UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTELE EDUCATIEI – DIRECTIA

INVATAMANT LA DISTANTA SI FRECVENTA REDUSA
PROGRAMUL DE STUDII: PEDAGOGIA INVATAMANTULUI PRIMAR SI
PRESCOLAR
AN UNIVERSITAR 2022-2023

FUNDAMENTELE PEDAGOGIEI

PROF. COORDONATOR
Prof. Univ. Dr. Emil PAUN
STUDENT
Costache Daniela Gabriela (RADU)
 Amplificarea și diversificarea câmpului educațional

(Emil, 2017)Amplificarea și diversificarea cîmpului educațional este strans legată de

evoluția societății contemporane, de direcții spre care se îndreaptă educația, în zilele
noastre.În condițiile în care societatea contemporană se îndreaptă spre o epocă a schimbărilor
profunde desfăşurate la intervale scurte de timp, o epocă despre care putem spune că este
dominată de accelerarea continuă a ritmului de viaţă al omenirii,școlii îi revine sarcina de a
pregăti viitorul adult astfel încât să vină în întâmpinarea nevoii de schimbare, să o anticipeze,
să o dorească.Pentru a înțelege importanța celor afirmate mai sus, este necesar să pornim de la
noțiunile,conceptele, legate de educație și cîmp educațional.
Kant spunea că:”Educaţia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare şi
moralizare a omului, iar scopul educaţiei este de a dezvolta în individ toată perfecţiunea de
care este susceptibil.” Așadar putem spune că, educația este activitatea complexă realizată în
cooperare de educator și educabil în vederea formării și autoformarii asistate, cu scopul
dezvoltării personalității și sădirii unei mentalități pozitiv-contructiviste. Iar daca, ne referim
la educație ca proces, aceasta se referă la totalitatea acțiunilor prin care se realizează
cunoașterea, se transmit informațiile, influențele sistematice care duc la formarea și
dezvoltarea personalitatii umane.Deci, școala trebuie să rămână un sistem de educație benefic
pentru întreaga societate, deoarece este un sistem în cadrul căruia câmpul socioeducațional
este dominat de domeniile specifice educației intelectuale, morale, estetică și cea fizică,
sprijnit de sistemul noilor educații.
Câmpul educațional este unul specializat cu reguli proprii de funcționare care
segmentează spațiul social. Multă vreme, câmpul educațional a fost relativ static și a fost
dominat de patru mari domenii educaționale și anume: educația intelectuală, morală, estetică
și fizică; în multe privinţe, acestea constituie şi astăzi structura de bază a câmpului
educaţional, îndeosebi a celui şcolar. Câmpul educațional școlar și cel nonșcolar se
completează reciproc, diversificând și îmbogățind câmpul social al educației.Un argument ,
care înăreste afirmația anterioară, se referă la faptul că cele două dimensiuni complementare
ale profesorului actual, profesorul reflexiv si cel actual, nu sunt nici opuse nici exclusive, una
cu cealaltă.
Dacă ne referim la evoluțiile actuale ale câmpului educațional, se poate spune că
există o diversificare a câmpului educaţional atât pe verticală (pe axa timp), cât şi pe
orizontală (pe axa spaţiu). Câmpul pedagogic concentrează influențe informativ-formative de
la nivelul spațiului psihosocial și al timpului psihosocial.
Pentru analiza câmpului educațional , aplicarea conceptului de curriculum, nu se referă
la o simplă asociere cu terminologia pedagogică internațională ci propune o nouă viziune
asupra proiectării activității instructiv-educative și totodată, însușirea unei noi concepții
asupra actului pedagogic. Domeniile educaționale ce domină cîmpul educațional au suferit de-
a lungul timpului schimbări important în planul finalităţilor, conţinuturilor şi modalităţilor de
realizare. Școala constituie liantul şi centrul vital al câmpului educaţional reprezentat de cele
trei subcâmpuri şi anume cel formal, cel nonformal şi cel informal. Educaţia este un factor
determinant al formării şi dezvoltării personalităţii, factor care mijloceşte interacţiunea dintre
premisele ereditare şi condiţiile de mediu, orientând procesul formării şi dezvoltării
personalităţii în perspectiva unor finalităţi explicite. 
Astfel câmpul școlar este un proces sistematic intenţionat şi organizat de socializare şi
umanizare, de asimilare şi interiorizare progresivă a elementelor socio-culturale din mediul
ambiant.Câmpul școlar reprezenta un concept definitiv și inatacabil de elev. Ordinea și
disciplina constituiau parametri de bază ai câmpului școlar , aceștia fiind modelați de
profesor. Însă , după anul 1989, caracteristicile cîmpului școlar s-au modificat:profesorul nu
mai este singurul modelator al campului școlar, intervenind acum și elevii, părinții, mass
media, etc
Câmpul şcolar educativ modern se desfăşoară, între două elemente care trebuie să
participe în egală măsură. Profesorul, manager şi formator al procesului instructiv-educativ, şi
elevul, obiect şi subiect al acestui proces, dobândind autonomie şi formându-se în spiritul
responsabilităţii şi al culturii civice.
Caracteristicile câmpului școlar se referă la fluiditatea granițelor care delimitează
constantele care îl configurează.profesorul nu mai are asadar, poziția sa unică, de putere în
actul educațional, fiind necesară acceptarea și a altor factori ce intervin în delimitarea
câmpului școlar.Sub presiunea unui mediu social dinamic,așteptările elevilor sunt acum altfel
decât standardele profesorilor, profesorul trebuie să stimuleze interesul elevului
pentru obiectulde studiu pe care il predă.
Dacă ne referim la tripla inadecvare cu care se confructă câmpul educativ școlar,
respectiv relația dintre interese (unele obiecte de studiu sunt calificatre ca neimportante pentru
elev),câmpul de intersectie dintre zonele de atracție oferite de mediul social și capacitatea
obiectului de studiu de a se dovedi util în abordarea zonelor respective, imperativul
pedagogiei de a obtine o motivație interioară a obiectului de studiu și tendința profesorilor de
a recurge la procedee mai facile, observăm configurația mult mai complexă a câmpului
educativ școlar. Campul scolar educativ modern se desfasoara, asadar, intre doua elemente
care trebuie sa participe in egala masura. Profesorul, manager si formator al procesului
instructiv-educativ, si elevul, obiect si subiect al acestui proces, dobandind autonomie si
formandu-se in spiritul responsabilitatii si al culturii civice. Când ne referim la domeniile
educaționale ale câmpului școlar, amintim educația intelectuală, morală, estetică și artistică,
fizică și sportivă, tehnologică/profesională
Presiunile asupra profesorului legate de competiția profesională cu ceilați colegi,
presiuni legate de proprile așteptări și aspirații, care pot sau nu corespunde cu asteptările
elevilor/părinților, pot reliefa ”o criză” a câmpului educațional școlar sau nonșcolar. Câmpul
pedagogic concentrează influențe informativ-formative de la nivelul spațiului psihosocial și al
timpului psihosocial, în timp ce câmpul școlar are o configurație mult mai complexă, cu
granițe mai ușor de accesat pentru influentele externe. Dinamica vieţii sociale, modificările
care au avut loc în zona aşteptărilor şi nevoilor individuale nu mai pot fi satisfăcute în
întregime de oferta educaţională a câmpului şcolar și presupune educaţia formală prin care
desemnăm sistemul educaţional de tip şcolar, structurat ierarhic, obiectivat în diferite tipuri de
şcoli şi cicluri de şcolaritate.
Aportul educațional al câmpului nonșcolar este strâns legat de aportul câmpului școlar,
chiar dacă sunt câmpuri de acţiune şi funcţionalităţi diferite, îngăduie extensiuni şi
întrepătrunderi benefice, această articulare conducând la întărirea lor reciprocă şi la
eficientizarea demersului educativ. Astfel, putem evidenția relația de condiționare și susținere
reciprocă între câmpul școalr și cel nonșcolar, de amploarea şi profunzimea educaţiei oferită
în cadrul câmpului școlar depinde calitatea coordonării şi integrării influenţelor câmpului
nonșcolar.
Relația dintre câmpul școlar și cel nonșcolar este , așadar una de complementaritate,
educaţia nonformală a devenit treptat un mijloc de suplimentare a educaţiei formale şcoala îşi
lărgeşte sfera de activitate spre educaţia nonformală prin parteneriate cu societatea civilă,
comunitatea locală, cu instituţii sociale/culturale. în principiu, cele trei domenii educaţionale
menţionate ar trebui să acţioneze convergent, în realitate, ele funcţionează în concurenţă şi
adesea în opoziţie.Însă, educaţia formală are de căştigat dacă integrează creator influenţele
datorate modalităţilor de educaţie nonformală şi informală. În acelaşi timp, acumulările
educative formale pot contribui esenţial la dezvoltarea şi eficacitatea celorlalte.
Transformările economico-sociale pe plan naţional şi internaţional impun utilizarea pe
scară largă a calculatorului, care astăzi reprezintă pentru omenire ceea ce acum cinci secole
reprezenta invenţia tiparului. Educaţia, în perspectiva noilor tehnologii, a deschis noi direcţii
şi orientări în procesul de instruire.Există certitudinea că viitorul învăţământului aparţine unui
sistem educaţional informatizat. Pe această cale s-au făcut primii paşi, în mai multe unităţi
şcolare şi preşcolare, calculatorul fiind o prezenţă certă. Tehnologia calculatoarelor este în
plin avânt şi, indiferent de vârstă, toţi suntem captivaţi de jocurile pe calculator sau de
flexibilitatea oferită în editarea de texte. Acceptarea calculatorului de către copii este imediată
şi necondiţionată. Cu toate că primele activităţi au caracter „tehnic”, de cunoaştere şi
familiarizare cu calculatorul şi componentele sale, cu funcţia pe care o are fiecare, cu modul
de pornire – oprire etc., interesul copiilor nu scade, dimpotrivă, el creşte, copiii fiind tot mai
nerăbdători aşteptând să se joace efectiv cu calculatorul. În cadrul procesului instructiv –
educativ din grădiniţă calculatorul îşi găseşte aplicabilitatea ca mijloc de învăţământ în
activităţile cu întreaga grupă, pe grupuri şi individual şi vizează activităţi de educare a
limbajului, de cunoaştere a mediului, activităţi matematice, desen, muzică, activităţi opţionale
dar şi activităţi cu caracter interdisciplinar .
Tehnologiile informaționale moderne sunt introduse din ce în ce mai mult în viața
noastră, devenind o parte necesară a culturii moderne. Copiii moderni "de la nastere" începe
să primească informații de la diverse electronice surse: Televizoare, DVD-recordere,
computere, telefoane mobiletablete, etc. Procesul de instruire trebuie să fie regândit. Trebuie
intensificate cercetările privind psihologia cognitivă. Cadrele didactice trebuie să înveţe să
gândească altfel, să formuleze altfel problemele, nemaipunându-se accentul pe activităţile
intelectuale de rutină. Utilizarea calculatoarelor conduce la depistarea calităţilor unice la om,
iar oamenii vor deveni... mai umani. Educaţia va trebui regândită în raport cu noile posibilităţi
tehnice pe de o parte, şi în funcţie de cerinţele noii societăţi, pe de alta. Misiunea cercetării
educaţionale este de a devansa momentul istoric prin formularea problemelor care de abia se
conturează la orizontul social, de a construi ipoteze plauzibile, de a le verifica experimental şi
de a pregăti astfel soluţiile cele mai potrivite pentru momentul respectiv.
TIC-urile sunt tehnologii de informare și comunicare care includ diverse tehnologii
digitale care pot fi utilizate pentru crearea, stocarea, distribuirea, transmiterea anumitor
informații sau furnizarea de servicii.
Utilizarea TIC încă de la vârstă preșcolară în educație, face posibilă extinderea
abilităților creative ale profesorului și are un efect pozitiv asupra educației, formării și
dezvoltării prescolarii. Aplicarea tehnologiilor multimedia (culori, grafică, sunet,
echipamente video moderne) vă permite să simulați diverse situații și comploturi.
 Componentele de joc incluse în programele multimedia îmbunătățesc activitatea
cognitivă prescolarii și să sporească asimilarea materialului.
În activitatea de instruire/învățare, calculatorul este foarte util atât elevului cât şi
cadrului didactic, însă folosirea lui trebuie realizată astfel încât să conducă la îmbunătăţirea
calitativă a  procesului instructiv-educativ şi  nu să îl îngreuneze. Calculatorul trebuie folosit
astfel încât să urmărească achiziţionarea unor cunoştinţe şi formarea unor deprinderi care să
permită copilului să se adapteze cerinţelor unei societăţi aflată într-o permanentă evoluţie.
Orientaţi cu încredere spre schimbare copiii vor simţi nevoia de a fi instruiţi cât mai bine pentru
a face faţă noilor tipuri de profesii. Eficienţa calculatorului  în procesul educativ este 
determinată de mai mulţi factori: gradul de pregătire al cadrului didactic în utilizarea
calculatorului, de numărul de copii, de interesul, cunoştinţele şi abilităţile acestora, de atmosfera
din clasă şi tipul programelor folosite, de timpul cât se integrează softul în activitate, de
sincronizarea explicaţiilor cu secvenţele utilizate, de metodele de evaluare, de fişele de lucru
elaborate.
În ceea ce privește aportul pedagogic adus de utilizarea TIC în procesul de învățământ,
putem aminti:
 Stimulează  capacitaţea de învăţare;
 Consolidează  abilităţile de investigare ştiinţifică;
 Întărireşte motivaţia copiilor în procesul de instructiv-educativ;
 Stimulează gândirea logică, memoria  şi imaginaţia;
 Introduce un stil cognitiv, eficent, un stil de muncă independentă;
 Instalează un climat de autodepăşire, competitivitate;
 Mobilizează funcţiile psihomotorii în utilizarea calculatorului;
 Dezvoltă cultura vizuală.
În contextul folosirii noilor tehnologii de comunicare în procesul de învățământ,
profesorului i se atribuie noi roluri. Adevărata importanţă a tipului de predare–învăţare-
eveluare care  combină metodele pedagogice tradiţionale cu TIC ţine de potenţial. Acest tip de
învăţare este o oportunitate în a crea experienţe care pot furniza tipul de predare-învăţare
potrivit într-un anumit moment, loc şi pentru un anumit elev nu numai la şcoală, ci şi
acasă.Astfel, profesorul trebuie să țină seama de următoarele aspecte:
1. Fii sigur că deţii controlul asupra materialului, atât din punct de vedere al conţinututlui, cât
şi al formei, chiar dacă te sprijină un specialist în TIC.
2. Fă-ţi un plan pe hârtie, separat de materialul aflat pe suport digital.
3. Scopul şi forma prezentării să-ţi fie foarte clare
4. Nu fii sedus de stilul atractiv tehnologiei moderne, fie ea video sau audio, şi nu face din
aceasta un scop în sine. Concentrează-te asupra mesajului/a ideii principale şi a limbajului
adecvate varstei/gradului de înţelegere al elevului.
5. Un bun prezentator nu are nevoie  de o prezentare complicată tehnic. E mai important să fie
atractivă prin idee, mod de structurare şi grad de interactivitate. De exemplu, o prezentare 
trebui să-l facă pe elev să gândească, nu trebuie să fie doar o înşiruire rapidă şi ameţitoare de
slide-uri.
6. Mai presus de orice, concentrarea trebuie să fie asupra elevului şi a nevoilor lui de învăţare.
Cel mai mare pericol în orice proiect de predare-învăţare care include şi TIC e să fie centrat
mai mult pe tehnologie/creativitate, nu pe elevul-receptor şi pe nevoile lui de învăţare.
7. În şcoală, succesul tipului de predare bazat pe TIC se măsoară prin satisfacera nevoii de
învăţare.
Utilizarea internetului și a altor instrumente digitale au adăgat noi cerințe în viața
profesorilor și au crescut dramatic gama de conținut și abilități pe care aceștia trebuie să le
cunoască , astfel a crescut și volumul lor de muncă .
Astfel, putem afirma că profesorilor li se atribuie un nou rol, acela de a crea conținut
didactic digitalizat și adaptat nivelului elevilor, de a se conforma noilor cerințe educaționale și
de a-și folosi competențele digitale.
Profesorii devin administratori ai anumitor platforme, agenți în distribuirea rapidă a
materialelor didactice , pot transmite foarte repede, oricând, oriunde și oricui informațiile pe
care le dorește. Astfel nu mai este nevoie de sincronizarea persoanelor pentru a se întâlni
fizic; nimeni nu va pierde nimic pentru ca informațiile rămân online.
După cum bine se știe, perioada prin care trecem toți, este una foarte dificilă, mai ales
din punct de vedere al educației.Schimbările produse la nivelul învățământului determinate de
situația pandemică a generat modificări / dificultăți în ceea ce privește modul de transmitere a
cunoștintelor. Acest lucru evidențiază o ”criza” a școlii, referindu-ne pe de o parte, la
implementarea rapidă si fără prea multă experiență a învățământului online (fără un
curriculum adaptat situatiei) și, pe de altă parte de nenumăratele provocări ce țin de profesia
didactica – statutul profesorului, nevoia de formare într-un domeniu relativ nou si modurile in
care poate fi realizata, îmbogățirea categoriilor de competente specifice.
In conditiile aderarii la un invatamant European, profesorul roman este pus in fata
unei altei provocari: “ aceea de a fi profesor European”. A fi profesor european , presupune a
promova strategii si metode de predare activă si a dezvolta interesul elevilor pentru
cunoașterea si ințelegerea valorilor europene. Acest lucru constă în realizarea unor proiecte
de lecție care să evidențieze valorile europene si suprapunerea lor peste cele romanesti. În
concepția profesorului european pentru declanșarea resorturilor interne ce susțin efortul de
învățare a elevilor este esențială utilizarea tehnologiei , fiind catalizată ca nevoia de
cunoaștere, de explorare, de descoperire. Instruirea asistată de calculator este o metodă
modernă și inovatoare în învățamântul românesc ce are la bază dezvoltarea utilizării
tehnologiei, în raport cu realizarea idealului educațional,întemeiat pe tradițiile umaniste
constând în dezvoltarea liberă și armonioasă a individualității umane, în formarea
personalității autonome și creative.
”Criza„ școlii contemporane este determinată de ritmul alert al dezvoltării societății în
raport cu ritmul dezvoltării învățământului. Societatea românească nu a trecut prin procesul
unei învățări care să-i permită să discearnă clar între binefacerile și daunele provocate de noile
tehnologii,educația fiind unul dintre fenomenele care a apărut o dată cu societatea umană,
suferind pe parcursul evoluției sale, modificări esențiale. Presiunile asupra profesorului legate
de competiția profesională cu ceilați colegi, presiuni legate de proprile așteptări și aspirații,
care pot sau nu corespunde cu asteptările elevilor/părinților, pot reliefa ”o criză” a câmpului
educațional școlar sau nonșcolar.
În societatea actuală, caracterizată prin, mobilitate economică, politică și culturală,
nouă ordine educațională nu se concepe fără avangardă mișcării pedagogice teoretice și a
praxis-ului educațional.Un alt factor determinant al crizei din școala românească este
reprezentat de stilul greoi de lucru şi schimbările dese de curriculum. Criza educaţiei pare a
consta în lipsa de motivare a elevilor, conjugată în acelaşi timp, cu o demotivare la fel de
profundă a profesorilor. ”Ȋnvăţarea prin care copilul nu învaţă, ci este învăţat ucide
curiozitatea şi interesul” consideră Seymour Papert.
Ȋn România, educaţia este centrată pe curriculă şi pe profesor şi nu pe dezvoltarea
abilităţilor naturale ale elevilor. Acest lucru duce la demotivarea acelor elevi care gândesc
vizual şi spaţial şi care au o gândire creativă şi nu reproductivă şi la neîmplicarea acestora în
procesul învăţării.Învăţământul românesc actual stă sub semnul timpului istoric pe care,
împreună cu întreaga societate, îl parcurgem. ,,Şcoala românească se află în plin proces de
reformă, atât pe plan funcţional, cât şi structural’’.
Învățământul, mai mult ca oricând, a fost supus unor noi provocări în această perioadă,
activitatea didactică fiind transferată în mediul virtual unde comunicarea primește cu totul alte
conotații. Școala trebuie să rămână un sistem de educație benefic pentru întreaga societate,
deoarece este un sistem în cadrul căruia câmpul socioeducațional este dominat de domeniile
specifice educației intelectuale, morale, estetică și cea fizică, sprijnit de sistemul noilor
educații. Cea mai mare provocare a școlilor contemporane este de a favoriza, de a oferi
contexte educaționale pentru a angaja, entuziasma elevii în învățare.  Bazele educației sunt
date de scopurile (economic, cultural, social și personal) pentru care se investește în sisteme
de educația publică, cel mai important scop fiind cel personal – educația este despre oameni,
și nu despre componentele unei mașinării; oamenii sunt diferiți, au talente diferite, abilități,
pasiuni, interese, motivații.

Bibliografie:
1. E.Păun, (2017), Pedagogie, Provocări și dileme privind Școala și profesia didactică,
Polirom, Iași
2. .E.Păun,coord. (2022), (Păun, 2022)pospandemice, Polirom , Iași
3. P.Senge, coord. (2016), Școli care învață, Ed.Trei, București
4. Suport de curs și cursul din 22.10.2022
5. Sorin Cristea – Dictionar de termeni pedagogici (1998) EDP –RA Bucuresti
6. Constantin Cucos Pedagogie (2014) edit.Polirom
7. Cucoş C., „Pedagogie”, Editura Polirom, Iaşi 2002
8. Csorba, D. (2017), Istoria pedagogiei, curs Conversie profesională PIPP, Facultatea de
Psihologie și Științele Educației, Universitatea București;
9. Istrate, Olimpius – Efecte si rezultate ale utilizării TIC în educaţie în Lucrările
Conferinţei Naţionale de Învăţământ Virtual , Ediţia a VIII-a, 29 octombrie – 31
octombrie 2010, Tehnologii Moderne în Educatie si Cercetare, Editura Universităţii
din Bucureşti, 2010
10. Jinga I., Istrate E., „Manual de pedagogie”, Editura All, Bucureşti 2006
 ”Orice știință înseamnă cunoaștere,
dar nu orice cunoaștere înseamnă știinta”

Cuvintele”știință” și „cunoaștere„ reprezintă funddamentul afirmației ”Orice

știință înseamnă cunoaștere. Pentru a putea explica această afirmație, trebuie să cunoaștem
semnificația/definiția fiecaruia dintre ele. Așadar, cunoașterea este fenomenul tipic uman și
cultural deosebit de vast și de complex, în care se manifestă raporturilor dintre om și
lume.Termenul se referă la actul prin care gândirea încearcă să ordoneze, să așeze într-un
cadru teoretic (să definească) rezultatele percepțiilor unui obiect asupra căruia simțurile se
concentrează. Iar, știința este definită clasic ca și starea de "cunoaștere" - cunoștințe teoretice
specifice, spre deosebire de cunoștințele practice.În alte accepțiuni, știința este văzută ca:
observarea, identificarea, descrierea, investigația experimentală și explicația teoretică a
fenomenelor,activitatea metodologică, disciplina sau studiul; activitate care pare să necesite
studiul și metoda.
În lucrarea sa, Pedagogie, Provocări și dileme privind Școala și profesia didactică,
domnul profesor Emil Păun prezintă o analiză elocventă a semnificației următoarei afirmației
”Orice știință înseamnă cunoaștere, dar nu orice cunoaștere înseamnă știinta”
Apelând la informaţiile pe care ni le aduce trecutul putem obţine o mai bună
cunoaştere a conceptelor şi metodelor ştiinţifice actuale fiindu-ne mai uşor să înţelegem
relaţiile dintre dezvoltarea gândirii individuale şi cea a ideilor ştiinţifice temporal configurate.
Etimologia cuvintelor mai sus menționate ne conduce la ideea că știinta reprezentă, un
tip de cunoaștere. Dar, se știe că , un domeniu de cunoaștere devine știință, atunci când
produce cunoaștere științifică, bazată pe rezultatele unor cercetări.Dacă cunoașterea este
specifică turoror ființelor vii, cunoașterea științifică este specifică numai omului, iar omul este
acela care poate realiza anumite cercetări, pentru a produce rezultate, deci pentru a demonstra
că această cunoaștere știintifică poate deveni știința, în anumiote condiții.Ca urmare nu orice
fel de cunoaștere poate însemna știință, cunoașterea prin experiență având un caracter concret,
bazat pe noțiuni empirice.
Știința, în sens larg a existat înainte de epoca modernă și în
multe civilizații istorice. Știința modernă este clară în demersul său și are succes cu rezultatele
sale, astfel încât definește acum ceea ce știința este în sensul cel mai strict al
termenului.Știința în sensul său inițial era un cuvânt pentru un tip de cunoaștere, mai degrabă
decât un cuvânt specializat pentru urmărirea unei astfel de cunoștințe. În special, a fost tipul
de cunoștințe pe care oamenii și le pot comunica reciproc. 
Dacă ne referim la evoluția diferitelor domenii de cunoaștere și posibilitatea acestora
de a putea accede la statutul de știință, este hotărâtoare măsura în care un câmp disciplinar
poate produce sau nu cunoștințe, independente/separate de cunoașterea comună.Pe de altă
parte orice știință ne conduce la cunoaștere, la descoperire de noi concepții,teorii, concepte.

Bibliografie:
1. E.Păun, (2017), Pedagogie, Provocări și dileme privind Școala și profesia didactică,
Polirom, Iași
2. P.Senge, coord. (2016), Școli care învață, Ed.Trei, București
3. Sorin Cristea – Dictionar de termeni pedagogici (1998) EDP –RA Bucuresti