Diaconu Erika-Mihaela

PPS, gr. 1, anul II

Eseu
Principiile didactice ale profesorului de geografie

Principiile didactice sunt concepte cu caracter general,

sistemic, normativ şi deschis, care stau la baza atingerii
obiectivelor educaţionale şi care guvernează proiectarea,
organizarea şi desfăşurarea activităţii didactice.
Principiile didactice sunt sisteme de norme cu caracter
general, care pot fi aplicate la orice tip de activitate
instructiv-educativă, aplicarea lor în diverse situaţii de
învăţare putând conduce la multiplicarea sau la integrarea lor
în principii cu o sferă de cuprindere mai mare.
Caracterul normativ al principiile didactice rezultă din rolul de
reglare pe care îl au în stabilirea obiectivelor, în conturarea şi
structurarea conţinuturilor, în alegerea metodelor, tehnicilor
şi strategiilor didactice, în stabilirea mijloacelor de
învăţământ şi în realizarea evaluării.
Caracterul logic derivă din modul în care principiile didactice
exprimă raporturile esenţiale şi globale care orientează
conceperea şi desfăşurarea procesului de învăţământ.
Caracterul obiectiv al acestora asigură o orientare a
procesului de învăţământ nefalsificată şi detaşată de impresii,
tendinţe şi dorinţe subiective; procesul de învăţământ este
orientat în concordanţă cu legile dezvoltării psihice ale
individului, precum şi cu legile evoluţiei societăţii.
Caracterul algoritmic este determinat de modul în care
acestea exprimă cerinţe şi soluţii prin utilizarea unui sistem
precis de reguli, care se cer a fi cunoscute şi respectate cu
exactitate, dacă se doreşte o orientare eficientă a procesului
de învăţământ.
Caracterul dinamic exprimă faptul că principiile didactice sunt
elemente legice, dar deschise înnoirilor/creativităţii fiind în
pas cu schimbările şi mutaţiile care intervin în actul instructiv-
educativ.
Caracterul sistematic arată că fiecare principiu (ca entitate în
sine) intră în relaţie cu celelalte principii, alcătuind un
ansamblu unitar de legităţi ale cărui componente se
condiţionează reciproc.
Pentru o bună organizare şi desfăşurare a procesului de
învăţământ, profesorul trebuie să respecte şi să aplice corect
următoarele principii didactice (clasice):
• Principiul unităţii dintre senzorial şi raţional
(intuiţie şi accesibilitate)
• Principiul legării teoriei de practică
 • Principiul însuşirii conştiente şi active a
cunoştinţelor
• Principiul sistematizării şi continuităţii
cunoştinţelor
• Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor
• Principiul individualizării şi diferenţierii învăţării
• Principiul stimulării motivaţiei
• Principiul asigurării conexiunii inverse.

1. Principiul unităţii dintre senzorial şi raţional

Învăţarea se produce întotdeauna într-un mediu social, care

are asupra subiectului influenţe mediatoare. Subiectul învaţă
graţie eforturilor de mediere ale persoanelor din anturajul
său, care-i influenţează construcţiile cognitive, prin
conferirea de sens activităţilor şi prin medierea experienţelor
sale de învăţare. Persoanele din preajmă îndeplinesc roluri
precum: selecţionarea, organizarea sau simplificarea
stimulilor, denumirea, verbalizarea realităţilor percepute,
ghidarea, oferirea de modele, încurajarea, motivarea
copilului, etc.
În realitate, nu se aşteaptă momentul apariţiei capacităţii de
asimilare a unor cunoştinţe (acesta ar putea surveni uneori,
mult prea târziu), ci acesta trebuie provocat, creat prin
mijloace specifice vârstei subiectului. Se induce în acest fel un
principiu – al intuiţiei - care presupune necesitatea studierii
obiectelor, fenomenelor, proceselor cu ajutorul simţurilor,
ţinându-se cont de importanţa realizării unităţii dintre
senzorial şi raţional.
A transmite cunoştinţe de informatică în mod intuitiv
înseamnă a porni de la contactul direct cu realitatea, a
identifica transformările şi a găsi şi aplica cei mai potriviţi
„algoritmi” care corespund cerinţelor evoluţiei acesteia. Se va
apela la memorie, la reprezentări grafice, asemănări, analogii.
Folosind principiu intuiţiei, este posibil să nu se poată descrie
exact şi complet o problemă, dar se va crea posibilitatea
înţelegerea acesteia şi se va stabili calea spre o revenire
ulterioare.
Cunoştinţele pot fi asimilate eficient de elevi dacă sunt
accesibile ca volum şi grad de complexitate. Un rol esenţial în
succesul demersului didactic îl are concordanţa conţinuturilor
cu particularităţile de vârstă şi individuale, cu caracteristicile
psihogenetice ale funcţionalităţii intelectuale ale elevilor.
O temă, cu un anumit conţinut ştiinţific, ar putea fi predată
cu succes oricărui copil, la orice vârstă, folosind mijloace
didactice specifice nivelului intelectual atins de acesta
(mijloace verbale, imagini, mijloace obiectuale), dar acelaşi
lucru ar fi realizat mult mai uşor dacă conţinuturile transmise
ar o continuare firească a unor conţinuturi acumulate
anterior şi acestea ar corespunde capacităţii reale de
înţelegere a elevilor (principiul accesibilităţii).
Conform acestui principiu, respectarea programei şcolare
apare ca fiind esenţială. De asemenea, demersul instructiv-
educativ trebuie adaptat condiţiilor concrete ale clasei,
stabilindu-se un raport optim între efortul solicitat elevului şi
ajutorul care i se acordă în procesul de învăţare. După cum s-
a evidenţiat deja, în informatică acest aspect este cu atât mai
important cu cât condiţiile de lucru se pot schimba cu
rapiditate pe parcursul perioadei de şcolarizare. Respectarea
particularităţilor psihologice de vârstă nu înseamnă a scuti
elevii de efortul intelectual necesar dezvoltării gândirii
abstracte, adică de a subordona strict educaţia acestor
particularităţi, ci de a impune individualizarea demersului
didactic, de a crea fiecărui elev condiţii de dezvoltarea
intelectuală în ritmul care i se potriveşte cel mai bine.
În acest sens, se recomandă:
• folosirea unor demersuri gradate de
predare/învăţare, de genul: de la simplu la complex,
de la uşor la greu, de la particular la general, de la
concret la abstract;
• conştientizarea elevilor asupra faptului că efortul
personal este absolut necesar pentru înţelegerea
corectă şi consistentă a celor studiate;
 • asigurarea unui studiu ritmic, pentru a evita
golurile de cunoştinţe şi eforturile ulterioare de
înţelegere şi asimilare;
• asigurarea unui control activ şi a unei evaluări
continue, în scopul optimizării activităţii didactice.
Respectarea principiului unităţii dintre senzorial şi raţional
conduce la:
• motivarea elevului pentru învăţare,
• stimularea nevoii de cunoaştere, de explorare,
• dezvoltarea emoţiilor şi sentimentelor cognitive
(curiozitate, mirare, bucuria descoperirii adevărului,
îndoiala, etc.),
• dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi
cooperare,
• creşterea gradului de implicare în activitate,
• creşterea responsabilităţii faţă de propria
activitate sau a grupului din care face parte.
În informatică, aplicarea acestui principiu presupune
organizarea învăţării în grupuri omogene cu sarcini
individualizate sau în echipe cu componenţă eterogenă, dar
cu sarcină comună.
 2. Principiul legării teoriei de practică

Abordarea conţinuturilor specifice disciplinelor de

informatică pornind de la „problemă către soluţie” motivează
aspectele teoretice care concură la obţinerea soluţiei şi
realizează în modul cel mai fericit legătura teorie-practică.
Teoria este privită ca un sistem de principii, legi, cunoştinţe,
care guvernează o ştiinţă şi pe baza cărora pot fi interpretate
fenomene ale lumii reale şi care trebuie transmise elevului
pentru a fi înţelese şi învăţate.
Practica reprezintă totalitatea formelor de aplicare şi
verificare în activitatea concretă a cunoştinţelor teoretice.
Raportul dintre teorie şi practică depinde în ultimă instanţă
de dificultatea noţiunilor implicate, de mijloacele tehnice de
care se dispune, de cunoştinţele anterioare şi capacităţile
intelectuale ale elevului, de abilitatea şi experienţa cadrului
didactic.
În informatică, conştientizarea necesităţii utilizării tehnicii de
calcul în cele mai diverse domenii de activitate (industrie,
agricultură, comerţ, comunicaţii, navigaţie, etc.) realizează
suportul aplicativ al performantelor teorii bazate pe rezultate
obţinute în cele mai diverse
ramuri ale ştiinţei (matematic , fizică, chimie, etc.) şi conduc
la aplicaţii fără de care viaţa cotidiană poate fi cu greu
concepută (telefonie, comunicaţii prin satelit, poştă
electronică şi mijloace multimedia, coduri de bare, etc.) este
esenţială. Mai mult decât atât, importanţa verificării faptului
că elevii sunt într-adevăr în măsură să aplice în practică
cunoştinţele teoretice acumulate şi să obţină rezultate
imediate, conferă disciplinei avantajul ilustrării evidente a
principiului legării teoriei de practică curentă.
În sintetiză, aplicarea eficientă a principiului legării teoriei de
practică pretinde respectarea consecventă a următoarelor
cerinţe: • laboratoarele de aplicaţii practice să fie dotate la
nivelul cerinţelor moderne, anticipându-se condiţiile posibile
a fi întâlnite la viitoarele locuri de muncă;
• activităţile practice ale elevilor să aibă
finalitate şi aplicabilitate practică directă şi
imediată;
• documentaţiile care însoţesc aplicaţiile
practice să fie fundamentate teoretic,
conştientizându-se faptul că suportul teoretic
este efectiv util, chiar indispensabil în
majoritatea cazurilor;
• implicarea cadrelor didactice să fie
periodic dublată de specialişti din afara
sistemului de învăţământ, pentru a adânci
 elevilor convingerea că rezultatele activităţii lor
sunt în concordanţă cu cerinţele peţii.

II. 3. Principiul însuşirii conştiente şi active a cunoştinţelor

Instruirea eficientă presupune implicarea directă, conştientă

şi activă a elevului în învăţare, prin acţiuni efective de
explorare directă sau mijlocită a realităţii, de redescoperire,
de rezolvare de probleme, etc. Acest principiu exprimă
necesitatea ca procesul de instruire (acumulare de
cunoştinţe) să se facă metodic, cu fixarea unor scopuri,
finalităţi şi termene precise.
Înţelegerea semnificaţiilor şi conexiunilor esenţiale pentru
studiul obiectului vizat trebuie să se realizeze nu numai
printr-un efort de gândire, dar şi acţional (de aplicare a
cunoştinţelor). Profesorul trebuie să delimiteze exact, încă de
la începutul lecţiei, scopul şi utilitatea practică şi teoretic a
temei respective, folosind exemple ilustrative. Se urmăreşte,
în acest fel trecerea de la intenţie la gândirea abstractă, de la
treapta senzorială la treapta raţională, favorizarea formării de
noi structuri informaţionale.
Pentru evitarea unei însuşiri mecanice, se va pune accentul
pe metodele active de învăţare, pe asigurarea participării
permanente şi conştiente a elevilor la desfăşurarea lecţiilor,
pe stimularea muncii creatoare şi independente. Însuşirea
conştientă şi activă a cunoştinţelor presupune analiză,
sinteză, comparare, generalizare, abstractizare, etc. şi
determină formarea unor atitudini sau condiţii favorizante
pentru învăţare cum ar fi:
• obţinerea unei motivaţii favorabile şi a
satisfacţiei învăţării;
• asigurarea credibilităţii adevărurilor şi
transformarea lor în convingeri şi deprinderi
ştiinţifice;
• sporirea posibilităţilor de a utiliza în mod
concret şi profitabil informaţia asimilată, oferind
potenţialului intelectual individual şanse
superioare de reuşită, atât pe plan aplicativ cât şi
pe plan creativ.

II. 4. Principiul sistematizării şi continuităţii

cunoştinţelor

Scopul oricărei activităţi de predare este de a înzestra elevii

cu un sistem coerent, logic, armonios şi corect de cunoştinţe.
Logica internă a conţinuturilort şi legile generale ale
dezvoltării capacităţilor de cunoaştere individuale impun
asigurarea continuităţii, dar şi necesitatea sistematizării
acestora. Noile informaţii vor fi legate de cele deja introduse
şi vor prefigura informaţiile ulterioare (respectându-se
programa şcolară). Principiul sistematizării se concretizează
prin expuneri organizate asupra cunoştinţelor de asimilat,
respectând un plan, stabilit de către profesor prin
planificarea calendaristică, dar sugerat de lectura
personalizată a programei şcolare. Pentru a dezvolta
continuu gândirea logică a elevilor, pentru a încuraja
participarea lor activă, pentru a le crea deprinderi de
sistematizare şi generalizare a celor învăţate, profesorul
trebuie să-şi folosească la maximum disponibilităţile
creatoare şi talentul pedagogic în pregătirea expunerilor.
Activitatea individual , conştientă a elevului trebuie dirijată,
cunoştinţele nu se pot asimila în salturi, iar deprinderile
neexersate se pierd uşor (în special în Informatică, unde rata
de perisabilitate a acestora este foarte ridicată). Realizarea
unui proces instructiv-educativ eficient presupune asigurarea
unei pregătiri ritmice a elevilor şi un control permanent şi
riguros al profesorului asupra modului şi stadiului de însuşire
a cunoştinţelor de către elevi. Câteva reguli generale pot fi
evidenţiate:
• unităţile de conţinut trebuie să fie
coerente şi unitare, ordinea fiind determinată de
conexiuni logice clare;
• învăţarea trebuie făcută ritmic - la
intervale optime - simultan asigurându-se
 restructurarea şi reorganizarea pachetului de
cunoştinţe;
• ca instrumente specifice pentru controlul
realizării acestor obiective, se recomandă
utilizarea rezumatului, conspectului, sintezei,
planului de perspectivă, clasificării, tabelului,
schemei, statisticilor, etc.;
• controlul şi evaluarea periodică a calităţii
receptării trebuie să fie privită ca o modalitate
de reglaj şi de autoreglaj.

5. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor

Acest principiu evidenţiază necesitatea abordării

conţinuturilor şi însuşirii cunoştinţelor esenţiale şi durabile,
astfel încât elevii să le poată reproduce uşor şi utiliza creator
în rezolvarea sarcinilor şcolare curente şi în activitatea
practică viitoare. Respectarea principiului însuşirii temeinice
a cunoştinţelor asigură dezvoltarea capacităţii de
autoinstruire şi autoevaluare, a iniţiativei şi contribuie la
formarea şi dezvoltarea personalităţii.
O învăţare temeinică presupune însuşirea de cunoştinţe prin
efort propriu, conştient şi continuu, în concordanţă cu
interesele reale ale elevului. Abordarea conţinuturilor trebuie
făcută intuitiv, accentuându-se esenţialul şi evitându-se
supraîncărcarea. Fixarea cunoştinţelor nu se realizează printr-
o repetare succintă a conţinuturilor, ci printr-o receptare
logică, raţională, care urmăreşte identificarea şi retenţia esenţialului; o memorare de
durată.
Învăţarea în salturi, lacunară, discontinuă, nu permite stabilirea legăturilor logice între
conţinuturi, creează dificultăţi în memorare şi determină ştergerea rapidă a
cunoştinţelor din memorie. O însuşire temeinică a cunoştinţelor se poate realiza prin:
- recapitulare (curentă, de sistematizare şi sinteză, de preîntâmpinare a uitării celor
deja învăţate, de asigurare a fixării în memorie a sistemului de cunoştinţe
fundamentale), • reluare la un nivel superior al unor conţinuturi,
• abordări integratoare a unor teme cunoscute.
Un volum prea mare de cunoştinţe, lipsa actualizării şi utilizării curente în aplicaţii a
cunoştinţelor dobândite, determină în mod inevitabil uitarea acestora. Practica
didactică a demonstrat faptul că anumite cunoştinţe, dobândite în mod temeinic şi
sistematic sunt uşor de actualizat
Se conturează câteva reguli care presupun respectarea principiului
însuşirii temeinice a cunoştinţelor:
• asigurarea unei predări intuitive şi accesibile;
• direcţionarea însuşirii cunoştinţelor spre o asimilare logică,
conştientă şi sistematică;
• stimularea participării active a elevilor la lecţii şi asigurarea
continuităţii participării acestora la procesul de învăţare;
• asigurarea motivaţiei învăţării, în concordanţă cu aspiraţiile
individuale ale fiecărui elev (de autodepăşire).

6. Principiul individualizării şi diferenţierii învăţării

Exprimă necesitatea adaptării strategiilor instructiv-educative la particularităţile

psihologice şi de vârstă ale fiecărui elev sau al unui grup omogen de elevi, în vederea
formării deprinderilor şi competenţelor stabilite prin obiective şi a dezvoltării lor ca
personalitate.
Individualizarea învăţării se permite valorificarea cât mai eficientă a posibilităţilor şi
eforturilor fiecărui elev, indiferent de gradul de înzestrare genetică sau de pregătire de
moment. Pentru realizarea individualizării învăţării se poate recurge la:
 • elaborarea de sarcini instructive (teme, lucrări, etc.) diferenţiate,
pentru fiecare elev în parte, în funcţie de aptitudinile, înclinaţiile,
opţiunile, nivelul de dezvoltare intelectuală, coeficientul de inteligenţă;
• concretizarea sarcinilor prin fişe de lucru individuale, cum ar fi:
- fişe de recuperare (pentru cei rămaşi în urmă);
- fişe de dezvoltare (pentru elevii foarte buni);
- fişe de exerciţii, destinate tuturor, în scopul formării unor priceperi
şi deprinderi aprofundate;
- fişe de autoinstruire, destinate în special însuşirii unor tehnici de
învăţare individuală şi independentă;
- fişe de evaluare generală, pentru constatarea nivelului general de
pregătire.
• crearea condiţiilor de învăţare în ritm propriu, pentru fiecare elev în
parte;
• organizarea de consultaţiile speciale, individualizate, care permit
elevului să se exprime fără a fi constrâns de presiunea clasei, a colectivului
de elevi din care face parte şi care l-ar putea inhiba.

Diferenţierea învăţării exprimă necesitatea de a adapta conţinutul strategiilor

educaţionale în funcţie de particularităţile comportamentului individual (sau de grup)
ale elevilor (cum ar fi - promovarea aptitudinilor specifice pentru anumite materii).
Această diferenţiere va răspunde atât satisfacerii nevoilor destinate tratării unor
particularităţi psihologice individuale, cât şi satisfacerii unor cerinţe sociale privind
pregătirea şi utilitatea existenţei unor specialişti.
În acest caz se recomandă:
• crearea de şcoli şi profile specializate;
• relaxarea învăţământului prin introducerea mai multor discipline
opţionale şi facultative;
• intensificarea activităţilor de coordonare directă profesorelev
(consultaţii, discuţii, mese rotunde, cercuri de profil, etc.);
• cunoaşterea cât mai completă a fiecărui elev, atât ca individualitate
cât şi ca fiinţă socială;
• îmbinarea judicioasă a tratării individuale şi diferenţiate cu cea
globală, de grup, în care se rezolvă sarcini de echipă;
 • utilizarea învăţământului asistat, a metodei învăţării asistate de
calculator;
• conştientizarea elevilor privind posibilităţile proprii de formare şi
dezvoltare intelectuală.

7. Principiul stimulării motivaţiei

Starea interioară, motivată psihologic, determinată de interesul faţă de cunoaştere şi

susţinută de curiozitatea şi plăcerea de a descoperi şi înţelege fenomene, procese,
informaţii despre lume şi societate, constituie motivaţia intrinsecă.
Starea determinată de trebuinţe situate în afara conţinutului procesului de cunoaştere
şi învăţare (apreciere, notare, premii, burse, teama de profesor, corigenţa, pedepsele,
etc.), constituie motivaţia extrinsecă.
Procesul de învăţare este favorizat de atingerea optimului motivaţional, care
declanşează conştiinciozitatea celui care învaţă. Atingerea acestui optim diferă de la
elev la elev, de la clasă la clasă, de la grup la grup, în funcţie de particularităţile
acestora, de capacitatea cognitivă, de echilibrul temperamental şi emoţional, de
trebuinţa de performanţă şi de nivelul de aspiraţie.
Mobilizarea adecvată a elevului presupune stabilirea unor obiective operaţionale
posibil de atins, care să evite descurajarea şi demobilizarea la primul eşec, care să
favorizeze apariţia succesului. Se impune în acest sens, crearea de situaţii de învăţare
de nuanţă formativă, care să stimuleze dezvoltarea motivaţiei cognitive, prin îmbinarea
strategiilor didactice moderne, participative, cu cele tradiţionale, pasive.
Se impune şi în acest caz, respectarea următoarelor reguli:
• începeţi întotdeauna cu problema, nu cu concluziile şi soluţiile;
• solicitaţi elevilor să se descurce în condiţii noi, în care nu deţin toate
informaţiile necesare rezolvării problemei şi îndrumaţi-i pe cale descoperirii
acestora;
• nu oferiţi cunoştinţe gata prelucrate sau soluţii; elevul trebuie obişnuit să
rezolve probleme cu care se va confrunta în realitate şi trebuie să fie conştient
de dificultatea găsirii informaţiilor necesare elaborării soluţiei;
• convingeţi elevii că în viaţă cunoştinţele, deprinderile, priceperile dau
siguranţa găsirii unui loc de muncă, iar cei obişnuiţi cu învăţătura şi munca se pot
adapta rapid situaţiilor concrete şi noilor profesii.
8. Principiul asigurării conexiunii inverse

Îmbunătăţirea din mers a rezultatelor procesului instructiveducativ, în funcţie de

informaţia primită despre rezultatele anterioare, asigură obţinerea de efecte pozitive
pentru proces şi de reducerea sau eliminarea celor negative. Conexiunea elev-
profesor, inversă procesului de comunicare de cunoştinţe, contribuie la activizarea şi
intensificarea învăţării, la asigurarea unui confort în educaţie pentru fiecare elev în
parte, reliefând calitatea procesului de învăţare, prin determinarea acelor
comportamente ale elevilor, care o data formate se concretizează în deprinderi,
capacităţi intelectuale şi practice, atitudini, trăsături motivaţionale şi afective.
Principiul retroacţiunii sau al conexiunii inverse se realizează prin evaluare ritmică,
progresivă, formativă. Formele şi metodele de evaluare specifice studiului disciplinelor
de informatică vor fi abordate într-un capitol separat.