferta elastică (fig. 4.7.a) când variaţia procentuală a cantităţii oferite este mai mare decât
variaţia procentuală a preţului:
Q P
 , Eop>1
Q0 P0

b) Oferta cu elasticitate unitară (fig. 4.7.b) când când variaţia cantităţii oferite este egală cu variaţia
preţului;
Q P
= , Eop=1
Q0 P0

c) Oferta inelastică (fig.4.7.c) când variaţia procentuală a cantităţii oferite este mai mică decât
variaţia procentuală a preţului;
ΔQ ΔP
 , Eop<1
Q0 P0
d) Oferta perfect elastică, reprezintă un concept teoretic care presupune că, la un nivel dat al
preţului, cantitatea oferită creşte continuu, tinzând spre infinit (Fig. 4.7.d).
ΔP/P0 = 0, iar Eop→∞

e) Oferta perfect inelastică reprezintă un alt caz teoretic şi reflectă situaţia în care, la orice variaţie a
preţului, oferta nu se modifică (Fig. 4.7.e).
ΔQ/Q0 = 0, iar Eop= 0
Ca şi în cazul elasticităţii cererii, elasticitatea ofertei nu este aceeaşi în diferite puncte ale curbei
ofertei, exceptând cazurile extreme, respectiv oferta perfect elastică şi oferta perfect inelastică. Capacitatea
ofertei de a se modifica mai repede, mai lent sau identic în raport de modificarea preţului depinde de mai
multe împrejurări ce ţin de condiţiile specifice ale fiecărui întreprinzător, de strategia de piaţă promovată
de către firmă, de tactica de marketing adoptată, de domeniul de activitate şi conjunctura generală a
economiei.
Principalii factori care determină gradul de elasticitate al ofertei sunt:
- condiţiile stocării şi costul stocării pe care le impune fiecare marfă în funcţie de natura ei: perisabilă
sau nu; periculoasă pentru sănătatea oamenilor şi a naturii sau nu; dimensiunile spaţiului de stocare
solicitat şi condiţiile cerute, etc. Când costul stocării este mic, oferta este de regulă elastică şi invers.
- disponibilitatea factorilor de producţie Dacă factorii de producţie pot fi procuraţi cu uşurinţă de pe
piaţă, atunci producţia poate fi mărită uşor printr-o creştere uşoară a preţului unitar deci oferta este
elastică.
- Timpul. Elasticitatea ofertei pe termen lung este mai ridicată decât cea pe termen scurt, deoarece
firmele îşi pot lărgi capacitatea de producţie prin investiţii (achiziţionează maşini, clădiri, etc) sau pot
apărea noi firme. Pe termen scurt oferta are un caracter inelastic, oferta crescând numai ca urmare a
creşterii resurselor disponibile (muncă, materii prime, energie, etc).

Echilibrul pieţei

În sens general, echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale la
preţul pieţei, dacă celelalte condiţii nu se modifică. La starea de echilibru, cantitatea cerută de către
cumpărători este egală sau se apropie foarte mult cu cea propusă de către producători (vânzători).
Echilibrul este temporar, modificându-se dacă se schimbă una din cele două forţe ale pieţei (preţul de
echilibru sau cantitatea de echilibru).
Grafic, pe o piaţă concurenţială a unui bun echilibrul se obţine la intersecţia curbei cererii şi a curbei
ofertei. Situaţiei de echilibru al pieţei îi corespunde formarea cantităţii de echilibru (Qe) şi a preţului de
echilibru (Pe). Spre ilustrare, vom considera datele din tabelul 4.3.

Cazuri Preţ unitar Cantitatea Cantitatea Situaţia pe Tendinţa de


u.m. cerută (mil oferită (mil. piaţă evoluţie a
buc) buc.) preţului
A 1 40 10 Deficit Crescătoare
B 2 30 15 Deficit Crescătoare
C 3 20 20 Echilibru Neutră
D 4 15 18 Surplus Descrescătoare
E 5 12 30 Surplus Descrescătoare

 Efectul variaţiei ofertei şi cererii


Echilibrul pieţei, respectiv cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru, se schimbă în funcţie de
variaţia ofertei şi cererii.
În cazul variaţiei ofertei, presupunând cererea constantă, luăm spre ilustrare următoarele situaţii
(Graficul 4.9) :
a) când cantitatea oferită scade, curba ofertei se deplasează spre stânga; punctul de echilibru
(E1) se deplasează în sus; preţul de echilibru creşte;
b) când cantitatea oferită creşte, curba ofertei se deplasează spre dreapta; preţul de echilibru
scade (E2), cantitatea de echilibru creşte.
În cazul variaţiei cererii, presupunând oferta constantă, urmărim, de asemenea, două situaţii
(graficul 4.10):
a) când cererea creşte, curba cererii se deplasează spre dreapta, crescând cantitatea de echilibru
şi preţul de echilibru;
b) Când cererea se micşorează, are loc scăderea cantităţii de echilibru şi a preţului de echilibru.

Reprezentarea grafică (fig. 12):


P re ţu l
u n ita r
O fe rtă
10

8
E
Pe 6
E 0
4

2 C ere re
Q E
10 20 30 40 Q
Fig. 12. Dinamica cererii şi ofertei

În realitatea economică, echilibrul pieţei se schimbă în condiţiile în care oferta şi cererea de mărfuri
se pot modifica simultan în acelaşi sens sau în sensuri diferite, în aceeaşi proporţie sau în proporţii diferite.
Spre exemplu, în cazul în care oferta şi cererea cresc în aceeaşi proporţie, se măreşte cantitatea de
echilibru iar preţul de echilibru rămâne acelaşi.
În cazul modificării cererii (ofertei), există raporturi diferite în modificarea preţului şi a cantităţii
de echilibru, în funcţie de forma de elasticitate a ofertei (cererii). Astfel, luăm spre exemplificare două
situaţii:
a) când cantitatea oferită scade (presupunând cererea constantă) au loc: punctul de echilibru (E’) se
deplasează în sus; curba ofertei se deplasează spre stânga; preţul de echilibru creşte;
b) când cantitatea oferită creşte (presupunând cererea constantă) au loc: noului punct de echilibru
(E”) îi corespund un preţ de echilibru (Pe) mai mic şi o cantitate de echilibru (QE) mai mare; curba ofertei
se deplasează spre dreapta.
Grafic, situaţia se prezintă astfel (fig. 13):

Fig. 13. Variaţia ofertei


În cazul variaţiei cererii, de asemenea, urmărim două situaţii:
a) când cererea creşte (oferta rămânând constantă), în condiţiile în care (presupunem) veniturile
familiilor cresc, cantitatea cerută va creşte sensibil; curba cererii se deplasează spre dreapta, în sus şi totodată
cresc cantitatea de echilibru (QE1) şi preţul de echilibru (Pe1);
b) când cererea se micşorează (oferta rămânând constantă), are loc scăderea cantităţii de echilibru
(QE2) şi a preţului de echilibru (Pe2).
Grafic, situaţia se prezintă astfel (fig. 14):
P r e ţu l
u n ita r
O

Pe1 E 1

Pe0 E 0
C 1

Pe2 E 2

C 0

C 2

0 Q

Fig. 14. Variaţia cererii

În realitatea economică, echilibrul pieţei se schimbă în condiţiile în care oferta şi cererea de mărfuri
se pot modifica simultan în acelaşi sens sau în sensuri diferite, în aceeaşi proporţie sau în proporţii diferite.
Spre exemplu, în cazul în care oferta şi cererea cresc în aceeaşi proporţie, se măreşte cantitatea de
echilibru, în schimb nu are loc modificarea preţului de echilibru (fig. 15):

P r e ţu l
u n ita r O 0
O 1
O 2

Pe E 0 E 1 E 2

C 2
C 1

C 0

0
Fig. 15. Oferta şi cererea cresc în aceeaşi proporţie

Atunci când oferta şi cererea se micşorează în aceeaşi proporţie, de asemenea, preţul de echilibru nu
se modifică, în schimb cantitatea de echilibru se micşorează (fig. 16):

P r e ţu l
O 2
u n ita r
O 1
O 0

Pe E 2 E 1 E 0

C 0

C 1

C 2

0 Q
Fig. 16. Oferta şi cererea se micşorează în aceeaşi proporţie

Interacţiunea dintre cerere şi ofertă reprezintă un proces de ajustare reciprocă, prin care se realizează
o anumită coordonare a pieţei, se formează preţurile.
În cadrul relaţiei dintre preţ, pe de o parte, şi cerere-ofertă, pe de altă parte, trebuie luate în
considerare nu numai dependenţa cererii şi ofertei de variaţiile de preţ, ci şi relaţia inversă, în sensul că
raportul dintre cerere şi ofertă, la rându-i, determină preţul. Astfel, preţul variază în raport direct
proporţional cu cererea şi în raport invers proporţional cu oferta. Există, aici, o interrelaţie: astfel, dacă
creşterea cererii duce la creşterea preţului, urcarea preţului peste un anumit punct determină scăderea
cererii, a puterii de cumpărare; dacă creşterea ofertei atrage după sine scăderea preţurilor, aceasta din
urmă, la rându-i, duce la restrângerea ofertei etc.

Unitatea de învăţare 4
COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

Comportamentul consumatorului reprezintă totalitatea deciziilor tipice consumatorului care au drept


scop maximizarea satisfacţiei în limita resurselor de care dispune.
Studierea comportamentului consumatorului începe cu analiza bunurilor economice şi a utilităţii
acestora.

Bunurile economice: concept şi tipologie

Satisfacerea unei nevoi de consum sau de producţie se face prin procurarea şi consumul bunurilor.
Prin bun se înţelege orice element al realităţii care este apt să satisfacă o nevoie, indiferent de
forma lui de existenţă, de natura nevoii satisfăcute, de modul cum este procurat de consumator.
Amplificarea accelerată a nevoilor umane a stimulat apariţia unei multitudini de bunuri. În aceste
împrejurări s-a impus o clasificare funcţie de anumite criterii. Criteriul provenienţei şi al modului de acces la
ele determină clasificarea bunurilor în libere şi economice. Bunurile libere sunt cele ce provin direct din
natură, iar accesul la ele este liber, spre exemplu aerul, apa, fructele de pădure, energia şi lumina solară,
energia eoliană, etc. Bunurile economice sunt acele elemente care sunt produse prin efortul omului, în urma
activităţii sale economice. Bunurile economice au un caracter limitat, sunt rare, existând doar în măsura în care
pot fi produse prin activitatea umană. Accesul la aceste bunuri economice se realizează, de obicei prin
intermediul pieţei.
La rândul lor bunurile economice pot fi clasificate în funcţie de numeroase criterii:
a) După destinaţia lor, bunurile economice se clasifică în: satisfactori şi prodfactori. Satisfactorii
sau bunurile de consum reprezentând acele bunuri apte să satisfacă în mod direct nevoile umane. Unele din
aceste bunuri sunt de folosinţă curentă (alimente, îmbrăcăminte, servicii de transport etc) altele sunt de
folosinţă îndelungată (locuinţe, automobile, aparatură electrocasnică, etc). Prodfactorii reprezintă bunurile
economice folosite pentru producerea altor bunuri. În această categorie se includ bunurile care formează
capitalul tehnic (fix şi circulant) şi pământul (care, în sens economic, include şi apa).
b) După forma sub care se prezintă, bunurile economice se grupează în: bunuri corporale sau
materiale, bunuri necorporale (servicii sau prestaţii) şi informaţii (licenţe, brevete). Dezvoltarea economică şi
progresul social determină o tendinţă de accelerare a producţiei şi de creştere a ponderii bunurilor necorporale
şi informaţiilor în ansamblul bunurilor economice.
c)După modul în care bunurile circulă de la producător la consumator, se disting: bunuri marfare,
bunuri parţial marfare (mixte) şi bunuri non-marfare. Bunurile marfare (comerciale) sunt acele bunuri care
trec de la producător la consumator prin mecanismele pieţei libere. Pentru ca un bun să devină marfă el trebuie
să facă saltul de la forma de bun la forma marfă, lucru care se realizează doar în momentul în care pe piaţă îşi
găseşte cumpărătorul care dispune de suma de bani necesară procurării lui. Bunurile parţial marfare (mixte)
sunt acele bunuri care ajung la consumator prin intermediul pieţei, preţul având la bază atât condiţiile pieţei cât
şi obiectivele de protecţie socială. Bunurile nonmarfare (noncomerciale) sunt acele bunuri care ajung la
consumator gratuit. Acestea pot fi produse pentru autoconsum, pot fi primite prin moştenire sau donaţie sau
oferite gratuit de către comunitate.
d) După modul de difuzare a avantajelor se disting: bunuri publice şi bunuri private. Bunurile
publice sunt bunurile ale căror utilitate revine în mod indivizibil la nivelul întregii comunităţi, indiferent dacă
indivizii doresc sau nu să achiziţioneze aceste bunuri (Exemple: programul TV, cercetarea fundamentală, etc).
Bunurile private sunt acele bunuri care pot fi împărţite şi furnizate separat diferiţilor indivizi, fără a genera
beneficii sau costuri externe pentru ceilalţi indivizi. Decizia de a consuma un bun privat este un act individual
fără consecinţe asupra altor persoane. Bunurile publice au drept caracteristici nonexcluziunea şi non-rivalitatea
spre deosebire de bunurile private care au drept caracteristici excluziunea şi rivalitatea. Furnizarea eficientă a
bunurilor publice impune adesea intervenţia statului, în timp ce bunurile private pot fi eficient alocate de către
pieţe.
e)În funcţie de influenţele reciproce dintre diferite categorii de bunuri se disting: bunuri
substituibile şi bunuri complementare. Bunurile substituibile sau concurente sunt acelea care au capacitatea
să satisfacă aceeaşi categorie de nevoi (de exemplu untul şi margarina, metrou şi autobuz). Prin urmare,
spunem că produsul A este un bun substituibil al produsului B şi invers, dacă majorarea preţului produsului B
determină creşterea cererii pentru produsul A. Bunurile complementare sunt acele bunuri care pot fi folosite
doar împreună, întrucât numai din combinaţia lor rezultă satisfacţia scontată de către consumator (de exemplu:
imprimanta şi calculatorul).

Utilitatea economică. Concept. Măsurare

În explicarea comportamentului consumatorului, economia politică se bazează pe premisa


fundamentală potrivit căreia oamenii tind să aleagă acele bunuri şi servicii care prezintă pentru ei valoarea
cea mai mare7.
În gândirea neoclasică, utilitatea economică sintetizează importanţa, preţuirea pe care o persoană o
acordă, la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice pe care
este dispus să le achiziţioneze. În gândirea şcolii economice întemeiate de economistul german Karl Marx,
utilitatea este prezentată prin intermediul „valoarii de întrebuinţare”.
Conform gândirii neoclasice utilitatea economică are un caracter individual şi subiectiv, ea fiind
diferită de la un individ la altul şi chiar la acelaşi individ în funcţie de anumite condiţii spaţio-temporale. Un
bun poate avea utilitate economică pentru un individ, dar nu şi pentru altul, în funcţie de raportul care se
stabileşte între proprietăţile bunului şi intensitatea nevoilor individului, raport influenţat de nivelul de cultură,
de gradul de informare, de aspiraţiile şi opţiunile fiecăruia, etc.

 Modalităţi de măsurare a utilităţii

Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei unităţi consumate dintr-
un anumit bun o preţuire exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate, numite utili (această manieră
de abordare este specifică sec. al XIX-lea).
Ipotezele de bază ale teoriei utilităţii cardinale sunt:
a) consumatorul este capabil să măsoare utilitatea printr-un număr;
b) utilităţile individuale rezultate din consumul unor cantităţi consecutive dintr-un bun nu sunt
constante;
c) consumatorul poate alege între bunuri, în funcţie de utilităţile acestora.

Să presupunem, de exemplu, că un consumator acordă următorii utili:


1Kg carne ................................ 20 utili
1 Kg ciocolată ........................... 18 utili
1 Kg banane .............................. 8 utili
2 Kg banane.............................. 12 utili

Măsurarea ordinală presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o anumită ordine, în raport cu
preferinţele consumatorului (reprezentantul de seamă la fundamentarea acestei concepţii a fost Vilfredo
Pareto). Ipoteza de bază a concepţiei ordinale asupra utilităţii este următoarea: nu este necesară măsurarea
utilităţii fiecărui bun consumat; este suficient să se facă doar ordonări, ierarhizări ale preferinţelor
7
Samuelson, Nordhaus, Economie politică, Ed. Teora, 2000
consumatorilor. Pornind de la bunurile existente, de la coşurile (combinaţiile) de bunuri necesare,
consumatorul este capabil să compare două coşuri de bunuri şi să le ordoneze după preferinţele sale
individuale şi după posibilităţile pe care le are (venit, buget).

Revenind la exemplul de mai sus, ordinea preferinţelor consumatorului conform măsurării


ordinale este următoarea:
I. 1 Kg de carne;
II. 1 Kg de ciocolată
III. 1Kg de banane
Ceea ce contează, conform teoriei moderne a cererii, este motivul pentru care un consumator preferă o
anumită combinaţie de produse în locul alteia, situaţie reprezentată prin enunţuri de genul „A este
preferabil lui B”.

Utilitatea marginală. Legea utilităţii marginale

Utilitatea marginală reprezintă surplusul de utilitate rezultat ca urmare a consumului unei


unităţi suplimentare dintr-un bun (consumul celorlalte bunuri fiind constant).
Relaţia de calcul a utilităţii marginale pentru cazul discret este următoarea:
Umg=ΔUt/ΔX
Dacă presupunem că avem o infinitate de mici cantităţi din bunul x şi că funcţia de utilitate este
continuă şi diferenţiabilă, atunci utilitatea marginală poate fi definită ca derivata parţială de ordinul întâi a
funcţiei de utilitate. Relaţia de calcul a utilităţii marginale pentru cazul continuu este următoarea:
Umg = dUt/dx =U’x
unde: Umg –utilitatea marginală;
UT – variaţia utilităţii totale;
X – variaţia cantităţii consumate din bunul X;
U’x – derivata întâi a utilităţii.

Legea utilităţii marginale descrescânde (formulată pentru prima oară de economistul austriac
Gossen în 1854) arată că atunci: când cantitatea consumată dintr-un produs creşte, utilitatea marginală
(utilitatea suplimentară a ultimei unităţi de produs consumată) tinde să se diminueze până la zero,
corespunzătoare punctului de saţietate”. Utilitatea marginală ia valori negative dacă se continuă consumul
peste limita de saturaţie, ceea ce echialează cu risipa.
Potrivit legii enunţate anterior, cu cât consumaţi mai mult, cu atât utilitatea totală va creşte într-un ritm
din ce în ce mai scăzut deoarece utilitatea marginală are un trend descrescător.

Constrângerea bugetară (Ce-şi permite consumatorul cu bugetul său disponibil)

Ecuaţia liniei (constrângerii) bugetare este de forma:

(1) V= xPx +yPy

Unde:
x,y - cantităţile consumate din cele două bunuri X, respectiv Y;
Px şi Py – preţurile bunului X respectiv bunului Y;
V – venitul

 Curba de indiferenţă (isoutilitate sau isophelimă -isos=aceeaşi, phelimitas=plăcere,


satisfacţie) reflectă ansamblul combinărilor posibile în consumul a două bunuri, astfel încât nivelul
satisfacţiei consumatorului să fie acelaşi. Indiferent în ce punct de pe curbă s-ar situa opţiunea
consumatorului, nivelul utilităţii resimţite de consumator este acelaşi fie că el consumă mai mult din bunul
y (mere) şi mai puţin din x (banane), ori mai mult din bunul x (banane) şi mai puţin din y (mere). Vilfredo
Pareto (1848-1923) a folosit pentru prima dată ceea ce numim noi astăzi curbe de indiferenţă în analiza
teoriei cererii.
 Harta curbelor de indiferenţă
Harta curbelor de indiferenţă reuneşte totalitatea curbelor de indiferenţă care descriu preferinţele unui
consumator pentru anumite bunuri sau servicii. Consumatorului îi este indiferent în ce punct se află pe o
anumită curbă de indiferenţă dar preferă o curbă de indiferenţă alteia. Deoarece, consumatorul preferă un
consum cât mai mare, curbele de indiferenţă superioare sunt preferate celor inferioare. Spre exemplu, în
graficul 4, orice punct de pe curba de indiferenţă cu utilitate constantă U 2 este preferat oricărui punct de pe
curba de indiferenţă cu utilitate constantă U 1, iar oricare punct de pe curba cu utilitate constantă U 3 este
preferat oricărui punct de pe curba cu utilitate constantă U 2. Între utilităţile celor trei curbe de indiferenţă
există relaţia: U3>U2>U1.
Optimul (echilibrul) consumatorului

Optimul (echilibrul) consumatorului – presupune o asemenea combinare de bunuri şi servicii în


consum care, la nivelul venitului de care dispune şi al preţurilor existente, să-i asigure maximum de satisfacţie.
Consumatorul şi-ar dori cea mai bună combinaţie dintre două bunuri, combinaţie care se află pe curba
de indiferenţă cea mai de sus posibil. Dar, consumatorul trebuie să se situeze pe/sau sub constrângerea lui
bugetară, care-i măsoară resursele disponibile.

• Regula maximizării utilităţii totale şi optimizarea alegerilor de consum – are în vedere ca


venitul disponibil al consumatorului să fie alocat astfel încât ultima unitate monetară cheltuită pentru
procurarea fiecărui bun să să aibă aceeaşi utilitate marginală. Consumatorul trebuie să compare utilitatea
suplimentară cu costurile suplimentare. Regula maximizării utilităţii se poate exprima prin relaţia:
Um A p
 A
Um B pB

Unitatea de învăţare 5
TEORIA PRODUCĂTORULUI. COMBINAREA ŞI SUBSTITUIREA FACTORILOR DE
PRODUCŢIE

Întreprinderea se defineşte ca o entitate activă a sistemului economic, de natura unei organizaţii autonome,
înzestrată cu resurse pe care le utilizează în scopul exercitării, în mod stabil şi structurat, a unei funcţiuni
referitoare la producţie, servicii, schimb etc. Orice întreprindere se individualizează prin misiunea îndeplinită
şi dispune de capacitatea de a adopta şi a aplica decizii proprii, reprezentând o sursă şi un cadru de manifestare
a liberei iniţiative economice; ea funcţionează sub forma unui complex de acţiuni intercondiţionate, promovate
într-un mediu ambiant la care tinde să se adapteze, dar pe care, în acelaşi timp, îl poate influenţa.
În practica economică actuală există o mare diversitate de tipuri de întreprinderi: după obiectivul urmărit
în activitatea lor, există întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ; după forma de proprietate, se disting
întreprinderi private, publice sau mixte; după regimul juridic de organizare şi funcţionare, există regii,
companii sau diferite variante de societăţi comerciale; după dimensiunea lor (reflectată de numărul de
personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri), se disting întreprinderi mari şi, respectiv, mici şi
mijlocii8.
Regiile autonome se organizează şi funcţionează, în principal, în ramurile strategice ale economiei
naţionale: industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poşta şi transporturile
feroviare. Înfiinţarea regiilor autonome este decisă de Guvernul României, pentru firmele de interes naţional,
şi de organele judeţene şi municipale, pentru cele de interes local, în ramurile şi domeniile expres statuate prin
lege. După cum se precizează în lege, regia este proprietara bunurilor din patrimoniul său, trebuind ca prin
activităţile desfăşurate, bazate pe gestiunea economică şi autonomia financiară, să-şi acopere integral
cheltuielile şi să obţină profit.
Societăţile comerciale îmbracă următoarele forme: societatea în nume colectiv, ale cărei obligaţii
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţiilor;
societatea în comandită simplă, ale cărei obligaţii socia-le sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii răspund numai până la concurenţa
aportului lor; societatea în comandită pe acţiuni, al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei;
8
Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 259-260.
comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor; societatea pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor; societatea cu răspundere
limitată, ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor
sociale.

COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndrep-tată spre un anumit scop, în cadrul căreia
sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi
intelectuală. Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea
obţinerii de bunuri şi servicii.
În abordarea factorului muncă, prezintă interes o serie de categorii demografice. Populaţia totală
înregistrează o dinamică deosebită ca urmare a mutaţiilor ce au intervenit în elementele ei determinante.
Prezintă importanţă densitatea populaţiei, structura pe grupe de vârstă, repartizarea populaţiei pe mediile urban
şi rural. Populaţia aptă de muncă cuprinde persoanele ce au capacitatea fizică şi intelectuală de a desfăşura o
activitate economică, precum şi vârsta legală. (Potrivit legislaţiei internaţionale a muncii şi celei din ţara
noastră, sunt cuprinse, în această categorie, persoanele între 15 şi 65 de ani). Populaţia activă disponibilă
cuprinde populaţia ocupată în diferite activităţi profesionale, precum şi persoanele care caută locuri de muncă.
Populaţia activă este condiţionată de natalitate şi mortalitate, de structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sex,
de evoluţia demografică anterioară. Populaţia activă este determinată de factori economici şi socio-culturali:
capacitatea economică de a crea noi locuri de muncă, de a asigura un echilibru stabil şi de durată între cerere şi
oferta de muncă; durata de şcolarizare; statutul social al femeii; imigraţia. Populaţia ocupată cuprinde
persoanele care desfă-şoară activitate profesională.
Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi forţa
motrice virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii.
Printre factorii naturali un loc important revine pământului. El prezintă o însemnătate decisivă nu numai
pentru agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport de existenţă şi loc
de desfăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi
livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare etc.).
Fondul funciar constituie baza producţiei agricole şi alimentare şi a unei întregi serii de materii prime de
importanţă vitală pentru existenţa oamenilor şi a societăţii. El are capacitatea de a-şi regenera forţa productivă
dacă este folosit raţional. De aici şi marea însemnă-tate a aplicării unor sisteme de exploatare a pământului
care să asigure practicarea unei agriculturi ecologice, capabilă să producă necesarul de hrană pentru populaţie
şi totodată să conserve mediul natural.
Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezul-tate ale unei activităţi anterioare, utilizate
în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă în scopul obţinerii unui
profit.
Sunt folosite diferite denumiri: bunuri-capital, bunuri instrumen-tale, bunuri investiţionale, bunuri de
producţie, capital tehnic. Capitalul tehnic este format din maşini, utilaje, echipamente, instalaţii, clădiri,
construcţii, mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducţie, materii prime, materiale,
semifabricate.
În sens juridic, capitalul are o bază mai largă, fiind constituit din toate elementele pozitive ale
patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creanţe etc.); este capital lucrativ, în planul repartizării veniturilor.
Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital fizic, productiv sau net, este
constituit din două mari componente: a) capitalul fix, acea parte a capitalului care participă la mai multe
cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mai mari de timp; b) capitalul circulant
(materii prime, materiale, combustibil, semifabricate şi alte obiecte aflate în procesul de prelucrare sau
asamblare), care se consumă integral într-un singur ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de
producţie.
Capitalul fix are o structură materială reprezentată de maşini, utilaje, echipament, clădiri, mijloace de
transport, animale de muncă şi de reproducţie, plantaţii etc. El constituie componenta activă şi cea mai
dinamică a avuţiei naţionale.
Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită specificitate, care constă în diminuarea
treptată a calităţilor lui tehnice şi economice. Aceasta se manifestă prin fenomenul uzurii, care se prezintă sub
două forme: a) uzura fizică, respectiv deprecierea treptată a maşinilor, echipamentelor, instalaţilor ca urmare a
folosirii lor în activitatea economică sau a acţiunii factorilor naturali, şi
b) uzura morală, deprecierea morală sau „involuntară”- cum o numea J.M.Keynes -, determinată de progresul
tehnic, care favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu performanţe superioare celor aflate în funcţiune
(denumită şi uzură de gradul I) sau reduce preţul la care poate fi cumpărat un echipament echivalent (uzură de
gradul al II-lea). În ultimele decenii uzura morală a devenit mult mai frecventă decât cea fizică în condiţiile
excepţionalei dinamici a tehnologiilor. Deprecierile fizice şi morale ale capitalului fix pot fi atenuate printr-o
folosire judicioasă a elementelor sale, dar nu pot fi înlăturate.
Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea – întreprinderea sau antreprenoriatul, care
constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător. Acesta decide ce
bunuri să se producă şi ce cantităţi de factori sunt necesari; el îşi asumă riscurile producţiei, care necesită
costuri înainte de a obţine venituri din vânzarea produselor obţinute. Un rol deosebit de important în succesul
întreprinderii îl are pregătirea managerială a întreprinzătorului.

COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie


privit atât sub aspect cantitativ, cât şi din perspectivă structural-calitativă; atât din punct de vedere tehnic, cât şi
economic.
Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui proces de
producţie; obţinerea oricărui bun presupune, de exemplu, unirea factorului muncă (de o anumită structură şi
calificare) cu elemente de capital tehnic (maşini, instalaţii, materii prime, materiale) specifice domeniului
respectiv. Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă concretizarea ei în
obiectivul minimizării costurilor de producţie şi, respectiv, al maximizării profitului.

• Premisele combinării factorilor de producţie


În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la următoarele premise: a) caracterul
limitat al factorilor supuşi combinării, cu ajutorul cărora trebuie să realizeze volumul proiectat al producţiei;
b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii; c) conjunctura pieţelor
factorilor de producţie.
Combinarea este posibilă ca urmare a proprietăţilor factorilor de producţie şi a manifestării simultane a
lor.
Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi simple, în subunităţi
omogene fără a fi afectată calitatea factorului de producţie. De exemplu, factorul muncă se poate divide în
unităţi omogene de timp de muncă, în număr de salariaţi de o anumită calificare; factorul pământ se poate
divide în unităţi de suprafaţă. Pentru unii factori de producţie (o centrală electrică, de exemplu) este imposibilă
sau foarte dificilă divizibilitatea. Evident, problema divizibilităţii unui factor de producţie se pune în măsura
cerută de caracteristicile unui proces de producţie de anumite dimensiuni, ale unor tehnici şi tehnologii
folosite.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai
multe unităţi din alt factor de producţie. Pe o suprafaţă de teren, de exemplu, este posibil să lucreze un număr
mai mare sau mai mic de lucrători agricoli; un muncitor poate lucra la o maşină sau la mai multe maşini etc.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de
producţie ce participă la producerea unui anumit bun economic. La o producţie dată, o anumită cantitate dintr-
un factor de producţie se asociază doar cu o anumită cantitate determinată din ceilalţi factori de producţie.
Complementaritatea se află sub influenţa permanentă a progresului tehnic, care determină modificări profunde
în calitatea factorilor de producţie, deci, şi în procesul combinării lor.
Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor de producţie printr-
o cantitate determinată dintr-un alt factor în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.

FUNCŢIA DE PRODUCŢIE

În general, aceasta este o relaţie de tipul Q = f(a,b,c ...), unde a,b,c, ... sunt factorii de producţie utilizaţi.
Cel mai adesea, funcţia de producţie se prezintă ca o relaţie a doi factori de tipul Q = f (K,L)
unde: K = capital
L = muncă
Când unul din factori se anulează, şi producţia este egală cu zero.
În analiza comportamentului producătorului este folosită, de regulă, funcţia de producţie omogenă. O
funcţie de producţie de tipul Q = f(a,b) este omogenă de gradul n dacă f(xa,xb) = x nf(a,b)
unde: n este o constantă şi x un număr real pozitiv.
O funcţie de producţie omogenă lineară des întâlnită este funcţia Cobb-Douglas, după numele celor care
au folosit-o pentru analiza producţiei. Q = AKαLß
unde: A = constantă specifică fiecărei economii naţionale
a şi b = coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare din factorii de producţie utilizaţi.
ANALIZA PE TERMEN SCURT.
LEGEA RANDAMENTELOR NEPROPORŢIONALE

În procesul de producţie, combinarea factorilor se poate realiza în moduri diferite: a) asocierea unui
factor fix (constant) cu altul va-riabil (funcţia de producţie cu un singur factor variabil) şi b) combi-narea de
cantităţi diferite din ambii factori (funcţia de producţie cu doi factori variabili).
Legea randamentelor neproporţionale a fost formulată prima dată de Turgot, care a prezentat-o în
legătură cu exploatarea de tip agricol. D.Ricardo a utilizat această lege pentru a explica sporirea preţului
cerealelor în Marea Britanie, după 1814. Şi John Stuart Mill a estimat că această lege nu este valabilă decât
pentru agricultură. În realitate, se poate aprecia că toată activitatea umană a cunoscut mai întâi o fază de
randament ridicat şi de costuri în scădere, apoi un randament maxim pentru o combinaţie optimă a factorilor de
producţie şi, în timp, o fază de randamente în descreştere şi de costuri în creştere 9.
Se poate admite că zona randamentelor descrescătoare este atinsă mai repede în agricultură decât în
industrie, pentru că puterea de influenţă a omului asupra naturii este relativ mai mică în unul dintre sectoare
comparativ cu celălalt.
Legea randamentelor neproporţionale se poate enunţa astfel: dacă o producţie oarecare reclamă
utilizarea a doi sau mai multor factori de producţie şi dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză de cantitate
folosită dintr-un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se schimbă, produsul marginal al factorului
variabil creşte până la un punct, apoi descreşte.
ANALIZA PE TERMEN LUNG.
ECONOMII ŞI DEZECONOMII DE SCARĂ

SUBSTITUIREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili. Combinarea va presupune nu doar unirea
factorilor de producţie, ci şi un mod specific de înlocuire a lor (care poate avea loc între doi factori sau diferite
elemente componente ale factorilor de producţie), respectiv substituirea factorilor de producţie.
Modelul general de analiză a comportamentului producătorului presupune, asemănător modelului
analizei comportamentului consu-matorului (vezi cap.4), diverse combinări şi substituiri de factori de
producţie, care conduc la obţinerea aceluiaşi nivel de producţie, repre-zentate grafic prin curbe de isoproducţie
sau isocuante (fig. 2 şi 3).
K
K 3 A

K 2
B
K 1
C
P

0 L 1 L 2 L 3
L
Fig. 2. Variante de combinare a factorilor
muncă şi capital

9
Raymond Barre, Économie politique, tome 1, Presses Universitaires, Paris, 1970, p. 490.
K

P 4
P 3
P 2
P 1

0
Fig. 3. Curbe de isocuante
Isocuanta semnifică reprezentarea grafică a combinaţiilor diferite (A,B,C) între factorii de producţie (K
şi L), care permit realizarea aceluiaşi volum al producţiei (P).
Ansamblul de isocuante ce pot fi înscrise într-un sistem de axe formează harta curbelor de indiferenţă
ale producătorilor, care reflectă tot atâtea posibilităţi de a proiecta niveluri diferite de producţie (P 1, P2, P3 etc.).
Isocuantele au anumite particularităţi: nu se pot intersecta, sunt convexe la origine, iar înclinarea este dată de rata
marginală de substituire a factorilor.
Astfel, dacă un agent economic va avea în vedere eficientizarea tehnică şi economică a producţiei prin
substituirea muncii cu capital, atunci opţiunea sa pentru o anumită alternativă de substituire se va baza pe mai
multe maşini şi mai puţin lucrători.
• Diferite tipuri de substituire a factorilor de producţie
a) substituirea în proporţii fixe (complementaritatea factorilor) (fig. 4):

Factorii de producţie sunt


complementari şi nu este
posibilă substituirea lor; vor fi
utilizaţi în proporţii fixe.

Fig. 4. Curbe de substituire în proporţii fixe


b) substituirea perfectă (fig. 5):

Factorii vor fi substituiţi în


proporţii egale (creşterea cu o
unitate a unui factor va cores-
punde scăderii cu o unitate a
celuilalt factor).

Fig. 5. Curbe de substituire în proporţii egale


c) substituirea imperfectă (fig. 6):

Factorii se vor substitui în


proporţii inegale (un factor va
creşte cu mai mult sau mai
puţin de o unitate în condiţiile
scăderii cu o unitate a
celuilalt factor).
Fig. 6. Curbe de substituire imperfectă
Pentru aprecierea alegerii făcute se vor folosi indicatori de tipul: productivitatea marginală a factorilor de
producţie; rata marginală de substituire a factorilor de producţie; elasticitatea substituirii.
Productivitatea marginală a factorilor de producţie (vezi subcapitolul 5.5) reprezintă producţia
suplimentară (∆Q) ce se poate obţine în condiţiile utilizării unei unităţi suplimentare dintr-un factor de
producţie (∆K).
Q
PMa 
K
Rata marginală de substituire a doi factori (RMS) reprezintă cantitatea suplimentară dintr-un factor
necesar pentru a compensa reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel încât producţia să se menţină
constantă.
RMS = ∆y/∆x; RMS = - dy/dx şi reprezintă panta isocuantei (semnul minus arată că unul dintre factori
creşte, iar celălalt scade).
Rata marginală de substituire a factorilor de producţie se exprimă, deci, prin raportul derivatelor celor
doi factori sau prin raportul invers al productivităţilor marginale ale celor doi factori de producţie. Dacă
pornim, de exemplu, de la funcţia f(L,K) şi dacă aplicăm regula de derivare, punând condiţia că, pentru
menţinerea constantă a producţiei, dk/dL = 0, va rezulta că: f’L + f’K dK/dL = 0  f’L/f’K = – dK/dL =
RMS.
Stabilirea alternativei optime de producţie presupune luarea în considerare a restricţiei de venit legată de
preţurile factorilor (vezi subcapitolul 5.5).
Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor este
înlocuit cu altul sau se modi-fică utilizarea (creşterea sau descreşterea) unui factor în comparaţie cu altul.
Elasticitatea substituirii este pozitivă pentru toate combinaţiile normale ale factorilor de producţie şi variază de
la zero la infinit, în funcţie de uşurinţa cu care unul din factori poate fi înlocuit cu altul, producţia rămânând
constantă. Elasticitatea substituirii (es) exprimă modificarea producţiei în raport cu modificarea factorului de
producţie, potrivit formulei:
es = ∆Q/Q: DX/X
unde: Q = producţia
X = factorul de producţie

Unitatea de învăţare 6
RANDAMENTUL FACTORILOR DE PRODUCŢIE

În sens larg, productivitatea se defineşte ca rodnicia, randamentul, cu care se consumă factorii de


producţie. Se calculează ca „raport între cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea de resurse absorbite în
cursul producerii ei”10. Deci, practic, ea se poate determina la nivel de firmă, ramură dar şi la nivelul
economiei naţionale ca raport între rezultatele obţinute (producţia) şi eforturile depuse pentru a le obţine
(factorii de producţie utilizaţi).

Q
W= F
i

unde,W = nivelul productivităţii;


Q = efectul, rezultatul, adică bunurile economice obţinute. Se exprimă, după caz, în unităţi naturale
(kg, 1, m, tone etc.), natural-convenţionale (kwh, CP etc.), ca volum al producţiei şi/sau în unităţi monetare ca
valoare a producţiei;
Fi = efortul depus, adică factorii de producţie utilizaţi, care sunt evaluaţi, după caz, fizic (ca volum) sau în
expresie monetară (valoric).
10
Raymond Barre, Économie politique, tome 1, Presses Universitaires, Paris, 1970, p. 495.
Dinamica productivităţii exprimă creşterea ei în timp şi se calculează sub forma indicelui de creştere a
productivităţii, exprimându-se procentual.
IW = (W1 / W0) x 100,
unde: W1 = nivelul productivităţii din perioada curentă; W 0 = nivelul productivităţii din perioada
anterioară, de bază.
În condiţiile contemporane, metodele de determinare şi analiză a productivităţii s-au dezvoltat şi
diversificat foarte mult datorită complexitatăţii activităţii economice. Se evidenţiază: a. productivitate fizică
(măsoară rezultatele în unităţi fizice) şi productivitate valorică (măsoară rezultatele în unităţi valorice). O altă
tipologie se referă la: a. productivitate brută (producţia e privită ca sumă a valorilor adăugate brute de
diferitele activităţi) b. productivitate netă (obţinută prin eliminarea valorii achiziţiilor exterioare şi amortizării
din producţia finală brută)
c. productivitate aparentă (sursele de provenienţă a valorii adăugate nu pot fi delimitate corect)
În teoria şi practica economică, sunt consacrate două forme fundamentale :
a. productivitatea parţială, care exprimă eficienţa utilizării fiecărui factor de producţie consumat
(produvtivitatea muncii, a pământului,a capitalului etc.) şi
b. productivitatea totală, care reflectă eficienţa agregată a tuturor factorilor de producţie utilizaţi.
Productivitatea partiala a factorilor de producţie
Productivitatea medie (Wmi) a unui factor de producţie este expresia raportului dintre mărimea
producţiei (Q) şi cantitatea (Xi) utilizată din factorul respectiv:

Wmi = Q/Xi
Acest indicator reflectă, deci, câte unităţi (fizice sau valorice) de efect util (producţie) revin la o unitate
(fizică sau valorică) de efort (factor de producţie i).
Productivitatea marginală a unui factor(Wmgi) reprezintă sporul de producţie care se obţine prin
utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul i, ceilalţi factori rămânând constanţi 11, şi se determină potrivit
formulei de calcul:

Wmgi = ∆Q/∆Xi = dQ/dXi

Productivitatea totală a factorilor de producţie


Productivitatea medie totala (Wm) se determină ca raport între rezultatul total obţinut şi totalul
factorilor de producţie utilizaţi (evaluaţi în expresie valorică).
unde, L + P + K - implicarea agregată a tuturor factorilor.

Wm = Q / L + P + K

Productivitatea marginală globală (Wmg ) exprimă eficienţa ultimei unităţi din toţi factorii de
producţie utilizaţi în activitatea economic şi se determină ca raport între variaţia absolută a rezultatelor şi
variaţia absolută agregată a tuturor factorilor de producţie.
Wmg = Q / L + P + K

Productivitatea muncii exprimă aşadar eficienţa cu care este consumată o anumită cantitate de muncă
în activitatea economică.
Productivitatea medie a muncii (WmL) se masoară ca producţia (Q) obţinută pe un lucrător (L) sau
producţia obţinută într-o unitate de timp (T).
WmL = Q/L

W mL = Q/T

unde,W= nivelul productivităţii muncii;


T = timpul;

11
Mark Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 459-
472.
Q = volumul producţiei exprimat în bucăţi, tone, m.p. etc.

Randamentul capitalului

Randamentul capitalului exprimă eficienţa cu care este utilizat factorul capital. Potrivit relaţiei
efort/efect, randamentul capitalului se prezintă sub forma coeficientului capitalului şi exprimă necesarul de
capital pentru obţinerea unei unităţi de producţie.
Coeficientul mediu al capitalului (k) indică necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de efect
şi se calculează ca raport între volumul capitalului utilizat (K) şi volumul producţiei obţinute într-o perioadă
dată (Q):
k = K/Q

Dacă se raportează creşterea capitalului (∆K) la creşterea producţiei (∆Q) într-un interval de timp se
determină coeficientul marginal al capitalului.

K mg = ∆K/∆Q

Acesta exprimă sporul de capital necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie, în
condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi.
Potrivit relaţiei efect/efort, randamentul capitalului se prezintă ca productivitate a capitalului.
Productivitatea medie a capitalului reprezintă producţia obţinută (Q) ca urmare a utilizării capiatlului
(K):

WmK = Q/K

Se poate deduce că WmK = 1/K, deci inversul coeficientului mediu al capitalului.


Productivitatea marginală a capitalului se determină ca un raport între variaţia absolută a rezultatelor
(∆Q) şi variaţia absolută a capitalului tehnic utilizat (∆K) , exprimând astfel, eficienţa ultimei unităţi din
capitalul tehnic atras şi utilizat în activitatea economică.

Wmg K = ∆Q/∆K

Productivitatea marginală a capitalului este inversul coeficientului marginal al acestuia. Wmg K


=1/Kmg
Randamentul viitor al capitalului se determină ca raport între sporul de producţie şi capital (∆Q/K).
Keynes consideră că randamentul viitor al capitalului trebuie apreciat pe baza sporului de venituri ce se vor
putea obţine de către întreprinzător pe toată durata de funcţionare a respectivului capital.

Căi de creştere a productivităţii factorilor de producţie

Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care cu acelaşi volum de muncă se obţine o
cantitate mai mare de bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi cantitate de bunuri se realizează cu un volum mai
mic de muncă; ea are un caracter legic. Aceasta presupune o schimbare în factorii de producţie, în modul de
combinare a lor şi, deci, în modul de desfăşurare a procesului de muncă.
Nivelul productivităţii muncii individuale şi naţionale se găseşte sub influenţa unui mare număr de
factori, principali şi secundari, direcţi sau indirecţi, care se întrepătrund şi acţionează, uneori, în sensuri
diferite. Printre aceştia se regăsesc:
● factorii tehnici, care au în vedere nivelul atins de ştiinţă, tehnică, tehnologie la un moment dat ;
factorii economici şi sociali sunt cei legaţi de organizarea producţiei şi a muncii atât la nivel micro cât şi la
nivel macroeconomic, condiţiile de muncă şi viaţă;
● factorii umani şi psihologici, cei legaţi de pregătirea şcolară, nivelul de cultură, adaptabilitate la
condiţiile de muncă, satisfacţia pe care le-o oferă aceasta, viaţa de familie, influenţa religiei şi a tradiţiei în
alegerea meseriei. Forţa de muncă – executanţii – şi utilizarea raţională a acesteia reprezintă factori hotărâtori
în sporirea continuă a rodniciei muncii şi, evident, a productivităţii muncii.
● factori naturali, referitori la condiţiile de climă, fertilitatea solului, accesibilitatea resurselor naturale;
● factori de structură, care influenţează nivelul productivităţii muncii prin schimbările survenite în
structura pe ramuri şi subramuri a economiei naţionale.
Agenţii economici sunt permanent preocupaţi de creşterea productivităţii factorilor de producţie, a
eficienţei utilizării acestora, apelând diverse căi, în funcţie de posibilităţile materiale, umane, naturale şi
financiare.
Automatizarea, robotizarea, promovarea tehnicilor noi – coordonate esenţiale ale progresului tehnic
contemporan, atrag după sine sporirea productivităţii deoarece asigură obţinerea unei productivităţi mai mari
cu aceleaşi cheltuieli de muncă, favorizează diminuarea celorlalte cheltuieli pe produse în general şi realizarea
de economii.
Progresul tehnic a dus la creşterea ponderii efortului intelectual în comparaţie cu cel fizic, a adus cu
sine mai multă promptitudine şi exactitate în activitatea desfăşurată. În acest context, ridicarea continua a
calificării forţei de muncă reprezintă condiţia esenţială pentru utilizarea eficientă a resurselor umane.
Perfecţionarea organizării managementului, producţiei şi a muncii - reprezintă un proces complex,
cu caracter dinamic şi de continuitate, care presupune adoptarea de către conducerile unităţilor economice a
unui ansamblu de măsuri şi folosirea de metode şi tehnici stabilite pe baza unor studii şi calcule tehnico-
economice, care ţin seama de noile descoperiri ale ştiinţei.
Pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane. Formarea profesională şi perfecţionarea continuă, a
acesteia, reprezintă principala cale de autovalorificare şi dezvoltare a factorului uman, de valorificare
superioară a potenţialului creativ şi anticipativ al omului. De aceasta depinde receptivitatea şi viteza de
adaptare la nou şi posibilitatea de reintegrare rapidă a resurselor umane în alte activităţi utile societăţii.
Cointeresarea materială a muncii – condiţionează veniturile populaţiei de rezultatele lor în muncă. În
această direcţie, o importanţă deosebită o are aplicarea unui sistem de repartiţie care, pe de o parte, să
determine cât mai corect mărimea salariului fiecărui lucrător, adică ceea ce i se cuvine după munca depusă şi,
pe de altă parte, să asigure un sistem de norme de muncă în pas cu progresul, prin care să se stabilească aportul
fiecăruia la activitatea socială. Orice neglijare în acest domeniu se reflectă nefavorabil, mai devreme sau mai
târziu, în sensul unei insuficiente cointeresări, atunci când veniturile nu cresc corespunzător muncii depuse ca
şi în cazul însuşirii unor venituri mai mari decât activitatea desfăşurată, atrăgând după sine nerespectarea unei
corelaţii economice fundamentale, anume accea dintre creşterea productivităţii muncii şi creşterea salariului.
Este unanim acceptat că, pentru a avea o activitate economică eficientă, dinamica productivităţii trebuie să fie
superioară dinamicii salariului.
Creşterea productivităţii muncii are o importanţă economică deosebită pentru întreprinzător deoarece:
- se creează premisele reducerii costului total mediu (unitar);
- creşte competitivitatea firmei şi capacitatea sa de a face faţă concurenţei pe piaţa internă şi
internaţională;
- se poate realiza economisirea factorilor de producţie consumaţi;
- se creează posibilitatea ca posesorii factorilor de producţie să obţină venituri mai mari în condiţiile
când bunurile produse sunt vândute la aceleaşi preţuri sau chiar mai mici etc.
Efectele creşterii productivităţii se resimt şi la nivelul consumatorilor prin:
- creşterea salariului nominal;
- economisirea timpului de muncă;
- creşterea gradului de satisfacere a nevoilor ş.a.
Creşterea productivităţii are importanţă şi pentru economia naţională privită în ansamblu, în sensul că pe
această bază:
- se produce mai multă bogăţie cu acelaşi volum de factori de producţie;
- are loc atenuarea tensiunii dintre nevoi şi resurse;
- creşte gradul de bunăstare al populaţiei;
- creşte venitul naţional pe locuitor etc

COSTUL DE PRODUCŢIE ŞI RENTABILITATEA

Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate de


către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii.
Din definiţia costului de producţie se desprind mai multe concluzii: a) el trebuie înţeles drept expresie
bănească a consumului de factori – material şi uman -, atât în domeniul bunurilor materiale – industrie,
agricultură, construcţii, silvicultură etc., cât şi în sfera serviciilor – transport, telecomunicaţii, turism,
sănătate, educaţie, cultură, gospodărie comunală etc.; b) costul cuprinde tot ceea ce înseamnă cheltuială
pentru producerea propriu-zisă de bunuri, precum şi pentru desfacerea lor; c) exprimarea în bani a tuturor
cheltuielilor, independent de mărimea, importanţa şi specificul lor, permite aducerea la un numitor comun a
consumurilor de factori de producţie diferiţi şi, pe această bază, devin posibile măsurarea şi compararea lor.
Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere, care rezultă din
evidenţa contabilă a acesteia.
Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil; pe lângă acesta, el cuprinde şi acel
consum de resurse care nu presu-pune plăţi efective evidenţiate sub formă de cheltuieli, spre exemplu:
consumul de muncă al proprietarului firmei, gospodăriei agricole, magazinului, atelierului etc. Costul
economic include, în structura sa, costul contabil (sau costul explicit) şi costul implicit.
Costul explicit este o noţiune care indică cheltuielile efectuate de către întreprindere şi înregistrate
în costurile efectiv plătite (însuşi costul contabil).
Costul implicit reflectă acel consum de resurse ale agentului economic neinclus în costul efectiv
plătit de către acesta. Este vorba de acele cheltuieli de forţă de muncă proprie a proprietarului unităţii
economice respective, care nu se înregistrează sub forma salariului ce i s-ar cuveni, ca parte a costurilor;
chiria ce s-ar cuveni folosirii propriilor clădiri; dobânda ce s-ar cuveni folosirii capitalului propriu. Costul
implicit este considerat venit normal cuvenit, concretizat în: salariu implicit, dobândă implicită, rentă
implicită – drept forme de remunerare a muncii, a solului, a capitalului.
Costul de oportunitate, costul sacrificiului sau costul renun-ţării, reprezintă un concept ce se
foloseşte în procesul de alegere a variantei optime de alocare a resurselor. Acesta exprimă, în formă fizică
şi/sau monetară, ceea ce corespunde celei mai bune alternative sacrificate, care, deci, nu este aleasă de către
agentul economic. Orice cost concurenţial presupune costuri de oportunitate, deoarece întotdeauna alegerea
unei alternative presupune cunoaşterea şi renunţarea la alte alternative, considerate mai puţin avantajoase.
Costul de oportunitate are aplicabilitate în procesul de alocare a resurselor umane, materiale, băneşti, în
specializarea producţiei, în utilizarea factorului timp etc.; el este considerat cost implicit, deoarece nu
generează plăţi efective, evidenţiate în costuri efective ale întreprinderii.

• Importanţa costului
În economia de piaţă actuală, costul constituie un instrument economic extrem de util în
fundamentarea şi adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul şi structura producţiei, mărirea
sau restrângerea ofertei de mărfuri, inovarea tehnologică etc. Atunci când efectele sau rezultatele variantelor
de proiect sunt egale, criteriul de alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului.
Totodată, se manifestă tendinţa de calculare a costului în cele mai diferite structuri ale activităţii: astfel,
prezintă interes nu numai costul de producţie în general, ci şi costul de distribuţie, costul muncii, costul
educaţiei, sănătăţii, informaţiei, administraţiei, timpului, datoriei (împrumutului), costul vieţii, inflaţiei,
şomajului, crizei, reformei economice, costul combaterii crimei, arestării şi condamnării, pedepsei, costul
ecologic, costul externalităţilor negative etc.
De asemenea, costul se analizează şi se urmăreşte în condiţiile în care se accentuează
interdependenţele dintre ramuri, subramuri, dintre agenţii economici, încât ceea ce într-un loc constituie
preţ de vânzare al produselor respective, într-altul, reprezintă costul factorilor de producţie achiziţionaţi. În
consecinţă, variaţiile de preţ se transmit în lanţ, ca efect propagat, în costuri.
Calculul economic, funcţionarea şi dezvoltarea activităţii pe principiul eficienţă iau în considerare
relaţia dintre cost şi preţul de vânzare la fiecare bun economic, relaţie ca de la parte la întreg. Costul
(C) desemnează numai o parte a preţului de vânzare (P), şi anume cheltuielile suportate de către agenţii
economici, iar excedentul preţului (peste costul de producţie) reprezintă profitul (pr) sau beneficiul. Astfel,
pentru fiecare unitate de produs sunt valabile egalităţile: P = C + pr; C = P – pr. În condiţiile unei anumite
marje de profit, mărimea costului exercită presiune asupra preţului.

Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi


desfacerea de bunuri economice, la un moment dat. În sens general, este vorba de cheltuielile materiale de
producţie şi cheltuielile salariale corespunzătoare consumului de re-surse materiale şi de forţă de muncă.
Există diferite criterii de clasificare a cheltuielilor de producţie, mai ales în domeniul contabili-tăţii. În
cadrul acestei lecţii de teorie economică, însă, menţionăm următoarele elemente componente ale
costurilor: cheltuieli de materii prime, materii auxiliare, combustibil, piese de schimb, energie,
amortizarea capitalului fix, salarii, cheltuieli de reparaţii, de întreţine-re, de iluminat, încălzit, de
administraţie, de depozitare, vânzare, chirii, dobânzi, ca şi cheltuieli cu caracter accidental – amenzi,
penalizări plătite etc.
Mărimea costului poate fi calculată: a) pe unitatea de produs (de exemplu, pe o tonă de aluminiu,
o tonă de grâu sau de fructe, pe un metru cub de gaz metan, pe o maşină-unealtă etc.); b) pe întreaga
producţie omogenă, pe care o realizează o firmă sau alta; c) pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de
către întreprindere.
Mărimea costului de producţie este diferită, după cum urmează: a) de la un produs la altul, în
funcţie de specificul fiecăruia, de consumul de factori pe care-l solicită; b) la unul şi acelaşi produs, însă
de la un producător la altul, în dependenţă de înzestrarea cu factori şi de nivelul eficienţei; c) la unul şi
acelaşi producător, însă de la o perioadă la alta, în dependenţă de modificările în dotarea tehnică, în
nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere etc.

• Tipuri de cost
A. Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie dat,
dintr-un bun. El poate fi privit: a) structural, pe termen scurt, divizat în cost fix şi cost variabil şi b) pe
ansamblu, adică drept cost global total, ca sumă a tuturor cheltuielilor suportate de către întreprindere.
1. Costul fix (CF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt, sunt independente
de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ,
cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi etc. Aceste cheltuieli nu sunt afectate de variaţia
volumului producţiei – creşterea, descreşterea sau chiar nivelul zero; întreprinderea le suportă indepen-
dent de evoluţia producţiei..
Curba costului fix este o dreaptă paralelă la axa cantităţii (fig. 1).

Fig.1. Curba costului fix


Pe termen lung, însă, costul fix devine variabil, el fiind o funcţie crescătoare a capacităţii de
producţie, care se poate modifica datorită investiţiilor.
2. Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale întreprin-derii care se modifică în funcţie de
volumul producţiei.
CV = f (Q). Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli de materii prime,
materiale, combustibil, energie, salariile directe etc. Costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de
producţie (Q): când randamentul este crescător, costul variabil se măreşte o dată cu producţia, însă mai
puţin decât proporţional; dacă randamentul este descrescător, costul variabil creşte o dată cu producţia,
însă mai mult decât proporţional; costul variabil este nul la un nivel de producţie nul. Unele cheltuieli
variabile evoluează în raport strict direct proporţional cu volumul fizic al producţiei (spre exemplu, materii
prime).
Curba costului variabil este următoarea (fig. 2):
Fig. 2. Curba costului variabil

Costul variabil determină variaţia costului global total, pe termen scurt


3. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil. Astfel, CT = CF + CV. Costul total
mai poate fi determinat: ca produs între costul total mediu (CTM) şi producţie (Q): CT = CTM.Q sau ca
produs între producţie (Q) şi costul marginal (Cmg) când acesta din urmă este egal cu costul total mediu:
CT = Q. Cmg când Cmg = CTM.
Pe termen scurt, variaţia costului total este determinată numai de evoluţia costului variabil; creşterile
costului total şi ale costului variabil, când volumul producţiei sporeşte, sunt egale; costul total creşte în
aceeaşi măsură în care sporeşte costul variabil. Deosebirea dintre ele constă în aceea că în timp ce costul
variabil porneşte, în mod necesar, de la zero dacă producţia este zero, costul total porneşte de la nivelul
costului fix, care nu este afectat de producţia zero. Mărimea costului total, la un moment dat, este
determinată de: consumul tehnologic de factori de producţie; volumul producţiei; nivelul preţurilor de
procurare a factorilor de producţie (fig. 3).

CT
CT

Q
Fig. 3. Curba costului total
B. Costul mediu (CM) sau costul unitar exprimă costurile globale pe unitatea de produs (sau de
rezultat). Corespunzător structurii pe termen scurt şi nivelului de abordare ale costului global, se disting:
costul mediu fix, costul mediu variabil şi costul mediu total. Costurile medii, în evoluţia lor (ca şi
costul marginal), încep prin descreştere, când productivitatea creşte, trec printr-un minim, apoi se măresc;
această particularitate rezultă din acţiunea legii randamentelor neproporţionale, conform căreia
randamentele sunt mai întâi crescătoare, trec printr-un maxim, apoi descresc.
1. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de produs:
CF
CMF 
Q
Costul mediu fix este o mărime variabilă determinată de variaţia volumului producţiei: când
cantitatea de produse se măreşte, costul mediu fix descreşte şi, invers, când volumul producţiei scade,
costul mediu fix creşte. Aceasta deoarece se împarte o mărime constantă (CF), pe termen scurt, la una
variabilă – crescătoare sau descrescă-toare (fig.4):

CM F

CM F

Q
Fig. 4. Curba costului mediu fix
2. Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de produs; el se determină prin
relaţia:
CV
CMV 
Q
La un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, CMV se micşorează când volumul producţiei
creşte mai accentuat decât sporeşte costul variabil; CMV creşte în situaţia în care costurile variabile totale
devansează, în creşterea lor, mărimea volumului producţiei (fig. 5):

CM V
CM V

Q
Fig. 5. Curba costului mediu variabil

3. Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe unitatea de produs şi se determină prin
relaţiile:
CV
CMV  sau: CMT = CMF + CMV
Q
În studiile de analiza valorii, costul mediu total se manifestă într-o mare varietate de forme concrete,
ca, spre exemplu: costul pe unitatea de volum; costul pe unitatea de lungime; costul pe unitatea de
suprafaţă; costul pe unitatea de greutate; costul pe unitatea de timp de muncă; costul pe unitatea de viteză;
costul pe unitatea de temperatură; costul pe unitatea de sunet etc.
Curba costului mediu total este tot în formă de „U”, însă mai deschisă decât curba costului mediu
variabil, deoarece se ia în calcul şi costul fix (fig. 6):

CM T CM T

Q
0
Fig. 6. Curba costului mediu total

C. Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total (ΔCT) necesar pentru obţinerea unei unităţi
suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară variaţia costului total pentru o variaţie infinit de mică
a cantităţii de produse. Epitetul „marginal” este, în economie, sinonim cu „suplimentar”:
CT
Cmg 
Q
Întrucât, pe termen scurt, variaţia costului total este identică cu variaţia costului variabil, rezultă că:
CV
Cmg 
Q
Se observă că variaţia costului total este egală cu variaţia costului variabil; ca urmare, costul
marginal are aceeaşi mărime prin relaţiile:
CT CV
Cmg  sau Cmg 
Q Q
În cazul în care DQ =1, costul marginal este egal cu DCT, respectiv cu DCV.
Costul marginal este independent de costul fix, care, la rându-i, este independent de volumul
producţiei.
Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii; el orientează acţiunile
întreprinzătorilor; este stimulată mări-rea ofertei când fiecare unitate suplimentară de producţie necesită un
spor de cost cât mai mic şi când sporul de producţie măreşte mai mult venitul decât costul. De fapt, preţul
concurenţial este afectat de costul de producţie numai în măsura în care acesta acţionează asupra ofertei.

• Exemple privind comportamentul costurilor


Comportamentul diferitelor categorii de costuri în funcţie de cantitatea de produse obţinute, pe
termen scurt, se poate observa din datele (ipotetice) cuprinse în tabelul 2. Presupunem că întreprinzătorul
respectiv, în vederea fabricării unei cantităţi crescânde din produsul „A”, va trebui să suporte anumite
costuri.

RELAŢIA DINTRE COSTUL MEDIU


ŞI COSTUL MARGINAL

Există o strânsă legătură între costul mediu şi costul marginal. Înţelegerea acesteia presupune
luarea în considerare a relaţiei matematice dintre o valoare medie şi o valoare marginală: nivelul mai
ridicat sau mai scăzut al acesteia din urmă influenţează evoluţia valorii medii în sensul creşterii sau al
scăderii, în perioada următoare. Spre exemplu, relaţia dintre media notelor la învăţătură a unei grupe de
studenţi, în urma sesiunii de examene, şi media unui student care se transferă de la o altă grupă: în cazul în
care media acestuia din urmă este superioară mediei grupei în care el vine, se înregistrează o creştere a
mediei generale la învăţătură a grupei respective; invers, în situaţia în care media studentului care se
transferă este inferioară mediei grupei, are loc o micşorare a mediei generale a grupei. Un alt exemplu:
efectul pe care-l are asupra vârstei medii a unui grup venirea unui nou membru: dacă noul venit are o
vârstă mai mică, se va reduce vârsta medie a colectivului respectiv; dimpotrivă, în cazul în care noul venit
are o vârstă mai mare decât media, atunci va creşte vârsta medie a colectivului.

• Dependenţa costului mediu total faţă de costul marginal


a) costul mediu total este descrescător atunci când costul marginal se micşorează mai accentuat,
fiindu-i inferior;
b) costul mediu total este crescător atunci când costul marginal creşte mai accentuat, fiindu-i
superior;
c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când acesta din urmă este la nivel minim.
Astfel, costul marginal „trage” după sine, în jos sau în sus, în sensul diminuării sau al creşterii, costul
mediu total; când costul marginal rămâne constant, atunci costul total mediu nici nu urcă, nici nu scade.
Grafic, relaţia dintre costul mediu şi costul marginal se prezintă astfel (fig. 7):
CM T Cm g
CM T
Cm g

Fig. 7. Curbele costului mediu total


şi costului marginal
Se observă că în partea de jos a curbei costului mediu total (CMT), în formă de „U”, costul marginal
(Cmg) este egal cu costul mediu total când acesta din urmă este minim. De aici, relaţia: Cmg = CMT
= minimul CMT.

• Ilustrare
Pentru ilustrarea relaţiei dintre costul mediu total şi costul marginal, se presupun următoarele date:
în perioada t1, cantitatea de produse obţinute era de 2000 de bucăţi, iar costul mediu (unitar) era de 20 u.m.
În perioada t2, se obţine o producţie suplimentară de 100 de bucăţi, cu cheltuieli suplimentare de 1200 u.m.
În acest caz, costul marginal este: Cmg = 1200/100 = 12 u.m.
Costul mediu în perioada t2 este:

CMT 
 2000  20  1200  41200  19,6 u.m.
2000  100 2100
Se constată că a avut loc o scădere a costului mediu, în condiţiile în care costul marginal a fost mai mic
decât costul mediu. Dacă, însă, sporul de producţie de 100 de bucăţi se obţine cu un spor de cost total global de
6000 u.m., costul marginal va fi în creştere şi superior celui mediu.
6000
Cmg   60 u.m.
100

Ca urmare, costul mediu total în t2 creşte:

CMT 
 2000  20  6000  46000  21,9 u.m.
2000  100 2100

MINIMIZAREA COSTULUI.
RELAŢIA DINTRE COST ŞI PRODUCTIVITATE

Costul mediu (sau pe unitatea de produs) nu este o mărime constantă.


Factori de care depinde evoluţia costului mediu:
a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs (consumul de resurse materiale şi de forţă
de muncă), care se micşo-rează în condiţiile perfecţionării echipamentelor tehnice de producţie şi
tehnologiilor de fabricaţie, ridicării nivelului de calificare;
b) nivelul productivităţii;
c) preţul factorilor de producţie utilizaţi, care se formează pe piaţă, adică preţul la care se achiziţionează
materii prime, materiale, maşini, utilaje, combustibil, energie, salariile ce trebuie plătite lucrătorilor etc.
La un nivel dat al consumului de factori pe unitatea de produs (sau pe unitatea de rezultat), scăderea
preţului de achiziţionare a factorilor duce la micşorarea costului mediu şi invers. Când preţul factorilor
rămâne constant, iar consumul acestora pe unitatea de pro-dus se micşorează, are loc, de asemenea,
micşorarea costului mediu. Mărimea costului pe unitatea de produs este influenţată şi de volumul
producţiei, schimbarea caracteristicilor şi a calităţii produsului etc.
Minimizarea costului. În scopul maximizării profitului, producă-torul trebuie să minimizeze costurile
de producţie pe unitatea de produs obţinut.

• Imperativul minimizării costurilor


În primul rând, limitele resurselor de materii prime şi energie, ale resurselor economice, în general,
acţionează restrictiv asupra comportamentului, îndemnând la raţionalitate în alocarea şi utilizarea acestora,
presupunând realizarea unui cost minim fără a afecta calitatea, fiabilitatea şi performanţa. În practica
economică, însă, nu sunt excluse cazurile în care costul unui produs să se reducă prin utilizarea unor
materiale inferioare la unele repere, scăzând, prin aceasta, fiabilitatea şi vânzările. Dimpotrivă, mărirea
fiabilităţii poate avea loc prin utilizarea unor materiale de calitate superioară, dar care măresc şi costurile
de producţie.
În al doilea rând, minimizarea costului are un rol determinant în maximizarea profitului. La un
nivel dat al preţului de vânzare, diminuarea costului atrage după sine creşterea profitului, după cum
mărirea nivelului preţului de vânzare, presupunând neschimbat costul de producţie (şi cu atât mai mult în
cazul reducerii lui), duce la sporirea profitului obţinut. De asemenea, creşterea în aceeaşi proporţie (cu
acelaşi procent) atât a preţului de vânzare, cât şi a costului mediu determină mărirea profitului. Spre
exemplu, presupunând că, în t0, costul mediu al unui bun este de 2000 u.m., iar preţul de vânzare al
acestuia de 3000 u.m., profitul (ca diferenţă între preţ şi cost) reprezintă 1000 u.m.; dacă, în t1, atât preţul,
cât şi costul sporesc cu 50%, mărimea acestor indicatori va fi: 3000 u.m. costul şi 4500 u.m. preţul de
vânzare; profitul obţinut va fi de 1500 u.m.

• Relaţia dintre cost şi productivitate


La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal (Cmg) se află în
raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se micşorează atunci
când productivitatea medie (PM) creşte, şi invers. Costul marginal se reduce când productivitatea
marginală (Pmg) creşte şi, invers, se măreşte când productivitatea marginală scade.
Dacă se presupune ca factor variabil doar munca, atunci costul marginal este sporul de cost al muncii
asociat la o variaţie marginală a producţiei, iar productivitatea marginală este producţia suplimentară
asociată la o unitate suplimentară de muncă. Drept urmare, la un salariu dat, costul mediu al muncii se află
în raport invers proporţional faţă de productivitatea medie a muncii, iar costul marginal se află în raport
invers faţă de productivitatea marginală a muncii.

OPTIMUL PRODUCĂTORULUI
ŞI REDUCEREA COSTULUI. ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI

Optimul producătorului constituie un criteriu de comporta-ment, de conducere ştiinţifică,


conform căruia producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total dat, să maximizeze producţia
obţinută, adică să producă cât mai mult posibil (ţinând seama de cererea existentă). Se are în vedere ca
resursele alocate să fie de aşa natură gestionate, încât maximizarea producţiei să aibă loc prin mărirea
randamentului şi nu prin suplimentarea consumului de factori.
În cazul în care, însă, nu este necesară mărirea ofertei de bunuri economice, starea de optim al
producătorului sau de gestiune optimală presupune ca un volum de producţie dat să se obţină cu costuri
minime.
Realizarea optimului producătorului presupune existenţa unor alegeri posibile, într-un anumit cadru
de mişcare. Optimul producăto-rului este considerat, totodată, stare de echilibru, deoarece, în acest caz,
producătorul nu mai este nevoit să caute altă soluţie.

• Echilibrul producătorului pe termen scurt


În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea varian-telor posibile, întreprinzătorul trebuie
să aleagă acel volum al producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul. Este vorba de acea variantă
de cantitate de producţie ce asigură o diferenţă maximă între încasările obţinute şi costurile de producţie, deci
un profit maxim. Este, deci, necesară cunoaşterea atât a costurilor, cât şi a încasărilor.
Din punct de vedere al analizei de cost, volumul de producţie optim este cel ce corespunde variantei
în care costul marginal este egal cu costul mediu total, adică situaţia în care costul mediu total este minim.
În literatura economică se foloseşte şi noţiunea de timp economic al costului. Acesta indică intervalul de
timp în care sporirea volumului producţiei este eficientă, adică perioada în care costul marginal şi costul
mediu total sunt descrescătoare până la punctul în care ele devin egale; grafic, este vorba de punctul în
care se intersectează curbele costului marginal şi costului mediu total. Producătorul trebuie să fie
preocupat de încadrarea în timpul economic al costului, în vederea maximizării profitului. Aceasta
necesită eforturi pe termen lung, concretizate în perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor de
fabricaţie, înnoirea structurilor de producţie, ridicarea nivelului calitativ al bunurilor.
În ceea ce priveşte cealaltă componentă a relaţiei, şi anume încasările, acestea pot fi: totale, medii şi
marginale.

• Definiţii
Încasările totale (It) reprezintă suma totală obţinută în urma vânzării producţiei respective. Aceasta
se determină ca produs între cantităţile totale vândute (Q) şi preţul de vânzare unitar (p): It = Q • p
Încasarea medie (Im) exprimă mărimea încasării pe unitatea de produs vândută; ea nu este altceva
decât preţul unitar:
It Q  p
Im  
Q Q
Încasarea marginală (Img) reprezintă variaţia încasării totale, antrenată de o variaţie infinit de mică
a cantităţii vândute; ea se poate exprima ca spor de încasare (∆It) pe unitatea suplimentară (adiţională) de
volum-desfacere (∆M):

CONSTRÂNGEREA DE BUGET A PRODUCĂTORULUI. PROBLEMA RANDAMENTELOR


„DE SCARĂ”

Comportamentul producătorului implică luarea în considerare a limitelor resurselor economice de


care el dispune, la un moment dat. Teoria economică utilizează, aici, un model analog celui al teoriei
curbelor de indiferenţă; acestea devin, în cazul producătorului, curbe de isoprodus sau isocuante. Există
o infinitate de isocuante, fiecare corespunzând unui nivel de producţie dat.
Dreapta de buget sau dreapta de isocost indică limita resurselor disponibile, care pot fi folosite.
Odată ce a fost determinată cantitatea de producţie care maximizează profitul, întreprinderea alege, din
ansamblul de combinări tehnice posibile, pe cea care presupune un cost minim. Optimul este atins în
punctul tangent dintre linia de buget sau dreapta de isocost şi isocuantă, aşa cum rezultă din figura 11.
În acest punct, rata marginală de substituţie este egală cu raportul dintre productivitatea marginală
a factorului substituit şi pro-ductivitatea marginală a factorului care se substituie (care înlocuieşte).

Fig. 11. Linia de buget şi isocuantă


Din figura 11 rezultă că producţia optimală este Q2, ce cores-punde combinării optime a factorilor
de producţie muncă şi capital. Varianta de producţie Q1 poate fi obţinută cu un buget mai mic, iar Q3 este
o variantă de producţie inaccesibilă, depăşind linia de buget.

• Modificarea nivelului constrângerii bugetare


Mai înainte, echilibrul producătorului a fost cercetat în situaţia în care acesta dispunea de un buget
dat, de un volum de resurse dat. În continuare, se va analiza varianta în care nivelul constrângerii
bugetare se modifică.
Atunci când întreprinderea măreşte volumul producţiei sale, presupunând că ea dispune de resurse
mai mari, apare o nouă treaptă de buget mai ridicată, decalată spre dreapta şi paralelă faţă de dreapta
precedentă, de exemplu, curbele Q1 Q2 Q3, din figura 12. Pentru fiecare nivel de producţie, combinarea
optimală capital-muncă este determinată de tangenta dreptei de isocost cu o nouă isocuantă. Se formează
diferite puncte de echilibru – E1 E2 E3; curba este denumită cale de expansiune a întreprinderii şi pune în
evidenţă creşterea consecutivă a bugetului, evoluţia combinării factorilor când se dezvoltă capacităţile de
producţie, în condiţiile în care preţurile factorilor sunt presupuse constante.
Când calea de expansiune este o dreaptă, cei doi factori progresează în aceleaşi proporţii în timpul
expansiunii întreprinderii, deoarece schimbarea de scară se produce fără substituire de factori. Grafic,
situaţia se prezintă după cum urmează (fig. 12):
Fig. 12. Modificarea constrângerii bugetare
Când schimbarea dimensiunii producţiei se realizează cu substituire de factori, linia de scară sau
calea de expansiune are forma unei linii frânte.
Pe termen lung, întreprinderea poate să amelioreze randamentele, dezvoltând capacităţile sale de
producţie.
• Randamentul şi curba costului mediu pe termen lung (CMTL)
Curba costului mediu pe termen lung este denumită „curba înfăşurătoare” şi este tangentă la fiecare
curbă pe perioadă scurtă, ca în figura 13. Curba înfăşurătoare arată diferitele evoluţii ale costului mediu,
când întreprinderea alege, de fiecare dată, scara de producţie cea mai eficace.
Faza 1 Faza 2 Faza 3
R a n d a m e n te c r e s c ă to a r e R a n d a m e n te R a n d a m e n te d e s c re s c ă to a r e
E c o n o m ii d e s c a ră c o n s ta n te D e z e c o n o m ii d e s c a ră
C o s tu l C M TL
m ed iu

C M 1
C M 2
C M 3

0 SM E P ro d u c ţie

În faza randamentelor crescătoare, costul mediu descreşte pe termen lung, ceea ce înseamnă că
productivitatea medie a crescut şi, deci, cantitatea produsă sporeşte mai repede decât cantitatea factorilor
utilizaţi, realizându-se economii de scară.
În faza randamentelor constante, costul mediu este constant, pe termen lung, ceea ce înseamnă că
productivitatea medie este constantă şi, deci, cantitatea produsă sporeşte în acelaşi ritm cu cantitatea de
factori utilizaţi. Punctul SME corespunde scării minim eficace. Scara minim eficace reprezintă acea
dimensiune de producţie începând de la care întreprinderea atinge costul minim pe termen lung.
În faza randamentelor descrescânde, costul mediu creşte, pe termen lung, ceea ce înseamnă că
productivitatea medie se micşorează şi, deci, cantitatea produsă se măreşte mai puţin decât cantitatea de
factori utilizaţi. În acest caz, întreprinderea înregistrează dezeconomii de scară. Dezeconomiile de scară se
explică prin faptul că, la un moment dat, factorii de economii de scară se epuizează, având loc, în schimb,
creşteri ale costurilor fixe de gestiune (administrare mai gre-oaie, comunicaţii interne mai complexe,
încetineală a deciziilor etc.), ceea ce determină curba de cost mediu pe termen lung să fie crescătoare.
Elemente esenţiale în activitatea de reducere a costului
Producătorii au în vedere următoarele:
a) îşi aleg procesul de producţie cel mai eficient, nu numai din punct de vedere tehnic, ci şi
economic şi ecologic;
b) urmăresc să cumpere factori de producţie, pe cât posibil, la preţurile cele mai mici, fără a neglija
calitatea, şi să reducă costurile de funcţionare a lor;
c) micşorarea consumului de factori de producţie pe unitatea de rezultat, prin mărirea randamentului
lor;
d) asigurarea reducerii costurilor în toate fazele muncii, nu numai în producerea nemijlocită de
bunuri economice, ci şi în fazele de cercetare şi proiectare, în domeniul gestiunii şi conducerii;
e) realizarea obiectivelor stabilite, ţinând seama de resursele disponibile, de condiţiile de producţie
existente, în contextul restricţiilor de ordin economic;
f) identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a produselor care aduc
pierderi, imprimarea unui caracter preventiv activităţii de minimizare a costurilor, cu ajutorul metodelor
moderne de calcul şi evidenţă.

Unitatea de învăţare 7
CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR

Concurenţa se defineşte drept confruntarea deschisă între agenţii economici pentru realizarea unei
poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzător intereselor proprii.
Funcţiile îndeplinite de concurenţă sunt următoarele:
a) stimulează inovaţia, obligă întreprinderile să realizeze produse noi, să utilizeze noi tehnologii de
fabricaţie mai performante, să ridice nivelul de calificare al angajaţilor, să organizeze eficient procesul de
producţie; uneori conduce la reducerea costurilor şi chiar a preţurilor de vânzare;
b) realizează o diferenţiere a agenţilor economici, eliminându-i sau reorientându-i spre alte domenii pe
cei slabi, şi favorizându-i pe cei creativi şi întreprinzători;
c) tinde să aşeze în echilibru ramurile de producţie, cererea şi oferta, să transmită de la producători la
consumatori o parte din valoarea suplimentară creată prin creşterea productivităţii muncii;
d) asigură libertatea consumatorilor de alegere a bunurilor şi serviciilor la un nivel superior al nevoilor.
e) favorizează formarea unor comportamente raţionale, dezvoltarea responsabilităţii pentru deciziile
adoptate, asumarea câştigurilor, dar şi a riscurilor.

Tabel nr. 9.1 Tipuri de concurenţă economică


Vânzători Unul Câţiva Numeroşi
Cumpărători

Unul Monopol bilateral Monopson cu restricţie de Monopson


ofertă
(monopson contrat)
Câţiva Monopol cu restricţie de Oligopol bilateral Oligopson
cerere
(monopol contrat)
Numeroşi Monopol Oligopol Concurenţă perfectă

Piaţa cu concurenţă perfectă şi


formarea preţului de echilibru

Piaţa cu concurenţă perfectă constituie un model teoretic, un ideal de funcţionare a pieţei. În cadrul ei, actele
de vânzare – cumpărare se realizează cunoscând prealabil condiţiile fiecărei tranzacţii. Această piaţă exclude
intervenţia statului în formarea preţurilor, ca şi impunerea lor de către un singur vânzător sau cumpărator;
preţurile oscilează liber, reglând prin mişcarea lor întreaga viaţă economică. O piaţă care se apropie cel mai
mult de piaţa cu concurenţă perfectă este piaţa bursieră.
Ca model teoretic, piaţa cu concurenţă perfectă are următoarele caracteristici:
1. Atomicitatea pieţei. Vânzătorii şi cumpărătorii sunt de forţă economică redusă şi în număr mare,
nedeterminat. Nici unul nu poate să influenţeze prin deciziile şi acţiunile sale nivelul şi evoluţia
preţului, cererea şi oferta. Pe o asemenea piaţă vânzătorii şi cumpărătorii sunt primitori de preţ (engl.
„price takers”), adică au forţă economică atât de scăzută în raport cu cererea sau oferta, încât nu au nici o
posibilitate de a-l influenţa; pentru ei preţul dat se formează prin tatonări concretizate în permanentele
confruntări dintre cerere şi ofertă.
2. Omogenitatea perfectă implică identitatea intrinsecă şi extrinsecă a tuturor produselor care fac obiectul
tranzacţiilor pe piaţă. Omogenitatea intrinsecă presupune identitatea proprietăţilor (formă, culoare,
compoziţie, calitate etc), iar omogenitatea extrinsecă presupune identitatea formei de prezentare, a
condiţiilor şi modalităţilor de comercializare, livrare, plată, publicitate. Ca urmare a omogenităţii,
cumpărătorii sunt indiferenţi faţă de firma care vinde, neavând nici un motiv să prefere marfa
producătorului A, B sau C.
3. Intrarea – ieşirea liberă pe piaţă a agenţilor economici. Agenţii economici intră şi ies de pe piaţa
oricărui produs, fără a se „lovi” de bariere economice, juridice, instituţionale sau cutumiare. Atât
intrarea, cât şi ieşirea se face pe bază de raţionament economic: producătorul intră pe piaţă atunci când
are un cost marginal inferior sau cel mult egal cu preţul la care se comercializează bunul, şi iese de pe
piaţă când costul marginal este mai mare decât preţul pieţei. Cumpărătorul intră pe piaţă prin compararea
raportului dintre utilitatea marginală şi preţul unitar al bunului respectiv cu acelaşi raport obţinut pentru
alte bunuri substituibile sau de altă natură. Când raportul este mai mic, el părăseşte piaţa bunului
respectiv şi se orientează spre altele.
4. Transparenţa pieţei. O piaţă este transparentă atunci când vânzătorii şi cumpărătorii sunt permanent,
complet şi corect informaţi asupra variabilelor pieţei. Ca urmare, ei acţionează în cunoştinţă de cauză,
aleg pe baza unor criterii de raţionalitate economică, având la bază o perfectă informare.
5. Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie constă în inexistenţa limitelor tehnice, economice şi
juridice din calea mişcării lor spre domeniile unde sunt folosiţi cu eficienţă ridicată.
Dacă se îndeplinesc cele cinci condiţii de mai sus, fiecare firmă poate să stabilească numai cantitatea de
bunuri pe care o produce, dar nu şi nivelul preţului care, aşa cum am arătat, se formează prin confruntarea
liberă a cererii şi a ofertei. Acest preţ este unic datorită omogenităţii produselor, şi este totodată un preţ de
echilibru. La acest preţ de echilibru (preţ ce corespunde situaţiei în care cantitatea cerută este egală cu
cantitatea oferită) întreaga cantitate de mărfuri oferită găseşte desfacere, iar cumpărătorii reuşesc să
achiziţioneze tot volumul de marfă pe care îl doresc, în baza veniturilor disponibile.
Preţul de echilibru este o categorie teoretică. În realitate, apare doar întâmplător. De regulă preţul de
piaţă efectiv gravitează în jurul preţului de echilibru.
Mecanismul efectiv prin care se formează preţul de echilibru, şi care constituie esenţa conceptului de
concurenţă economică, poartă denumirea de „mână invizibilă” şi a fost introdus în teoria economică de
economistul Adam Smith.
Preţul reprezintă o pârghie economico-financiară a vieţii economice, având un rol economic
fundamental şi putând influenţa prin funcţiile sale deciziile şi acţiunile agenţilor economici.
Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul îndeplineşte două funcţii principale interdependente:
1. funcţia de informare (semnalizare) privind modul de repartizare a resurselor societăţii pe domenii de
activitate, în concordanţă sau nu cu nevoia socială solvabilă de bunuri şi servicii. De exemplu, dacă
preţul unui bun sau serviciu creşte (considerând că nu există inflaţie), el îi va informa pe producători şi
consumatori că cererea este superioară ofertei, deci în ramura respectivă s-au alocat mai puţine resurse
decât cele solicitate de satisfacerea nevoii sociale solvabile.
2. funcţia de realocare sau redistribuire a resurselor societăţii pe diferite domenii de activitate, în scopul
eliminării dezechilibrelor.
Tipuri de piaţă cu concurenţă imperfectă

1. Piaţa monopolistică. Piaţa cu concurenţă monopolistică, formă de piaţă de dimensiuni semnificative în


economia modernă, se caracterizează prin existenţa unui număr mare de producători de talie relativ mică
şi prin diferenţierea produselor. Este întâlnită în mod frecvent în industria textilă, încălţăminte, electronică
etc.
Denumită uneori şi piaţa cu concurenţă cvasi (aproape) perfectă, piaţa cu concurenţă monopolistică
întruneşte elemente înrudite cu concurenţa perfectă, dar şi elemente care o diferenţiază de aceasta:
- prin atomicitatea producătorilor, concurenţa monopolistică se aseamănă cu concurenţa perfectă, ofertanţii
fiind, aşa cum am mai spus, în număr mare şi de putere economică apropiată. De asemenea, accesul noilor
ofertanţi în ramură este relativ liber, neexistând restricţii, iar deciziile unei firme privite izolat nu au o
influenţă sensibilă asupra celorlate firme.
- se deosebeşte însă de concurenţa perfectă, deoarece produsele sunt similare, dar neomogene, ceea ce-i
permite producătorului să influenţeze preţul, preferinţele consumatorului şi cantitatea produsă.

2. Oligopolul. O piaţă se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr relativ mic de
producători (cel puţin trei) domină producţia şi vânzarea unui produs. Concurenţa oligopolistă se întâlneşte
pe piaţa petrolului, oţelului, avioanelor, autoturismelor, ţigărilor, calculatoarelor etc.
Pe lângă numărul mic de producători, oligopolul se mai caracterizează prin interdependenţă şi
incertitudine, deoarece deciziile unei firme au influenţă asupra concurenţilor. Uneori o decizie poate genera
acţiuni de represiune din partea concurenţilor, motiv pentru care un producător individual trebuie să analizeze
bine consecinţele propriilor decizii.
Accesul pe o piaţă oligopolistă este îngreunat prin diferite bariere. În general, firmele mici cooperează sau
fuzionează cu cele mari.
Principalele situaţii de oligopol sunt dominate de două tendinţe majore:
1. De confruntare (deschisă sau nu) şi
2. De cooperare (înţelegere), cea din urmă finalizată în următoarele tipuri de acorduri explicite sau
implicite (tacite):
 Cazul firmei dominante (barometru) reprezintă o variantă a înţelegerii tacite, şi se caracterizează prin
existenţa unei firme barometru sau lider, care serveşte drept ghid în materie de preţ având o abilitate
deosebită în alegerea momentului propice schimbării preţului, şi în care celelate firme au încredere. Un
exemplu de astfel de situaţie este sectorul bancar, unde banca centrală adoptă rata de referinţă a
dobânzii pentru celelalte bănci.
 Cazul înţelegerii secrete, situaţie în care câteva firme mari se angajează într-o înţelegere tacită,
reţinându-se de la competiţie, împărţindu-şi piaţa şi stabilind un nivel ridicat de preţ, avantajos pentru
fiecare.
 Cazul cartelului, situaţie în care un grup de firme care produc bunuri similare, acţionează împreună
pentru a creşte preţul şi a restricţiona output-ul individual. Spre deosebire de cazurile anterioare,
cartelul este un tip de acord explicit în care independenţa firmelor este mai slabă, deoarece trebuie
să respecte deciziile unui organism comun de conducere. Firmele acţionează în scopul
maximizării profiturilor însumate, şi nu al celor individuale. După ce este obţinut acest profit este
împărţit pe baza unor criterii echitabile între participanţi, cel mai adesea cota de producţie sau costurile
realizării producţiei.
Duopolul. Se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a două firme mari, care pot fi de aceeaşi talie
sau inegale şi pot produce bunuri omogene sau neomogene. Aceste firme furnizează întreaga producţie a
ramurii, iau decizii referitoare atât la cantitatea de bunuri produsă, cât şi la preţ, şi se adresează unui număr
foarte mare de cumpărători. Teoretic, există trei cazuri ale comportamentului acestor firme: ambele firme sunt
agresive, una din firme este agresivă iar cealaltă pacifistă, ambele firme sunt pacifiste.
3. Monopolul. Piaţa de monopol se caracterizează prin existenţa unui singur producător care furnizează
întreaga producţie a unei ramuri şi care nu este concurat de alţi producători interni sau externi. Bunul
respectiv nu poate fi substituit rapid şi în măsură mare, iar cumpărătorii bunului sunt în număr mare,
cererea purtând deci atributul atomicităţii. În situaţia în care unicul producător intră în relaţii de schimb cu
un singur cumpărător, piaţa poartă denumirea de monopol bilateral.
În funcţie de cauzele apariţiei sale, există următoarele tipuri de monopol:
 monopol natural, rezultat din deţinerea sau controlul asupra unor resurse naturale deosebite;
 monopol asupra mărcii comerciale;
 monopol tehnologic, rezultat din proprietatea asupra patentului de invenţie şi a dreptului de autor
care conferă posesorului controlul exclusiv în deplină legalitate asupra noului produs pentru o
anumită perioadă de timp;
 monopolul prin economii de scară, rezultat din reducerea costurilor de producţie datorată
dimensiunilor activităţii economice, astfel încât concurenţii sunt înlăturaţi, iar firmele noi nu pot
pătrunde în domeniul respectiv;
 monopolul instituţional sau legal, rezultat din funcţionarea unor firme de interes public supuse
controlului statului, ca de exemplu apărarea naţională, fabricarea şi distribuirea unor substanţe
farmaceutice, a unor materiale radioactive, producţia banilor, a timbrelor etc.
 monopolul prin alianţă, rezultat din constituirea unui cartel, care, acţionând ca o singură unitate,
domină concomitent oferta şi preţul de vânzare; (vezi oligopolul)
4. Monopsonul. Piaţa de tip monopson este opusul monopolului. Ea se caracterizează prin existenţa unui
singur cumpărător şi a numeroşi vânzători pentru un anumit produs într-o anumită zonă sau chiar la nivel
de ţară.
Pentru a putea fi considerată monopson, firma respectivă trebuie să nu fie concurată din partea altor
cumpărători interni şi/sau internaţionali, produsul achiziţionat trebuie să fie omogen şi să nu poată fi substituit
cel puţin o perioadă de timp. Avantajul firmei cu poziţie de monopson este că se poate aproviziona la preţuri
avantajoase. Fiind diametral opus monopolului, monopsonul anulează competiţia în sfera cererii, dar o menţine
în sfera ofertei. În comparaţie cu concurenţa perfectă, monopsonul determină o scădere a cantităţilor
cumpărate, scăderea preţului plătit firmelor ofertante şi apariţia unor supraprofituri durabile pentru cumpărător,
ceea ce poate conduce la nemulţumiri din partea ofertanţilor de factori de producţie.
În viaţa economică reală se pot întâlni şi cazuri de duopson, oligopson sau cazuri care reunesc diferite
forme de piaţă cu concurenţă imperfectă. Situaţiile extreme de concurenţă perfectă şi de monopol sunt foarte
puţine.

Unitatea de învăţare 8
Piaţa Muncii şi Salariul

Piaţa muncii reprezintă relaţiile economico – sociale care se formează prin confruntarea cererii de
muncă cu oferta de muncă, în condiţii de negocieri privind angajarea salarială.

• Particularităţi
Piaţa muncii are o serie de caracteristici, ce decurg din specificul „obiectului” tranzacţiilor, care este
particular căci, aşa cum sublinia Paul Samuelson, „omul este mai mult decât o marfă”12.
– este mai complexă, mai organizată şi reglementată faţă de celelalte pieţe. Salariile, condiţiile de
muncă, de angajare şi concediere nu sunt stabilite în mod arbitrar între angajatori şi viitorii angajaţi.
Toate aceste condiţii sunt negociate în baza legislaţiei muncii, rezultată în urma medierii intereselor
patronatelor şi sindicatelor;
– preţul specific – salariul, nu este stabilit ca orice preţ, de exemplu al cafelei prin bursă, sau al oricărei
mărfi prin intermediul înţelegerilor (al tocmelilor); acest preţ se formează atât pe baza raportului
cerere-ofertă de muncă cât, şi a negocierilor colective purtate între sindicate şi patronat, între
salariaţi şi conducerea unităţilor iar, în situaţii conflictuale intervine şi guvernul pentru a le
detensiona;
- este o piaţă contractuală, datorită modului specific de formare a preţului şi a condiţiilor de vânzare-
cumpărare care se prevăd în contractul colectiv de muncă;
- piaţa muncii este segmentată, structurată pe activităţi rezultate din diviziunea socială a muncii;
– are un grad ridicat de rigiditate, datorită specificului ofertei de muncă ce înglobează în sine laturi nu
numai de ordin economic, dar şi psihosociale;
– este o piaţă cu concurenţă imperfectă, ca şi celelalte pieţe care, funcţionează într-un mecanism real
economic, purtând amprenta relaţiilor specifice fiecărui tip de piaţă;
Toate aceste particularităţi îi conferă pieţei muncii un caracter specific în distribuirea şi utilizarea
eficientă a factorului de producţie - muncă în activităţile economico – sociale.
Funcţii
Piaţa muncii, fie cea naţională, cea aparţinând spaţiului comunitar şi piaţa globală îndeplineşte funcţii
specifice:
– alocarea resurselor de muncă, a forţei de muncă pe ramuri, subramuri, domenii de activitate, zone
geografice, meserii, în dependenţă de volumul şi structura cererii de muncă existente, la un moment
dat;
– furnizează informaţii cu privire la raportul cerere-ofertă de muncă, la apariţia unui excedent sau
deficit de ofertă de muncă, în diferite sectoare de activitate, la nivelul salariului dat;
– instituţiile pieţei muncii au un rol determinant în performanţa pieţelor muncii, afectând în aceeaşi
măsură atât comportamentul companiilor cât şi al angajaţilor; – stimulează mobilitatea profesională
şi teritorială a forţei de muncă cu ajutorul unor pârghii economico-financiare;
– prin propriile mecanisme asigură protecţie economică şi socială şomerilor, pe o perioadă delimitată.
Prin aceste funcţii piaţa muncii are un rol important în ocuparea, orientarea, mobilitatea forţei de
muncă şi, totodată, în asigurarea unui venit, fie el chiar minim, celor ce sunt şomeri. Instituţiile pieţei muncii
12
Paul Samuelson, Economics, vol. 2, Librairie Armand Colin, Paris,1969,pag. 860
din România, îmbinând eficienţa economică cu cea socială, se adaptează la cerinţele strategiei de la Lisabona
care are ca obiectiv asigurarea unei creşteri economice sustenabile, competitive, cu mai multe şi mai bune
locuri de muncă şi o coeziune economică mai mare. Atingerea acetui obiectiv depinde de strategia dezvoltării
economice şi de politicile sociale adoptate şi concretizate de către fiecare stat membru al UE, inclusiv de
către România.

Cererea şi oferta de muncă

• Cererea de muncă
Multitudinea de activităţi ce se desfăşoară în economie pentru obţinerea de bunuri şi servicii atât
pentru piaţă, cât şi pentru autoconsum generează nevoia de muncă. Aceasta nu coincide cu cererea de muncă
Nevoia de muncă se constituie din volumul total de muncă necesar desfăşurării tuturor activităţilor
dintr-o economie naţională, într-o perioadă de timp delimitată. Între nevoia de muncă şi cererea de muncă
există o relaţie de la întreg la parte. In timp ce, nevoia de muncă exprimă volumul total de muncă necesar pe
ansamblul unei ţări, cererea de muncă reprezintă doar o parte din necesarul total de muncă.
Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea agenţilor economici, la un moment dat,
care se satisface prin intermediul pieţei muncii, prin relaţii de angajare salarială. Ea se comensurează
la nivelul ofertei de locuri de muncă din partea agenţilor economici.
Cererea de muncă este o mărime dinamică atât în ceea ce priveşte nivelul, cât şi structura sa.

• Factorii de care depinde cererea de muncă

Nivelul salariului. Cererea de muncă se află în raport invers proporţional faţă de salariu: când salariul
are o tendinţă de creştere, aceasta înseamnă scumpirea forţei de muncă, ceea ce generează tendinţa de
scădere a cererii de muncă din partea agenţilor economici; invers, când salariul manifestă tendinţa de a se
diminua, cererea de forţă de muncă sporeşte. Investiţiile, la rândul lor, au un efect important asupra
dinamicii cererii de muncă.
Evoluţia cererii de muncă, în funcţie de salariu-preţ şi dinamica investiţiilor, de creştere sau reducere
( în funcţie de cele două ipostaze ) este evidentă în figura 1.

S n
Q = cantitatea de muncă
So = salariu iniţial
S1 = salariu crescut
y x x0 –y0= exprimă extinderea cererii
S 1
de muncă la un salariu mai mic;
x1-y1 exprimă contracţia cererii la un
S y nivel mai mare al salariului ( S1)
Co = exprimă cererea totală de
0

x
muncă ca urmare a sporirii
C C
1 0
investiţiilor, care au ca efect
creşterea numărului locurilor de
muncă deci, a cererii la un anumit
Fig. 11.1. Curba cererii totale de muncă salariu dat
şi deplasarea ei Sn = salariul

Costul marginal al muncii, abordat în relaţie cu venitul marginal al muncii, va sta la baza deciziei
agenţilor economici de a produce sau nu o cantitate suplimentară de produse şi, în consecinţă, de a angaja
sau nu noi salariaţi. El reprezintă sporul de cheltuieli antrenat de creşterea cu o unitate a cantităţii de muncă
utilizate. Aceste cheltuieli sunt exprimate în salariul nominal suplimentar plătit noilor angajaţi.Costul
marginal al muncii va fi comparat cu venitul marginal al muncii, care reprezintă sporul de venit rezultat din
vânzarea produselor suplimentare obţinute ca urmare a creşterii cu o unitate a cantităţii de muncă angajate
(număr de salariaţi, ore-muncă).
 Oferta de muncă
Satisfacerea nevoii de muncă se realizează prin utilizarea disponibilităţilor de forţă de muncă
existente într-o ţară, într-o perioadă dată de timp. Aceste disponibilităţi formează populaţia aptă de muncă
care nu se suprapune în totalitate cu oferta de muncă.
Oferta de muncă este acea parte a populaţiei apte de muncă ce doreşte angajare salarială. În oferta de
muncă nu intră acea parte a populaţiei apte de muncă reprezentate de persoanele casnice, elevi,
studenţi şi alte categorii care nu doresc să devină salariaţi. Deci, oferta de muncă este reprezentată de
numărul populaţiei apte de muncă disponibile care doreşte să devină activă prin angajarea într-o
muncă salarială. Populaţia disponibilă activă corespunde ofertei de muncă.
Disponibilităţile de forţă de muncă au ca sursă principală populaţia unei ţări. În funcţie de nivelul
natalităţii, populaţia poate să crească sau să scadă, ceea ce va influenţa dimensiunea viitoare a ofertei de
muncă. Dezvoltarea economică poate avea şi ea un impact important asupra dinamicii populaţiei. Există o
relaţie strânsă între dezvoltare economică şi demografie. Ea poate influenţa în sensul creşterii sau al
scăderii numărului populaţiei, în funcţie de condiţiile concrete de trai şi medico - sanitare dintr-o ţară şi
perioadă dată, de politica de planificare familială. De nivelul de dezvoltare depinde volumul şi structura
investiţiei în capital uman, condiţie de asigurare a calităţii forţei de muncă în vederea adaptabilităţii la
cerinţele viitoarei societăţi bazată pe cunoaştere .
Delimitări privind structura populaţiei:
• populaţia totală se compune din populaţie inactivă şi populaţia activă;
• populaţia inactivă este acea parte din populaţia totală care nu caută loc de muncă: copiii de vârstă
preşcolară, elevii, studenţii (parţial) şi alte categorii care din considerente obiective şi subiective nu sosesc pe
piaţa muncii. Populaţia aptă de muncă în vârstă legală de muncă ( 16 – 64 ani ) constituie sursa de formare a
ofertei de muncă.
• populaţia disponibilă activă este acea parte a populaţiei apte de muncă formată din persoanele ocupate
care exercită o activitate remunerată şi din cele care caută un loc de muncă. Această categorie a populaţiei se
prezintă ca ofertă de muncă.

Starea (situaţia) populaţiei uunei ţări poate fi analizată prin utilizarea următorilor indicatori:

1) Rata de activitate la nivelul Populaţia activă


populaţiei unei ţări = ---------------------------------------------- x 100
Populaţia în vârstă legală de muncă

Populaţia ocupată
2) Rata de ocupare =-------------------------------------------- x 100
Populaţia în vârstă legală de muncă
• Structuri ale ofertei de muncă
Oferta de muncă individuală reprezintă numărul de ore muncă (sau timpul de muncă) pe care un
salariat doreşte să le efectueze.

Factori care influenţează oferta de muncă individuală:


– mărimea salariului nominal şi real;
– raportul dintre timpul de muncă şi timpul liber pentru refacerea forţei de muncă;
– nevoia salariatului de a subzista atât el, cât şi familia lui;
– natura muncii şi securitatea ocupării.
 Efectul de substituţie şi efectul de venit
Aliura curbei ofertei de muncă individuale se explică prin efectul de substituţie şi efectul de venit:
Efectul de substituţie constă în reducerea timpului liber şi creşterea, corespunzătoare, a timpului
destinat muncii, care-i asigură lucrătorului venituri mai mari. Are loc, astfel, substituirea unei părţi a timpului
liber prin timp de muncă.
Efectul de venit exprimă situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare, care-i asigură un
standard de viaţă relativ ridicat, astfel încât au loc micşorarea timpului destinat muncii şi sporirea,
corespunzătoare, a timpului liber; se renunţă la programul de muncă prelungit, la ore suplimentare.
Relaţia efect de substituţie-efect de venit pune în evidenţă cerinţa ca mărimea
salariului să fie astfel determinată, încât să stimuleze pe salariat în muncă. Această relaţie este
prezentată în fig.5.
* Joseph E Stiglitz, Carl E. Walsh, Economie, Ed. Economica, 2005, pag.296-297; 539-541

1000

E fe c tu l d e v e n it > E fe c tu l d e s u b s titu ţie


S

800 E fe c tu l d e v e n it = E fe c tu l d e s u b s titu ţie

600 E fe c tu l d e s u b s titu ţie > E f e c tu l d e v e n it

0
Q O re m u n c ă p e zi
1 2 3 4 5

Fig. 11.5. Relaţia efect de substituţie-efect de venit

Oferta de muncă totală exprimă ofertele individuale totale ale segmentelor pieţei muncii, formată din
cei angajaţi sau în căutarea unui loc de muncă.
Oferta de muncă totală este influenţată şi ea de dinamica salariului fie în sens de contracţie, fie de
extindere ( salariul privit ca o variabilă independentă ). Această relaţie oferta de muncă – salariu – este
reflectată în figura 3:
S

B
S = salariu
S
Q = cantitate de
3
muncă (număr de
S 2
persoane aflate pe
S 1
piaţa muncii);
S 0

O Q
Fig.11 3. Curba ofertei de muncă

Linia dintre A şi B evidenţiază extinderea ofertei, iar cea dintre B şi A, contracţia ofertei datorită
modificării mărimii salariului. La un anumit nivel al salariului, oferta de muncă poate avea tendinţa de
creştere sau de scădere în funcţie de factorii ce privesc dimensiunea şi structura populaţiei active disponibile.

Piaţa muncii, fiind considerată specifică, funcţionează nu numai pe baza principiilor pieţei, ci, într-o
mare măsură, aşa după cum s-a relevat mai sus şi pe baza reglementărilor din partea statului, care corespunde
politicilor de ocupare şi protecţie socială la nivel naţional şi comunitar.
La nivel macroeconomic, se stabilesc condiţiile generale de funcţionare a pieţei muncii,
reglementările ce trebuie să stea la baza partenerilor ce reprezintă cererea şi oferta de muncă. Legislaţia
muncii, elaborată de guvern, cu aportul patronatelor şi al sindicatelor, în consonanţă cu cea comunitară
formulează:
– modalităţile de angajare a forţei de muncă;
– durata zilei de muncă;
– condiţiile de disponibilizare a forţei de muncă;
– facilităţile acordate forţei de muncă devenită şomeră;
– principiile de stabilire a salariilor; niveluri maxime;
– stabilirea unui nivel minim al salariilor de la care încep negocierile;
- facilităţi pentru unele sectoare de activitate pentru a fi atractive pentru forţa de muncă, mai ales
în cele deficitare în ce priveşte acest factor de producţie.
Desigur că, în funcţie de caracteristicile pieţei muncii din fiecare zonă, ţară sunt formulate şi alte
reglementări de funcţionare a acesteia.
La nivel microeconomic are loc întâlnirea efectivă a cererii cu oferta de muncă, între firme şi viitorii
angajaţi-salariaţi. În funcţie de condiţiile concrete ale unităţii economice, privind înzestrarea tehnică,
volumul anticipat al producţiei, se dimensionează, în termeni reali, mărimea şi structura socio-profesională a
cererii de muncă. Firma, prin contract, îşi asumă obligaţiile ce îi revin faţă de angajaţi.
Din confruntarea cererii cu oferta de muncă, însoţită de negocierile colective, are loc acceptarea sau
neacceptarea de ore suplimentare şi se stabilesc mărimea şi dinamica salariului, condiţiile de muncă, durata
concediului, unele facilităţi pe care firma le acordă dar, şi obligaţiile ce revin angajaţilor. Piaţa muncii
asigură distribuirea forţei de muncă în concordanţă cu principiile generale şi cu condiţiile economico-sociale
la nivel de firmă, unitate economică.

Salariul: mărime şi forme

Salariul sau preţul muncii constituie o componentă şi o variabilă esenţială a pieţei muncii.
Descifrarea conceptului şi a rolului său are o mare importanţă deoarece este principalul venit pentru cea mai
mare parte a populaţiei din ţările dezvoltate. De mărimea şi dinamica salariului depinde asigurarea unor
condiţii economice şi sociale corespunzătoare unui anumit standard de viaţă. In acelaşi timp, nivelul
salariului orientează posesorul forţei de muncă spre sectoarele şi calificările care îl solicită.

• Diferite accepţiuni privind salariul


Salariul, în accepţiunea cea mai largă, reprezintă suma de bani cu care este remunerat factorul de producţie -
muncă pentru participarea sa la obţinerea rezultatelor unei activităţi economice.
Paul Samuelson defineşte salariul ca fiind „preţul pentru care oamenii îşi închiriază serviciile lor” 13.

Salariul trebuie abordat în dublu sens: cost şi venit.


Salariul-cost reprezintă cheltuielile suportate de agenţii economici pentru plata muncii, contribuţiile la
asigurările sociale şi fondul de şomaj. În funcţie de ramură, subramură şi firmă ponderea acestor cheltuieli în
costul total este diferită.
Salariul-venit, care revine factorului de producţie muncă, este o formă de venit personal de a cărui
mărime depinde satisfacerea nevoilor, aspiraţiilor fiecărui salariat. De aceea, el devine un stimulent pentru
salariaţi de a se (re)califica, perfecţiona şi adapta la cerinţele unităţii în care lucrează, pieţei muncii, în
general.
Salariul-venit deţine o pondere importantă în totalul venitului naţional. În ţările, dezvoltate economic,
salariul reprezintă peste 70% din venitul naţional. În ţările în curs de dezvoltare, această pondere este mult
mai mică datorită structurii înguste, uneori monostructură a economiilor naţionale respective.
Conceptul salariu-venit este abordat diferit în literatura economică în raport de şcoli, curente.
Factori care influenţează nivelul şi dinamica salariului
Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă, în consecinţă, salariul de echilibru se formează
teoretic. Mărimea sa, fără a face abstracţie de cererea şi oferta de muncă, este rezultatul negocierilor în
cadrul firmei unde se stabilesc în mod concret condiţiile de angajare şi nivelul salariului. La aceste negocieri
se iau în considerare reglementările pieţei muncii, ca, de exemplu, salariul minim, stabilit prin negocieri între
guvern şi sindicate pe economia naţională sau pe ramuri de activitate. Salariul negociat va fi mai mare faţă de
salariul de echilibru (fig.4).

13
Paul Samuelson, L’économique, t.2, Ed. Librairie Armand Colin, Paris, 1968, p. 860.
S
Q = cantitatea de muncă
S = salariul
Se = salariul de echilibru
C = cererea de muncă
S1 = salariul minim pe
economie
Qc = cantitatea de echilibru
Qa = contracţia cererii de
muncă

Fig.11. 4. Echilibrul pe piaţa muncii; salariul de echilibru

Punctul E reprezintă echilibrul dintre cererea şi oferta de muncă căruia îi corespunde salariul de
echilibru. Salariul minim garantat (S 1) pe economie se poate situa deasupra salariului de echilibru (Se).
Salariul minim este un punct de plecare în negocieri, astfel că, salariul convenit va fi mai mare, iar în
condiţiile când factorul de muncă va deveni prea scump,agentul economicva reduce cererea (A).
Salariul privit ca venit are o tendinţă generală de creştere. Ca mărime şi capacitate de acoperire a
nevoilor de trai ale salariatului şi familiei lui, salariul se diferenţiază de la o ţară la alta şi de la o perioadă la
alta, pe ramuri, domenii, profesii, meserii, în funcţie de mai mulţi factori, şi anume:
 raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă;
 cheltuielile necesare subzistenţei lucrătorilor, pentru refacerea şi dezvoltarea forţei de muncă în
condiţiile diversificării şi sporirii nevoilor materiale şi spirituale, ale apariţiei unor noi bunuri şi servicii etc.;
 nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum;
 cheltuielile pentru odihnă şi viaţă spirituală, care cresc pe măsură ce timpul de muncă se reduce
în favoarea timpului liber;
 sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicaţii;
 gradul de organizare a sindicatelor;
 raportul dintre productivitatea muncii şi salariul nominal.
Dacă, pe unitate de rezultat, salariul în calitate de cost scade când productivitatea devansează creşterea
salariului mediu, în schimb, salariul ca venit are o tendinţă de creştere, dar fără a devansa sporul
productivităţii muncii. Raţiunea constă în criteriul de eficienţă ce ghidează activitatea economică. Raportul
dintre salarii mai mari şi productivitate crescândă a generat mai multe moduri de interpretare. Economistul
contemporan, Joseph Stiglitz enunţă teoria, după care salariile mai mari sunt cele care determină creşterea
productivităţii nete a muncitorilor fie, prin reducerea mobilităţii acestora fie, prin promovarea unor
stimulente mai bune sau prin abilitatea firmei de a recruta forţă de muncă de calitate superioară ceea ce se
exprimă în teoria salariului de eficienţă. Această teorie pune în evidenţă faptul că o creştere a salariilor
determină o creştere a productivităţii 14. Contrar acestor argumente teoria clasică pune accent pe faptul că
sporirea productivităţii este cea care determină creşterea salariilor. Ambele teorii au un element comun şi
anume: creşterea salariilor are drept suport sporirea productivităţii. Ceea ce le desparte este motivaţia sporirii
salariilor în condiţii de creştere a productivităţii într-un mediu tehnico-economic profund schimbat.

• Diferenţiere – apropiere (egalizare)


Mărimea salariului este supusă unor tendinţe contradictorii: de diferenţiere de la un salariat la altul şi
de apropiere (egalizare).
Diferenţierea salariilor rezultă din gradul diferit de calificare, aptitudini, atribuţii, răspunderi în muncă,
condiţii de muncă, de mediu toxic, muncă de noapte. Un element deosebit de important pe care se
fundamentează diferenţierea îl reprezintă eficienţa utilizării fondului uman, exprimată în rezultatele
muncii pe unitate de timp. Diapazonul diferenţelor se poate restrânge prin creşterea gradului de calificare.
O eventuală egalizare ar nemulţumi atât pe salariaţi, cât şi pe posesorii de capital. Salariul este legat de
rezultat şi, în mod inevitabil va exista o anumită inegalitate.

14
Joseph E. Stiglitz, Carl E. Walsh Economie, Editura Economica, 2005,pag. 296 - 297
Diferenţieri provin şi din discriminarea economică a femeilor precum şi a celor mai în vârstă care acceptă
un salariu mai mic având în vedere că au o mobilitate de la un loc de muncă la altul mai redusă faţă de cei
tineri precum şi din practici discreţionare ale agenţilor economici. Diferenţieri de salariu pot să apară şi în
cazul discriminării pe rase, fiind remuneraţi la aceeaşi cantitate şi calitate a muncii cu o cotă poate mai
mică decât ceilalţi colegi.
Apropierea (egalizarea) nivelului salariilor se poate realiza prin ridicarea calificării, prin perfecţionare; ea
presupune apropiere (egalizare) şi în privinţa eficienţei muncii. În caz contrar, ar exista un transfer de
rezultate de la cei cu eficienţă ridicată spre cei a căror productivitate este mai scăzută, ceea ce ar fi în
contradicţie cu principiile economiei de piaţă.
În prezent, este nevoie de o forţă de muncă calificată, capabilă să asigure performanţa noilor tehnici şi
tehnologii care, în multe subramuri, sunt deosebit de sofisticate şi scumpe. Asigurarea eficienţei investiţiei la
nivel de firmă sau ramură depinde nu numai de înzestrarea tehnică pe lucrător dar şi de calitatea forţei de
muncă. Capitalul uman, pregătit în concordanţă cu noile cuceriri ale ştiinţei, rămâne unul factorii
determinanţi generator de creativitate şi performanţă. Investiţia susţinută şi de durată în educaţie şi formare
continuă profesională constituie suportul sporirii calităţii forţei de muncă. In concluzie, dobândirea
capitalului uman deşi, este costisitoare, ea generează mai mult venit pentru persoana ce l-a dobândit dar şi
un beneficiu pentru societate. Investiţia în capital uman reprezintă una dintre principalele surse ale creşterii
economice deoarece contribuie la sporirea productivităţii muncii prin utilizarea aparatului de producţie
modern, rezultat al cercetării ştiinţifice şi tehnice.

Formele salariului

Salariul nominal reprezintă suma de bani, negociată între angajator şi angajat, prevăzută în contractul
de muncă, pentru activitatea, munca ce urmează a fi efectuată. Salariul nominal este o mărime dinamică
fiind influenţat de o serie de factori (vezi Salariu p. 14). Salariul nominal se prezintă sub următoarele forme:
Salariul nominal brut este salariul nominal în care sunt incluse impozitul şi alte obligaţii ale
salariatului faţă de diferite instituţii ale statului.
Salariul nominal net este partea ce revine angajaţilor sub formă de venit net după ce s-au scăzut
următoarele: impozitul, contribuţia la asigurările sociale, la sănătate şi la fondul de şomaj.
Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu salariul nominal net, la
un nivel dat al preţurilor, într-o anumită perioadă. Salariul real (puterea de cumpărare a salariului nominal
net) depinde de mărimea salariului nominal net şi de nivelul preţurilor la bunurile economice. Fluctuaţiile
preţurilor determină modificări ale salariului real. Dacă preţurile cresc, iar salariul nominal net rămâne
constant, salariul real va scădea. Dacă preţurile scad, la acelaşi salariu nominal net, salariul real va creşte.
Salariul real este în relaţie direct proporţional cu mărimea salariului nominal net şi invers proporţional cu
dinamica preţurilor.
Mărimea salariului real se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preţurilor (în procente):
SN
SR 
P
În dinamică, modificarea salariului real este evidenţiată de indicele salariului real:
SR 1
ISR   100
SR 0 ISR = indicele salariului real
ISN SR1 = salariul real din perioada curentă
ISR   100 SR0 = salariul real din perioada
IP anterioară
ISN = indicele salariului nominal net
IP = indicele preţurilor
Salariul direct este remuneraţia efectivă primită de salariat, care corespunde cu salariul net şi sumele
corespunzătoare pentru concediul legal şi, eventual, al 13-lea salariu.
Salariul minim garantat este acel salariu fixat prin lege, în urma negocierilor dintre patronat-
sindicate-guvern. El serveşte ca bază de calcul, de la care se va pleca în stabilirea salariilor la un nivel care să
asigure condiţii decente de trai. Acest salariu minim este corectat, în funcţie de factorii ce influenţează
salariul real.
Inegalitatea privind salariul minim la nivelul ţărilor membre ale U.E. ridică o problemă de
competitivitate a produselor prin prisma dumpingului salarial. Acest fenomen pentru a fi prevenit,
sindicatele consideră că, este necesară o armonizare a legislaţiilor naţionale care să ia ca referinţă ţările în
care salariile minime sunt cele mai ridicate, ceea ce va „ asigura o protecţie împotriva concurenţei neloiale
văzute ca „ dumping social.” 15
Salariul colectiv este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-financiare ale
acesteia sunt deosebit de bune. El poate lua diferite forme concrete: prime, al 13-ea salariu, facilităţi
făcute salariaţilor la anumite servicii (creşe pentru copii, case de odihnă, cantine etc.).
Salariul social reprezintă acele venituri care completează salariul nominal şi care provin de la bugetul
de stat sub forma alocaţiei pentru copii, diferite ajutoare sociale. Aceste venituri nu sunt corelate cu
rezultatele muncii salariaţilor, ele sunt adiţionale, având scopul asigurării unui nivel de trai de subzistenţă
pentru anumite categorii de salariaţi sau grupuri din cadrul acestora care se confruntă cu riscuri mai mari,
cum sunt accidentele de muncă, bolile profesionale, şomajul etc. Acordarea salariului social este un răspuns
al societăţii la solidaritatea socială.

Forme de salarizare

Forma de salarizare constă în principiile şi modalităţile concrete prin care se determină


mărimea salariului pentru fiecare salariat. Forma de salarizare face legătura între partea de venit ce revine
salariatului şi activitatea depusă de el, între salarii şi rezultatele muncii.
Salarizarea în regie reprezintă remunerarea salariatului după timpul lucrat: oră, zi, săptămână, lună.
Această formă se practică atunci când munca este complexă şi dificil de normat. Fiecărui salariat i se
stabileşte ce are de realizat, răspunderile ce-i revin în funcţie de calificarea pe care o posedă, de domeniu, de
locul pe care îl ocupă în eşaloanele de conducere şi organizare a activităţii. Dacă salariatul nu depune munca
minimă în unitatea de timp prevăzută în contract, el va fi avertizat sau disponibilizat de către unitatea
respectivă. Cel care depune muncă mai multă şi de bună calitate în unitatea de timp prevăzută poate fi
recompensat prin premii, gratificaţii, anumite facilităţi atribuite de unitatea în care lucrează. Mărimea totală a
salariului este produsul dintre timpul lucrat şi salariul pe unitatea de timp.
Salarizarea în acord este acea forma de remunerare a individului sau grupului în funcţie de cantitatea
de produse realizate sau de numărul operaţiunilor executate în unitatea de timp. Aceasta se practică în acele
domenii de activitate unde se poate norma şi comensura munca cheltuită prin cantitatea de produse sau
numărul de operaţii. Salarizarea în acord pune mai pregnant în evidenţă legătura dintre mărimea salariului şi
rezultatele muncii depusă de salariat. In acest caz cheltuielile de supraveghere se pot reduce iar intensitatea
muncii poate avea tendinţa de a creşte. Dacă norma de produse sau operaţii nu a fost realizată la nivelul
planificat şi la calitatea corespunzătoare lucrătorul este penalizat. Salarizarea în acord prezintă şi unele
dezavantaje: tendinţa de a obţine cât mai multe produse sau de a executa operaţii în număr mare în aceeaşi
unitate de timp poate afecta calitatea produselor; intensificarea muncii dincolo de anumite limite necesită un
consum mare de energie, cu efect negativ asupra sănătăţii ca urmare a unei oboseli fizice şi intelectuale.
Salarizarea în acord s-a diversificat, concretizându-se în: acord direct; acord progresiv; acord global.
Acordul direct constă în stabilirea unui tarif constant pe bucată, operaţiune executată. Mărimea
salariului va fi direct proporţională cu numărul produselor sau operaţiilor executate de salariat. Se aplică în
domeniile unde se poate face măsurarea muncii individuale.
Acordul progresiv presupune ca, de la un anumit nivel de realizare a normei, tariful pe unitate de
produs sau operaţie să se majoreze în anumite proporţii în mod progresiv.
Acordul global se practică la nivel de formaţie de lucru ce îşi asumă obligaţia de a executa într-un
termen stabilit un produs sau o producţie exprimată în unităţi fizice pentru care primeşte o sumă globală,
determinată în raport cu manopera necesară realizării obligaţiilor prevăzute în contract.
Salarizarea în remisă sau cote procentuale se aplică, de regulă, în comerţ, în activitatea de prestări
servicii. Venitul fiecărui angajat se determină proporţional cu nivelul de îndeplinire a sarcinilor stabilite prin
contract.
Practicarea diferitelor forme de salarizare nu exclude contestarea lor din partea salariaţilor sau a
întreprinzătorului, faptul că aceştia nu sunt recompensaţi în funcţie de utilizarea eficientă a muncii sau a
capitalului. Atenuarea acestui conflict se poate face prin măsuri de corectare, participare, socializare.
Corectarea vizează adaptarea salariului la dinamica preţurilor prin indexare, prin acordarea unor
sporuri pentru muncile efectuate în condiţii mai grele sau în cazul unor responsabilităţi în domeniul
managementului etc.
Participarea constă în accesul salariaţilor la împărţirea beneficiului obţinut de unitatea economică
15
Richard Baldwin, Charles Wyplosz, Economia integrării europene, Ed.economica, 2006, pag. 449
unde îşi desfăşoară activitatea. Permite o repartizare mai echitabilă a rezultatelor obţinute prin aportul
salariaţilor şi o atenuare a confruntărilor dintre interesele personale ale salariaţilor şi cele ale întreprinderii.
Participarea se poate realiza prin cote-părţi din beneficiu, facilităţi acordate salariaţilor de a cumpăra
acţiuni la unitatea unde lucrează şi alte forme stabilite de conducerea întreprinderii.
Socializarea este un adaos la salariu în cazul unor salariaţi care sunt într-o situaţie mai dificilă,
remunerarea pe baza muncii depuse fiind insuficientă în condiţia dată.
Alegerea formei de salarizare are în vedere utilizarea eficientă a forţei de muncă, stimularea ei în
ridicarea calificării şi evaluarea cât mai justă a raportului între rezultatele economico-financiare ale unităţilor
şi remunerarea propriilor salariaţi.

Unitatea de învăţare 9
Piaţa Monetară şi Dobânda. Creditul şi Băncile

Moneda. Masa monetară şi agregatele monetare

Masa monetară este determinată de cantitatea de monedă aflată într-o economie iar ansamblul
principiilor şi normelor juridice, economice şi instituţionale care reglementează circulaţia monetară în
interiorul unei ţări alcătuiesc sisMMtemul monetar.
Agregatul monetar este caracteristic Sistemului Conturilor Naţionale, prin care se determină părţile
incluse în masa monetară şi semimonetară (cuprinde bonurile de casă ale băncilor, nominative sau la
purtător, depunerile la termen la Trezorerie, efectele de comerţ negociabile etc), în instrumentele de schimb
şi plată .
Primul agregat monetar - M1- include : monedele divizionare, moneda fiduciară (biletele de
hârtie), acele drepturi de creanţă ce pot fi utilizate direct pentru a efectua plăţi către terţi.
Al doilea agregat monetar –M2 - include în plus, faţă de primul, conturile pe librete de economii,
depunerile pe termen scurt la bănci, bonurile de casă ale unor instituţii de credit şi conturile de economii
din bănci pentru locuinţe. M2 cuprinde creanţele care nu sunt imediat lichide şi care pot avea nevoie de
înştiinţarea prealabilă a instituţiei depozitare.
Al treilea agregat monetar – M3 – cuprinde suplimentar faţă de M2 unele valori în devize,
plasamentele pe termen nelimitat, titlurile pieţei monetare emise de instituţii prestatoare de servicii.
Cel de-al patrulea agregat monetar – M4 – include faţă de M3 şi depozite negociabile, acorduri de
răscumpărare, fonduri mutuale pe piaţa monetară.

Piaţa monetară este formată din ansamblul tranzacţiilor cu monedă, rezultate din confruntarea
cererii cu oferta. Pentru funcţionarea mecanismelor pieţei monetare sunt implicate următoarele categorii de
agenţi economici: statul, care stabileşte coordonatele politicii monetare; Banca Centrală – emite monedă şi
controlează moneda aflată în circulaţie; băncile comerciale – pun în circulaţie moneda legală şi prin
creditele acordate dau naştere monedei bancare; firmele şi gospodăriile populaţiei – care oferă sau solicită
disponibilităţi băneşti prin intermediul băncilor şi nu numai.
Cererea de monedă apare ca urmare a utilizării banilor pentru achiziţionarea unor bunuri şi servicii,
fiind dependentă de viteza de rotaţie a banilor.
Banii sunt solicitaţi, în primul rând, în calitatea lor de mijloc de schimb care, ca toate bunurile
economice, se caracterizează printr-un stoc existent şi se confruntă cu cereri din partea populaţiei de a-i
deţine.
Elementul principal al cererii de bani constă în aceea că toate persoanele sunt interesate de puterea de
cumpărare a banilor pe care îi deţin. Astfel înţelegem preocuparea continuă a persoanelor asupra cererii
reale de bani, nu neapărat asupra cantităţii nominale de bancnote şi monedă metalică deţinute.
Numărul mediu de acţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care o unitate monetară le
intermediază într-o perioadă de timp reprezintă viteza de rotaţie a monedei (V). Masa monetară (M) se
află în raport direct proporţional cu cantitatea de bunuri şi servicii tranzacţionate la un anumit preţ (PT) şi
invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei (V).
M = PT / V, unde P este nivelul preţurilor şi T volumul bunurilor şi serviciilor tranzacţionate
Puterea de cumpărare a banilor (Pc) este dată de cantitatea de bunuri economice ce se poate
cumpăra cu o unitate monetară sau cu o anumită sumă de bani la un moment dat.
IM
IPc = — , Ip este indicele preţurilor bunurilor de consum; Ipc indicele puterii
Ip de cumpărare; IM indicele masei monetare
Cererea de monedă este determinată de :
1) volumul tranzacţiilor de bunuri şi servicii intermediate de monedă;
2) amploarea creditului de consum;
3) raportul dintre vânzările pe credit şi plăţile efectuate în conturile creditelor aflate la scadenţă;
4) intensitatea înclinaţiei spre lichiditate (despre mobilurile: venitului, precauţiei şi speculativ -
care condiţionează cererea de monedă se vorbeşte la punctul 12.3).
Cererea de monedă pentru scopuri speculative depinde, însă, de nivelul dobânzii: când creşte nivelul
dobânzii scade cererea şi invers.
Atunci când cantitatea de bani existentă în economie nu este constantă intervine modificarea de la o
perioadă la alta a preţurilor şi a producţiei de bunuri, cu fiecare schimbare ce apare în dimensiunea masei
monetare. Impactul monedei asupra producţiei este diferit în funcţie de ipotezele folosite şi de orizontul
temporal considerat.
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor economici şi a altor
utilizatori de monedă de către sistemul bancar.
Oferta de monedă nu este alcătuită numai din numerar, ci şi din conturile la vedere deschise la bănci ;
totalitatea depozitelor din sistemul bancar reprezintă o componentă importantă a ofertei de monedă.

Dobânda

Dobânda este o formă de venit care se află în strânsă legătură cu piaţa monetară şi piaţa financiară.
Dobânda este venitul care îi revine proprietarului oricărei forme de capital care participă într-o
activitate economică drept excedent, în raport cu capitalul avansat. Dobânda poate fi privită ca o
recompensă pentru renunţarea la lichiditate, pentru o perioadă de timp determinată, sau ca o sumă plătită
pentru folosirea temporară a banilor împrumutaţi.
Datorită diversificării tipurilor de credite acordate de către bănci şi instituţii financiare, dar şi
perioadelor de rambursare a creditelor formele dobânzii sunt foarte variate:
- dobânda pieţei monetare, aferentă creditelor pe termen scurt ce intervin între băncile comerciale
sau între acestea şi banca centrală;
- dobânda bancară de bază, în cazul certificatelor de depozit şi bonurilor de trezorerie;
- dobânzile pe care le aplică băncile şi alte instituţii financiare agenţilor economici;
- dobânda percepută de casele de economii sau bănci pentru depozitele atât la vedere cât şi la
termen, pentru construcţii de locuinţe;
- dobânda pentru credite de o zi; de o lună; 3 luni; 6 luni etc.
Indicatorii care relevă mărimea şi dinamica dobânzii sunt:
- masa sau suma absolută a dobânzii;
- rata dobânzii anuale, ca raport procentual.
Masa dobânzii exprimă mărimea absolută a dobânzii anuale plătite pentru suma împrumutată iar rata
dobânzii anuale (mărimea relativă) se calculează ca raport procentual între masa dobânzii şi suma
împrumutată. Masa dobânzii poate fi simplă şi compusă.
d` = (D/C) x 100, unde:
d` – rata anuală a dobânzii,
D – masa dobânzii anuale,
C – capitalul împrumutat
Această formulă de calcul se foloseşte pentru determinarea dobânzii simple (pentru împrumuturi mai
mici de un an) iar în cazul dobânzii compuse, care intervine în cazul capitalizării dobânzii, se utilizează
următoarea modalitate de calcul:
Dc = Sn – C,
Sn = C x (1+d`)n, în care:
Dc – masa dobânzii compuse,
C – capitalul împrumutat,
Sn – suma câştigată de proprietarul capitalului, după a ani,
n – numărul de ani (de capitalizare),
d` – rata dobânzii anuale
D = c x d`x n (n – perioada de timp pentru care se calculează)

Băncile calculează dobânda pe care trebuie să o primească de la cei cărora le-au acordat credite în
funcţie şi de numărul zilelor sau lunilor cuprinse în perioda de creditare.
D = (d‘ x C) x (y zile / 365 zile)

D = (d‘ x C) x (z luni / 12 luni) , unde:


D – masa dobânzii datorate,
d‘ – rata anuală a dobânzii,
C – capitalul împrumutat,
y - numărul de zile ce corespund perioadei de creditare,
z – numărul lunilor pentru care se acordă creditul

Rata dobânzii variază în funcţie de factorii care determină comportamentul agenţilor economici
creditori şi deponenţi. Dintre aceşti factori pot fi menţionaţi: majorarea costului serviciilor (inclusiv
bancare), migrarea capitalurilor, creşterea înclinaţiei spre investiţii datorită apariţiei unor noi nevoi
economice şi alţi factori pot duce la creşterea ratei dobânzii; creşterea economiilor, diminuarea relativă a
productivităţii capitalului, politicile antiinflaţioniste, creşterea gradului autofinanţării activităţii economice
pe baza profitului pot determina reducerea ratei dobânzii.
Rata dobânzii variază în funcţie de perioada de acordare a creditului, de gradul de risc pe care îl
implică, de tipul de credit solicitat, de tipul de piaţă care oferă acest credit şi de raportul dintre cererea şi
oferta de lichiditate.
Rata dobânzii poate fi: a) rata dobânzii nominale – este rata dobânzii plătite fără corectarea cu rata
inflaţiei, b) rata dobânzii reale - este rata dobânzii nominale corectate cu rata inflaţiei , c) rata dobânzii nete
care exprimă rata dobânzii nominale fără impozitul care s-a plătit.
Pentru rata dobânzii reale folosim ecuaţia lui Irving Fisher :
i = r + п, r = i – п unde:
i – rata dobânzii nominale,
r - rata dobânzii reale,
п – rata inflaţiei
Rata dobânzii este foarte volatilă, diferită pe ţări, zone economice din diferite ţări şi poate influenţa
evoluţia inflaţiei, modul de închidere a bugetului de stat, în special mărimea deficitului sau evoluţia masei
monetare.
Într-o ţară creşterea cursului de schimb duce la atragerea capitalurilor disponibile din alte ţări,
majorând oferta de capital şi conducând la scăderea ratei dobânzii, în timp ce oferta depăşeşte cererea de
capital în ţara respectivă.

Creditul şi băncile

Sistemul bancar din România este un sistem pe două niveluri incluzând Banca Naţională a României
şi instituţiile de credit. Acest sistem a fost introdus în decembrie 1990, fiind primul pas al procesului de
reformă bancară.
Băncile reprezintă instituţii financiare care concentrează mijloacele de plată şi acordă credite; băncile
oferă diverse servicii clienţilor săi în schimbul cărora primesc o sumă de bani şi fac legătura între firmele
aflate în căutare de fonduri şi cele care caută plasamente.
Pentru o funcţionare normală a sistemului bancar, Banca Centrală apelează, când este nevoie, la
limitarea creditului prin stabilirea corespunzătoare a scontului, determinând astfel mărimea ratei dobânzilor
bancare şi dinamica volumului creditelor.
Funcţiile băncilor sunt: active, pasive.
Cea mai importantă funcţie activă a băncilor cât şi a celorlalte instituţii de credit este aceea de
acordare de împrumuturi solicitanţilor care întrunesc condiţiile de bonitate financiară.
O a doua funcţie activă a băncilor ar fi aceea de păstrare a elasticităţii mijloacelor de plată, funcţie ce
revine Băncii Centrale, care adaptează cantitatea de bilete de bancă la fluctuaţiile nevoilor de mijloace de
plată ale vieţii economice.
Funcţiile pasive ale băncilor sunt determinate de depunerile pe care le fac clienţii : depuneri pentru
valorificare şi depuneri pentru efectuarea unor plăţi.
Printre funcţiile băncilor se numără, mai nou, şi gestionarea plăţilor şi selecţionarea şi susţinerea
proiectelor de dezvoltare, băncile exercitând un important rol în orientarea dezvoltării de ansamblu a
economiei naţionale.
O clasificare generală a băncilor le grupează pe acestea în: bănci de emisiune, bănci comerciale de
deposit, bănci specializate.
Băncile de emisiune au rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei monetare, de a
acorda credite altor bănci prin operaţiuni de rescont şi de coordonare a întregii politici monetare a statului.
Băncile comerciale de depozit multiplică mijloacele financiare atrase de care au nevoie adăugând la
capitalul propriu sumele depuse în depozite de către agenţii economici, de către populaţie. Băncile
specializate sau instituţiile financiare care acordă credite speciale anumitor tipuri de activitate : bănci care
acordă credite pentru agricultură (credite care sunt şi subvenţionate), bănci care s-au specializat în credite
pentru locuinţe, bănci specializate în operaţiuni internaţionale (derularea unor sume foarte mari de bani
provenite din fonduri europene şi nu numai).
Câştigul unei bănci se calculează ca diferenţă între dobânda încasată pentru creditele acordate şi
dobânda plătită celor care şi-au încredinţat disponibilităţile băneşti acelei instituţii financiare. Profitul brut
al unei bănci (instituţii financiare) se determină scăzând cheltuielile cu funcţionarea instituţiei din câştigul
obţinut de aceasta, iar pentru a obţine profitul net se elimină, din profitul brut, impozitele şi taxele datorate
statului.
Politica monetară

O politică monetară nu trebuie să se limiteze doar la determinarea cantităţii optime de monedă sau a
ratei de creştere a ofertei monetare ci trebuie să fie implicată şi în atingerea unor obiective generale ale
politicii economice. Politica monetară cuprinde ansamblul de reglementări pe care Banca Centrală le
impune celorlalte bănci pentru realizarea obiectivelor generale ale economiei naţionale.
Acţiunile politicii monetare influenţează atât ratele nominale ale dobânzii cât şi cantitatea de monedă
şi creditul din economie.
Pentru a putea înţelege implicaţiile politicii monetare apare necesitatea diferenţierii temporale a
efectelor acestei politici. Nivelul ratei dobânzii este determinat, pe termen scurt, de relaţiile de natură
monetară iar producţia reală reacţionează la variaţiile cererii agregate determinate de oscilaţiile ratei
dobânzii. Rata dobânzii, pe termen lung, reprezintă reflectarea intensităţii preferinţelor de timp,
determinată fiind de raportul dintre oferta de economii şi cererea de investiţii. Modificarea nivelului
rezervelor influenţează ratele dobânzii, masa monetară şi disponibilitatea creditului.
Principalele obiective ale politicii monetare sunt: controlarea masei monetare şi a nivelului ratei
dobânzii, fiind greu de stabilit nivelurile dorite pentru aceste două ţinte.
Instrumentele principale ale Băncii Centrale pentru promovarea politicii monetare sunt : operaţiile
de open market, de care depinde situaţia bazei monetare, taxa de rescont şi nivelul rezervei bancare.
Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează banca de emisiune în momentul rescontării
portofoliilor de cambii, bilete la ordin şi alte hârtii de valoare de la băncile comerciale. Modificarea ratei
rescontului conduce la modificarea disponibilităţilor pe care băncile comerciale pot să le folosească pentru
creditare, lucru ce duce la modificarea volumului creditului şi a costului acestuia.
Vânzarea – cumpărarea titlurilor pe piaţa publică se realizează ca urmare a apariţiei pe piaţa
interbancară a unui excedent sau deficit de lichidităţi. Politica de « open market » are natură contractuală
ce permite manevrarea operativă a lichidităţilor de pe piaţă.
Operaţiunile de open-market ale Băncii Centrale nu influenţează doar preţul valorilor financiare şi al
nivelului dobânzii specifice lor, ci şi schimbări ale altor tipuri de rate ale dobânzii, însă pe termen scurt.
Atunci când Banca Centrală schimbă rata dobânzii la valorile financiare prin intermediul operaţiilor
de open – market sunt influenţate în mod direct câştigurile prin rata dobânzii înlocuitorilor acestor valori,
precum şi efectele comerciale în acelaşi sens.
În cadrul unei proceduri bazate pe controlul masei monetare, operaţiunile pe piaţa deschisă pot fi
utilizate pentru atingerea ţintei de masă monetară. Deoarece legăturile dintre monedă şi PIB nominal
reprezentate de viteza de circulaţie a monedei au devenit în ultimii ani tot mai puţin previzibile, numeroase
bănci centrale aplică politica monetară prin stabilirea ratei nominale a dobânzii şi utilizând procedeul bazat
pe ţintirea ratei dobânzii.
Variaţiile nivelurilor rezervelor obligatorii au o eficacitate sporită deoarece influenţează imediat
dinamica creditului. Politica rezervelor obligatorii are un impact cantitativ puternic asupra lichidităţilor
băncilor şi determină schimbări importante ale masei monetare.
Multiplicatorul monetar este determinat prin raportarea disponibilităţilor suplimentare la rata
rezervei obligatorii. Multiplicatorul monetar creşte pe măsură ce rezervele obligatorii se diminuează, fiind
întotdeauna supraunitar.
M = D / r , unde : D - disponibilitatea suplimentară ; r – rata rezervei

Rata rescontului
1. Scontarea – achiziţionarea unor creanţe pe termen scurt, de către bănci, din care se elimină
dobânda aferentă intervalului dintre achiziţionare şi scadenţă.
2. Rescontarea – acţiunea prin care Banca Naţională achiziţionează de la băncile comerciale efectele
de comerţ deja scontate.
3. Rata rescontului – rata dobânzii folosite de Banca Naţională pentru împrumuturile oferite băncilor
comerciale.
Operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă
1. Intervenţia Băncii Naţionale în dubla sa calitate de cumpărător/vânzător de obligaţiuni sau
certificate de tezaur ;
2. a) dacă Banca Naţională cumpără obligaţiuni din sistemul bancar, rezervele băncilor comerciale
cresc şi li se oferă posibilitatea multiplicării prin expansiunea masei monetare scripturale ;
b) dacă Banca Naţională vinde obligaţiuni sistemului bancar, rezervele băncilor se diminuează şi se
reduc şi şansele de formare a masei monetare.
Rata rezervei obligatorii
1. Este percepută ca o condiţie obligatorie impusă de către Banca Naţională băncilor comerciale, de a
avea un anumit procent constituit sub formă de rezerve.
2. Schimbarea nivelului, în procente, a rezervei obligatorii, afectează apariţia banilor de cont prin
multiplicatorul monetar.
3. Rata rezervei obligatorii şi banii de cont se află într-un raport invers proporţional.

Unitatea de învăţare 10
Piaţa financiară. Bursele de Mărfuri şi de Valori

Titlurile de valoare. Acţiuni şi obligaţiuni

Titlurile de valoare (valori mobiliare) sunt înscrisuri emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor
dreptul de a încasa, periodic, un venit variabil sau fix.
Principalele titluri de valoare sunt acţiunile16, obligaţiunile, titlurile de ipotecă şi bonurile de tezauri.
Acţiunea este un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit anual variabil, numit
dividend. Ca expresie a participării la capitalul social al unei firme constituite ca societate pe acţiuni, fiecare
proprietar/acţionar primeşte un număr de acţiuni, proporţional cu capitalul subscris. Practic, acţiunea este un titlu
de proprietate.
Acţiunile se clasifică în:
1. acţiuni nominative, care au înscrise pe ele numele firmei emitente, data emiterii, numărul de
identificare a titlului, valoarea nominală, semnătura persoanei autorizate, elementele de
securitate şi numele deţinătorului;
2. acţiuni „la purtător”, care nu au înscris pe ele numele posesorului.
De asemenea, acţiunile se mai grupează în:
1. acţiuni ordinare, care conferă posesorilor lor drepturi obişnuite;
2. acţiuni privilegiate, care conferă drepturi speciale, ca de exemplu dreptul la dividende fixe,
indiferent de rezultatul net al firmei (profit sau pierdere).
În general, acţiunea conferă deţinătorului următoarele drepturi sociale şi patrimoniale:
16
În literatura economică internaţională de specialiate pentru termenul de acţiuni există doi termeni – stocks şi
shares. Aceşti termeni pot avea semnificaţii diferite în funcţie de localizarea geografică a unei anumite pieţe. De
exemplu, în Marea Britanie prin stock se înţelege o valoare mobiliară cu o dobândă fixă, în timp ce în SUA prin
stock se înţelege o valoare mobiliară care nu este obligaţiune.
 dreptul de a solicita informaţii cu privire la evoluţia activităţii economice a firmei şi de a primi
documentele de gestiune (bilanţ, cont de rezultate, anexe etc);
 dreptul de a participa la Adunarea Generală a Acţionarilor (direct sau prin reprezentanţi);
 dreptul de a vota în Adunarea Generală a Acţionarilor, proporţional cu numărul de acţiuni deţinute;
 dreptul de a primi o parte din profit, sub formă de dividend;
 drept de preemţiune – dreptul de a participa preferenţial la creşterile de capital;
 dreptul de a primi o parte din capitalul social al firmei dacă aceasta dă faliment.
Totodată, acţionarul are obligaţia de a participa la acoperirea pierderilor atunci când firma realizează o
activitate ineficientă, înregistrând pierderi.
Specificitatea acţiunii ca titlu de valoare poate fi sintetizată prin următoarele elemente:
 posesorii de acţiuni, numiţi acţionari, sunt proprietari ai unei părţi din capitalul întreprinderii;
 durata de viaţă a acţiunii şi intervalul de timp în care posesorii pot încasa dividend sunt egale cu durata
de viaţă a întreprinderii;
 acţiunea este nerambursabilă, deţinătorii ei neputând cere întreprinderilor emitente banii plătiţi cu
prilejul achiziţionării lor;
 acţiunea este negociabilă, adică se poate vinde la bursa;
 dividendul încasat de acţionari este variabil în funcţie de profit şi de nevoia de investiţii.
Obligaţiunea este un titlu de valoare, emis de întreprinderi private sau instituţii publice, care atestă
contractarea unui împrumut pe termen mediu sau lung, emitentul obligându-se să-l ramburseze într-un timp
determinat şi să plătească deţinătorului un venit anual fix, numit cupon sau dobândă.
Obligaţiunile17 pot fi:
1. nominative, dacă sunt înscrise pe ele numele posesorilor;
2. „la purtător”, dacă nu au înscris pe ele numele posesorilor.
Posesorul unei obligaţiuni poartă denumirea de obligatar, având calitatea de creditor faţă de emitent, dreptul
de a primi de la acesta un venit fix, dar neavând responsabilităţi referitoare la activitatea economică a
emitentului. Din acest motiv, obligaţiunile sunt titluri cu venit fix, fiind de fapt titluri de credit. Ca urmare,
obligaţiunea este rambursabilă. Rambursarea se poate face face fie la scadenţa finală, fie în tranşe anuale, care
pot fi la rândul lor egale sau inegale. Obligaţiunile sunt şi negociabile la bursă, ele pot fi vândute înainte de
scadenţă.
Din punct de vedere al ofertantului, emisiunea de obligaţiuni este mai riscantă decât emisiunea de acţiuni.
Ca segmente ale pieţei obligaţiunilor, se diferenţiază următoarele:
 piaţa obligaţiunilor emise de firmele mari, pe care se tranzacţionează titluri financiare ale
împrumuturilor obligatare;
 piaţa obligaţiunilor emise de stat, prin care se acoperă deficitele bugetare;
 piaţa obligaţiunilor emise de unităţile administraţiei publice locale, în scopul finanţării investiţiilor
de capital (de exemplu infrastructură, şcoli etc), care intră în competenţa lor.
Titlurile de ipotecă sunt valori mobiliare emise pentru a evidenţia împrumuturile pe termen lung, în
vederea achiziţionării de proprietăţi (imobile, terenuri etc). Împrumuturile respective sunt garantate chiar cu
proprietăţile achiziţionate.
În prezent piaţa titlurilor de ipotecă a devenit o componentă importantă a pieţei de capital, având o
amploare deosebită în ţările cu economie de piaţă concurenţială, în special în SUA, unde a şi debutat. Prin
intermediul acestei pieţe sunt finanţate majoritatea construcţiilor de locuinţe şi imobile de afaceri.
Bonurile de tezaur18 sunt titluri de credit, emise de către stat prin Ministerul Finanţelor sau
administraţia bugetelor de stat, denumită tezaur în majoritatea ţărilor. Sunt emise cu aprobarea guvernului în
vederea atragerii unor resurse suplimentare pe termen scurt (până la 1 an) necesare acoperirii unor cheltuieli
bugetare care nu suportă întârziere.
Prin emisiunea bonurilor de tezaur, statul împrumută pe termen scurt, de la populaţie, întreprinderi, bănci
etc, sume de bani având ca destinaţie acoperirea unor deficite bugetare, dobândind astfel calitatea de debitor faţă
de aceştia. Bonurile de tezaur sunt purtătoare de dobândă, rambursabile la scadenţă şi negociabile la bursă.
Când cerinţele statelor sunt urgente şi însemnate, se recurge la emisiunea pe scară largă a acestor titluri, cu
dobândă relativ ridicată.

17
engl. bonds
18
sinonim cu bonuri de trezorerie; denumire generică dată titlurilor de stat. În România cele mai utilizate titluri de
stat sunt certificatele de trezorerie şi certificatele de depozit.
Piaţa primară şi piaţa secundară a capitalului

Piaţa capitalului19 reprezintă totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl constituie titlurile de valoare.
Funcţionarea pieţei capitalului este expresia confruntării permanente între cererea şi oferta de titluri de
valoare. Cererea de tiluri de valoare se concretizează în solicitări din partea posesorilor de capital bănesc,
cum ar fi gospodăriile (menajele), băncile, case de pensii, societăţi de asigurări-reasigurări, în scopul de a
deveni investitori, iar oferta de titluri de valoare provine de la deţinătorii acestora, cum ar fi companii, bănci,
etc.
Piaţa capitalului se scindează în:
a) piaţa primară – cuprinde totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl reprezintă titlurile de valoare nou
emise;
b) piaţa secundară – include totalitatea tranzacţiilor efectuate cu titlurile de valoare emise şi plasate
anterior.
Caracteristic pieţei primare a capitalului este faptul că tranzacţiile cu titluri de valoare se derulează la
un curs ferm şi egal, de regulă, cu valoarea nominală a acestora. Altfel spus, cursul nu se negociază şi nu se
modifică pe durata emisiunii.
Pe piaţa primară a capitalului, purtătorii ofertei sunt emitenţii de titluri, iar purtătorii cererii sunt
posesorii de economii în calitate de investitori. Întâlnirea lor şi derularea tranzacţiilor specifice se realizează
de regulă prin intermediul băncilor, care încasează un comision pentru serviciile lor, dar şi prin unele agenţii
specializate ale emitenţilor. Uneori, băncile achiziţionează ele însele titluri de valoare, pentru a le vinde
ulterior. În această situaţie ele nu mai sunt simpli executanţi ai comenzilor emitenţilor, ci comercianţi propriu
– zişi care derulează tranzacţii speculative, obţinând câştig din diferenţa de preţ. Totodată, marile firme deja
constituite îşi plasează adesea singure, direct la burse, acţiunile emise, în scopul creşterii capitalului şi lărgirii
sferei afacerilor.
Piaţa secundară a capitalului este deservită, în principal, de bursele de valori.
Bursa de valori este o instituţie înfiinţată pe baze legale şi supravegheată de stat; ea are ca scop
principal încheierea de tranzacţii cu titluri de valoare emise anterior, dar poate intermedia şi tranzacţii cu
valute şi metale preţioase.
La bursă, tranzacţiile se realizează prin două tipuri de operaţiuni:
 Operaţiunile la vedere sunt acelea în care transmiterea titlurilor de la vânzător la cumpărător, şi plata
acestora se realizează fără amânare (într-o singură rundă), la cursul zilei.
 Operaţiunile la temen se efectuează în două runde. În prima rundă, partenerii stabilesc numărul de titluri ce
se vor ceda ulterior, la scadenţă maxim peste trei luni) şi cursul. În runda a doua, au loc transmiterea
efectivă a titlurilor şi plata lor, la cursul anterior fixat.
Specific operaţiunilor la termen este caracterul lor speculativ. Aceasta semnifică în realitate obţinerea
de profituri suplimentare prin aplicarea în afaceri a următoarelor două principii: „vinde astăzi scump şi
cumpără mâine ieftin şi cumpără azi ieftin şi vinde mâine scump”. Tranzacţiile speculative pot fi încadrate în
două categorii:
 Tranzacţii „bear”: vânzătorul mizează pe faptul că, până la scadenţă, cursul titlurilor va scădea, urmând să le
achiziţioneze de pe piaţă la cursul existent, şi să le cedeze cumpărătorului la cel convenit (mai mare);
 Tranzacţii „bull”: cumpărătorul mizează pe faptul că, până la scadenţă, cursul titlurilor va creşte, şi va realiza
câştig, deoarece le va cumpăra la cursul convenit în momentul încheierii tranzacţiei (mai mic).
Deci, vânzătorul câştigă dacă, până la scadenţă cursul titlurilor scade, iar cumpărătorul câştigă dacă
cursul creşte. Cel care anticipează evoluţia reală a cursului va câştiga, iar celălalt va pierde. Din acest motiv
putem afirma că obiectul tranzacţiilor speculative îl constidituie anticipările evoluţiei cursurilor, şi nu titlurile
propriu-zise.
Spre deosebire de piaţa primară, pe piaţa secundară a capitalului cursul este oscilant, şi nu ferm. Acesta

19
în literatura de specialitate pentru a desemna piaţa capitalului (engl. capital market), se mai utilizează şi termenul
de piaţă a valorilor mobiliare (engl. securities market) sau piaţă a activelor financiare.
poate fi sensibil diferit de valoarea nominală a titlurilor, fiind influenţat de numeroşi factori economici şi
extraeconomici, dintre care amintim:
 mărimea veniturilor anterioare aduse de titlu şi anticipările în viitor (relaţie pozitivă);
 rata dobânzii pe piaţa monetară (relaţie negativă); Rata dobânzii este considerată drept principala variabilă
care determină evoluţia cursurilor, iar primul canal de transmisie a unei creşteri sau scăderi (anticipate) a
ratei dobânzii pe piaţa financiară este piaţa obligaţiunilor 20. De exemplu, în cazul unei creşteri a ratei
dobânzii, noile împrumuturi emise vor fi mai bine remunerate decât împrumuturile obligatare mai vechi.
Astfel, vechile obligaţiuni vor fi mai puţin cerute şi cursul lor se va diminua până când randamentul lor se
aliniază la noile dobânzi.
 situaţia economico – financiară prezentă a firmei emitente şi previziunile pentru viitor (relaţie pozitivă);
 rata inflaţiei (relaţie pozitivă);
 conjunctura internă şi internaţională prezentă şi anticipată (relaţie pozitivă).
V
Formula de calcul a cursului titlurilor pe piaţa secundară este: Curs 
d,

unde:
V = venitul adus de acţiune / obligaţiune
d‘ = rata nominală a dobanzii anuale pe piaţa monetară

Evoluţia cursului pe piaţa secundară pentru fiecare titlu de valoare în parte influenţează indicele general
al pieţei bursiere , care se calculează de către toate bursele.
Cel mai edificator indice determinat de bursele de valori mobiliare este indicele Dow- Jones, considerat
drept barometru al mişcării cursurilor pe principala bursă din Wall Street – New York Stock Exchange.
Indicele Dow-Jones (engl. Dow-Jones Average) este un indice compus al pieţei, alcătuit din 65 acţiuni
comune grupate astfel21:
(1) 30 de acţiuni comune din industrie (formând separat Dow Jones Industrial Average);
(2) 20 de acţiuni comune ale companiilor de transporturi aeriene, rutiere şi feroviare (formând separat Dow
Jones Transportation Average), şi
(3) 15 acţiuni comune ale companiilor de electricitate şi gaze naturale (formând separat Dow Jones Utility
Average).
Acest indice este urmărit de către agenţii economici din toate ţările deoarece se consideră că prezintă
starea de „sănătate” a economiei, iar experienţa a demonstrat că o scădere semnificativă a acestui indice a fost
urmată de declanşarea unor fenomene de criză economică.
Plasamentul pe piaţa financiară

Plasamentul pe piaţa financiarã presupune cel puţin trei parametri foarte importanţi pe care orice investitor
raţional trebuie sã îi aibă în vedere în momentul luării deciziei de a investi:
 randamentul;
 riscul;
 lichiditatea.
Astfel, o importanţă deosebită pentru decizia de a cumpăra acţiuni sau obligaţiuni o reprezintă
randamentul titlurilor care se obţine prin compararea venitului adus de fiecare titlu (acţiuni, obligaţiuni,
bonuri de tezaur, etc) cu preţul lor de cumpărare (curs al acestora). Pentru a fi edificator randamentul se
compară adesea cu rata dobânzii bancare.
Randamentul acţiunilor (rata dividendului) se determină ca raport procentual între dividend şi cursul la care
se cumpără acţiunea:
dividend
Ra  x100
curs
20
Capul J-Y., Bourse et marché financier. Introduction à la bourse, Cahier Français, nr. 277/1999, p.4
21
definiţie conform Dicţionar Financiar – www.eafacere.ro
Randamentul obligaţiunilor (rata cuponului) se determină ca raport procentual între cupon sau dobânda totală
anual încasată şi cursul la care se cumpără obligaţiunea:
cupon
Ro  x100
curs
Riscul unui plasament este dat de posibilitatea ca valoarea acestuia sã evolueze
în sens negativ pe termen scurt sau chiar pe termen mediu şi lung astfel încât la
momentul vânzãrii suma obţinutã sã fie mai micã decât cea investitã iniţial. În termeni de
specialitate riscul este o mãsurã statisticã a posibilitãţii ca preţul de piaţã sã evolueze în
sens negativ faţã de estimarea iniţialã (care de regulã este o medie a ultimei perioade).
Pentru simplitate se poate considera cã riscul este egal cu diferenţa dintre preţul la care
au fost cumpãrate acţiunile respective (sau preţul lor curent de piaţã) şi nivelul minim la
care investitorul apreciazã cã ele ar putea sã scadã pe perioada pe care el intenţioneazã
sã le pãstreze în portofoliu22.
Referitor la riscul plasamentului în acţiuni versus obligaţiuni, putem evidenţia următoarele deosebiri:
 plasamentul în acţiuni este riscant, deoarece acţionarul nu primeşte dividende în cazul în care firma nu
obţine profit, putând vorbi chiar de pierderi ale acţionarului atunci când firma este lichidată;
 plasamentul în obligaţiuni se caracterizează prin risc redus sau zero, deoarece nu există riscul de
nerambursare în cazul unei garanţii de stat, iar în cazul lichidării firmei, creditorii au prioritate în faţa
acţionarilor.
Lichiditatea23 este o componentã foarte importantã a pieţei bursiere, fiind definitã de cãtre specialişti ca
posibilitatea de a transforma în bani un plasament, într-un timp cât mai scurt şi fãrã ca acest demers sã conducã
la scãderea valorii sale. De exemplu, în cazul unui depozit bancar la 3 luni lichiditatea este destul de redusã
pentru cã desfiinţarea sa înainte de scadenţă conduce la pierderea dobânzii. În schimb, o deţinere de acţiuni la o
companie foarte tranzacţionatã la bursã se poate transforma în bani în termen de 3-4 zile lucrãtoare fãrã ca acest
lucru sã conducã la scãderea preţului de piaţã şi deci la o potenţialã pierdere de randament pentru investitor.

Piaţa capitalului în România

În România instituţiile şi mecanismele pieţei financiare în forma lor actuală au început sã se cristalizeze
începând cu anii '90. Prima lege a pieţei de capital, Legea 52, a apãrut în anul 1994. Tot în acest an s-a înfiinţat şi
Comisia Naţionalã a Valorilor Mobiliare (CNVM) ca autoritate de reglementare şi supervizare a pieţei de capital.
Dupã o pauzã de jumãtate de secol, Bursa de Valori Bucureşti a fost reînfiinţatã în anul 1995, primele
tranzacţii fiind derulate în luna noiembrie. În anul urmãtor, 1996, a fost înfiinţatã a doua piaţã de tranzacţionare a
acţiunilor din România, RASDAQ (Romanian Association of Securities Dealers Automated Quotations),
constituitã dupã modelul pieţei NASDAQ din Statele Unite ale Americii.
Începutul pieţei de capital în ţara noastrã a fost legat de Programul de Privatizare în Masã 24, prin care s-a
realizat privatizarea a peste 5.000 de companii deţinute de stat prin distribuirea în mod gratuit a unei pãrţi a
capitalului acestora cãtre toţi cetãţenii României în vârstã de peste 18 ani. Procesul de privatizare s-a continuat
prin vânzarea acţiunilor rãmase în proprietatea statului cãtre investitori strategici şi financiari, români şi strãini.
Piaţa RASDAQ a fost constituitã pentru a asigura cadrul de tranzacţionare a acţiunilor firmelor
privatizate. Astfel, s-a acordat posibilitatea de vânzare deţinãtorilor individuali, posesori ai certificatelor de
acţionar emise în urma privatizãrii, şi posibilitatea de cumpãrare investitorilor interesaţi de plasamente pe piaţa
de capital.
În anul 2005 s-a finalizat procesul de fuziune al celor douã pieţe de tranzacţionare, Rasdaq şi Bursa de
22
*** - Ghidul investitorului la bursă, Bursa de Valori Bucureşti, 2006, p.11
23
*** - Ghidul investitorului la bursă, Bursa de Valori Bucureşti, 2006, p.11 - 12
24
In august 1992, 15,5 milioane cetăţeni români au primit certificate de proprietate tranzacţionabile, cu valoare
nominală de 25.000 lei. Certificatele de proprietate puteau fi tranzacţionate fără restricţie, (cu toate că nu a existat o
piaţă organizată pentru ele) sau puteau fi schimbate contra acţiuni, insă numai in cadrul privatizarilor prin metoda
MEBO si a ofertelor primare de acţiuni. Metoda MEBO a jucat un rol esenţial in acea perioadă. Incepând din 1994
aproximativ 1500 de companii au fost vândute asociaţiilor formate din salariaţi şi conducere in schimbul
certificatelor de proprietate şi / sau contra numerar de către FPP-uri şi numai contra numerar de catre FPS. Incepând
cu martie 1995 s-au lansat şi 113 oferte primare de acţiuni. Primele companii aduse la cota Bursei de Valori Bucureşti
au provenit în cea mai mare parte din rândul acestora. (Sursa: Pogonaru F., Apostol C., Evoluţia pieţei de capital,
CPPE/Lucrare nr. 9/Octombrie, 1999)
Valori, entitatea rezultatã (pãstrând numele şi mecanismele Bursei de Valori) prezentându-se ca o piaţã financiară
puternicã din Europa Centralã şi de Est. Aşa cum se poate observa în graficul următor, bursa a cunoscut o
dezvoltare continuă.
Bursa de Valori este condusã de un Consiliu de Administraţie format din nouã membri, ce include un preşedinte
şi doi vicepreşedinţi. Începând cu anul 2008, Bursa de Valori Bucureşti a implementat un Cod de Guvernanţă
Corporativă, care este actualizat anual în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Unitatea de învăţare 11
Piaţa Valutară

Valutele se pot grupa în valute liber convertibile şi valute cu convertibilitate limitată.


Valutele convertibile sunt valutele ce se pot preschimba liber cu alte valute, fără restricţii vizând sumele
solicitate, scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care doresc să efectueze schimbul. Până în ultimul
sfert al secolului XX noţiunea de convertibilitate viza şi convertibilitatea valutelor în aur.
Valutele convertibile funcţionează ca mijloace de plată interna-ţionale pe plan regional sau în întreaga
lume. În prezent, monedele prin-cipale utilizate în decontările internaţionale sunt dolarul SUA şi Euro.
Celelalte valute sunt valutele ce se pot schimba pe alte valute doar în sume limitate şi în condiţii strict
reglementate.

Piaţa valutară reprezintă o totalitate de tranzacţii, de acte de vânzare-cumpărare, încheiate într-un interval
de timp determi-nat, al căror obiect îl constituie valutele.

Schimbul de valute se realizează într-un raport cantitativ deter-minat. Acest raport cantitativ, în care o
valută se schimbă cu alta, se numeşte curs valutar. El se poate defini şi ca preţ al unei monede naţionale,
exprimat în altă monedă.
O valută oarecare apare în raporturi de schimb şi de valoare cu un număr mare de alte valute. De aceea,
cursul unei valute se exprimă
într-un şir întreg de alte valute, limitat în ultimă instanţă doar de numărul monedelor naţionale, diferite de ea. Se
poate scrie în consecinţă:
x valută A = y valută B
x valută A = z valută C
x valută A = v valută D
Cursul valutar se poate exprima în două moduri diferite (numite metode de cotare): direct şi indirect.
În cazul cotării directe, utilizată în majoritatea ţărilor, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda unei
ţări străine, iar în dreapta ecuaţiei, numărul corespunzător de unităţi din monedele proprii, naţionale, care
asigură echivalenţa.
În cazul cotării indirecte, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda naţională, iar în dreapta ecuaţiei,
numărul corespunzător de unităţi din monedele străine, care asigură echivalenţa.
În SUA se practică şi cotarea directă şi cea indirectă; prima pentru operaţiunile valutare care au loc între băncile SUA,
iar a doua pentru operaţiunile efectuate cu valute europene.
Cursul valutar depinde de raportul dintre cererea şi oferta de valute.
Cererea de valută este, în principal, determinată de:
a) cererea de monedă naţională din partea investitorilor străini;
b) cererea de bunuri de import ale unei ţări din partea rezidenţilor altor ţări;
c) tranzacţiile speculative.
De exemplu, când firma germană Daimler-Benz a cumpărat firma americană Chrysler a avut nevoie de
dolari, tot aşa cum, atunci când firma japoneză Sony a cumpărat Columbia Pictures a plătit 3 miliarde de dolari.
Aşadar, investitorii au fost nevoiţi să cumpere mai întâi dolari generând o creştere a cererii de dolari. (a)
Tot aşa, pentru satisfacerea cererii din ce în ce mai mari de telefoane mobile Iphone cumpărătorii din afara
SUA determină creşterea cererii de dolari. (b)
În perioada de vârf a inflaţiei din România anilor ’90, cererea de dolari şi alte valute convertibile a crescut
considerabil ca urmare a atât a tendinţei de protejare a economisirilor, cât şi în vederea obţinerii unor câştiguri
speculative. (c)
Oferta de valută este determinată de factori similari cererii de valută, văzuţi ca în oglindă:
1) investiţiile străine într-o ţară;
2) cererea de bunuri de export din partea străinilor;
3) tranzacţiile speculative.
Relaţia dinamică dintre cererea şi oferta de valută sinteti-zează, la rândul ei, rezultatul acţiunii multor
variabile.
Un efect însemnat asupra acestei relaţii exercită situaţia balanţei comerciale. Balanţa activă a unei ţări
(exporturile nete = valoarea mai mare a exporturilor decât cea a importurilor) şi, corespunzător, un excedent de
ofertă de dolari tind să scadă cursul dolarului şi să crească cursul monedei naţionale. Balanţa comercială pasivă
(importurile nete = valoarea mai mică a exporturilor decât valoarea importurilor) provoacă modificări opuse.
Evoluţia inflaţiei în diverse ţări. Un ritm mai ridicat al inflaţiei în ţara x decât în ţara y reduce cursul monedei primei
ţări şi ridică preţul monedei celeilalte ţări în situaţia în care între cele două ţări există relaţii valutare, iar cursurile celor
două monede sunt flexibile (flotante).
Evoluţia ratei dobânzii. Ţara în care rata reală a dobânzii se ridică deasupra nivelului dobânzii (tot reale)
din altă ţară are prilejul să-şi vadă urcând cursul monedei proprii, măsurat în moneda celeilalte ţări. Într-o
asemenea stare de lucruri - dacă nu intervin alţi factori –, în prima ţară se poate înregistra un aflux de capital
străin, iar în a doua, o retragere de capital, o migrare de capital naţional (sub formă de bani) către exterior în
căutarea de plasamente mai avantajoase. Acest proces dublu sporeşte oferta de valută şi creşte cursul monedei
naţionale în ţara cu rata mai mare a dobânzii şi reduce oferta de valută şi cursul monedei naţionale în ţara având
situaţie opusă.
Factori psihologici. Creşterea încrederii populaţiei, a agenţilor economici într-o valută oarecare antrenează
ridicarea cursului acesteia, întrucât apare o cerere suplimentară pentru ea. Dar creşterea încrederii apare pe fondul
proceselor economice şi se corelează, de regulă, cu evoluţia lor pozitivă în ţara care a emis moneda mai mult
solicitată. Starea de spirit opusă a populaţiei şi agenţilor economici, cu efecte contrare asupra cursului valutei,
izvorăşte tot din motive de ordin economic.
Evoluţia încrederii, creşterea sau reducerea ei, într-o valută, pot să apară însă şi dintr-o
evaluare incorectă a dinamicii unei economii naţionale şi a cursului monedei sale, ori a unor
informaţii care vin în contradicţie cu adevărul, propagate spontan sau conştient de grupuri
interesate.
Categorii de operaţiuni valutare şi operatori pe piaţa valutară

Operaţiunile valutare (schimburile de valută) se efectuează autorizat, de către unităţile bancare şi casele de
schimb valutar. Şi unele şi celelalte se numesc operatori valutari.
Băncile, în calitate de principali operatori pe piaţa valutară, efectuează:
– operaţiuni care servesc persoanele fizice şi juridice nebancare (populaţia, întreprinderile din industrie, agricultură,
construcţii, insti-tuţiile de învăţământ superior, de cercetare, de ocrotire a sănătăţii etc.);
– operaţiuni pe cont propriu;
– operaţiuni între ele.
Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în principal, schimbul valutei scripturale (de
cont) şi sunt de trei feluri: operaţiuni la vedere, operaţiuni la termen şi operaţiuni de tip hedging.
a) Operaţiunile la vedere sunt operaţiunile în care transferul efectiv de valută are loc într-un interval de 48
de ore lucrătoare, socotite de la încheierea contractului. O operaţiune contractată marţi, de pildă, se finalizează
joi, ultima zi fiind numită ziua valutei. Aceste operaţiuni includ şi cumpărarea şi vânzarea de valută de către
publicul non bancar. Cumpărarea de valută se face, în principal, pentru achitarea mărfurilor procurate de pe
piaţa internă sau din import.
Cursurile practicate de bănci sunt oscilante (chiar pe parcursul aceleiaşi zile), în funcţie de raportul
dintre cererea şi oferta de valută. Când la cursul fixat cererea este relativ însemnată, banca îl poate ridica; ea
încasează, ca urmare, sume mai mari de bani şi frânează cererea. Când, la cursul fixat, cererea este insuficientă,
pentru a vinde mai mult, banca reduce cursul.
b) Operaţiunile la termen sunt operaţiuni în care valuta se transferă efectiv, într-un interval de timp care
depăşeşte 48 de ore lucrătoare, calculate de la data încheierii contractului. Acest interval poate fi de o lună,
două, trei etc. Specificitatea operaţiunilor la termen constă în aceea că transferul valutei (la scadenţa fixată) se
face nu la cursul zilei, ci la cursul iniţial stabilit prin contract.
De regulă, aceste operaţiuni sunt speculative, adică urmăresc un profit rezultat din diferenţa dintre cursul
zilei şi cel iniţial. Profitul încasat de unul din partenerii tranzacţiei reprezintă, fireşte, o pierdere pentru celălalt.
Ca şi în cazul operaţiunilor (la termen) cu titluri de valoare, şi în cazul operaţiunilor (la termen) cu valută,
vânzătorul câştigă când cursul scade între T0 şi T1, iar cumpărătorul – când cursul creşte.
Scop speculativ pot avea şi unele operaţiuni la vedere. Un agent economic poate achiziţiona valută
(convenabil) la vedere, în luna mai de exemplu, urmărind vânzarea ei, peste două, trei luni, dacă anticipează
creşterea cursului.
c) Operaţiunile valutare de tip Hedging (Hedging, înseamnă, între altele, a se pune la adăpost de riscuri).
Ele urmăresc evitarea riscurilor de către marii importatori de mărfuri. În scopul prevenirii riscurilor, al evitării
unor pierderi, care pot să apară când valuta necesară plăţii mărfurilor se procură abia la scadenţă, marii impor-
tatori efectuează, într-o zi anume (înainte de această dată), o dublă tranzacţie: cumpărarea la vedere a cantităţii
de valută de care au nevoie şi vânzarea ei la termen. Întrucât vânzarea înseamnă revenirea la starea de lipsă a
mijlocului de achitare a mărfurilor, la scadenţă, importatorul e obligat să cumpere iarăşi valuta necesară.
Vânzarea la termen a valutei cumpărate la vedere se face pornind de la prezumţia scăderii cursului ei, între
T0 şi T1. Dacă anticiparea se dovedeşte corectă, la termen, importatorul încasează pe valuta vândută o sumă mai
mare de bani decât cea folosită pentru a plăti – tot la termen – valuta cerută de onorarea facturii; el evită, astfel,
riscul şi are la dispoziţie un plus de bani, în raport cu ipoteza în care nu ar fi efectuat operaţiunea valutară.
Băncile efectuează, în afară de operaţiuni cu valută, pentru a servi clienţii, operaţiuni pur
comerciale pe cont propriu, în scopul realizării de profit. Acestea se numesc operaţiuni de arbitraj valu-
tar. Profitul încasat de bănci, din asemenea operaţiuni, provine din câteva surse:
– diferenţa de curs al aceleiaşi valute pe două pieţe diferite;
– diferenţa de curs al unei valute pe aceeaşi piaţă, la date diferite;
– diferenţa de curs între două valute şi două pieţe diferite 25.
Băncile efectuează şi operaţiuni valutare Swap (Swap înseamnă schimb reciproc, ori troc). Acestea sunt
operaţiuni de creditare reciprocă intervenite, de regulă, între două bănci centrale cu scopul acordării de
împrumuturi (de către una din ele unei terţe bănci). Ele pot interveni şi între marile bănci comerciale, în temeiul
unor convenţii sau aranjamente.
Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere denumite operaţiuni la ghişeu, ori schimb
manual. Acestea sunt tranzacţii realizate cu valute efective, implicând preschimbarea unei valute în numerar în
altă valută în numerar.
Operaţiuni cu valute efective realizează, însă, şi băncile. Ele nu se limitează la schimbul cu valutele de
cont (numit şi schimb tras).

Cursul valutar se modifică pentru fiecare monedă naţională, sub acţiunea exercitată de multiple cauze,
dintre care o parte au fost succint analizate. La rândul lui, cursul valutar oscilant influenţează starea economiilor
naţionale, evoluţia exporturilor şi importurilor, turismul internaţional, situaţia creditorilor şi debitorilor externi
etc.
Deprecierea cursului valutar al unei monede naţionale favorizează exportul şi defavorizează importul
ţării care a emis moneda respectivă (dacă nu intervin alţi factori cu acţiune mai puternică).
Aşa cum se ştie, exportul unei ţări este, concomitent, import pentru alte ţări. Când moneda ţării
exportatoare se depreciază, exportul ei este favorizat, întrucât importul din această ţară devine mai ieftin
(presupunem că preţul mărfii exprimat în moneda depreciată este fix ori scade în mai mică măsură decât s-a
devalorizat moneda).
Ieftinirea importului din ţara cu monedă depreciată stimulează ţările cu valute nedepreciate să cumpere, de
la prima, mai multe mărfuri, sporind astfel încasările valutare ale acesteia.
Deprecierea cursului are un efect contrar asupra importului ţării respective, adică îl frânează.
Favorizarea exportului şi defavorizarea importului pentru ţara cu monedă depreciată se înscriu în principiile generale
ale cererii şi ofertei. Scăderea cursului monedei naţionale – echivalentă cu reduce-rea preţurilor la mărfurile exportate –
sporeşte cererea ţărilor importatoare (cumpărătoare). Aceeaşi scădere a cursului – sinonimă cu creşterea preţurilor
mărfurilor importate în ţara respectivă – contractă cererea sa pentru mărfurile cumpărate din celelalte ţări, a căror
monedă nu s-a depreciat.
Efectele contrare ale deprecierii monedei naţionale, asupra importului şi exportului unei ţări, pot genera
trecerea treptată de la o balanţă comercială deficitară la una echilibrată sau chiar excedentară. Această
„substituire” se resimte negativ, însă, în balanţele comerciale ale altor ţări, îndeosebi în situaţia în care ţara a
cărei monedă s-a depreciat exportă un volum mare de mărfuri, graţie puterii sale economice însemnate.
Aprecierea cursului monedei naţionale defavorizează exportul, pentru că îl scumpeşte, şi favorizează

25
Costin Kristescu, Relaţiile valutare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1978, p.
84-85.
importul, întrucât îl ieftineşte.
Influenţe similare exercită modificările cursului valutar şi asupra turismului. Deprecierea monedei
naţionale a unei ţări favorizează „exportul” şi frânează „importul” ei de turism. Aprecierea monedei
naţionale a unei ţări, firesc, acţionează în sens opus asupra turismului extern.
Debitorii şi creditorii externi înregistrează şi ei beneficii sau pierderi când se modifică valoarea monedei
naţionale în care s-a obţinut şi, respectiv, acordat creditul.
Deprecierea monedei naţionale a ţării creditoare avantajează pe debitorii acestei ţări, întrucât ratele
scadente ale împrumutului şi dobânda se plătesc în bani depreciaţi. De aici, tendinţa debitorilor de a amâna
restituirea împrumuturilor în cazul deprecierii monedei. Creditorii sunt însă dezavantajaţi; ei recapătă
împrumutul acordat şi încasează dobânda, în bani care au o valoare mai redusă decât în momentul lansării
împrumutului. În anumite împrejurări, împrumutul restituit împreună cu dobânda pot avea o putere de
cumpărare mai redusă decât aveau iniţial banii transferaţi debitorului.
Aprecierea monedei naţionale are efecte opuse. Ea avanta-jează pe creditori şi dezavantajează pe
debitori. Aceştia achită împrumutul şi dobânda aferentă lui în bani având valoare superioară celor primiţi.

Datoria externă a unei ţări se poate calcula ca sumă absolută (totalul datoriei externe), ca sumă ce revine
pe locuitor (suma absolută a datoriei / număr de locuitori) şi ca procent din PIB. De aici poate să reiasă că
datorii externe absolute egale, contractate de diferite ţări, sunt compatibile cu datorii externe pe locuitor şi cu
procente ale datoriei externe din PIB. cu totul inegale, în funcţie de numărul locuitorilor şi de puterea economică
a statelor debitoare. Ultimii doi indicatori sunt cei mai concludenţi în privinţa gradului de îndatorare faţă de
străinătate.
Datoria externă (ca şi cea internă) trebuie să fie rambursată într-un anumit interval de timp,
circumscris de durata creditului. De obicei, rambursarea ei începe la un anumit număr de ani după contractarea
împrumutului. Acest interval, cuprins între momentul primirii creditului şi începerea restituirii lui, se numeşte
perioada de graţie, ea fiind necesară pentru dobândirea resurselor cerute de plata datoriei. Debitorii plătesc,
însă, creditorilor externi şi o dobândă anuală, dependentă de suma totală a împrumutului şi de rata dobânzii.
Tranşele anuale scadente ale împrumutului şi dobânda anuală reprezintă serviciul datoriei externe.
Dacă dobânda anuală nu se plăteşte la termenul fixat, ea se „transformă” în credit nou (contează drept credit
nou) şi începe să se calculeze dobânda la dobândă, situaţie cu consecinţe negative asupra debitorilor.

Unitatea de învăţare 12
Resursele Naturale şi Renta. Preţul Pământului

Resursele naturale însumează zăcămintele de minerale şi minereuri, terenurile cultivabile, pădurile şi apele de
care dispune o ţară. Resursele şi bunurile sunt relativ limitate, rare în comparaţie cu nevoile.
Resursele naturale se pot clasifica astfel:
- resurse regenerabile,
- resurse neregenerabile
Resursele regenerabile sunt cele care se refac după fiecare epuizare prin consum, putând fi folosite pe termen
nelimitat dacă sunt utilizate raţional; dacă sunt consumate la o rată care depăşeşte rata lor naturală de refacere, ele
se vor diminua şi în cele din urmă se vor epuiza.
Resursele neregenerabile sunt acelea ce odată extrase, exploatate se epuizează şi nu se refac fie niciodată, fie
în termene economice admise.
Resursele pot, de asemenea să fie clasificate pe baza originii lor ca fiind:
- resurse biotice, derivate din animale şi plante,
- resurse abiotice, derivate din pământ, aer, apă (chiar şi derivate din natură).
Resursele naturale ale unei ţări constituie o componentă importantă a bogăţiei sale fapt care influenţează
statutul economiei naţionale a statului în economia mondială influenţa şi autoritatea pe plan internaţional. Se poate
observa că statele cele mai dezvoltate sunt cel mai puţin dependente de resursele naturale. Totuşi statele dezvoltate
sunt cel mai puţin dependente de resursele naturale.
În ultimii ani, procesul rapid de epuizare a capitalului natural şi încercările de a se trece la un model de
dezvoltare raţională, durabilă au fost principalele probleme în dezbaterea agenţiilor de dezvoltare. Resursele
naturale se abordează în dinamica lor, iar progresul tehnico-ştiinţific duce la:
- lărgirea limitelor geografice ale cunoaşterii şi exploatării resurselor naturale (atragerea în circuitul
economic a unor zăcăminte naturale),
- extinderea limitelor economice ale exploatării resurselor naturale, făcând avantajoasă exploatarea unor
zăcăminte situate la mari adâncimi,
- sporirea eficienţei utilizării resurselor.

Renta a fost studiată mult timp doar în legătură cu factorul de producţie pământ, ulterior analiza ei s-a extins
spre ceilalţi factori de producţie cu ofertă inelastică şi cu cerere constant superioară ofertei.
În acest domeniu renta este expresia existenţei a două tipuri de monopoluri: a) monopolul proprietăţii private
asupra pământului; b) monopolul asupra pământului ca obiect de exploatare. Primul monopol, cel al proprietăţii
private impune ca orice doritor de a-şi investi capitalul în agricultură, dar îi lipseşte factorul de producţie pământ,
să şi-l poată procura prin închiriere (arendare) de la proprietarul acestui factor, în schimbul unei plăţi cunoscută sub
denumirea de arendă.
Componenta cea mai importantă a arendei este constituită din rentă, reprezentând plata pentru cedarea unui
bun proprietate privată spre folosire investitorului. Alături de aceasta, în arendă, pot fi înglobate şi plata pentru
amortizarea investiţiilor deja făcute pe terenul respectiv, pentru alte cheltuieli de amenajare a acestuia. Această
formă a rentei se plăteşte pentru orice teren întotdeauna, neexistând altă posibilitatede a exercita folosinţa sa în
vederea realizării anumitor investiţii. Dacă proprietarul însuşi investeşte în teren, pri preţul produselor
comercializate el trebuie să-şi recuperezevenitul datorat acestui drept.
Cel de-al doilea monopol, al pământului ca obiect de exploatare, trebuie înţeles în sensul că, în calitate de
factor de productie, pământul în totalitatea sa este limitat, precum şi limitate sunt diferitele categorii de terenuri:
foarte bune, bune şi foarte slabe, pentru producţia agricolă. În condiţiile în care producţia pe terenurile foarte bune
este insuficientă acoperirii cererii, obligatoriu (în mod obiectiv) se impune necesitatea luării în cultură, exploatării,
şi a categoriilor de terenuri mai slabe din punct de vedere al fertilităţii lor. În aceste condiţii obiective, naturale,
preţurile produselor agricole se formează într-un mod diferit faţă de cele din industrie, fapt relevat de noi atunci
când am studiat categoria preţului de echilibru. Acesta nu este altceva decât un preţ mediu al produsului dintr-o
ramură, la care se ajunge prin permanentul joc al cererii şi ofertei şi al mutării permanente a punctului de echilibru.
Renta este o formă de venit pentru dreptul de folosinţă al unui factor a cărui utilizare este extrem de limitată şi
a cărui ofertă este rigidă (inelastică, perfect elastică) la modificarea preţului; renta este plata pentru folosirea unei
resurse economice nesubstituibile. Oferta rigidă în raport cu cererea va determina o creştere a preţului de vânzare
peste nivelul lui de echilibru, ceea ce va aduce posesorului factorului respectiv un venit suplimentar.
Pentru arendaş renta este o plată pentru folosirea terenului, care se constituie într-un element al costului de
producţie.

Renta economică poate fi:


- absolută ;
- diferenţială (renta factorilor de producţie rari sau de calitate deosebită);
- de menţinere a destinaţiei unui factor de producţie. 26
Legea randamentelor neproporţionale constă în aceea că, atunci când se combină unul sau mai mulţi factori
constanţi cu un alt factor, variabil, cantităţile adiţionale din acest ultim factor determină, în prima etapă, mărirea
producţiei, apoi, producţia suplimentară aferentă cantităţii adiţionale din factorul variabil îşi încetineşte creşterea,
pentru ca, în faza următoare, sporul producţiei să fie tot mai slab, şi în final să scadă.
Practica îndelungată a combinării şi substituirii factorilor a arătat că folosirea unor fracţiuni egale din acelaşi
factor de producţie asigură randamente diferite: la început crescătoare, apoi în stagnare, ca în final să descrească.
Mărimea rentei depinde de volumul producţiei marginale realizate prin folosirea unei cantităţi suplimentare dintr-
un factor de producţie; această rentă are o evoluţie oscilantă.
Formele de rentă s-au diversificat, mai importante fiind:
- Renta funciară–obţinută în agricultură.
- renta minieră - din industria extractivă, încasată de proprietarii minelor, sondelor, se datorează diferenţei
de conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau de poziţie.
- renta în construcţii – depinde de cererea şi oferta pentru terenurile destinate construcţiilor, cât şi de
calitatea şi poziţia acestor terenuri ;
- renta de monopol – este condiţionată de existenţa unei categorii de cumpărători care să plătească un preţ
ridicat acelor proprietari care au factori de producţie rari şi nesubstituibili (cu proprietăţi deosebite) ;
- renta de abilitate – înseamnă venituri suplimentare obţinute datorită aptitudinilor şi calităţilor
26
Lipsey – Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pg.389
excepţionale ale unei persoane (costul de oportunitate);
- renta consumatorului – venitul suplimentar obţinut de pe urma preţului, mai ridicat, pe care un
consumator este dispus să îl achite pentru o marfă, faţă de preţul plătit în realitate, care ar fi mai mic;
- renta producătorului – câstigul suplimentar obţinut atunci când marfa este vândută la un preţ mai mare
decât cel anticipat iniţial;
- renta conjuncturală – comercială şi industrială, este legată de beneficierea de împrejurări favorabile, ce
permit realizarea unor câştiguri suplimentare;
- renta de marcă – de autor sau model, reflectă dreptul deţinătorilor de a încasa venituri la care nu au acces
alte persoane.
Formula de calcul a rentei:
R = V – (C + Pr) , în care:
R – renta,
V – venitul încasat,
C – costul sau cheltuielile de producţie,
Pr – profitul
Preţul pământului este direct proporţional cu mărimea rentei şi invers proporţional cu rata dobânzii.
Preţul pământului = Rx100 / d , unde:
R – renta anuală,
d – rata dobânzii anuale, în procente

Factorii care influenţează, direct sau indirect, preţul pământului sunt următorii:
- mărimea şi evoluţia rentei. Din formula de calcul a preţului pământului s-a văzut clar că renta şi preţul
pământului evoluează în acelaşi sens şi se condiţionează reciproc;
- cererea şi oferta de terenuri. Limitarea pământului ca suprafaţă imprimă ofertei un caracter rigid astfel
încât preţul evoluează, mai ales, în funcţie de mişcarea cererii persoanelor dispuse să facă investiţii în
terenuri. De exemplu, pe fondul ofertei totale rigide, pentru unele categorii de terenuri şi utilităţi agricole,
pot exista fluctuaţii ale ofertei, după cum proprietarii sunt interesaţi, sau nu, să-şi păstreze proprietatea
asupra terenurilor pe care le deţin.
- cererea şi oferta de produse agricole. Creşterea cererii pentru produsele agricole şi scumpirea acestora
stimulează cererea de pământ şi urcă preţul acestuia, în condiţiile ofertei inelastice a pământului.
- folosirea alternativă a pământului. Acea folosinţă a terenului (agricultură, construcţii, silvicultură, turism
etc) care asigură cel mai ridicat preţ influenţează preţul pământului.
- rata dobânzii bancare. Preţul pământului este în raport invers proporţional cu rata dobânzii; depunerea
disponibilităţilor băneşti la bancă sau alte instituţii financiare este o alternativă la cumpărarea de terenuri,
dacă dobânda primită este mai atractivă decât preţul primit pe terenul respectiv.
- ameliorarea poziţiei terenurilor agricole. Creşterea valorii pământului-capital determină creşterea preţului
acelor parcele, precum şi datorită infrastructurii realizate care oferă posibilităţi mai bune de exploatare.
Preţul terenurilor a înregistrat pe perioade mai mari de timp tendinţe nete de creştere, cu unele oscilaţii.
Ultimii 5-7 ani sunt caracterizaţi de creşterea substanţială a preţului pământului în toate ţările lumii. Aceasta s-
a datorat sporirii investiţiilor realizate şi a creşterii cererii pentru pământ în condiţiile unei oferte rigide.

Unitatea de învăţare 13
PROFITUL

Profitul, ca şi salariul, dobânda şi renta, este o formă fundamentală a venitului care, trebuie definit şi explicată
sursa de provenienţă. In accepţiunea cea mai largă, profitul este diferenţa dintre venitul total încasat şi costul
total de producţie aferent (Pr = V – Ct). La nivel de produs, este diferenţa dintre preţ şi costul total mediu ( Pr =
P – Ctm). Această definiţie, după anumiţi economişti, este prea restrânsă, deoarece profitul este redus la cel
contabil care, rezultă din diferenţa costului de producţie contabil şi venitul încasat. Ori, costul contabil ia în
calcul numai cheltuielilor contabile efectuate către furnizorii terţi de factori de producţie şi servicii. Un
asemenea mod de calcul contabil, nu ia în evidenţă eforturile pe care le depune întreprinzătorul fie, în calitatea
sa de maneger fie, de propritar al unor factori de producţie utilizaţi în procesul de producţie sau servicii, şi, în
consecinţă nu sunt recompensaţi. In virtutea acestei abordări se introduce noţiunea de profit economic care ia în
calcul costul de oportunitate, costul alternativelor sacrificate. De exemplu, pentru acei factori de producţie
proprii sau pentru abilitatea şi înaltul profesionalism, întreprinzatorului i-ar reveni o recompensă, o rentă de
abilitate dacă ar lucra în terţe unităţi.
În prezent, profitul este tot mai des abordat ca fiind o formă de remunerare, de recompensă, o primă ce
revine întreprinzătorului pentru iniţiativele şi inovaţiile la care participă dar, şi pentru risc şi incertitudine. In
acest sens se evidenţiază mediul concurtenţial intens, în care companiile transnaţionale ocupă un loc tot mai
important pe piaţă, datorită nivelului lor competitiv ridicat, capacităţii financiare de care dispun, împărţirii
riscurilor, ca efect al diversificării şi al extinderii activităţilor în terţe ţări, unde costurile factorilor de producţie
sunt mai mici, valorificându-se astfel oportunităţile respective şi generând profituri sustenabile dar, şi riscuri
multiple date fiind condiţiile diferite din ţările primitoare de capital.
A. Funcţii

Prin funcţiile sale economice şi sociale, profitul îndeplineşte un rol important la nivel micro şi
macroeconomic.
* Profitul motivează pe întreprinzător în alegerea alternativelor privind activităţile economice care satisfac
din punct de vedere al avantajului relativ (cost de oportunitate) şi absolut (cost de productie);
* Stimulează pe întreprinzător la raţionalitate şi utilizare eficientă a resurselor materiale şi umane astfel încât,
cheltuielile de producţie şi desfacere să fie minime iar rezultatele maxime;
* Maximizarea profitului constituie un imbold pentru întreprinzător să dezvolte şi să diversifice activitatea.
Profitul, ca venit, este pe de o parte, utilizat de către prorietar pentru satisfacerea nevoilor personale iar pe de
altă parte, costituie sursa autofinanţării investiţiei – motor al dezvoltării unităţilor economice cu impact la scară
natională şi mondială ;
* Profitul stimulează tendinţa de migrare a capitalului la nivel naţional şi mondial. Posibilitatea obţinerii unei
rate mai ridicată a profitului generează o înclinaţie de reorientare a investiţiilor spre domenii cu o înaltă
productivitate şi eficienţă;
* Profitul are o funcţie importantă în finanţarea şi stimularea dezvoltării cercetării ştiinţifice care, la rândul
ei, contribuie la restructurarea activităţilor în concordanţă cu exigenţele cantitative şi calitative ale pieţei de
bunuri economice şi servicii. Intreprinderile sunt beneficiare ale cercetării şi dezvoltării dar şi generatoare de
progres;
* Funcţia de control şi informare. Randamentul descrescător al utilizării factorilor de producţie, se reflectă în
tendinţa de scădere a ratei profitului. In consecinţă, managerul va analiza structura cheltuielilor de producţie,
starea aparatului tehnic şi nivelul productivităţii, comparând aceşti indicatori cu cei din perioada anterioară şi ai
competitorilor, concurenţilor, adoptând deciziile ce se impun. Profitul, are pentru întreprinzator şi rolul de
barometru ce poate sesiza evoluţia mediului de afaceri;
* Funcţia socială decurge din aportul întreprinzătorului, în calitatea sa de contribuabil, la formarea veniturilor
la bugetul de stat, precum şi din participarea la diferite acţiuni de solidaritate pentru rezolvarea unor probleme
de ordin social ale comunităţii.

B. Forme

După elementele care îl definesc, profitul se prezintă sub următoarele forme :


a) Profitul brut care, reprezintă partea ce rămâne din venitul încasat după ce s-au scăzut cheltuielile de
producţie aferente (costul total de productie).
Pr = V – Ct
Pr =profit; V=venitul încasat; Ct = costul total de productie. Acest profit, după cum apreciau clasicii economiei
politice, este acel venit numit rezidual.
b) Profitul net este partea ce rămâne din profitul brut după ce au fost deduse următoarele elemente: dobânda
la capitalul propriu al întreprinzătorului, salariu ca recompensă pentru contribuţia sa la realizarea activităţii,
arenda, chiria pentru terenul şi clădirea dacă este deţinătorul acestora, în calitate de proprietar şi impozite.
c) Profitul normal (legitim, justificat) este remunerarea întreprinzătorului pentru iniţiativa, răspunderea şi
riscul pe care şi le-a asumat în organizarea activităţii economice. Profitul normal este câstigul minim acceptat
de către întreprinzător pentru demararea şi continuarea activităţii. Dacă acest profit este supus unei rate de
impozitare prea ridicate sau altor prelevări nejustificate interesul întreprinzătorului se diminuează în a iniţia sau
dezvolta afacerile. Profitul net, rezultat după scăderea impozitului, se mai numeşte şi profit admis.
În peroada de criză un rol important şi activ îl au politicile economice ale guvernului din fiecare ţară care
urmăresc, între altele, atingerea unor ţinte macroeconomice. Politicile financiare şi monetare, în cazul
diminuării ratei de impozitare şi a ratei de referinţă a dobânzii, pot avea un rol stimulativ pentru agenţii
economici în intensificarea iniţiativelor de relansare a activităţilor cu impact pozitiv asupra ocupării forţei de
muncă şi mediului social.
d) Profitul pur sau supraprofitul este cel obţinut în anumite condiţii determinate care îl favorizează pe
întreprinzător, el ne fiind rezultat al sporirii eficienţei utilizării factorilor de producţie. Acest profit se obţine
prin practicarea de către întreprinzători a unor preţuri mai ridicate, când există o poziţie de monopol în
producerea şi/sau desfacerea unui bun, ori beneficiază de efectul monopolului natural. In aceste cazuri
concurenţa nu mai are rolul de a regla preţul, ceea ce conduce la o redistribuire nejustificată a veniturilor
consumatorilor.
John Kenneth Galbraith, analizând poziţia de monopol sau de oligopol, sublinia că “datorită acestei supremaţii,
preţurile sunt mai ridicate, profiturile mai mari, iar producţia mai scazută decât ar fi în cazul în care vânzătorii ar
fi mai numeroşi. Prin urmare, consumatorii plătesc mai mult şi dispun de produse şi servicii mai puţine decât ar
avea nevoie…….Distribuirea venitului este deviată în favoarea monopolului” 27. Acest profit poartă denumirea şi
de profit excedentar.
e) Profitul marginal este rezultat din valorificarea producţiei marginale, ca diferenţă dintre venitul marginal,
obtinut din vânzarea producţiei marginale, şi costul marginal aferent. Profitul marginal maxim se obţine când
costul marginal este la cel mai scăzut nivel.

Cuantificarea profitului şi factorii care influenţează dinamica sa

A) Cuantificarea profitului.

Intreprinzatorul este preocupat să măsoare rezultatele obţinute în uma utilizării şi consumării de factori de
producţie care, au stat la baza producerii de bunuri şi servicii. In funcţie de randamentul obţinut la capitalul
investit va lua decizia de a continua, dezvolta, reduce sau chiar de a renunţa la activitatea respectivă. Mărimea
profitului se poate calcula, măsura în mod absolut şi relativ.
În mărime absolută profitul se exprimă prin masa profitului care, reprezintă suma ce rezultă din diferenţa
dintre venitul încasat şi costul total de productie. ( Pr = V – Ct).
Profitul exprimat relativ (procentual) se cuantifică prin raportarea masei profitului la factorii participanţi la
producerea sa, exprimându-se prin diferite rate:
1) Rata economică a profitului reprezintă raportul procentual dintre masa profitului şi capitalul total utilizat
(capital propriu şi împrumutat). Ea exprimă profitul, efectul pe unitate de capital propriu şi imprumutat utilizat
în vederea obţinerii de bunuri economice. In funcţie de eficienţa rezultată din compararea profitului ce revine pe
unitate de capital propriu şi împrumutat agentul economic poate aprecia dacă, prin investiţia proprie şi prin
îndatorare faţă de bancă, decizia a fost profitabilă.

Pr ec* = Pr /C T x 100 ; Pr ec* = rata economică a profitului


Pr = profit C.T. = capital total (propriu şi împrumutat)
2) Rata financiară a profitului exprimă raportul procentual dintre profit şi capitalul propriu. Arată profitul ce
revine pe unitate de capital propriu investit şi, în măsura în care agentul economic apreciază că se înscrie
aşteptărilor va continua, dezvolta activitatea în caz contrar, se va orienta spre un alt domeniu mai profitabil.

Pr fin* = Pr / C x100 ; Pr fin* = rata financiară a profitului


C = capitalul propriu

3) Rata comercială a profitului este raportul procentual dintre profit şi cifra de afaceri (încasări din
valorificarea rezultatelor). Exprimă profitul pe unitate de încasări. Agentul economic poate compara rata
comercială curentă cu cea din anul sau anii precedenţi putând să estimeze starea pieţei pentru produsul sau
serviciul oferit.

Pr ca* = Pr / Ca x100 ; Pr ca* = rata comercială a profitului


Ca = cifra de afaceri

4) Rata rentabilităţii reprezintă raportul procentual dintre profit şi costul total de producţie.
Pr* = rata rentabilităţii
Pr* = Pr / Ct x100 Ct = cost total
27
John Kenetth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politica, 1982,pag.147
Această rată exprimă profitul ce revine pe unitate de cost total de productie, sau altfel spus, pe unitate de
factori de producţie consumaţi. Ea pune în evidenţă în ce măsură firma a reuşit să valorifice eficient factorii de
producţie utilizaţi şi consumaţi care au participat la obţinerea profitului într-o anumită perioadă dată de timp. In
funcţie de diferenţierea sau decalajul existent dintre ratele de profit obţinute în diferite domenii de activitate va
avea loc o migrare a capitalurilor spre cele cu profitabilitate ridicată. Produsele cu rata scăzută a profitului nu
vor fi atractive iar, dacă constituie marfă de export, vor influenta negativ asupra balanţei comerciale. Această
rată a profitului are un rol important în reorientarea investiţiilor spre aumite produse, subramuri, ramuri care
asigură o rentabilitate ridicată. Pragul minim al rentabilitătţii este marcat de egalitatea veniturilor obţinute cu
cheltuielile de productie sau, când preţul este egal cu costul total mediu de producţie. Menţinerea rezultatelor
economice la acest prag, pe termen lung, generează condiţii pentru falimentul unităţii în cauză. Deci, pentru a
supravieţui şi a se dezvolta unităţile economice trebuie să fie rentabile.

B) Factori care influentează dinamica profitului.

Din multitudinea de factori menţionăm pe următorii :


* Nivelul preţurilor factorilor de producţie. Ca orice consumator raţional şi agenţii economici vor urmări să
procure factori de producţie la preţuri cât mai mici pentru ca şi costul de productie să fie cât mai mic;
* Mărimea costului unitar (mediu) de producţie. Cu cât acesta este mai mic creşte diferenţa dintre preţ şi costul
total mediu de producţie, care reprezintă profitul (ceteris paribus);
* Nivelul preţului de piaţă influenţeză mărimea profitului. Creşte preţul şi costul de producţie râmane constant
sau creşte costul total mediu de productie dar cu condiţia ca preţul să aibă o dinamică mult mai mare, mărind
diferenţa dintre costul total mediu de producţie şi preţ;
* Creşterea volumului vânzărilor măreşte masa profitului ( ceteris paribus);
* Reducerea chetuielilor de publicitate, depozitare şi distribuţie în componenta valorică a fiecărui produs ;
*Viteza de rotaţie a capitalului. Ea se exprimă fie, prin numărul de rotaţii în unitatea de timp fie, prin durata unei
rotaţii. Cu cât numărul de rotaţii va fi mai mare în unitatea de timp şi durata unei rotaţii a capitalului va fi mai
mică deci, viteza de rotaţie a capitalului utilizat va creşte, efectul va fi sporirea producţiei şi a profitului ;
* Reducerea cheltuielilor salariale pe unitate de produs cu condiţia ca productivitatea medie a muncii să crească
mai mult decât sporeşte salariul mediu;
* Dimensionarea raţională a cheltuielilor cu aparatul administrativ;
* Impărţirea riscului prin diversificarea actvităţilor. Companiile transnaţionale măresc masa profitului sau
compensează din pierderi datorită investiţiilor alternative şi delocalizării activităţilor spre zone mai avantajoase
economic;
* Preţul de transfer practicat, la scară mare, de companiile transnaţionale este un instrument de transfer de
valoare nou create din ţara gazdă, primitoare a capitalului străin, către ţara de origine;
* Rată de impozitare optimă care să asigure un echilibru între intresul economic al agenţilor economici de a
obţine profitul aşteptat şi cel social, asigurat din veniturile bugetului de stat a căror sursă este impozitul pe
profit.

Maximizarea profitului

Posibilităţile de maximizare a profitului depind de tipul de piaţă şi de abordarea în timp, adică pe termen
scurt sau lung. In condiţiile concurenţei perfecte, maximizarea profitului, pe termen scurt, este în funcţie de
relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal. Joseph E. Stiglitz apreciază că, decizia care trebuie luată nu
este aceea de a produce sau nu, ci aceea de a produce sau nu încă o unitate din podusul respectiv. Decizia ţine de
“compararea venitului marginal pe care îl va primi prin producerea a unei unităţi suplimentare – care reprezintă
chiar preţul bunului – cu costul marginal”28.
Presupunând că o firmă va spori producţia cu o unitate suplimentară, în mod normal, va avea loc o
creştere atât a costului marginal cât şi a venitului marginal, care se va obţine ca urmare a vânzarii pe piaţă a
produsului suplimentar obţinut. Venit marginal minus cost marginal egal profit ( Vmg – Cmg = Pr ). În
concluzie, agentul economic va produce mai mult, pe intrvalul de timp, cât venitul marginal depăşeşte costul
marginal şi realizează profit. Atunci când, venitul marginal va fi mai mic decât costul marginal, producerea
unei unităţi suplimentare va genera o scădere a profitului. În această situaţie, firma va reduce producţia până în
punctul în care costul marginal va fi egal cu venitul marginal. In concluzie, maximizarea profitului se va
28
Joseph E Stiglitz, Carl E Walsh, Economie,Editura, Economica, Bucureşti, 2002, pag. 159-160
asigura la acel nivel al producţiei la care venitul marginal va fi egal cu costul marginal. Altfel spus, costul
marginal este egal cu preţul de vânzare ( Cmg = P ). Această egalitate corespunde momentului de echilibru al
activităţii agentului economic. Profitul maxim depinde de mărimea venitului mediu şi al costului total mediu,
având în vedere influenţa variaţiilor costului marginal asupra dinamicii costului total mediu.

Fig. 16.1. Maximizarea profitului pe termen scurt

Figura 1 pune în evidenţă relaţia costului marginal cu preţul pe termen scurt. In punctul B costul
marginal corespunde cu preţul produsului suplimentar. La această egalitate agentul economic nu pierde dar nici
nu obţine profit din vânzarea unităţii suplimentare şi, în consecinţă, nu va fi interesat să sporească producţia. El
va obţine totuşi, profit din producţia anterioară (vezi punctul E pe abcisă) ca diferenţă între preţul de vânzare şi
costul total mediu.
Piaţa de oligopol generează condiţii de maximizare a profitului în funcţie de raporturile ce se stabilesc
între firme. In cazul în care firmele intră în cartel deci, cooperează, împart pieţele de desfacere, stabilesc cota de
producţie şi preţul care asigură supraprofit. Concurenţa este foarte redusă dar, o atare situaţie nu exclude
destrămarea cartelului. Firmele ieşite din cartel caută să beneficieze de un nou mediu de afaceri care să le
ofere condiţii pentru obţinerea profitului aşteptat. Sunt situaţii în care firma – oligopol fixează preţul şi apoi
producţia care este, după cum sublinia J. K. Galbraith, pusă în concordanţă cu ceea ce se poate vinde la preţul
respectiv. Este posibil ca o firmă din aceeaşi ramură să fixeze un preţ mai mic faţă de cel stabilit de firma
concurentă dar, vor exista presiuni din partea celei care a stabilit preţul iniţial. La nivelul marilor companii -
oligopol “exista o convenţie care condamnă un astfel de comportament şi care este aproape perfect respectată.
Este o remarcabilă exemplificare a capacităţii de a identifica şi respecta comunitatea de interese când este vorba
de bani”29.
Dominaţia firmei- monopol într-o anumită ramură, până la sosirea unui concurent, generează
suprapraprofit, adică un profit de monopol peste cel normal, datorită practicării unui preţ de mnopol care este
mai ridicat faţă de preţul format în lupta de concurenţă. Preţul de monopol este constituit din costul mediu de
producţie plus profitul normal plus profitul de monopol. Dominaţia monopolului este o stare temporară pe de o
parte, pentru că există o legislaţie care împiedică formarea de monopoluri iar, pe de altă parte, se infiltreză firme
care doresc să beneficieze de condiţiile care permit obţinerea unui profit suficient de satisfacator până la
echilibrarea ofertei cu cererea pe segmentul dominat de firma-monopol. Maximizarea profitului este efectul
atingerii acelui volum al producţiei până la care, în expresie valorică, întreprinzătorul, în funcţie de mecanismul
de formare a preţurilor pe diferitele pieţe cu concurenţă imperfectă, obţine scopul urmărit având în vedere
rapotul preţ-cost mediu-cost marginal şi poziţia pe care o deţine pe piaţă.
În prezent, profitul nu mai poate fi apreciat doar ca un rezultat al raportului cost-preţ. Condiţiile de
obţinere s-au diversificat. Firmele care reuşesc să sporească gradul de diferenţiere a propriilor produse prin noi
proprităţi, fiabilitate, calitate, să diversifice produsele cu caracter de noutate prin intrducerea rezultatelor
cercetării au şansa de a rezista în lupta de concurenţă şi de a obţine profit.

29
John Kenneth Galbraith, Stiinta economica si interesul public, Ed.Politica,Bucuresti,
1982, p. 152
Unitatea de învăţare 14
CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Conceptul de creştere economică


Creşterea economică reprezintă procesul de sporire a rezultatelor economice, determinate în
condiţiile combinării raţionale a factorilor de producţie, care se concretizează în creşterea PNB şi
VN pe ansamblu şi pe locuitor.
Raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este ca de la parte la întreg.
Tipuri ale creşterii economice: zero; pozitivă; negativă; extensivă; intensivă; intermediară.

Factorii şi tipurile de creştere economică


• Factorii de creştere economică
Factorii cu acţiune directă sunt: factorul uman (resursele de muncă), factorul material
(resursele naturale şi echipamentele de producţie acumulate), progresul tehnic sau tehnologic,
factorul informaţional etc.
Factori cu acţiune indirectă (mediată): cererea agregată, respectiv, capacitatea de absorbţie a
pieţei interne, rata investiţiilor, cheltuielile de cercetare-dezvoltare, politica financiară, monetară,
bugetară şi fiscală a statului, schimburile internaţionale, politica ecologică, migraţia forţei de muncă
şi a capitalului etc.

• Tipuri de creştere economică


Tipul extensiv de creştere economică se caracterizează prin contribuţia prepon-derentă a
laturilor cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului produsului naţional brut (PNB).
Tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că cea mai mare parte a
sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor calitative ale factorilor de creştere,
măririi eficienţei utilizării lor.
Tipul intermediar de creştere economică caracterizează situaţia în care latura cantitativă şi cea
calitativă au contribuţii aproximativ egale la obţinerea sporului de rezultate macroeconomice.
Problemele creşterii şi dezvoltării economice sunt legate de starea de echilibru şi dezechilibru
economic, ţinând seama de caracterul complex şi dinamic al nevoilor şi resurselor.

Rezultatele macroeconomice. Indicatorii macroeconomici


Pentru evidenţierea raţionalităţii activităţii economice şi determinarea eficienţei utilizării
factorilor productivi, sunt necesare cuantificarea şi măsurarea rezultatelor obţinute, la nivel atât
microeconomic, cât şi mezo şi macroeconomic. Dacă rezultatele microeconomice reliefează
activitatea desfăşurată de diferiţi agenţi economici la nivelul unităţilor economice, rezultatele
mezoeconomice se referă la activitatea desfăşurată la nivelul ramurilor şi al unor zone teritorial-
administrative.
Rezultatele macroeconomice (la nivelul economiei naţionale) reprezintă ieşirile din
activităţile agenţilor economici agregaţi, pe care piaţa le validează, iar cunoaşterea şi analiza
evoluţiei lor au o semnificaţie practică deosebită. Astfel, pentru agenţii economici, rezultatele
macroeconomice constituie punctul de plecare pentru luarea deciziilor privind orientarea viitoare
a atragerii şi utilizării factorilor de producţie, stabilirea dimensiunii, structurii şi calităţii ofertei şi
cererii de bunuri economice. De asemenea, pe baza lor se efectuează comparaţii internaţionale
privind potenţialul economic, eficienţa şi competitivitatea bunurilor economice produse în
diferite ţări, se stabileşte locul fiecărei ţări în ierarhia economiei mondiale. În acest scop, se
folosesc indicatori macroeconomici, determinaţi în condiţiile ţărilor cu economie de piaţă cu
ajutorul sistemului conturilor naţionale (SCN).
Sistemul conturilor naţionale (SCN) asigură atât descrierea şi analiza structurilor
economice, cât şi norme internaţionale cu caracter unitar pentru calcularea celor mai importanţi
indicatori macroeconomici. SCN se fundamentează pe teoria factorilor de producţie, conform
căreia participanţii la activitatea economică sunt recompensaţi în raport de contribuţia adusă la
obţinerea rezultatelor: munca prin salarii; natura prin rentă; capitalul prin profit şi/sau dobândă.
Această metodologie (SCN) este un sistem de evidenţă şi analiză macroeconomică în statistica
ţărilor cu economie de piaţă, în statistica ONU şi a altor organisme internaţionale, prin care se
asigură măsurarea producţiei naţionale şi a principalelor sale componente; o reprezentare
cantitativă agregată a realităţii economice, în decursul unei perioade, nu este nici completă şi, ca
urmare, nici corectă.
Evaluarea, exprimarea cantitativă, simplificată şi agregată a realităţii economice îi conferă
SCN utilitatea practică pentru analiză şi prognoze economice; prin SCN se măsoară fluxurile de
bunuri şi servicii, de venituri, într-o anumită perioadă, tot aşa cum se măsoară stocurile de bunuri
şi valori financiare, la un moment dat, la nivel macroeconomic, prin indicatori valorici. În SCN,
delimitarea activităţii economice, din ansamblul activităţilor umane, are la bază conceptul de
producţie, care cuprinde bunurile şi serviciile ce fac obiectul tranzacţiilor dintre unităţile
producătoare şi cele consumatoare (care au caracter de marfă), precum şi serviciile produse şi
consumate ce nu fac obiectul vânzării-cumpărării (care nu au caracter de marfă, inclusiv acele
servicii legate de asigurarea ordinii şi securităţii sociale).
În calculul indicatorilor se utilizează atributele „intern” şi „naţional”; atributul „intern”
cuprinde produsul sau venitul creat şi consumat de către agenţii economici care îşi desfăşoară
activitatea în interiorul ţării respective; atributul „naţional” are în vedere apartenenţa statală a
agenţilor economici, indiferent dacă ei îşi desfăşoară activitatea în propria ţară sau în alte ţări.
Bunurile şi serviciile evidenţiate în conturile naţionale sunt evaluate la preţurile producătorilor şi
ale cumpărătorilor. Acestea pot fi preţuri ale factorilor de producţie (când nu includ impozitele
indirecte) şi preţuri curente ale pieţei (care includ şi impozitele indirecte).
Informaţiile furnizate de sistemul conturilor naţionale (SCN), precum şi elementele
cuprinse în conturile naţionale prin agregare stau la baza calculării principalilor indicatori
sintetici care servesc ca instrumente de cunoaştere şi analiză a economiei naţionale, de
fundamentare a deciziilor viitoare, oferind totodată condiţiile necesare efectuării de comparaţii
internaţionale.

• Indicatori macroeconomici
În funcţie de sistemul de evidenţă şi măsurare utilizat, rezultatele macroeconomice se
exprimă prin indicatori economici specifici în formă „brută” sau „netă”. Atributul „brut”, ce se
conferă unui indicator, are în vedere includerea consumului de capital fix în calculul producţiei
finale, iar atributul „net” se utilizează când se elimină consumul de capital fix din calculul
producţiei finale (amortizare). Elementele cuprinse în conturile naţionale, prin agregare, stau la
baza calculării indicatorilor sintetici. Principalii indicatori agregaţi ai rezultatelor
macroeconomice sunt: produsul global brut (PGB), produsul intern brut (PIB), produsul
naţional brut (PNB), produsul intern net (PIN), produsul naţional net (PNN), venitul naţional
(VN).
Produsul global brut (PGB) exprimă, în formă monetară, producţia de bunuri şi servicii,
dintr-o perioadă, a agenţilor economici dintr-o ţară fără a fi deduse consumul intermediar şi
soldul veniturilor din muncă şi proprietate cu restul lumii sau exteriorul. El implică duble sau
multiple înregistrări, fapt care îi conferă o valoare cognitivă redusă.
Produsul intern brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor economice
ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse în interiorul ţării de către
agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă, de regulă, un an.
Formula generală de calcul este:
PIB = CF + FBCF + VS + (E – I)
unde: CF = consum final
FBCF = formarea brută de capital fix

VS = variaţia stocurilor
E = exporturi
I = importuri
sau:
PIB = PGB – CI
unde: PGB = produsul global brut
CI = consumul intermediar
Produsul intern net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice
destinate consumului final, care au fost produse în interiorul unei anumite ţări, de către agenţii
economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă. Se calculează prin scăderea din PIB a
consumului de capital fix, adică a amortizării (A):
PIN = PIB – A
Produsul naţional brut (PNB) exprimă valoarea producţiei finale brute (de bunuri şi
servicii) obţinute de către agenţii economic naţionali atât în interiorul ţării respective, cât şi din
activitatea desfăşurată în alte ţări. Dacă se porneşte de la PIB, PNB se determină prin adăugarea
producţiilor finale brute ale agenţilor economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea în afara
graniţelor naţionale şi prin scăderea valorii bunurilor realizate de producătorii străini pe teritoriul
ţării de referinţă (soldul valorii adăugate brute a agenţilor economici naţionali din străinătate şi al
celei obţinute de agenţii economici străini din interiorul ţării, exprimată în preţurile pieţei).
PNBpp = PIBpp +SVABpp
unde: PNBpp = PNB la preţurile pieţei
PIBpp = PIB la preţurile pieţei
SVABpp = soldul valorii adăugate brute, la preţurile pieţei.
Rezultă că PNB poate fi mai mare, mai mic sau egal cu PIB, în funcţie de mărimea
(pozitivă sau negativă) a SVAB. Astfel, dacă soldul este favorabil agenţilor economici autohtoni,
atunci PNB > PIB şi invers.
PNB se exprimă în termeni nominali şi în termeni reali. Mărimea PNB în termeni
nominali este cea exprimată în preţuri curente de piaţă. PNB real semnifică mărimea pe care
acesta ar fi avut-o dacă nu s-ar fi modificat preţurile, comparativ cu anul anterior, de referinţă.
Raportul dintre PNB nominal şi PNB real este denumit deflatorul PNB Acesta măsoară
schimbarea medie a preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor serviciilor produse într-un an şi se
utilizează pentru a determina modificările reale intervenite în producţie. Aceste modificări sunt
surprinse cel mai bine de indicele preţurilor bunurilor de consum (indicele costului vieţii).
Deflatorul PNB-ului măsoară schimbarea medie a preţurilor bunurilor şi serviciilor
produse; el este influenţat de preţurile fiecărui element component – bunurile capital, serviciile
guvernamentale, bunurile şi serviciile de consum personal. Indicele preţurilor bunurilor de
consum surprinde schimbarea intervenită în media preţurilor bunurilor şi serviciilor achiziţionate
de consumatori.
Dacă sunt cunoscute PNB nominal şi indicele general al preţurilor (IGP), poate fi
determinat PNB real:
PNB nominal
PNB real   100
IGP
Pentru a determina gradul de eficienţă a diferiţilor factori de producţie, se poate determina
şi PNB potenţial, care arată cantitatea potenţială de bunuri şi servicii ce s-ar putea produce cu
resursele de muncă, pământ şi capital disponibile. Se determină ca produs între productivitatea
medie, numărul persoanelor ocupate şi numărul normal de ore ce ar trebui prestate de o persoană
în timpul unui an – în condiţiile în care în economie se realizează folosirea integrală a resurselor.
Produsul naţional net (PNN) exprimă mărimea valorii adăugate nete, a bunurilor şi
serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, care acţionează în interiorul ţării şi în
afara acesteia, în decursul unei anumite perioade, exprimată în preţurile pieţei. Se determină prin
scăderea din produsul naţional brut a mărimii amortizării capitalului fix: PNN = PNB – Am.
Evaluat la preţurile factorilor de producţie, PNN este denumit venit naţional (VN). După
stadiile mişcării PNN – producţie, repartiţie şi consum – se utilizează următoarele modalităţi de
calcul: a) însumarea valorii nete a bunurilor şi serviciilor produse într-un an; b) însumarea
veniturilor obţinute de proprietarii factorilor de producţie; c) însumarea cheltuielilor făcute pentru
consum, investiţii şi creşterea stocurilor.

Unitatea de învăţare 15
MODELE PRIVIND CREȘTEREA MACROECONOMICĂ

Modelele de creştere economică reprezintă o construcţie logico-matematică corespunzătoare


structurii logice a teoriei creşterii economice, care evidenţiază ansamblul de factori ce concură la
creşterea producţiei naţionale pe ansamblu sau pe locuitor.

 Modele privind creşterea macroeconomică la scară naţională


Modelul agregat de creştere economică Harrod–Domar
Spre deosebire de modelul keynesist pe ocuparea deplină, care era static, Harrod şi Domar
elaborează un model dinamic de creştere economică, întroducând coeficientul marginal al capita-
lului (Cm=ΔK/ΔY=l/ΔY), care este un parametru al producţiei şi ofertei.
Modelul Solow şi Swan
Principala diferenţă dintre modelul neoclasic de creştere economică al lui Solow (1956) şi
modelul lui Harrod vizează premisa de flexibilitate a preţurilor, inclusiv a ratei reale a dobânzii pe
termen lung. Modelul Solow şi Swan semnalează, deci, rolul progresului tehnic în creşterea
economică. Autorii lui disting trei tipuri de progres tehnic: neutru care nu modifică raportul dintre
muncă şi capital, capital intensive care sporeşte ponderea capitalului şi labour intensive care
sporeşte ponderea muncii, economisind capitalul.
Modelul Leontief (modelul input-output sau balanţa legăturilor dintre ramuri). Este un model
structural de analiză calitativă a procesului de creştere economică, ce pune în discuţie o problemă
teoretică şi practică deosebit de complexă, şi anume aceea a interdependenţelor dintre
compartimentele structurilor din cadrul fiecărei economii naţionale.

 Modele privind creşterea macroeconomică la scară globală


Modelul Forrester-Meadows (modelul dinamicii mondiale) şi teoria creşterii zero
Fraţii Meadows au strâns informaţii cu privire la evoluţia celor cinci variabile: populaţia şi
dinamica ei; producţia, agricultura şi alimentaţia populaţiei globului; resursele naturale (îndeosebi
cele neregenerabile); producţia industrială şi investiţiile de capital în acest domeniu; poluarea
mediului natural, în intervalul 1900-1970 şi, prin extrapolare, cu ajutorul calculatorului, au urmărit
să descopere tendinţele de viitor (în următoarea jumătate de secol).

Modelul mondial integrat cu mai multe niveluri – Teoria creşterii organice


Modelul, dezvoltat de americanul Mihajlo Mesarovič şi germanul Eduard Pestel a apărut
ca răspuns la primul raport către Clubul de la Roma şi la teoria creşterii zero și are în vedere:
diversitatea lumii (a grupat ţările în 10 categorii); dialogul dintre oameni şi calculator;
distingerea a două tipuri de creştere: canceroasă (anarhică), organică (controlată, planificată);
impunerea unei noi atitudini faţă de natură şi oameni; propunerea unui nou tip de educaţie.

Noile teorii ale creşterii economice


Diversele variante ale acestei noi teorii, denumită teoria creşterii endogene (organice),
cuprind un set de elemente importante, care le diferenţiază de modelul lui Solow. Romer porneşte
de la premisa unei rentabilităţi proporţionale constante, dar în procesul de creştere economică apare
şi o externalitate pozitivă intrinsecă acestui proces. Noile teorii pot contribui la explicarea
fenomenelor de accelerare sau, dimpotrivă, de încetinire a ritmului de creştere, observate în epoca
postbelică. O importantă caracteristică a acestor noi teorii ale creşterii este lipsa lor de
compatibilitate cu ideea concurenţei perfecte.

Dezvoltarea economică durabilă


Dezvoltarea economică presupune un ansamblu de transformări cantitative, structurale şi
calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de fabricaţie etc.
Conceptul de dezvoltare durabilă presupune o asemenea dezvoltare a economiei care să fie
compatibilă cu mediul natural şi care să asigure satisfacerea trebuinţelor de viaţă al oamenilor în
condiţiile în care să nu fie afectate posibilităţile de viaţă ale generaţiilor viitoare. Obiectivul general
al dezvoltării durabile este de a găsi un optim de interacţiune a 4 sisteme: economic, uman,
ambiental şi tehnologic, într-un proces de funcţionare dinamic.
Definirea ecodezvoltării
Dezvoltarea ecologică sau ecodezvoltarea reprezintă creşterea economică în strânsă
corelaţie cu legile mediului ambiant ale echilibrului ecologic.
Dintre obiectivele strategiei privind politicile de protecţie a mediului se disting: a)
stabilizarea evoluţiei populaţiei lumii printr-o legislaţie care să creeze o tranziţie demografică; b)
crearea şi dezvoltarea rapidă a unor tehnologii corespunzătoare ecologic, capabile să se adapteze la
progresul economic fără să degradeze mediul înconjurător; c) realizarea unor transformări
radicale prin care să se măsoare impactul deciziilor economice asupra mediului; d) negocierea şi
aprobarea unor noi acorduri internaţionale; e) stabilirea unui plan de cooperare pentru educarea
populaţiei lumii asupra problemelor globale de mediu.
Echilibrul macroeconomic
Echilibrul macroeconomic exprimă starea de concordanţă relativă dintre cerere şi ofertă
agregate în cadrul pieţei bunurilor şi serviciilor, muncii, monetare etc.
Echilibrul economic dinamic reflectă tendinţa obiectivă de adaptare în dinamică a ofertei la
exigenţele cererii, de realizare a concordanţei, de fiecare dată, la un nivel superior.
Dezechilibrul macroeconomic
Există şi dezechilibre în economie ce se concretizează în disfuncţionalităţi, în mari decalaje
între cerere şi ofertă pe diferitele pieţe, în dereglări în funcţionarea economiei, în crize
economice, şomaj, în inflaţie etc.
Principalele forme de dezechilibru sunt: a) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii;
b) excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii; c) excesul de cerere pe piaţa
bunurilor economice, pe piaţa muncii, pe piaţa monetară.

Unitatea de învăţare 16
VENITUL ŞI CONSUMUL. ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE

Venitul naţional
Venitul naţional şi formele lui
Venitul naţional reprezintă valoarea adăugată netă (valoarea nou creată) în producţia
bunurilor şi serviciilor prin aportul factorilor de producţie participanţi sau, altfel spus, venitul
naţional este produsul naţional net al agenţilor economici şi singura sursă de remunerare a
acestora.
Mărimea venitului naţional (produsul naţional net) se determină prin mai multe metode -
cea de producţie, cea de repartiţie şi cea a utilizării finale.
- metoda de producţie scăderea consumului de capital fix (amortizarea) din produsul
naţional brut evidenţiat în preţurile factorilor de producţie;
- metoda de repartiţie prin însumarea veniturilor realizate de posesorii factorilor de
producţie participanţi la activitatea economică. Venitul naţional cuprinde salarii + profituri
+ rente + dobânzi nete (diferenţa dintre dobânda încasată şi dobânda plătită);
Repartiţia venitului naţional creat cuprinde două etape: distribuirea sau repartiţia primară şi
redistribuirea sau repartiţia secundară.

Concept, evoluţie, inegalităţi între ţări


Venitul naţional este valoarea adăugată netă, exprimată în prețul factorilor de producție,
creată în decurs de 1 an de către agenţii economici ai unei ţării, în interiorul ţării şi în străinătate.
Factori de creştere ai venitului: a) sporirea numărului de persoane angajate; b) creşterea
eficienţei, care depinde de gradul de calificare, dotarea tehnică a întreprinderilor, structura de
ramură a economiei etc.
Nivelul de dezvoltare economică al unei ţări se măsoară prin venitul naţional pe locuitor sau
prin PNB/locuitor.
Decalajele între nivelurile de dezvoltare economică a diferitelor ţări sunt dublate şi de
decalaje privind puterea economică, măsurată prin venitul naţional total creat anual sau PNB
total. Producerea venitului naţional nu este un scop în sine; ea urmăreşte satisfacerea trebuinţelor
prezente şi viitoare ale oamenilor. Atingerea acestui obiectiv impune repartizarea venitului
naţional.
Repartiţia venitului global între principalii factorii de producţie (capital şi muncă) nu are o
relaţie univocă cu distribuţia sa între indivizi sau gospodării. O reducere a părţii profiturilor şi o
creştere a părţii salariilor poate face repartiţia între persoa Amploarea redistribuirii în ţările
contemporane definită de rata prelevărilor obligatorii (impozite şi cotizaţii sociale) este
considerabilă, ajungând la 50% din PIB. Circuitele redistribuirii sunt: circuitul asigurărilor
sociale; transferurile fără contrapartidă contributivă și furnizarea de către stat a unor bunuri sau
servicii private întregii populaţii sau a unei părţi a acesteia sau din subvenţii menite să reducă
preţul acestor bunuri sau servicii
Repartiţia primară remunerează participanţii la procesul de producţie care îmbracă formele de
salariu, profit, dobândă şi rentă. Se realizează prin intermediul pieţei.
Repartiţia secundară (redistribuirea) se realizează de către stat prin intermediul unei game
largi de pârghii cu ajutorul cărora se corectează veniturile primare ale producătorilor în favoarea
populaţiei care lucrează în sectorul de interes general (învăţământ, sănătate, apărare, administraţie
precum şi pentru protecţia socială şi persoane defavorizate).
Veniturile formate în procesul redistribuirii se numesc venituri de transfer sau secundare.

Consumul: legităţile evoluţiei consumului


Consumul reprezintă procesul de folosire a bunurilor şi serviciilor în scopul satisfacerii
trebuinţelor personale şi colective. În funcţie de subiectul consumului, acesta se delimitează în:
consum privat, care se referă la o singură persoană, o familie sau o asociaţie; consum public
(guvernamental) care se referă la stat şi la instituţiile sale.
În procesul folosirii, venitul (V) obţinut de către posesorii factorilor de producţie se
împarte în două părţi: consum (C) şi economii (E):
V=C+E
Consumul (C) este acea parte a venitului (V) care se utilizează pentru procu-rarea bunurilor
şi serviciilor destinate satisfacerii nevoilor de consum ale oamenilor.
Economiile (E) reprezintă partea rămasă din venit după acoperirea nevoilor de consum.
Înclinaţia spre consum
Înclinaţia medie spre consum (c) scoate în evidenţă dependenţa consumului de venit (cât
C
cheltuim pentru consum dintr-o unitate monetară de venit) : c 
V
Înclinaţia marginală spre consum (c1) este relaţia dintre suma de bani cheltuită pentru
consum din venitul suplimentar obţinut şi mărimea acestuia din urmă. Când venitul creşte, ea
exprimă sporul de consum pe unitatea suplimentară de venit şi se calculează cu ajutorul
formulei:
C
c'  ,
V
unde: ΔC – variaţia absolută a consumului; ΔV – variaţia absolută a venitului.

Dinamica înclinaţiei spre consum. Factorii care o influenţează


Într-o ţară oarecare, diferenţierea veniturilor între diverse categorii de familii generează, în
mod necesar, inegalitatea în rata consumului şi economiilor.
Înclinaţia spre consum şi economii se modifică şi la un venit constant datorită unor factori
obiectivi şi subiectivi, acţionând independent de mişcarea venitului.
Factorii obiectivi: Rata dobânzii; Relaţia dintre venitul actual şi cel viitor; Politica fiscală;
Modificările neprevăzute ale cursului titlurilor de valoare; Evoluţia puterii de cumpărare a
banilor; Creşterea siguranţei economiilor depuse spre fructificare.
Factorii subiectivi: crearea de rezerve de valori pentru situaţii neprevăzute şi pentru anii de
bătrâneţe; acumularea de sume de bani pentru acoperirea cheltuielilor privind studiile viitoare
ale membrilor familiilor şi pentru a lăsa urmaşilor o anumită avere; sporirea consumului viitor
când acesta este preferat unui consum mai modest în prezent; crearea unei mase băneşti de
manevră pentru a pune în aplicare proiecte speculative sau comerciale.

Economiile
Delimitările conceptual privind economiile
Economiile (E) reprezintă partea din venit rămasă după scăderea consumului: E=V-C.
La nivelul unei economii naţionale, totalitatea economiilor, transformate în bunuri de capital,
reprezintă de fapt, investiţiile, utilizate pentru creşterea, dezvoltarea producţiei.

Înclinaţia spre economii


E
Înclinaţia medie spre economie (e) reprezintă raportul dintre economie şi venitul total: e 
V
e+c=1
e = 1 – c; c = 1 – e
Înclinaţia marginală spre economie este raportul dintre sporul de economii şi sporul de
venit. Ea exprimă sporul de economii pe unitatea suplimentară de venit:
E
e'  c’+ e’=1
V
Dinamica înclinaţiei spre economii
Pe termen lung, sporirea venitului real antrenează scăderea înclinaţiei spre consum şi
creşterea înclinaţiei spre economii. De regulă, rata consumului este mai redusă pentru familiile
care se află în vârful piramidei veniturilor, sau care au o poziţie de mijloc, şi mai mare pentru
familiile care se regăsesc la baza piramidei veniturilor. Rata economiilor este mai însemnată,
deci, la primele categorii de familii şi mai mică la celelalte.

Factorii care influenţează dinamica înclinaţiei spre economii


Evoluţia înclinaţiei spre economii este influenţată de o serie de factori atât obiectivi cât şi
subiectivi.
Principalii factori obiectivi sunt: rata dobânzii; relaţia dintre venitul prezent şi cel viitor,
anticipat a se obţine; politica fiscală; modificările neprevăzute ale cursului titlurilor de valoare;
evoluţia puterii de cumpărare a banilor; creşterea siguranţei economiilor.
Principalii factori subiectivi sunt:
 crearea de rezerve de valori pentru situaţii neprevăzute şi pentru anii de bătrâneţe;
 acumularea de sume de bani pentru acoperirea cheltuielilor privind studiile viitoare ale
membrilor familiilor şi pentru a lăsa urmaşilor o anumită avere;
 sporirea consumului viitor, când acesta se preferă unui consum mai modest în prezent;
 crearea unei mase băneşti de manevră pentru a pune în aplicare proiecte speculative sau
comerciale.

Investiţiile

Investiţiile nete reprezintă partea din venit cheltuită pentru creşterea capitalului fix şi a stocurilor
de capital circulant, având drept consecinţă formarea netă de capital; investiţia de înlocuire se constituie
pe baza amortizărilor. Investiţia brută este investiţia netă plus amortizarea. Ea stă la baza formării brute
a capitalului.

Calculul multiplicatorului investiţiilor

Între sporirea investiţiilor şi aceea a veniturilor există o anumită relaţie, care se poate măsura
cu ajutorul multiplicatorului investiţiilor (K). Acesta exprimă sporul de venit obţinut pe unitatea
suplimentară de investiţii.
V 1
K sau K  k1
I e'
Principalii factori care acţionează asupra multiplicatorului investiţiilor: a)
dimensiunea comerţului exterior şi gradul de acoperire a consumului intern, prin import de bunuri;
b) gradul de utilizare a capacităţilor de producţie în sectorul care creează bunuri de consum; c)
prevederea sau lipsa de prevedere a investiţiilor efectuate în producerea bunurilor – capital.

Determinarea acceleratorului
Înclinaţia spre investiţii creşte sau scade în funcţie de conjunctura economică. Acceleratorul
scoate în evidenţă influenţa consumului şi a pieţei de desfacere asupra investiţiilor şi mersului
economiei.
I variaţia absolută a investiţiilor
a 
C variaţia absolută a consumului
Consumul în creştere stimulează investiţiile, creşterea economică, iar sporirea investiţiilor,
creşterea veniturilor şi a consumului.

Unitatea de învăţare 17
FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Clasificarea fluctuaţilor
Acestea se pot clasifica astfel: fluctuaţiile sezoniere sunt determinate de factori naturali şi
sociali, în funcţie de sezon; fluctuaţiile economice întâmplătoare sau accidentale sunt
determinate de factori sau evenimente neaşteptate (inundaţii, secetă etc.); fluctuaţiile ciclice sunt
legate de însuşi mecanismul de funcţionare a economiei şi se reproduc cu o anumită regularitate,
în timp.
Ciclicitatea constituie o formă specială de evoluţie a activităţii economice, în cadrul căreia
alternează perioade de creştere cu perioade de încetinire a creşterii, de stagnare sau chiar declin
economic.
Principalele determinări calitative ale ciclicităţii: 1) alternanţa – fenomenele de creştere
economică sau descreştere alternează; 2) periodicitatea – procesul economic este dependent de
evoluţia unor factori ai ciclicităţii economice; 3) inerenţa – procesul economic se supune
întotdeauna trăsăturii de ciclicitate; 4) cumulativitatea, alternanţa în cadrul fenomenului ciclicitate
se produce pe baza unui proces cumulativ în care anumite funcţionalităţi îşi ating, în timp, limitele
specifice; 5) autoreglarea – ciclicitatea se caracterizează prin autoreglare.

Tipologia ciclurilor economice


Tipuri de cicluri economice:
a) cicluri economice pe termen scurt - oscilaţii ce se desfăşoară pe o perioadă de max. 1 an:
oscilaţii săptămânale, care se datorează alternanţei săptămânale a unor variabile economice de
comandă; oscilaţii lunare; oscilaţii sezoniere, în interiorul unui an (comportamente de consum
specific în vacanţe şi în perioada sărbătorilor etc.); oscilaţii anuale.
b) cicluri economice care depăşesc durata unui an calendaristic: cicluri Kitchin, care au o
durată de circa 40 de luni, se mai numesc şi cicluri ale stocurilor, deoarece principala cauză a
producerii acestor cicluri o reprezintă necesitatea refacerii stocurilor de orice fel; cicluri Juglar,
care au o durată de cca 10 ani, se mai numesc şi cicluri decenale sau de afaceri, fiind determinate de
evoluţiile marilor procese industriale; cicluri Kondratieff, denumite şi cicluri lungi, au o durată de
cca 50 de ani, constituindu-se într-o alternanţă a ciclurilor economice cu o durată mai mică.

Caracteristicile ciclului economic


Faza de expansiune îşi alimentează principiile de menţinere prin: creşterea cererii agregate,
creşterea preţurilor, mărirea marjei de profit, ceea ce încurajează creşterea producţiei, a investiţiilor, a
consumului etc.
Faza de expansiune conţine şi principii de autonegare: creşterea preţurilor con-duce la
reducerea puterii de cumpărare; creşterea ratei dobânzilor bancare conduce la creşterea
economisirii, deci, la reducerea consumului, adică a cererii agregate.
Mecanismul ciclului economic – ansamblul proceselor care au loc în cadrul activităţii
economice şi care conferă aceştia un caracter ondulatoriu specific cicli-cităţii economice.
Mecanismul fazei de expansiune: în vederea creşterii ofertei vor spori investiţiile; va spori
cererea de credite bancare, va creşte relativ rata dobânzii; creşterea depozitelor bancare va conduce la
reducerea consumului; faza de expansiune îşi alimentează principiile de menţinere din însuşi
conţinutul ei; faza de expansiune conţine şi principiile de autonegare: creşterea preţurilor conduce
la reducerea puterii de cumpărare etc.
Mecanismul fazei de recesiune: depăşirea pragului ratei real negative a dobânzii bancare;
depăşirea pragului ratei real negative a salariilor; factorii care acţionează în sens contrar; efectul de
clichet (structura de consum rămâne neschimbată); activizarea concurenţei economice punctul de
relansare; continuarea creşterii forţelor productive; necesitatea refacerii stocurilor epuizate.

Cauzele ciclicităţii economice


Factorii ciclicităţii economice se împart în:
I) Factori cauzali: a) factori de infrastructură – cei care condiţionează procesul economic sub
aspectul aprovizionării cu resurse economice; b) factori de structură – se referă la structura
activităţii economice din cadrul sistemului în care este studiată ciclicitatea; c) factori de
reglementare – intervenţia statului în economie, prin pârghii şi mecanisme economice; d) factori de
anticipare – se referă la orientarea comporta-mentului agenţilor economici.
II. Factori perturbatori: a) perturbaţii naturale (calamităţi naturale); b) perturbaţii sociale; c)
perturbaţii electorale; d) perturbaţii intraciclice – când se suprapun anumite ciclicităţi economice.
Fazele ciclului economic: 1) faza de expansiune: faza de creştere a variabilelor economice
care cuantifică procesul economic; 2) faza de recesiune: faza de scădere a variabilelor economice
care cuantifică procesul economic.
Punctele ciclului economic: a) punctul de relansare este punctul în care factorii ce concură
la încurajarea creşterii economice preiau dominanţa asupra factorilor ce frânează creşterea
economică; b) punctul de contracţie este punctul în care factorii ce concură la frânarea / scăderea
variabilelor economice preiau dominanţa asupra facto-rilor ce încurajează creşterea economică.
Politici anticiclice
Politicile anticriză reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de către stat, prin care se
urmăreşte corectarea evoluţiilor ciclice excesive ale activităţii economice şi atenuarea efectelor
nefavorabile care decurg din acestea.
Politica de relansare are drept scop susţinerea activităţii economice, stimulând investiţiile,
consumul etc. relansarea prin ofertă, relansarea prin cerere.
Politica anticriză de rigoare este aplicată mai ales când tensiunile din sistemul economic
(inflaţie) ascund pericolul unui derapaj economic. Ideea de bază este ca, în aceste condiţii, statul
să înceteze politica de îndatorare şi de finanţare a deficitului.
Politicile intervenţioniste se bazează pe convingerea că statul poate acţiona în mod direct
pentru îmbunătăţirea capacităţii productive a economiei, statul oferind el însuşi bunuri şi sevicii
acolo unde se crede că piaţa ar eşua în oferirea lor.

Unitatea de învăţare 18
ŞOMAJUL

Definirea şomajului
Acest concept defineşte un dezechilibru pe piaţa muncii în cadrul căreia există un excedent de
ofertă de muncă faţă de cererea de muncă. Șomajul ca fenomen macroeconomic reprezintă
subutilizarea unei părţi a forţei de muncă activă, dornică de a munci. El este expresia
dezechilibrului pieţei muncii, în sensul că, oferta de forţă de muncă globală este mai mare decât
cererea de muncă globală din partea agenţilor economici.

Cauzele şomajului
Cauzele şomajului sunt: ritmul de creştere economică bazat pe productivitatea ridicată a muncii,
care nu mai este capabil să asigure o ocupare deplină a forţei de muncă; progresul tehnic, pe termen
scurt, este generator de şomaj; criza economică; modificările de structură a ramurilor şi sectoarelor
economice; imigrarea – emigrarea forţei de muncă; conjunctura economică şi politică internaţională
nefavorabilă.
Dacă există un excedent de cerere de muncă, atunci se creează un câmp de presiune în direcţia
creşterii salariilor şi apar condiţii pentru inflaţie.

Formele şomajului
Principalele forme ale şomajului sunt:
– şomaj ciclic – generat de evoluţia ciclului economic;
– şomaj conjunctural – reprezintă efectul restrângerii activităţii economice în unele ramuri, sectoare
economice sub impactul unor factori conjucturali;
– şomaj structural – derivă din reconversia unor activităţi economice, din restructurări impuse de
progresul tehnic;
– şomaj tehnologic – reprezintă efectul introducerii noilor tehnologii;
– şomaj sezonier – legat de restrângerea activităţii economice în anumite anotimpuri ale anului,
datorită condiţiilor naturale, având un caracter ciclic;
– şomaj total – presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii;
– şomaj deghizat – cuprinde acele persoane declarate şi înregistrate ca şomeri dar care prestează
anumite activităţi fără contract de muncă;
– şomaj voluntar – reprezentat de persoanele care refuză locurile de muncă oferite, care se transferă
de la un loc de muncă la altul din diferite motive personale.
Indicatorii şomajului
Nivelul şomajului se poate măsura prin:
a) Numărul de şomeri (indicator absolut).
b) RataNumăr
şomajului (indicator
de şomeri relativ)
 100
RS = populaţia activă .
c) Indicatori de ordin structural, care se referă la componenţa structurală a şomerilor după nivelul
de calificare, specialităţi, meserii, sex etc.

Consecinţele economico - sociale ale şomajului


Consecinţele şomajului sunt următoarele:
a) pe plan naţional - şomajul influenţează dinamica mărimi PIB; societatea suportă costurile
şomajului pe seama contribuţiei la fondul de şomaj; existenţa unui şomaj de lungă durată poate
genera acte de violenţă, infracţiuni etc.; b) la nivel de individ-familie – şomajul se repercutează
negativ asupra venitului; indemnizaţia de şomaj este mai mică decât salariul; erodarea economiilor
dacă ele există; deteriorarea calităţii forţei de muncă în condiţiile unui şomaj de lungă durată.
Politici active şi pasive de combatere a şomajului
Dintre politicile active de combatere a şomajului se remarcă: organizarea de cursuri de
(re)calificare pentru cei care vin pe piaţa muncii fără o calificare corespunzătoare; stimularea
agenţilor economici în extinderea activităţii economice; încurajarea investi-ţiilor; acordarea de
facilităţi întreprinderilor care angajează şomeri de lungă durată şi tineri; încurajarea efectuării unor
lucrări de utilitate publică; dezvoltarea serviciilor publice în limite raţionale; extinderea ocupării
atipice.
Politica pasivă constă în asigurarea unui venit sigur şomerului. Acesta se numeşte indemnizaţie de
şomaj sau ajutor de şomaj, fiind acordat pe o perioadă determinată de timp, reprezentând un procent
din salariul primit în ultima perioadă de muncă.

Unitatea de învăţare 19
INFLAŢIA

Definirea inflaţiei. Delimitări conceptuale


Conceptul de inflaţie exprimă acea stare de dezechilibru economic în care masa monetară
existentă în economie depăşeşte necesarul real de monedă, ducând la creşterea generalizată a
preţurilor şi la scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Deflaţia este opusul inflaţiei - pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii este mai mare
decât cererea, având loc scăderea preţurilor.
Stagflaţia caracterizează situaţia în care producţia stagnează, fără ca masa monetară să se
micşoreze, accentuându-se, astfel, dezechilibrul dintre cerere şi ofertă şi fenomenul inflaţie.
Slumpflaţia pune în evidenţă starea de declin sau de regres a economiei, în care producţia
naţională scade, iar inflaţia se manifestă cu intensitate ridicată.

Măsurarea inflaţiei
Rata inflaţiei constituie rata modificării nivelului general al preţurilor şi se măsoară după
cum urmează:
nivelul pretului  anul t   nivelul pretului (anult  1)
Rata inflaţiei (anul t) = x100
nivelul pretului (anult  1)
Cei mai importanţi indici ai preţurilor sunt: indicele preţurilor de consum, indicele
general al preţurilor sau deflatorul PIB şi indicele preţurilor de producţie.

a) indicele general al preţurilor (IGP)


PIB1
IGP   100 unde:
PIB0
PIB1 = PIB în perioada curentă
PIB0 = PIB în perioada anterioară
b) indicele preţurilor de consum (IPC)
IPC 
q P
1 1
unde
q P
1 0

q1 – bunurile necesare subzistenţei populaţiei


P1 şi P0 – nivelul preţurilor în perioada curentă şi în cea de bază.
c) Indicele preţurilor de producţie IPP măsoară nivelul preţurilor practicate de angrosişti
sau producători. Ponderile fixe utilizate pentru calcularea IPP sunt veniturile nete obţinute din
vânzarea mărfurilor. Datorită gradului ridicat de detaliere, acest indice este folosit de
întreprinderi.
d. indicele puterii de cumpărare a banilor (IPCB)
IM
IPCB 
IP
IM = indice masă monetară
IP = indice preţuri
Inflaţia poate fi exprimată printr-o mărime absolută, şi anume excedentul de masă
monetară peste oferta reală de mărfuri.

Formele inflaţiei
Formele inflaţiei sunt: a) inflaţia târâtoare presupune creşterea preţurilor până la max. 3%; b)
inflaţia moderată căreia îi corespunde o creştere a preţurilor până la 6%; c) inflaţia rapidă, când
ritmul anual de creştere a preţurilor se apropie de 10%; d) inflaţia galopantă, când creşterea preţurilor
depăşeşte 10% anual; e) hiperinflaţia.
Inflaţia, numai în anumite limite, exercită o mare influenţă asupra capacităţii
întreprinderilor de a realiza investiţii şi de a obţine profit, stimulând înclinaţia spre consum şi
descurajând înclinaţia spre economisire.
Creşterea economică inflaţionistă este situaţia în care rata inflaţiei este mai mare decât
ritmul mediu anual de creştere economică.
Spirala inflaţionistă este cursa de urmărire pe care o creează creşterea salariilor → creşterea
preţurilor → creşterea salariilor şi aşa mai departe.

Cauzele inflaţiei
Principalele cauze ale inflaţiei sunt: 1) emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de
bunuri şi servicii; 2) excedentul de cerere agregată peste oferta agregată (inflaţie prin cerere); 3)
creşterea costurilor de producţie, independent de cererea agregată (inflaţie prin costuri); 4) inflaţia
importată; 5) inflaţia prin structuri.
Relaţia inflaţie–şomaj. Curba Phillips
Curba care ilustrează relaţia negativă dintre inflaţie şi şomaj este numită curba lui Phillips,
după numele economistului britanic, de origine neo-zeelandeză, A.W. Phillips, care a studiat
pentru prima oară această relaţie.
Consecinţele inflaţiei
Consecinţele inflaţiei: scăderea puterii de cumpărare a populaţiei; redistribuirea veniturilor
şi avuţiei; este stimulată înclinaţia spre consum şi este descurajată încli-naţia spre economisire;
inflaţia avantajează debitorii; redistribuirea de venituri şi de avuţie. În dinamica ei, rata dobânzii
este influenţată de rata inflaţiei,. Inflaţia exercită o mare influenţă asupra capacităţii
întreprinderilor de a realiza investiţii şi de a obţine profit. Consecinţele inflaţiei pe care le suportă
populaţia, viaţa social-economică în ansamblul ei sunt cunoscute sub denumirea de cost al inflaţiei.

Măsuri antiinflaţioniste
Măsuri antiinflaţioniste:
a) măsuri de reducere a excesului de cerere agregată: politică monetară riguroasă; politica
dobânzilor la creditele acordate; politica bugetară a statului.
b) măsuri de stimulare a creşterii ofertei: creşterea capacităţii de adaptare a aparatului de
producţie la cerinţele pieţei; stimularea extinderii potenţialului de pro-ducţie; o politică de
salarizare corelată cu rezultatele economice obţinute prin muncă, prin care să se evite mărimea
costurilor medii.

Unitatea de învăţare 20
STATUL ŞI ECONOMIA
Funcţiunile şi rolul statului din perspectiva economică

Intervenţia statului în economie înseamnă participarea sa directă sau indirectă, prin politica
economică a autorităţilor publice centrale şi a administraţiei locale, la activitatea economică, la
rezolvarea problemelor economice şi sociale, locale şi naţionale, cu ajutorul unor anumite
instrumente, prin măsuri şi acţiuni concrete. Principalele funcții ale statului sunt: de apărare și de
reglementare; de creare a unui mediu de schimb, de tranzacţionare, de realizare şi de materializare a
activităţii economice cât de cât unitare; funcţia bugetară şi prin extensiune fiscală.
Forme de manifestare a rolului statului în economie:
a) Alături de firme private, care au o pondere dominantă în economia de piaţă, există şi un sector
public, care produce bunuri materiale şi servicii, influenţează raportul cerere-ofertă şi formarea
preţurilor. Sectorul public cuprinde: servicii publice – poştă, telecomunicaţii, căi ferate, de navigaţie
etc. El este producător, dar şi consumator.
b) Rolul statului se manifestă prin instrumente de politică economică: politică monetară, de
credit, bugetară, fiscală, investiţii etc.
c) Politica de control direct şi/sau indirect asupra preţurilor şi veniturilor.
d) În domeniul protecţiei sociale. Statul a devenit unul din principalii factori de bunăstare.
e) Politica de protejare a concurenţei.
f) Elaborarea de programe sau planuri de dezvoltare economică.
g) Importante sarcini în cadrul relaţiilor economice externe.
Politica bugetară exprimă concepţia şi acţiunile statului privind veniturile buge-tare, căile şi
mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinaţii, care să servească stabilităţii
şi dezvoltării economice.
Politica fiscală
Politica fiscală a statului reprezintă o anumită concepţie a acestuia, precum şi un ansamblu de
măsuri şi acţiuni privind rolul impozitelor în sistemul veniturilor bugetare.
Veniturile bugetare din impozite sunt în dependenţă de performanţele econo-mice: astfel, la
o rată de impozitare fixă, veniturile din impozite cresc atunci când venitul naţional creşte şi scad
atunci venitul naţional scade.
i = f(r x v) r – rata de impozitare
i=rxv i – impozitul încasat
v – venitul
- rata marginală de impunere fiscală (Img):
I
Im g  , ea arată cu cât creşte impozitul pe unitatea suplimentară de venit
V
Progresivitatea impozitelor, un model de impozitare direct care presupune ca rata de impunere
să se mărească pe măsură ce venitul impozabil creşte. Rata optimă de presiune fiscală constituie acel
prag de impunere până la care şi dincolo de care încasările fiscale sunt mai slabe.
Programarea macroeconomică reprezintă una din modalităţile de intervenţie a statului în
economia de piaţă modernă, prin programe de dezvoltare pe un anumit orizont de timp, ce cuprind
obiective economice. Programarea economică poate fi: a) indicativă; b) incitativă.

Multiplicatorul Cheltuielilor Publice, Multiplicatorul Fiscal și Multiplicatorul


Bugetului Echilibrat

Politica bugetară pozitivă sau politica de relansare bugetară reprezintă acele măsuri prin care
încasările şi cheltuielile publice sunt orientate în direcţia creşterii economice, a diminuării inflaţiei şi
altor factori de dezechilibru. Politica de relansare se concretizează în efecte multiple sub denumirea
de multiplicator; se disting trei tipuri de multiplicator: a) de cheltuială publică; b) fiscal; c) al
bugetului echilibrat.
Multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă creşterea producţiei şi a veniturilor prin mărirea
cheltuielilor publice fără ca volumul impozitelor să se modifice. Mărirea cheltuielilor publice
(G) determină o creştere mai mult decât proporţională a venitului (Y); astfel, multiplicatorul
cheltuielilor publice are aceeaşi valoare ca multiplicatorul investiţiilor:
Y 1
 K
G 1  c'
Multiplicatorul fiscal reflectă creşterea producţiei şi a veniturilor prin diminuarea
impozitelor, fără ca tabloul cheltuielilor bugetare să fie modificat. În acest caz, deficitul se
finanţează prin împrumuturi.
Multiplicatorul bugetului echilibrat exprimă influenţa pe care o are asupra producţiei
mărirea egală şi simultană a veniturilor şi cheltuielilor statului:
Y
K b .e.  1
G
Această situaţie presupune ca modificarea cheltuielilor (G) să fie egală cu aceea a
încasărilor (T) : (T = G).

Evoluţii doctrinare privind rolul statului în economie


În economia de piaţă actuală, intervenţia statului este o realitate, ea având loc în forme şi
în proporţii diferite. Problemele coordonării şi dirijării economice nu pot fi abordate şi rezolvate
corespunzător luându-se în considerare numai piaţa, deoarece, nicăieri, aceasta nu există în
formă pură, ci ţinând seama şi de rolul economic al statului.

Conţinutul bugetului de stat


Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe economice în care sunt prevăzute şi
autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului.
Veniturile au două resurse principale: a) fiscale; b) nefiscale.
Cheltuielile bugetare cuprind: cheltuieli de funcţionare a puterii publice, chel-tuieli destinate
educaţiei, culturii, ştiinţei, sănătăţii, protecţiei sociale, ordine publică, locuinţe etc.
Execuţia bugetară poate fi: a) echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu veniturile
prevăzute; b) excedentară, când veniturile realizate sunt mai mari decât cheltuielile; c) deficitară,
în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile realizate.

Politicile economice – politicile anti-ciclice, atribut esenţial al acţiunii statului în economie


Politicile anti-ciclice au în vedere acţiunea statală în economie sub forma unor politici
coerente şi mai cu seamă a unor politici de tip anti-ciclic, capabile să inverseze ciclul economic și
să relanseze economia.
Intervenţia anti-ciclică poate lua două forme: de tip „monetar” prin folosirea pârghiei ratei
dobânzii de referinţă ori prin aceea mai puţin convenţională a „relaxării cantitative” (efectiv
introducerea de masă monetară în economie; de tip „fiscal-bugetar”, prin reducerea ori
menţinerea la nivel redus a unor taxe impozite ori prin angajarea unor cheltuieli.

Statul în economia globală – impactul integrării europene asupra rolului entităţilor


suverane în economie
Pe fondul globalizării fluxurilor de mărfuri, capitaluri şi chiar forţa de muncă, a început o erodare
a rolului tradiţional al statului în economie, punând accentuate limitări acţiunii acestora şi, în
ultimă instanţă, făcând-o de fapt imposibilă.

Datoria publică
Structura datoriei publice impune disocierea în: datorie internă şi datorie externă, respectiv
îndatorare internă şi îndatorare externă.
Datoria publică reprezintă împrumuturile interne sau externe contractate de către stat, atunci
când ţara respectivă se confruntă cu dificultăţi economice. Serviciul datoriei reflectă toate plăţile
legate de executarea obligaţiilor asumate, adică atât rambursarea împrumuturilor, cât şi achitarea
dobânzilor aferente.
Gradul de îndatorare a unei ţări se poate determina prin raportarea datoriei publice la produsul
intern brut sau la produsul naţional brut; rezultă, astfel, datoria publică (Dp) pe unitatea de PIB sau
PNB, care, în condiţiile accentuării creşterii economice, se micşorează

Statul şi economia în România – un secol şi jumătate de existenţa şi acţiune


În această secțiune se puncteaza, pe opt etape istorice, evoluţia entităţii suverane
româneşti şi a acţiunii sale economice, începând cu jumătatea secolului 19 (perioada Unirii
Principatelor Ţării Româneşti şi Moldovei) şi până la momentul actual (2013).

Unitatea de învăţare 21
EFICIENŢA MACROECONOMICĂ

Eficienţa economică: concept, curente de gândire


Un sistem economic se consideră eficient atunci când: niciunul dintre membrii societăţii
nu se îmbogăţeşte pe seama înrăutăţirii situaţiei economice fie chiar şi a unui singur membru al
societăţii30; nu se poate obţine producţie suplimentară, fără creşterea cantităţii de inputuri;
producţia se realizează la cele mai mici costuri posibile.
Gândirea economică modernă în domeniul eficienţei economice are trei orientări:
eficienţa economică poate fi distorsionată de intervenţia guvernelor; eficienţa economică poate
să crească prin diminuarea eșecurilor pieței ca urmare a implicării crescânde a statului în
economie; eficienţa economică optimă), bazată pe teoria parteneriatului public-privat.
Teoria parteneriatului are la bază practic două ipostaze: ipoteza jocurilor strategice cu
sumă nulă; ipoteza jocurilor strategice cu sumă pozitivă.

30
Un al doilea criteriu general de optim economic este cel formulat de Kaldor N. şi John Hicks, care consideră că la
nivelul optim o parte a membrilor societăţii se poate îmbogăţi şi alta sărăci cu condiţiile ca: a) mărimea îmbogăţirii
să o depăşească pe cea a sărăcirii;
b) să existe un sistem de redistribuire a veniturilor la nivelul administraţiei centrale sau locale prin care să se
compenseze (total /parţial) sărăcirea grupului defavorizat.
Măsurarea eficienţei economice

Eficienţa economică se poate calcula în mai multe variante la nivelurile macro, mezo, micro şi
teritorial.

 Indicatori macroeconomici ai eficienţei


Indicatorii macroeconomici ai eficienței economice pot fi împărțiți în: Indicatori ai
rezultatelor (efectelor) şi ai eforturilor (cheltuielilor).
Exemple de indicatori sintetici de rezultat: avuţia naţională (indicator de potenţial);
venitul naţional; produsul intern brut; volumul exporturilor, consumul total al populaţiei etc. PIB
este cel mai utilizat indicator pe plan mondial ca instrument de măsurare a nivelului de dezvoltare
economică şi socială şi implicit al eficienţei. Indicatorul dezvoltării umane (IDU31) are o sferă de
cuprindere mai largă, prin coroborarea (compunerea) a trei subindicatori şi anume: venitul
naţional brut per capita; gradul de educaţie a populaţie unei ţări; speranţa medie de viaţă la
naştere.

Indicatorii sintetici de efort


Din categoria indicatorilor valorici menţionăm: investiţiile; importurile; datoria publică
şi totală internă şi externă pe termenele scurt, mediu şi lung; cheltuielile cu CDI; cheltuielile
publice şi structura acestora etc. Indicatori de efort în expresie fizică ai eficienţei
macroeconomice menţionăm: consumul de energie per capita; consumul material total; consumul
de capital fix etc.

 Metode clasice de calcul ale eficienţei macroeconomice


Raportarea rezultatelor la cheltuieli
Eficienţă economică în formula sa economică (clasică) se determină pe baza următorilor
indicatori care compară rezultatele cu cheltuielile de resurse: Ef1 = R1/Ch1
în care:
Ef1= eficienţa macroeconomică, sub forma unui raport adimensional.
R1 = rezultatul, efectul, output-ul (outcome) măsurat în mărimi valorice sau fizice naturale.
În funcţie de mărimile pe care le înregistrează indicatorul de eficienţă Ef 1 putem avea
următoarele variante: a) Ef1>1, adică o situaţie de eficienţă macroeconomică; b) Ef2 =1.
indicator cunoscut şi sub numele de prag de rentabilitate, punct critic, neutru sau mort; c) Ef3
<1 în care R3 <Ch3, ceea ce relevă o situaţie de ineficienţă.
Ecoeficienţa presupune raportarea PIB sau a volumului total al producţiei (P) la consumul de
capital natural sau impactul asupra mediului.

 Raportarea cheltuielilor la rezultate


Acest indicator ne arată consumul de resurse ce revine unei unităţi de rezultat (producţie),
ceea ce presupune că indicatorul este cu atât mai favorabil cu cât înregistrează valori mai mici, de
unde şi necesitatea aplicării principiului minimizării pentru aflarea variantei optime. Şi în cazul
Ef2 va avea următoarele variante: d) Ef21>1, adică Ch1>R1, varianta ineficienţei; e) Ef22=1, adică
Ch1=R1, varianta neutralizării sau punctului critic; f) Ef23<1, adică Ch1<R1, varianta eficienţei.

Indicatorii structurali ai eficienţei macroeconomice

Indicatorului structural al eficienţei (ESR), se calculeaz[ cu următoarea formulă:


ESR=Ri/Rt în care:

31
Vezi: Indicators & Data Human Development Reports (HDR) UNITED NATIONS DEVELOPMENT
PROGRAMME (HDR) undr.org/eu/statistics.
Ri= rezultatul sau output-ul cu o importanţă economico-financiară deosebită
(producţie de calitate superioară, a industriilor high-tech, a exporturilor competitive;
Rt= producţie, output-ul total (PIB, valoarea adăugată)
Indicator structural al eficienţei (ESCh) se calculează prin raportarea lui Ch1 la cheltuielile totale
(Cht) potrivit formulei:
ESCh= Chi/Cht, , În care:

Chi- anumite categorii de cheltuieli


Cht - cheltuielile totale

Eficienţa economică şi factorul timp


Prin tehnica actualizării sau discontării, bazată pe principiul dobânzii compuse, s-a
introdus un coeficient de actualizare (discontare) α cu ajutorul căruia se aduc la acelaşi
moment valorile cheltuielilor şi rezultatelor cu ajutorul formulelor:
Ch1 Ch2 Chn
CAT=   .......
(1  a ) (1  a )
1 2
(1  a ) n
R1 R2 Rk
VAT=   .......
(1  a ) (1  a )
1 2
(1  a ) k
în care: CAT=cheltuielile actualizate totale; VAT=venituri, rezultate actualizate totale;
α=coeficient de actualizare sau discontare care coroborează (reflectă) interferenţa dintre
ratele aşteptate ale dobânzii, inflaţiei, cursului valutar şi factori de risc natural sau de altă
natură.

 Analiza eficienţei economice cu ajutorul ecuaţiei de regresie simplă şi


multiplă
Regresia simplă

Când rezultatul (y) este explicat prin influenţa unei singure variabile explicative (x), avem o
ecuaţie de regresie simplă care poate avea forma lineară y = a + bx, în care:
a = nivel de pornire (constanta);
b = coeficient de regresie sau elasticitate.
Coeficienţii a şi b se determină pe baza seriilor cronologice ale înregistrărilor statistice ale
indicatorilor y şi N sau C, prin metoda celor mai mici pătrate
În practică, dependenţa dintre variabilele x şi y poate fi şi sub formă nelineară ca de
exemplu:
(3) y  a  b x ; y  a  x b ; y  a  b log x
O astfel de dependenţă funcţională se rezolvă tot prin metoda celor mai mici pătrate.

Regresia multiplă
În cazul în care variabila dependentă (y) este explicitată ca o funcţie de n factori de
influenţă, variabile independente, x1, x2…xn, avem o ecuaţie de regresie multiplă scrisă sub
forma următoare:
(5) y = a0 + a1 x1 + a2 x2 +…+ an xn , în care:
a0 = constantă;
a1…an = coeficienţi de regresie sau elasticitate, cu aceeaşi semnificaţie ca şi în cazul regresiei
simple.

Eficienţa economică abordată la nivel social


Externalităţi - efecte, influenţe asupra părţilor terţe generate în procesul de producţie şi consum
de bunuri şi servicii. Efectele nefavorabile se numesc externalităţi negative şi cele favorabile,
externalităţi pozitive.
Principii generale de optim economico-social:
 Criteriul de optimalitate Pareto care presupune că starea de optim în economie şi
societate se înregistrează în condiţiile în care îmbunătăţirea (better off) situaţiei economice şi
sociale a unui individ sau unei colectivităţi, nu se realizează pe seama înrăutăţirii (worse off) fie
chiar şi a unuia singur individ;
 Criteriul de optimalitate Kaldor–Hicks admite ca o parte a societăţii să-şi
îmbunătăţească starea economică şi alta să şi-o înrăutăţească în anumite condiţii.

Externalităţile negative şi pozitive şi internalizarea lor


Externalităţile negative reprezintă costuri, prejudicii, daune, efecte nefavorabile, de
natură economică şi socială induse de către agenţii economici, persoanelor fizice şi juridice
terţilor sau părţilor terţe (third parties).
CMS = CMP + CME, unde:
(CMP) - costul marginal privat
(CME) - costul marginal extern sau externalitatea negativă
(CMS) - costul marginal social
Internalizarea externalităţilor negative, reprezintă mecanismul economico-financiar prin
intermediul căruia la costul marginal privat se adaugă costul marginal extern, ceea ce va duce la
mărirea preţului de vânzare şi, pe cale de consecinţă, la scăderea cererii pentru producţia
respectivă adică a ofertei.

Externalităţile pozitive - beneficii marginale externe, avantaje, foloase în favoarea


terţilor sau părţilor terţe, pentru care aceştia nu plătesc.
BMS = BMP + BME, unde:
(BMP) - beneficiul marginal privat;
(BME) - beneficiul marginal extern;
(BMS) - beneficiul marginal social.
Internalizarea externalităţilor pozitive presupune un proces instrumentat prin politicile
autorităţilor publice locale şi centrale, cu influenţă directă asupra nivelului optim al producţiei din
punct de vedere social.

Intocmit:
Prof.univ.dr. Daniela Pașnicu