DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI PSIHOMOTORII

Unitatea de învăţare 2.
PRINCIPIILE DIDACTICE ŞI MIJLOACELE UTILIZATE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ

1. PRINCIPII DIDACTICE. PARTICULARIZĂRI ÎN CONTEXTUL ACTIVITĂŢILOR DE EDUCAŢIE FIZICĂ

În vederea asigurării unei eficienţe maxime a procesului instructiv-educativ, se impune

respectarea unor cerinţe, reguli stabilite de către comanda socială. De fapt, aceste cerinţe şi reguli
reprezintă principiile fundamentale care orientează activităţile de organizare, desfăşurare şi finalizare
ale procesului instructiv-educativ.
Unele principii sunt specifice procesului de instruire şi se numesc principii didactice, iar altele
sunt caracteristice educaţiei şi se numesc principii educative (Badiu şi Mereuţă, 1998).
Vom prezenta în continuare principiile clasice de instruire (didactice) specifice educaţiei fizice
şcolare.

Principiul participării conştiente şi active

Activităţile de predare şi învăţare sunt corelate cu participarea activă şi conştientă din partea
şcolarului, relaţie care asigură realizarea obiectivelor instructiv-educative ale ariei curriculare educaţie
fizică.
Acest principiu are un rol important în formarea capacităţii de aplicare a priceperilor şi
deprinderilor motrice, implicând elevul în mod conştient în propria sa devenire.
Cadrul didactic va acţiona în concordanţă cu cerinţele acestui principiu, încercând să asigure
condiţiile optime pentru ca elevul:
 să înţeleagă precis materialul predat, necesitatea practicării sistematice a exerciţiului fizic, efectul
acestuia asupra organismului, volumul de muncă implicat în exersare, toate acestea adaptându-se
în funcţie de nivelul de instruire la care se află acesta;
 să înţeleagă structura (mecanismul) de bază a acţiunilor motrice predate;
 să îşi formeze o atitudine corectă şi responsabilă faţă de modalitatea de transmitere a materialului
predat;
 să-şi evalueze corect propriul randament şi comportament motric, utilizând informaţiile primite, care
au caracter de întărire a răspunsului (Lupu, 2006, p. 66).
Datorită dispoziţiei naturale a copilului către joc şi activitate motrică, elevul va fi cointeresat să
formeze un parteneriat educaţional-formativ, care permite conştientizarea acţiunilor şi valorificarea lor în
alte contexte ulterioare, asigurând stabilitatea cunoştinţelor şi a abilităţilor dobândite.

Principiul accesibilităţii
În didactica modernă, adecvarea conţinuturilor învăţării la particularităţile elevilor asigură în
mare măsură, succesul procesului. Astfel, în domeniul educaţiei fizice, organizarea şi desfăşurarea
procesului de instruire va lua în considerare posibilităţile reale ale elevilor (determinate de vârstă, sex,
nivel de pregătire fizică, gradul de omogenitate a grupului, informaţii acumulate anterior). Cu alte
cuvinte, cadrul didactic va condiţiona progresul elevilor săi prin realizarea concordanţei depline între
posibilităţile elevilor şi dificultăţile învăţării (Fiedler, 1998).
Abordarea metodică a sistemelor de acţionare presupune respectarea următoarelor reguli
didactice:
 de la cunoscut la necunoscut;
 de la simplu la complex;
 de la uşor la greu.

139
ILEANA-MONICA POPOVICI

IMPORTANT
În lecţia de educaţie fizică, este dificil să realizăm individualizarea, deoarece timpul afectat
lecţiei este limitat şi numărul copiilor destul de mare. Chiar dacă individualizarea este dificilă,
accesibilitatea poate fi realizată prin respectarea următoarelor reguli de bază:
- dozare corespunzătoare a efortului, în funcţie de vârstă, sex, nivelul grupei valorice etc.
- utilizarea unor mijloace de acţionare adecvate potenţialului real de care copilul dispune;
- valorificarea dificultăţilor de învăţare pentru experienţe ulterioare;
- expunerea şi demonstraţia să fie adaptate nivelului de dezvoltare psihomotrică a elevului;
- procesul de evaluare să se realizeze în mod diferenţiat.

Accesibilizarea conţinutului nu înseamnă o subsolicitare a elevilor prin propunerea unor situaţii

deosebit de uşoare, ci dimpotrivă implică o dificultate realistă a acestora, care se înscrie în limitele
posibilului şi ale necesarului, invitând elevul la interogaţie, exersare şi aplicare în practică (Dragnea ş.a.,
2006, p. 141).

Principiul sistematizării şi continuităţii

Acest principiu se referă la necesitatea predării integrate a cunoştinţelor, prin corelarea
informaţiilor într-o manieră interdisciplinară şi transdisciplinară, având la bază experienţa anterioară a
individului. Principiul îşi găseşte aplicabilitatea în realizarea documentelor de programare şi planificare a
conţinuturilor învăţării.
Enumerăm succint cerinţele acestui principiu:
 materialul care urmează a fi predat trebuie să fie grupat, ordonat şi programat în concordanţă cu
logica internă a componentelor vizate;
 de asemenea, materialul trebuie să fie eşalonat, valorificând permanent cunoştinţele însuşite
anterior;
 în planificarea conţinutului, este necesar să se asigure o continuitate şi o coerenţă între lecţii, unităţi
de învăţare, semestre, ani;
 participarea ritmică a elevilor la procesul instructiv-educativ.
Prin intermediul acestui principiu, vom realiza formarea abilităţii de muncă sistematică,
dezvoltarea perseverenţei, ordonarea proceselor gândirii, crescând astfel, eficienţa activităţii.

Principiul intuiţiei (al interdependenţei între cunoaşterea senzorială şi cunoaşterea

raţională)
Intuiţia reprezintă o treaptă senzorială în procesul de cunoaştere, presupunând stimularea unui
număr cât mai mare de analizatori (vizuali, tactili şi auditivi), pentru înţelegerea corectă a ceea ce s-a
propus spre învăţare (Badiu şi Mereuţă, 1998).
În procesul formării deprinderilor motrice, parametrii acestora sunt prezentaţi executanţilor pe
cale logică (explicaţii), stimulând procesele de analiză şi sinteză, de abstractizare şi generalizare.
Pentru realizarea unei reprezentări corecte a mişcărilor, se valorifică şi căile senzoriale de recepţie a
informaţiilor (Fiedler, 1998).
Proporţia utilizării celor două direcţii esenţiale este dependentă de capacitatea intelectuală,
experienţa motrică, particularităţile proceselor gândirii.
Sunt două modalităţi de respectare a acestui principiu (Badiu şi Mereuţă, 1998):
 prin folosirea demonstraţiei (mai ales, în faza de însuşire primară a actelor motrice, dar şi în fazele
următoare;
 prezentarea unor materiale intuitive (schiţe, planşe, grafice, filme etc.).
Materialele intuitive trebuie să fie în acord cu nivelul de înţelegere a subiecţilor şi cu etapa de
însuşire a materialului predat.

140
 
DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI PSIHOMOTORII

Principiul durabilităţii (al însuşirii temeinice a cunoştinţelor şi deprinderilor)

Principiul se referă la însuşirea corectă şi durabilă a deprinderilor, asigurând posibilitatea
manifestării lor la un nivel superior, în condiţii de generalizare şi aplicare.
Temeinicia şi durabilitatea achiziţiilor presupune respectarea următoarelor cerinţe în cadrul
procesului specific de educaţie fizică (Dragnea ş.a., 2006, p. 144).
- în transmiterea informaţiilor să se apeleze la memoria logică, bazată pe înţelegerea
mecanismelor de acţiune;
- asigurarea unui număr optim de repetări, necesare însuşirii corecte a celor predate şi
realizării altor obiective specifice;
- exersarea continuă şi în condiţii variate asigură temeinicia formării deprinderilor şi
durabilitatea rezultatelor obţinute în celelalte planuri;
- pentru o apreciere obiectivă a nivelului de însuşire a celor predate, se impune o
verificare ritmică a colectivului.

Principiul aplicării cunoştinţelor în practică

Instruirea nu trebuie transformată în scop în sine, valorificarea practică a cunoştinţelor teoretice
trebuie să fie astfel realizată, încât să fie utilă activităţii şi vieţii subiecţilor (Lupu, 2006, p. 68).
Pentru eficienţa acestui principiu, este necesară o motivaţie optimă în efectuarea actelor şi a
acţiunilor motrice, explicarea posibilităţii utilizării practice a acestora, toate acestea fiind condiţionate de
competenţele pedagogice de care dispune specialistul implicat în procesul de predare.

Feedback-ul sau principiul conexiunii inverse

Feedback-ul susţine componenta de autoreglare, sugerează o schimbare a experienţei, soluţii
noi, informaţii pe care le recepţionează cadrul didactic de la elevi, dar şi invers, contribuind la reglarea
naturală a procesului de instruire (Lupu, 2006, p. 68).
Funcţiile şi etapele conexiunii inverse sunt: identificarea, diagnosticarea, evaluarea,
surmontarea unor dificultăţi, întărirea imediată a rezultatelor şi a comportamentelor pozitive.
Feedback-ul se realizează în general pe baza unei comunicări de tip verbal şi nonverbal. Din
acest motiv, este foarte important ca aceste modalităţi de comunicare să fie utilizate şi valorizate corect
de către cadrele didactice.

2. SISTEMUL MIJLOACELOR UTILIZATE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ

În activitatea de educaţie fizică, mijloacele reprezintă un ansamblu de instrumente prin

intermediul cărora se realizează obiectivele educaţiei fizice.
Literatura de specialitate consemnează o mare varietate de mijloace, ele constituind un element
esenţial în dezvoltarea somatică, funcţională şi motrică a copilului.
Mijloacele, alături de metode şi procedee metodice, formează conţinutul propriu-zis al
procesului instructiv-educativ.
În opinia lui A. Dragnea (2000), în educaţie fizică există două tipuri de mijloace:
1. specifice: exerciţiul fizic, modalităţi de refacere a capacităţii de efort, aparatură şi echipament de
specialitate
2. nespecifice: factori favorizanţi, mijloace asociate

A. Mijloace specifice – sunt utilizate efectiv în cadrul activităţilor de educaţie fizică, în scopul
realizării obiectivelor propuse.

141
ILEANA-MONICA POPOVICI

a) Exerciţiul fizic

CITAT
Exerciţiul fizic reprezintă actul motric repetat sistematic, care constituie mijlocul principal de realizare a
sarcinilor educaţiei fizice şi sportului. El îşi are originea în actul motric general al omului (în mişcare),
realizat pentru a acţiona asupra mediului intern şi extern, pentru întreţinerea vieţii de relaţie, a existenţei
sale şi care s-a diversificat, în timp, în structuri (forme) diferite, în funcţie de tehnică, sistematizare şi
efectul urmărit (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1973, p. 108).

El constituie mijlocul fundamental prin intermediul căruia se acţionează în domeniul educaţiei

fizice.
Acest mijloc nu trebuie considerat ca fiind o repetare stereotipă, ci o posibilitate de adaptare
permanentă la condiţiile externe şi interne. În acest context, exerciţiul fizic nu presupune doar o repetare
sistematică, ci şi posibilitatea de a construi, de a asambla, pe baza mişcărilor învăţate, o conduită
motrică proprie subiectului care a asimilat anumite cunoştinţe motrice, pe care le exteriorizează apoi
sub forma comportamentului motric (Dragnea ş.a., 2006, p.29).

IMPORTANT
Pentru eficienţa acţiunii educative, se impune ca exerciţiile fizice să fie selecţionate în raport cu
(Cojocariu, 2010, p. 116):
- obiectivele de instruire;
- particularităţile de sex şi vârstă;
- baza materială de care dispunem;
- experienţa acumulată;
- nivelul de pregătire;
- interesul manifestat în procesul de pregătire.

b) Modalităţi de refacere a capacităţii de efort

Modalităţile de refacere a capacităţii de efort utilizate în domeniul educaţiei fizice pot fi
următoarele:
- pauzele active sau pasive dintre repetări;
- veriga „revenirea organismului după efort”, din finalul lecţiei, poate oferi de asemenea,
câteva momente de relaxare.
c) Aparatură şi echipament de specialitate
Calitatea materialelor, a aparatelor şi instalaţiilor specifice determină creşterea eficienţei
procesului de pregătire. Toate acestea trebuie să fie în concordanţă cu normele privind protecţia muncii,
asigurând prevenirea diferitelor accidente şi siguranţa elevilor.

B. Mijloace nespecifice
Mijloacele nespecifice sunt reprezentate de o serie de mijloace asociate, împrumutate din
celelalte componente ale educaţiei, utilizate în contexte situaţionale specifice domeniului educaţiei
fizice.
a) Factori favorizanţi
Aceşti factori cuprind o serie de factori naturali de călire a organismului şi diverse măsuri
igienice.
Utilizând factorii naturali de călire, rezistenţa organismului se îmbunătăţeşte prin expunerea
raţională la apă, aer, soare, fricţionări cu apă.

142
 
DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI PSIHOMOTORII

Măsurile de igienă reprezintă o serie de acţiuni prin intermediul cărora se influenţează în mod
favorabil condiţii de desfăşurare a practicării exerciţiilor fizice (igiena sălilor de sport, dotarea acestora
cu duşuri şi instalaţii de aerisire şi de iluminat corespunzătoare şi nu în ultimul rând, aspecte privind
igiena personală).

TEMĂ DE REFLECŢIE
Consideraţi că sunt utilizaţi corect şi suficient factorii naturali de călire în grădiniţele şi şcolile din
România?

b) Mijloace asociate
Putem utiliza aceste mijloace pentru a forma elevilor o conduită complexă, dar şi flexibilă, din
punct de vedere cognitiv, afectiv, moral, volitiv, estetic.

Bibliografie obligatorie (cursul on-line şi cel tipărit trebuie menţionate înainte de orice
alt titlu)
 Cursul Didactica educaţiei fizice - on-line, disponibil pe platforma BlackBoard
 Popovici, I. (2010). Educaţie psihomotrică/Educaţie fizică şi metodică, în manualul Pedagogia
învăţământului primar şi preşcolar, ID, anul III, sem. II, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi
 Badiu, T., Mereuţă, C. (1998). Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Editura Evrika, Galaţi
 Cojocariu, A. (2010). Fundamentele teoretice ale educaţiei fizice şi sportului, Editura PIM, Iaşi
 Dragnea, A., Bota, A. (1999). Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
 Dragnea, A., Bota, A., Stănescu, M., Teodorescu, S., Şerbănoiu, S., Tudor, V. (2006). Educaţie fizică
şi sport – teorie şi didactică, Editura FEST, Bucureşti
 Fiedler, P. (1998). Metodica educaţiei fizice şi sportive, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi
 Lupu, E. (2006). Metodica predării Educaţiei Fizice şi Sportului, Institutul European, Iaşi
 * * * (1973). Terminologia educaţiei fizice şi sportului, elaborată de Comisia română de terminologie,
Editura Stadion, Bucureşti

Bibliografie suplimentară
 Ciocârlie, M., Câşlariu, R., Nicolau, L. (1999). Educaţia fizică în grădiniţe, Editura Spiru Haret, Iaşi
 Cojocariu, V. M. (2004). Teoria şi metodologia instruirii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
 Macavei, E. (2002). Pedagogie. Teoria educaţiei, vol. II, Editura Aramis, Bucureşti
 Mitra, Gh., Mogoş, A. (1980). Metodica educaţiei fizice şcolare, Editura Sport-Turism, Bucureşti
 Voiculescu, E. (2003). Pedagogie preşcolară, Editura Aramis, Bucureşti

143