CURS 2.

PRINCIPIILE DIDACTICE

Petru a se asigura în educaţie, eficienţa practicǎ a finalitǎţilor pedagogice proiectate la

nivel teoretic, cadrele didactice trebuie sǎ respecte, în practica educativǎ, o serie de principii
ale procesului de învǎţǎmânt, care se impun ca norme generale cu caracter orientativ, teze
fundamentale teoretico-practice ce exprimǎ echilibrul dintre ceea ce le este permis dascǎlilor şi
ceea ce nu le este permis acestora în organizarea şi desfǎşurarea procesului de învǎţǎmânt.
Etimologia termenului principiu se regǎseşte în latinescul: principium = bazǎ, temei,
început ; şi princeps = primul, cel mai important. Pornind de la semnificaţiile acestor termeni
latineşti, în practica educativǎ, principiile didactice pot fi percepute ca fiind primele şi cele mai
importante norme orientative, ce constituie temeiul, baza, de la care se pleacǎ pentru asigurarea
eficienţei procesului de învǎţǎmânt.
Principiile didactice reprezintǎ un set de norme care orienteazǎ şi imprimǎ un sens
funcţional procesului de învǎţǎmânt asigurându-i premisele necesare îndeplinirii cu
eficienţǎ a obiectivelor educaţionale propuse.
Principiile didactice, alǎturi de o suitǎ amplǎ de norme, reguli şi legi, contureazǎ
domeniul normativitǎţii didactice, cea mai în mǎsurǎ sǎ apropie procesul de învǎţǎmânt de
funcţionalitatea lui optimǎ.
Importanţa principiilor didactice în cadrul procesului de învǎţǎmânt rezidǎ din faptul cǎ
acestea: orienteazǎ traseul educativ înspre obiectivele propuse de profesori şi învǎţǎtori;
normeazǎ practica educativǎ prin obligaţia de a fi respectate nişte reguli psihologice,
pedagogice, deontologice, ştiinţifice; prescrie tratamente şi moduri de relaţionare specifice în
raport cu situaţia de învǎţare; regleazǎ activitatea educativǎ atunci când rezultatele şi
performanţele la care se ajunge nu sunt cele scontate. (Cucoş, C., 2002, p.349)
Pentru prima datǎ, principiile didactice au fost formulate şi prezentate sistematic de cǎtre
pedagogul ceh J. A. Comenius, în lucrarea sa „Didactica Magna„, ( „Marea didacticǎ „ sau „Arta
de a-i învǎţa pe toţi toate„). Pe parcursul evoluţiei istorice a societǎţii, datoritǎ diverselor
modificǎri sociale şi economice, practica educativǎ s-a schimbat, iar multe dintre principiile
didactice formulate odatǎ, au fost înlocuite cu altele noi, sau au primit un conţinut nou, pentru cǎ
nu mai corespundeau cu idealul educaţional al epocii respective, cu concepţia despre lume şi
viaţǎ a acelor vremuri. Deşi în decursul timpului, au suferit o serie de restructurǎri şi de
îmbunǎtǎţiri semnificative, aproape toate principiile didactice recunoscute în prezent îşi gǎsesc
originea în cugetǎrile lui Comenius din 1632.
Principalele principii didactice pe care trebuie sǎ le cunoascǎ şi sǎ le respecte orice cadru
didactic pe parcursul desfǎşurǎrii activitǎţii educative sunt:
 Principiul accesibilitǎţii sau al luǎrii în consideraţie a
particularitǎţilor de vârstǎ şi individuale;
 Principiul sistematizǎrii şi continuitǎţii în învǎţare;
 Principiul unitǎţii dintre senzorial şi raţional, dintre concret şi
abstract (principiul intuiţiei);
 Principiul participǎrii conştiente şi active a elevilor în procesul de
învǎţǎmânt;
 Principiul integrǎrii organice a teoriei cu practica;

1
  Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor, priceperilor şi
deprinderilor;
 Principiul asigurǎrii conexiunii inverse (retroacţiunii) în procesul de
învǎţǎmânt.

1. Principiul accesibilitǎţii sau al respectării particularitǎţilor individuale şi de

vârstǎ
Conform acestui principiu, organizarea şi desfǎşurarea procesului de învǎţǎmânt,
trebuie sǎ se realizeze pe mǎsura posibilitǎţilor reale ale educabililor, ţinându-se seama de
particularitǎţile de vârstǎ, precum şi de deosebirile individuale, de potenţialul individual şi fizic
al fiecǎrui educabil în parte.
Obiectivele, conţinutul şi volumul acestuia, metodele, procedeele şi strategiile de
predare–învǎţare trebuie adaptate, conform acestui principiu, la particularitǎţile sistemului
cognitiv şi la experienţa de viaţǎ a educabilului. Aceasta nu presupune renunţarea la efort din
partea educabililor, prin transmiterea de-a gata a cunoştinţelor, ci o solicitare maximǎ a acestora,
dar în concordanţǎ cu posibilitǎţile lor reale.
Pentru a fi în acord cu cerinţele acestui principiu, profesorul trebuie sǎ pregǎteascǎ sarcini
diferite pentru educabili diferiţi, sarcini pe nivelul de înţelegere şi dezvoltare a fiecǎrui
eeducabil, respectiv, exerciţii şi probleme concepute diferenţiat, fişe individuale, teme
diferenţiate pentru acasǎ, recomandarea unor bibliografii suplimentare, etc.
Principiul accesibilitǎţii sau al luǎrii în consideraţie a particularitǎţilor de vârstǎ şi
individuale presupune şi necesitatea ca procesul de învǎţǎmânt sǎ se ghideze dupǎ un set de
reguli didactice: trecerea de la cunoscut la necunoscut, de la apropiat la depǎrtat, de la uşor la
greu, de la simplu la complex, de la concret la abstract, de la particular la general (şi apoi invers).
Respectarea acestui principiu didactic asigurǎ un nivel optim de dezvoltare a educabilului
şi îl determinǎ pe acesta sǎ manifeste o atitudine activǎ pe parcursul învǎţǎrii, participând la
propria sa formare şi devenire.

2. Principiul sistematizǎrii şi continuitǎţii în învǎţare

Acest principiu cere ca toate cunoştinţele, priceperile şi deprinderile sǎ fie învǎţate într-
o anumitǎ ordine logicǎ, dupǎ un anumit sistem care sǎ asigure o înaintare progresivǎ.
Toate informaţiile ce se transmit, trebuie sǎ se integreze în experienţa anterioarǎ a
educabilului, cunoştinţele, priceperile şi deprinderile noi constituind o continuare a celor însuşite
anterior şi decurgând logic din acestea, întrucât, continuitatea fireascǎ a secvenţelor de predare-
învǎţare, înlǎnţuirea logicǎ, stimuleazǎ învǎţarea, favorizeazǎ conexiunile ideatice şi
praxiologice, deprinde educabilii sǎ gândeascǎ logic şi creşte performanţele învǎţǎrii.
Contrar acestora, situaţiile de predare-învǎţare fragmentate, dezordonate, incoerente,
nelegate între ele, întǎmplǎtoare, produc goluri în cadrul materiei studiate şi lipsǎ de conexiuni
între idei, diminuând calitatea învǎţǎrii, grǎbind apariţia uitǎrii sau ducând chiar la refuzul
educabilului de a mai învǎţa.
Pentru a respecta acest principiu, cadrul didactic trebuie sǎ cunoascǎ nivelul de pregǎtire
anterioarǎ a elevilor/studenţilor cu care lucreazǎ, sǎ stabileascǎ legǎturi între cunoştinţele vechi şi
cele noi, sǎ structureze din punct de vedere logic materialul de predat, sǎ transmitǎ cunoştinţele
într-o anumitǎ ordine logicǎ care sǎ asigure o înaintare progresivǎ a educabilului în materie; sǎ
predea pe pǎrţi, sǎ scoatǎ în evidenţǎ ideile principale şi secundare ale materialului, sǎ
faciliteze legǎturi interdisciplinare între diferite discipline, sǎ explice, sǎ fixeze în memorie, sǎ
extindǎ sistematic cercul de reprezentǎri şi noţiuni şi sǎ verifice sistematic dacǎ elevii/studenţii
şi-au însuşit cunoştinţele predate.

2
 Elevii/studenţii, la rândul lor, pentru a respecta principiul sistematizǎrii şi continuitǎţii în
învǎţare, trebuie sǎ înveţe sistematic materia, sǎ stabileascǎ conexiuni între cunoştinţe, sǎ
consolideze sistematic cunoştinţele învǎţate şi sǎ restructureze vechile date în noi sisteme.
Respectarea acestui principiu didactic asigurǎ educabilului eficienţǎ în învǎţare, prin
formarea unor deprinderi de muncǎ sistematicǎ şi ordonatǎ.

3. Principiul unitǎţii dintre senzorial şi raţional, dintre concret şi abstract

(principiul intuiţiei)
Acest principiu exprimǎ necesitatea contactului nemijlocit al educabilului cu realitatea
obiectivǎ în realizarea actului cunoaşterii. Educabilii trebuie deci sǎ beneficieze de un suport
intuitiv în înţelegerea cunoştinţelor, asigurându-se astfel unitatea dintre imagine şi abstracţie,
dintre cunoaşterea senzorialǎ şi cea logicǎ.
Intuiţia în psihologie şi pedagogie reprezintǎ cunoaşterea obiectelor şi fenomenelor prin
intermediul analizatorilor.
Pe cât posibil, la orice disciplinǎ, însuşirea cunoştinţelor de cǎtre educabili trebuie sǎ
înceapǎ de la contactul cu obiecte din naturǎ, cu imagini ale acestora, cu modele, fapt ce reclamǎ
utilizarea materialului didactic în activitatea de predare - învǎţare. Materialul intuitiv folosit de
cadrul didactic trebuie sǎ fie adecvat vârstei educabililor, conţinutului şi obiectivelor lecţiei, sǎ
corespundǎ atât din punct de vedere calitativ cât şi cantitativ, sǎ fie prezentat la momentul
potrivit al lecţiei şi sǎ fie aşezat într-un loc vizibil care sǎ permitǎ perceperea lui de cǎtre toţi
educabilii. (Postelnicu, C., 2000) Prezentarea materialului intuitiv trebuie neaparat sǎ fie
îmbinatǎ cu instruirea verbalǎ, cu explicaţiile cadrului didactic şi cu participarea activǎ a
educabilului în procesul de percepere a materialului.
Profesorul poate folosi pentru uşurarea cunoaşterii educabililor o serie de materiale
intuitive (vizuale, auditive, naturale, confecţionate), precum: plante, animale, fenomene în stare
naturalǎ, instrumente, aparate, substanţe, corpuri geometrice, mulaje, machete, roci, animale şi
pǎsǎri împǎiate, imagini ale obiectelor şi fenomenelor (fotografii, planşe, desene, ilustraţii,
tablouri, diapozitive, diafilme, imagini televizate), hǎrţi, înregistrǎri pe bandǎ, pe disc, filme,
diagrame, grafice, etc.
Respectarea acestui principiu oferǎ educabilului date concrete despre obiectele,
procesele, fenomenele studiate şi îl obligǎ pe acesta sǎ gândeascǎ, sǎ-şi punǎ probleme, sǎ
descopere legǎturi între fenomene, sǎ emitǎ ipoteze, sǎ extragǎ concluzii, sǎ generalizeze.
Nerespectarea acestui principiu didactic în cadrul procesului de învǎţǎmânt, duce la
formarea unor reprezentǎri greşite ale educabililor despre procesele, obiectele sau fenomenele
învǎţate, la crearea de confuzii în mintea acestora şi la învǎţarea mecanicǎ a cunoştinţelor.

4. Principiul participǎrii conştiente şi active a elevilor în procesul de învǎţǎmânt

Conform acestui principiu, educabilii îşi vor însuşi cunoştinţele printr-un efort propriu
de decodificare a acestora, fǎrǎ de care nu se poate produce înţelegerea.
Acest principiu exprimǎ necesitatea ca educabilul sǎ fie perceput în procesul educativ
ca subiect al învǎţǎrii şi nu ca obiect al acesteia. Profesorul şi elevii/studenţii trebuie sǎ devinǎ
parteneri educaţionali colaborând la modul real în procesul instructiv-educativ.
Participarea conştientǎ a elevului/studentului în procesul de învǎţare presupune
înţelegerea clarǎ şi profundǎ a materialului de învǎţat dar şi înţelegerea importanţei şi a
necesitǎţii însuşirii materialului respectiv.
Însuşirea activǎ a cunoştinţelor presupune dobândirea cunoştinţelor prin efortul personal
al elevului/studentului, ceea ce implicǎ prezenţa interesului, a curiozitǎţii de a cunoaşte a
acestuia.

3
 Pentru a respecta principiul participǎrii conştiente şi active a educabililor în procesul de
învǎţǎmânt, cadrul didactic trebuie sǎ fie preocupat pentru a le forma acestora o atitudine justǎ
faţǎ de învǎţǎturǎ, pentru a le cunoaşte nivelul de dezvoltare intelectualǎ (capacitatea de învǎţare,
de memorare, de menţinere a atenţiei, volumul vocabularului, etc.), pentru a asigura înţelegerea
materialului predat prin intermediul unei comunicǎri didactice eficiente şi pentru a dezvolta
motivaţia intrinsecǎ a elevilor/studenţilor sǎi pentru învǎţare, cu scopul de a le dezvolta acestora
autonomia, independenţa.
Respectarea acestui principiu didactic în procesul de învǎţǎmânt, ajutǎ educabilul sǎ
conştientizeze importanţa învǎţǎrii în viaţa individului, sǎ punǎ accentul pe înţelegere în
învǎţare, sǎ devinǎ responsabil şi autonom, sǎ devinǎ activ, sǎ depunǎ efort voluntar, sǎ se
implice din proprie iniţiativǎ în formarea sa , sǎ fie creativ, dinamic şi flexibil în gândire.
Lipsa conştientizǎrii active a educabililor în procesul de predare-învǎţare duce la
memorarea mecanicǎ a cunoştinţelor, la formarea unor indivizi limitaţi, supuşi, executanţi, fǎrǎ
iniţiativǎ, fǎrǎ creativitate.

5. Principiul legǎrii teoriei cu practica

Acest principiu exprimǎ necesitatea valorificǎrii practice, prin intermediul aplicaţiilor
concrete a cunoştinţelor achiziţionate teoretic. Conform acestui principiu toate cunoştinţele
însuşite la diversele discipline studiate în şcoalǎ trebuie aplicate în practicǎ.Totul trebuie
concretizat şi valorificat în practicǎ pentru a se depǎşi distanţa dintre a şti şi a şti sǎ faci, sǎ fii şi
sǎ devii, pentru ca învǎţǎmântul actual sǎ nu se piardǎ în formalism.
Activitǎţile practice prin care pot fi valorificate cunoştinţele însuşite în cadrul ştiinţelor
realiste, exacte, tehnice şi umaniste cuprind o paletǎ foarte amplǎ, mergând de la efectuarea
lucrǎrilor de laborator, construirea unor aparate, montarea şi demontarea unor aparate, rezolvarea
de exerciţii şi probleme, realizarea de machete, mulaje, desfǎşurarea de activitǎţi în atelierele
şcolare, pe lotul agricol, realizarea de insectare, colectarea de plante, pânǎ la redactarea de acte,
realizarea de cereri, de analize gramaticale, de compuneri, de comentarii literare, caracterizǎri
de personaje, realizarea de portofolii, de proiecte, eseuri, referate, analiza şi interpretarea unor
fenomene, procese, situaţii, realizarea de exerciţii fizice, desfǎşurarea practicii de specialitate,
realizarea de excursii cu caracter didactic, etc. (Ţîrcovnicu, V., 1975)
Nu întotdeauna se urmeazǎ traseul teorie-practicǎ ci uneori se recurge şi la inversul
acestui traseu, adicǎ practicǎ-teorie, deoarece câteodatǎ practica precede teoria, educabilul
angajându-se în procesul de predare-învǎţare cu o serie de priceperi şi deprinderi practice
achiziţionate în afara instituţiei educative.
Respectarea principiului legǎrii teoriei cu practica în procesul de învǎţǎmânt ajutǎ
educabilul sǎ înţeleagǎ care este utilitatea practicǎ a cunoştinţelor teoretice predate, sǎ perceapǎ
foloasele acestora în activitǎţile ulterioare din viaţa cotidianǎ, sǎ-şi dezvolte spiritul de
observaţie, curiozitatea, imaginaţia, creativitatea, sǎ-şi formeze o serie de priceperi şi deprinderi
de muncǎ independentǎ, sǎ-şi dezvolte spiritul de disciplinǎ, sǎ manifeste o atitudine pozitivǎ
faţǎ de muncǎ şi de respect faţǎ de produsele muncii.
În absenţa acestui principiu, învǎţǎmântul riscǎ sǎ se cantoneze într-o teoretizare şi
verbalizare excesivǎ.

6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor

Acest principiu enunţǎ cerinţa fixǎrii profunde şi de duratǎ a cunoştinţelor şi
deprinderilor de bazǎ, astfel încât educabilii sǎ le poatǎ recunoaşte, reproduce şi utiliza ulterior
în şcoalǎ, în practicǎ şi în viaţǎ.

4
 O condiţie indispensabilǎ pentru eficienţa acestui principiu este respectarea concomitentǎ
a tuturor celorlalte principii didactice. Aceasta presupune cǎ vor fi temeinice acele cunoştinţe
care au fost dobândite de cǎtre elev/student prin efort propriu, conştient, sistematic, continuu,
pentru cǎ elevul/studentul a înţeles care este scopul învǎţǎrii cunoştinţelor respective, pentru cǎ a
beneficiat în înţelegerea lor de ajutorul unui suport intuitiv, şi pentru cǎ, prin intermediul
activitǎţilor practice acesta a realizat care este utilitatea lor pentru activitǎţile ulterioare.
Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor se impune ca
un demers legic împotriva uitǎrii cunoştinţelor esenţiale care îi folosesc individului în viaţǎ.
Memorarea logicǎ, pǎstrarea, recunoaşterea, repetarea eşalonatǎ în timp, exersarea,
aplicarea practicǎ a materialului studiat şi intenţia elevului/studentului de a învǎţa materialul
respectiv pentru cât mai mult timp, pentru a-i folosi în viaţǎ, sunt condiţii indispensabile pentru
a preveni uitarea şi pentru a realiza o învǎţare temeinicǎ. Învǎţarea prin descoperire, lecţiile de
recapitulare şi sistematizare şi verificǎrile frecvente ale cunoştinţelor acumulate de cǎtre
educabili contribuie de asemenea la însuşirea temeinicǎ a cunoştinţelor, priceperilor şi
deprinderilor.
Respectarea principiului însuşirii temeinice a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor
în cadrul procesului de învǎţǎmânt asigurǎ educabilului o învǎţare de calitate, persistentǎ în timp
şi funcţionalǎ, utilǎ a fi aplicatǎ în situaţii ulterioare.
În lipsa unei învǎţǎri temeinice educabilul rǎmâne cu goluri în învǎţare, cunoştinţe sǎrace,
superficiale, cu o gândire şi o memorie deficitarǎ.

7. Principiului asigurǎrii conexiunii inverse (retroacţiunii) în procesul de

învǎţǎmânt
Acest principiu implicǎ verificarea cunoştinţelor asimilate de cǎtre educabili, în vederea
stabilirii atingerii de cǎtre aceştia a obiectivelor educaţionale, exprimând totodatǎ şi cerinţa
reîntoarcerii şi a îmbunǎtǎţirii din mers a rezultatelor învǎţǎrii în funcţie de informaţia primitǎ
despre rezultatele anterioare. Aceasta presupune identificarea greşelilor, a neclaritǎţilor, a
dificultǎţilor ivite în învǎţarea educabililor şi retuşarea, ameliorarea din mers a rezultatelor
învǎţǎrii acestora, precum şi a proceselor de predare-învǎţare care le-au generat.
Respectarea principiului retroacţiunii ţine sub control permanent evoluţia procesului de
învǎţǎmânt şi contribuie la eficientizarea acestuia, prin îndeplinirea obiectivelor educaţionale şi
prin asigurarea progresului continuu al activitǎţii de învǎţare a educabililor.
Nerespectarea acestui principiu de cǎtre cadrul didactic, presupune necunoaşterea
direcţiei spre care se îndreaptǎ procesul de învǎţǎmânt şi absenţa oricǎror mǎsuri de ameliorare,
îmbunǎtǎţire, în cazul unei direcţionǎri greşite a acestuia.

Toate aceste principii didactice prezentate se întrepǎtrund şi se condiţioneazǎ reciproc, se

presupun logic unele pe celelalte (respectarea fiecǎrui principiu depinzând de respectarea
celuilalt / celorlalte), se leagǎ de conţinuturile, metodele şi formele de organizare ale predǎrii,
valabilitatea şi aplicabilitatea lor extinzându-se la nivelul tuturor ciclurilor şcolare, disciplinelor
de învǎţǎmânt şi formelor de activitate didacticǎ.

۩ Exerciţiu: Realizati un eseu cu titlul: Efectele nerespectării principiilor didactice în cadrul procesului
de învățământ.

Bibliografie

1. Cucoş, C. (1996). Pedagogie. Iaşi: Ed. Polirom.

5
2. Jinga, I., Istrate, E. (2001). Manual de Pedagogie. Bucureşti: Ed. All.
3. Pain, A. (1990). Éducation informelle. Paris: Éd. L’Harmattan.
4. Văideanu, G. (1988). Educaţia la frontiera dintre milenii. Bucureşti: Ed. Politică.