„EDUCAŢIA NOUĂ”

Psihologia copilului şi pedagogia experimentală

Édouard Claparède

(1905)

Responsabil de seminar: ERIKA MIHAELA DIACONU

ALEXANDRA IULIANA TANASA

Specializare: Psihopedagogie specială

An: I

Grupa: 2

Iași, 2022
 FIŞĂ DE LECTURĂ

1. DATE TEHNICE ALE LUCRĂRII:

Édouard Claparède (1975). Psihologia copilului şi pedagogia experimentală. București:
Editura Didactică şi Pedagogică.

2. DATE DESPRE AUTOR (biografice și bibliografice):

„Medic, psiholog și pedagog elvețian, Claparède a fost profesor la Universitatea din Geneva.
Psihologia a studiat-o cu Théodore Flournoy. Și-a luat doctoratul cu teza Simțurile musculare. A
înființat Laboratorul de psihologie din cadrul Universității din Geneva. În 1912, înființează un
Institut de Științe ale educației, purtând numele lui J.-J. Rousseau, specializat în cercetări în
domeniul pedagogiei și în pregãtirea institutorilor.

Principalele lui lucrări sunt: Psihologia copilului și pedagogia experimentală (1905), Școala pe
măsură (1921), Orientarea profesională, problemele și metodele ei (1922), Educația funcțională
(1931).” (Cucoș, 2001, p. 225).

3. STRUCTURA LUCRARII:

Lucrarea „Psihologia copilului și pedagogia experimentală” este strcturată în două părți. Prima
parte este intitulată Dezvoltarea mintală, iar în cadrul acesteia, Claparède pune în discuție teorii
ale jocului, diverse categorii de joc, precum și modalități de stimulare la joc, prin intermediul
jucăriilor și al jocurilor educative. Cea de-a doua parte, abordează metode de investigație,
măsurarea fenomenelor, iar nu în ultimul rând, se vorbește despre metode de interpretare.

4. CONCEPŢIA PEDAGOGICĂ
Finaltatea educației
„Psihologul elvețian ÉDOUARD CLAPARÈDE (1873-1940), puternic implicat în mișcarea de
înnoire a educației de la începutul secolului XX, susține dezvoltarea unei școli pe măsura elevului,
care are ca fundament psihologia funcțională. Spre deosebire de psihologia metafizică, interesată
de definirea proceselor psihice, psihologia funcțională încearcă să explice cum apar și cum
funcționează acestea.” (Momanu, 2016, p.65).
„Claparède este întemeietorul și promotorul unei noi topici numite de el educație funcțională.
Ar fi vorba despre un gen de educație care își propune să dezvolte procesele mintale considerate
nu în sine, ci din perspectiva rolului, a utilității lor în viața activă prezentă sau viitoare.” (Cucoș,
2001, p.226).
„Educația funcțională este aceea care se bazează pe o trebuință: trebuința de a ști, trebuința de a
cerceta, trebuința de a privi, trebuința de a lucra. Trebuința, interesul rezultând dintr-o necesitate,
iată factorul care va face dintr-o reacție un act veritabil.” (1973, p. 128)
 Rolul educatorului
„Institutul J.-J. Rousseau, înființat în 1912 la Geneva de către Claparède, exprimă esența
pedagogiei sale, centrată pe copil: Discat a puero magister (Educatorul să învețe de la copil).”
(Momanu, 2016, p.66).
„Pedagogul critică învățământul statornicit pentru că acesta are în vedere elevul mediu,
standard, și nu individualitățile concrete.” (Cucoș, 2001, p.226).
„Pentru realizarea unei educații eficiente, care să permită progresul individual și succesul
tuturor elevilor, Claparède propune: înființarea de clase omogene; renunțarea la clasele fize,
tradiționale și înlocuirea acstora cu clesele mobile, pe obiecte de învățământ, introducerea
sistemului opțional, care să permită elevilor să aleagă un număr de discipline de învățământ în
funcție de aptitudinile sale.” (Stanciu, I. Gh., 2006, p. 57).
„Sinteza dintre obiect și trebuință se exprimă, în plan psihologic, sub forma interesului.
Acțiunea umană constiuie o reacție, selectată dintr/un ansamblu de reacții posibile, pe baza
interesului, care declanșează acțiunea și intermediază relația dintre organism și mediu. Pe baza
acestei concepții, Claparède identifică trei etape ale procesului educativ:
• trezirea trebuinței sau interesului pentru activitate;
• declanșarea unei reacții care satisface trebuința;
• controlul și îndrumarea reacției către realizarea unui scop, prin intermediul cunoașterii.”
(Momanu, 2016, p. 66).

Instanțele educative
„Jocul este considerat activitatea prioritară de educație. Copilul își afirmă prin joc propria
personalitate și își mărește sfera de cunoștințe și interese. Trebuința de a se juca este tocmai ceea
ce ne va permite să împăcăm școala cu viața, să procurăm școlarului acele mobiluri de acțiune care
se consideră de negăsit în sala de clasă. Oricare ar fi lucrarea pe care voiți să o îndeplinească cel
mic, dacă ați găsit mijlocul de a i-o prezenta astfel încât el s-o primeascã în calitate de joc, ea va fi
capabilă să elibereze în favoarea sa comorile de energie ale copilului” (1973, p. 131). Trecerea de
la activitatea ludică la munca propriu-zisă se va face treptat.” (Cucoș, 2001, p.227).

5. CITATE REPREZENTATIVE
„În afară de funcția sa cardinală, derivarea, jocul este util și din alte motive, pe care le vom
indica pe scurt.

„„E un adevăr elementar că pedagogia trebuie să se sprijine pe cunoașterea copilului, după cum
horticultura se sprijină pe cunoașterea plantelor” (Claparede, 1975, p. 33).
 1) Jocul înlătură plictiseala pricinuită de lipsa de acțiune. Acest rol de divertisment al jocului
mi se pare că se confundă cu rolul său derivator; funcția jocului este, și în acest caz, aceea de a
introduce elemente pe care mediul nu le oferă [...].

2) Jocul este element odihnitor. Odihna nu explicã jocul, dar nu este mai puțin adevărat că jocul
dupã muncã ne odihnește [...].
3) Jocul este și un agent de manifestare socială. Nu numai pentru că exercită mai dinainte la
copil tendințele sociale, ci și pentru că le menține (serbări populare, reuniuni, baluri etc.) [...].
4) Jocul este un agent de transmitere a ideilor, a obiceiurilor, de la o generație la alta (legende,
mituri, cântece, dansuri naționale, festivaluri istorice, ceremonii religioase). Este vorba aici cu
adevărat de o funcție accesorie; înțeleg prin aceasta cã s-a folosit jocul, care exista deja, ca mijloc
de educație populară... ” (pp. 73-74).

„Copilăria servește la joc și imitație. Un copil e considerat copil nu pentru că nu are experiență,
ci pentru că simte nevoia naturală de a dobândi această experiență. Copilul este tânăr nu pentru că
nu este mare, ci pentru că un instinct tainic îl împinge să facă tot ceea ce trebuie ca să crească” (p.
91).

„Avem aici elementele fundamentale ale unei padagogii, care este, cred eu, cea adevărată. Ea
constă în a nu activiza copilul decât în măsura în care el simte nevoia naturală de activitate sau
numai după ce am creat cu abilitate această nevoie, în cazul că ea nu este instinctivă, în așa fel
încât obiectul acestei activități să captiveze copilul, să-i trezească dorința de a o stăpâni, și astfel
această activitate, ea însăși, să aibă caracterul de joc. O educație care respectă legile
dezvoltăriinaturale a copilului – singura eficacitate – trebuie să fie așadar atrăgătoare: materia ce
se predă trebuie să intereseze elevul, iar activitatea pe care el o va desfășura pentru a poseda
materia respectivă, munca pe care o va depune ca s-o asimileze și so stăpâneascăpe deplin, va lua
atunci, în mod firesc forma jocului” (p. 94).

6. APLICAŢII
Studenții vor realiza un joc matematic prin care vor trebui să difere numerele pare de cele
impare iar mai apoi, sa facă ecuații de scădere și adunare. Se vor împărți în 2 echipe iar
echipa care câștigă, primește o recompensă. La final, aceștia va trebui să coreleze jocul după
opinia lui Claparède.
Pentru acest joc vom avea nevoie de următoarele obiecte: numere scrise pe hârtie,
magneți, tablă, marker, buline.

7. BIBLIOGRAFIE
 Sursă primară: Claparède, E. (1975). Psihologia copilului şi pedagogia experimentală.
București: Editura Didactică şi Pedagogică.

Surse secundare: Momanu, M. (2016). Istoria pedagogiei – suport de curs pentru

învățământul la distanță. Iași.

Cucoș, C. (2017). Istoria pedagogiei. Iași: Editura Polirom.