Principiile didactice moderne

Conf. Univ. Dr. Carmen-Maria Bolocan

I. Conceptul modern de principiu didactic

Educaţia, în înţelesul ei de bază, presupune atât o parte programatică cât şi una normativă, ea realizându-
se atât prin cunoaşterea teoretică, dar mai ales prin aplicarea teoriei studiate şi învăţate în viaţa de zi cu zi.

La baza normativităţii activităţii didactice se află principiul didactic. În evoluţia Pedagogiei ca ştiinţă a
educaţiei, conceptul de principiu didactic şi-a mai modificat înţelesul, însă schimbarea nu a fost niciodată
fundamentală, ci doar formală, principiile didactice rămânând întotdeauna aceleaşi, fiind doar îmbunătăţite şi
primind alte denumiri.

Principiile didactice se referă la acele norme orientative, teze generale cu caracter director, care pot
imprima procesului educativ un sens funcţional, asigurând, prin aceasta, o premisă a succesului în atingerea
obiectivelor propuse. Principiul exprimă constanţa procedurală, elementul de continuitate care poate fi regăsit
în mai multe situaţii de predare-învăţare; el este o expresie a legităţii procesului educativ, a faptului că în
perimetrul paideic se pot regăsi sau identifica raporturi esenţiale, necesare, generale, relativ constante,
reiterabile ce se cer a fi cunoscute şi exploatate de actorii implicaţi, în primul rând de învăţători şi profesori[1].

Impunându-se ca un reflex al complexităţii activităţii didactice, principiile didactice au totodată menirea

de a-l instrumentaliza pe profesor cu un cumul normativ, pentru a evita în acest fel alunecarea pe panta
improvizaţiei şi a unei desfăşurări spontane, neroditoare. Recurgând la reguli prefixate, profesorul poate
rezolva sarcini dificile, noi.

Primul gânditor modern care a formulat şi a teoretizat principiile didactice este pedagogul ceh Comenius,
care în monumentala sa lucrare Didactica Magna a redat principiile didactice care stau la baza principiilor
actuale ale învăţământului. Pentru o imagine mai concretă în această privinţă redăm câteva principii ce se
regăsesc în opera lui Comenius:

•- educaţia se va începe timpuriu, înainte ca mintea să fie coruptă;

•- se va proceda de la general la special;

•- se va proceda de la uşor la greu;

•- nimeni nu va fi supraîncărcat cu prea multă materie;

•- totul se va preda intuitiv;

•- totul se va preda pentru utilizare prezentă;

•- cunoştinţele se vor aşeza pe o bază solidă;

•- tot ce succedă se va baza pe ceea ce precedă;

•- totul va fi organizat pe măsura minţii, a memoriei şi a limbii;

 •- toate se vor consolida prin exerciţii continue;

•- tot ce este unit laolaltă se va preda împreună;

•- tot ce se învaţă trebuie predat aşa cum este şi cum a apărut, adică prin prezentarea cauzelor;

•- tot ce se oferă cunoaşterii se va oferi mai întâi în general şi apoi în părţile sale;

•- la fiecare lucru ne vom opri atât timp cât este necesar spre a fi înţeles;

•- executarea se învaţă executând;

•- exerciţiul va începe cu elemente iar nu cu lucruri complicate etc.[2].

Ca funcţii, principiile didactice pot orienta traseul educativ despre obiectivele propuse, normează practica
educativă prin obligativitatea de a fi respectate anumite reguli, prescrie tratamente şi moduri de relaţionare
specifice şi reglează activitatea didactică pentru obţinerea de rezultate mai bune şi performanţe.

Există mai multe clasificări ale principiilor didactice, însă clasificarea admisă de comunitatea pedagogilor
împarte principiile didactice în principii cu caracter general, principii care se impun cu dominanţă asupra
conţinutului învăţământului şi principii care acţionează asupra metodologiei didactice şi a formelor de
organizare a activităţilor.

Principiile cu caracter general sunt principiul integrării organice a teoriei cu practica şi principiul luării
în consideraţie a particularităţilor de vârstă şi individuale.

Principiile ce se impun asupra conţinutului învăţământului sunt principiul accesibilităţii cunoştinţelor şi

deprinderilor şi principiul sistematizării şi continuităţii în învăţare iar din ultima categorie a principiilor fac
parte principiul corelaţiei dintre senzorial şi raţional, dintre concret şi abstract sau principiul intuiţiei,
principiul însuşirii conştiente şi active a cunoştinţelor şi principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor şi
abilităţilor.

I.1. Principiul îmbinării teoriei cu practica

Acest principiu se referă la faptul că tot ceea ce se însuşeşte în activitatea didactică se cere a fi valorificat
în activităţile ulterioare. Prin aceasta, se accentuează faptul că tot ceea ce se învaţă în perspectiva unei aplicaţii
concrete se însuşeşte mult mai repede şi mai temeinic, având o motivaţie puternică.

În planul concret al învăţământului acest principiu se concretizează prin realizarea permanentă de

conexiuni între cunoştinţe şi prin punerea elevilor în situaţii faptice, prin experimentarea unor acţiuni reale sau
posibile, prin trăirea unor stări, prin prelungirea lui „a şti" în „a şti să faci", „a şti să fii" şi „a şti să fii şi să
devii"[3].

După cum ne spune şi denumirea, acest principiu apelează la îmbinarea permanentă a teoriei cu practica,
la realizarea unei complementarităţi între cunoaşterea intuitivă şi cea raţională. Prin aceasta se evită căderea fie
în intelectualism îngust, fie în empirism grosier.

Practic, pentru aplicarea acestui principiu de către educator, el trebuie să apeleze la corelări,
exemplificări, exerciţii şi exersări, prin punerea elevilor în situaţii problematice şi prin aducerea realităţii în
clasă, a vieţii în şcoală.
 I.2. Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale

Acest principiu recomandă ca în procesul educaţiei să se pornească de la datele persoanei de educat, de la

natura sa interioară şi să nu se depăşească limitele pe care le îngăduie vârsta şi caracteristicile individuale.

Firea umană îşi are un mers firesc care trebuie cunoscut şi respectat. Nu ne putem juca sau nu putem face
experimente cu mintea şi sufletul copiilor. Toată educaţia dată elevilor va fi raportată în permanenţă cu
psihicul lor. În procesul învăţării elevul primeşte maximum din ceea ce el poate să asimileze la un moment dat
şi care îi permite dezvoltarea psihică în perspectivă.

Pentru respectarea particularităţilor individuale profesorul trebuie să aplice anumite procedee. Între aceste
procedee putem enumera: acţiunile individualizate ce se desfăşoară pe fondul activităţilor frontale cu întreaga
clasă, recomandarea unor bibliografii suplimentare anumitor elevi şi prescrierea diferenţiată a temelor pentru
acasă, prin activităţi pe grupe de nivel şi prin activităţi în clase speciale.

I.3. Principiul accesibilităţii cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor

Acest principiu este o consecinţă a principiului precedent, punând accent pe raportarea conţinutului
învăţământului la posibilităţile de vârstă şi individuale ale copilului.

Accesibilitatea cunoştinţelor trebuie vizată de cei care realizează planurile şi programele şcolare, însă
principalul factor de verificare a acestei accesibilităţi este şi trebuie să fie profesorul. El este agentul cel mai
important al expunerii unui material, de aceea el trebuie să selecteze atent doar acele informaţii care sunt în
concordanţă cu nevoile şi dorinţele elevilor. Pentru respectarea acestui principiu, profesorul se poate ajuta de
explicaţii şi interpretări, însă acest lucru se va face prin antrenarea şi stimularea elevilor şi nu prin crearea ideii
că ei vor primi cunoştinţe de-a gata, fără efort şi fără o implicare concretă şi activă în actul de învăţare.

I.4. Principiul sistematizării şi continuităţii în învăţare

Acest principiu se poate referi fie pe plan extins la un sistem de învăţământ coerent şi deschis, fie pe plan
restrâns la nivelul proceselor didactice propriu-zise, prin predarea coerentă şi continuă de către profesor sau
învăţător.

Sistematizarea în procesul de învăţare se referă la faptul că tot ceea ce se predă la un moment dat trebuie
să aibă legătură cu ceea ce s-a însuşit până în momentul respectiv. Pentru aceasta profesorul trebuie să utilizeze
strategii coerente de punere în formă a informaţiilor, scheme, planuri, va aloca momente sau chiar lecţii întregi
sistematizării cunoştinţelor, pentru că doar aşa informaţiile vor fi înţelese şi stocate în memoria elevului.

De asemenea, este de dorit să fie evitată, pe cât posibil, transmiterea informaţiilor secvenţiale, izolate,
neconectate cu alte date, deoarece este de ştiut că acestea sunt uitate mult mai uşor. Geissler vorbeşte despre o
„conştiinţă supradisciplinară" care ar asigura o anumită structuralitate şi integrativitate a cunoştinţelor destul de
eterogene sub aspectul conţinutului[4].

Educaţia trebuie făcută în mod continuu, consecvent, eşalonat şi nu în salturi, într-o manieră sporadică,
continuitatea fiind asigurată prin succesiunea disciplinelor din planul de învăţământ sau prin logica internă a
disciplinei şcolare. Rolul cel mai important în păstrarea acestei continuităţi îl are profesorul, el putând să
intervină în anumite momente pentru evitarea anumitor rupturi şi discontinuităţi.

I.5. Principiul corelaţiei dintre senzorial şi raţional, dintre concret şi abstract (principiul intuiţiei)
 Cunoaşterea umană se realizează prin întreţinerea unui dialog permanent între concretul senzorial şi
raportarea raţional-intelectivă la realitate. Ea se face atât inductiv, prin simţuri - de la concret la abstract, cât şi
deductiv, prin intelect - de la abstract la concret. În procesul educaţiei, profesorul trebuie să ştie să le
folosească şi să le exploateze pe amândouă. Nu întotdeauna cunoaşterea intuitivă are prioritate, existând cazuri
în care cunoaşterea deductivă se impune, având eficienţă mai mare.

Plecând de la anumite realităţi, elevul poate ajunge la generalizări şi abstractizări. Trecerea în abstract se
face prin desprinderea de date intuitive, prin îndepărtarea de materialitate, de planul concret şi de
individualitatea obiectelor. Profesorul trebuie să intuiască momentul optim de trecere de la gândirea obiectuală
la cea abstractă şi invers.

Pentru eficienţa respectării acestui principiu există o serie de norme recomandate de profesorii Bunescu şi
Giurgea[5], şi anume: folosirea raţională a materialului didactic, selectarea materialului potrivit funcţiei pe care
o îndeplineşte intuiţia, dozarea raportului dintre cuvânt şi intuiţie, solicitarea intensă a elevului în efectuarea
unor activităţi variate de observare, selectare, analiză, sinteză, comparaţie, verbalizare, dirijarea atentă a
observaţiei elevilor spre ceea ce este constant în cunoaştere.

I.6. Principiul participării active şi conştiente a elevului în activitatea de predare, învăţare, evaluare

Premisa de la care pleacă acest principiu este aceea că elevul este nu numai obiect, ci şi subiect al
învăţării, este implicat şi cointeresat în a cunoaşte, a face şi a întreprinde. Principiul cere ca elevii să-şi
însuşească ceva în măsura în care au înţeles şi să participe singuri la aflarea cunoştinţelor pe care profesorii le
propun la un moment dat. Nu trebuie încurajată învăţarea pe de rost, însuşirea mecanică a informaţiilor.
Accentul se va pune pe înţelegerea prealabilă a cunoştinţelor, înainte de a fi stocate sau reproduse.

Pentru respectarea acestui principiu, profesorul va stimula şi încuraja creativitatea, imaginaţia şi spiritul
critic al elevului, va apela la tactici, metode, procedee active şi participative. Poziţia sa trebuie să fie maleabilă,
deschisă, permisivă la iniţiativele elevilor, pasibilă de a-i face să înţeleagă lumea şi altfel decât a înţeles-o
profesorul sau ei înşişi până la un moment dat.

I.7. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor

Durabilitatea educaţiei este condiţionată de aderarea celui educat la un set de valori de nezdruncinat.
Cantitatea şi calitatea informaţiei trebuie să nu-i dezarmeze pe cei educaţi, dar nici să-i plictisească. Nu trebuie
dat totul dintr-o dată, ci câte puţin, gradat, noua cunoştinţă preluând, întărind şi valorificând în chip natural
vechea informaţie.

Orice achiziţie este valoroasă şi benefică pentru individ. Este indicat ca elevul să memoreze numai ceea
ce a înţeles. Recapitularea este un prilej important de a reanaliza achiziţiile, de a le sintetiza şi de a realiza
conexiuni între ele. Perspectiva unui control şi a unei evaluări predispune elevul la o însuşire temeinică a
cunoştinţelor, urmând a fi racordată şi la perspectiva practică.