E o nuvela filosofica si fantastica in pur stil romantic si care contine codul operei eminesciene.

In
ceea ce priveste dimensiunea ei de proza fantastica care intruneste trasaturile generale ale
acestui tip de proza care a nascut o ampla activitate de certare. S-a scris enorm despre literatura
fantastica si aceasta fiindca acest tip de literatura a ridicat probleme delicate de natura teoretica
fiindca se apropie foarte mult de alte tipuri de naratiuni, motiv pentru care adeseori au aparut
confuzii. Mai precis, proza fantastica a fost confundata adeseori cu basmul, povestea, legenda
epica, apoi cu naratiuni despre forte supranaturale, ingeri, demoni, personaje biblice. De aceea
teoreticienii au incercat sa defineasca fantasticul si sa-l delimiteze de alte categorii estetice, cum
ar fi fabulosul, miraculosul, sublimul, grotescul, absurdul sau S.F.-ul.
Se apreciaza astazi ca cea mai pertinenta definitie a fantasticului ii apartine cercetatorului
francez Roger Caillois, autorul unei lucrari de referinta “In inima fantasticului”. Concluziile si
sugestiile lui Caillois au fost apoi duse mai departe de cercetatorul rus Tzvetan Todorv. Potrivit
cercetatorului francez fantasticul este “o bresa sau o ruptura in logica realului”. Definitia vrand a
spune ca intr-un text care apartine literaturii fantastice trebuie sa functioneze principiul aristotelic
al mimesisului, adica textul respectiv sa induca mai intai impresia de realitate ca apoi brusc
aceasta impresie sa fie tulburata de un eveniment, fenomen, obiect, fiinta, si din momentul
respectiv impresia de realitate sa fie inlocuita cu impresia de deviere de la realitate, fara ca acest
lucru sa insemne ca evenimentele care urmeaza nu au o anumita logica, ba din potriva ele au o
logica, dar care vine in contradictie cu felul in care omul isi reprezinta rational sau logic realul.
In textul eminescian in discutie evenimentele dau la inceput impresia de realitate, adica nu este
nimic neobisnuit in faptul ca Dionis, tanarul de 18 ani mediteaza pe marginea unor idei filosofice
ale lui Immanuel Kant, pe care le interpreteaza in maniera subiectiva, amestecandu-le cu
elemente de mitologie, apoi cu elemente ce tin de credinte stravechi, fiindca e un scriitor romantic.
Apoi, nimic nu e neobisnuit in faptul ca traieste in saracie fiindca ramane orfan de mic, fiind silit sa-
si castige existenta si care se retrage in lumea cartilor din fata realitatii brutale.
Intervine apoi o ruptura in logica realului datorita cartii magice a lui Zoroastru, cu ajutorul careia
Dionis va cobora in timp in vremea lui Alexandru cel Bun si se va trezi in ipostaza calugarului Dan.
De aici incolo evenimentele se indeparteaza puternic de logica realului si se subordoneaza unei
alte logici.
Aventura lui in spatiul selenar insotit de iubita lui, Maria, e o reeditare a pacatului originar, comis
de Dan, care in cutezanta lui luciferica indrazneste a gandi ca el ar fi “Dumne..”, dupa care
urmeaza alungarea din paradis, urmata de caderea ingerilor.
Proza fantastica nu trebuie confundata cu basmul, povestea sau legenda tocmai fiindca in basm
se foloseste teoria fabuosului, opusa mimesisului. Fabulosul din basme consta intr-un univers care
e rodul purei imaginatii si care nu are nimic a face cu realitatea concreta. In ceea ce priveste
miraculosul, acesta desemneaza un fenomen provocat prin vointa unui zeu, a unui mag, a
divinitatii crestine, a lui Iisus, a fecioarei biblice, care prin puterea lor pot schimba ordinea realului.
Literatura S.F. nu valorifica propriu-zis fantasticul, ci se sprijina pe credinta umanitatii in progres,
mai ales pe credinta in dezvoltarea exceptionala a tehnicii si credinta in viitor, care are permite
ceea ce astazi e doar in domeniul irealitatii. Iata deci ca fantasticul e o categorie care trebuie
inteleasa in sens estetic.
Cat priveste dimensiunea de nuvela filosofica, acest lucru e semnalat inca din amplul monolog a
lui Dionis cu care se deschide textul. Cititorul va recunoaste codul filosofiei lui Kant, cel care
formuleaza teoria relatiei timp, spatiu, cauzalitate, si care va fi demonstrata de Einstein. Filosoful
german pleaca de la ideea ca spatiul, timpul si cauzalitatea nu exista in afara oamenilor, ci exista
doar in noi insine respectiv in ratiunea umana. Mai precis, doar omul are notiunea de timp, spatiu,
cauza, in vreme ce alte vietuitoare nu au.
Dionis speculeaza pe marginea acestei idei, dar depaseste cu mult in mod metafizic observatiile
lui Kant. Tanarul crede ca intregul timp de la facere pana la apocalipsa exista doar in noi insine,
asa dupa cum zice el, codrul de stejar se gaseste intr-o ghinda. Rezulta ca totul e relativ, nimic nu
1
e absolut, asa dupa cum si spatiul e relativ. Daca de exemplu, se gandeste el, un lucru e
contemplat cu un singur ochi el e intr-un fel, iar daca e privit cu ambii, lucrul apare altfel. Concluzia
tanarului e ca doar mintea umana si organele de simt fac ca omul sa-si reprezinte realitatea intr-un
fel, in vreme ce aceasta e guvernata de relativism. E de precizat ca nicaieri I. Kant nu afirma ca
omul ar putea avea capacitatea de a depasi limitele spatiului si timpului si de a calatori in timp si
spatiu. Dionis insa, datorita lecturii de metafizica, de magie, de astrologie, speculeaza pe
marginea ideii ca daca timpul si spatiul sunt doar in noi s-ar putea gasi modalitati prin care s-ar
putea plasa in viitor si in orice loc al universului relativ.
Monologul acesta anticipeaza tema sau temele nuvelei, respectiv aventurile in timp si spatiu si
de-opotriva anticipeaza caracterul romantic al textului, pentru ca romanticii talmacesc ideile
filosofice prin grila unor mituri si credinte stravechi.
Intr-adevar textul contine un numar impresionant de motive larg raspandite in romantism. In
primul rand apar cele 3 motive asociate: motivul metempsihozei, al arheului si al avatarului. In
nuvela exista trei arhei, fiecare cu cate doua avataruri: primul e magul Zoroastru, cu cele doua
avataruri Dan si Dionis, dovada ca cei doi sunt in posesia cartii magului, deci sunt ucenici spirituali
ai acestuia, al doilea e Lucifer, cu avatarurile Ruben si Riven, cei doi batrani demonici care ii
ispitesc pe cei doi tineri cu cartea lui Zoroastru, ai al treilea e fecioara biblica, iar avatarurile sunt
cele doua Marii, femeile inger din viata lui Dan si Dionis, in calitate de Madonna angelicata. Maria
lui Dan salveaza sufletul iubitului ei de pedeapsa divina, iar divinitatea ii mai da o sansa de a-si
ispasi pedeapsa prin intruparea sufletului in Dionis.
Alt motiv romantic e cel al orfanului, intruchipat de Dionis, cu o biografie specifica romantismului.
Mai ales in prozele romantismului minor apare personajul infrant de de viata, fie ca e vorba de un
personaj masculin sau feminin, fiindca eroul romantic e inadaptat intr-o lume agresiva, victima a
patimilor umane sau a nedreptatii vietii, asa cum se intampla si aici.
Povestea lui Dionis e una conventionala, dar corespunde intru totul sensului textului. Viata lui
trebuie sa fie un calvar fiindca e o intrupare a lui Dan, care trebuie sa se purifice prin suferita. De
aceea Dionis, nascut dintr-o uriasa dragoste, ramane singur dupa moartea tatalui sau intr-un
ospiciu, care era descendentul unei familii aristocratice care l-a renegat din cauza dragostei lui
pentru fiica unui preot, Maria, mama lui Dionis. Asa se face ca Dionis duce o viata de calvar,
condamnat la saracie si singurul lui refugiu sunt cartile care ofera defapt niste lumi imaginare. Iata
deci ca aceasta biografie poarta toate semnele romantismului.
Alt motiv e cel al labirintului. La romantici orasul e un spatiu al raului, al pericolelor, opus naturii
paradisiace si protectoare. Acest motiv apare in desrierea drumului lui Dionis spre casa, intr-o
seara tarzie si acest motiv justifica de ce prefera lumea cartilor bizare. Tanarul strabate drumurile
orasului pline de gropi si noroaie, se opreste la o carciuma care traduce si ea ideea ca toposul e
un labirint. Asteptand sa treaca ploaia, Dionis ii priveste pe meseni, ale caror chipuri traduc
dezumanizarea, orasul cu carciuma ilustrand defapt si un alt motiv, anume motivul imago mundi.
Asta inseamna ca pentru Dionis lumea e in ansamblul ei un spatiu captiv, terifiant si iata de ce
tanarul aspira sa se proiecteze intr-un alt timp si alt loc.
Urmeaza apoi descrierea camerei lui Dionis si prelungirii labirintului orasului. Adeseori camera e
un spatiu protector, care favorizeza calatoria in timp si spatiu, dar aici isi pierde aceasta
semnificatie. Incaperea e sinistra, cu pereti acoperiti de mucegai si paianjeni, patul e defapt o
gramada de paie acoperite cu o plapuma rosie, uzata, masa e veche si harbuita acoperita de
scrajelituri si insemnari, in schimb pe podea sunt maldere de carti de magie, alchimie, filosofie si in
modul acesta se intregeste portretul personajului. Pe perete atarna portretul tatalui pe care Dionis
il salute cu drag si respect si care reda imaginea unu tanar cu chip angelic, umba tatalui insotind
fiul si protejandu-l.
Apare prin irmare motivul umbrei, atat in acest episod cat si in cel legat de calugarul Dan, care
va desprinde umbra de trup cu ajutorul cartii lui Zoroastru. In credintele stravechi sufletul e partea
eternal, adica opusul trupului perisalic.
2
 Un motiv esential e motivul cartii sacre, care e cartea de magie a lui Zoroastru, fiindca in
gandirea mitica o carte sacra contine ceea ce doar initiatii pot descifra si care are puterea de a
modifica realul. Asa se intampla si in situatia lui Dionis, care dupa ce o contempla pe Maria, de
care se indragostise, se contempla la randul sau cum canta la pian. Dupa un ritual magic, Dionis
pune degetul intr-un punct pe o harta stelara si dupa ce liniile hartii incep sa se invarta, el are
strania impresie ca strabate timpul inapoi pana in copilarie si apoi pana in faza de fat nenascut, ca
dupa aceea brusc imaginea lui Dionis sa dispara, inlocuita de cea a calugarului Dan, in vremea lui
Alexandru cel Bun. Calugarul se trezeste dintr-un somn adanc si in care i se aratase figura unui
tanar cu acelasi chip ca al sau si care e limpede ca e chipul lui Dionis.
Dan e un calugar atipic in sensul in care citeste carti de magie si apoi e indragostit de Maria, fata
cu chip de inger, asemeni Mariei lui Dionis. El ilustreaza demonul romantic care sfideaza
divinitatea, un revoltat prin excelenta si care in felul acesta, prin comportamentul sau, comite o
adevarata blasfemie atunci cand isi procura cartea lui Zoroastru.
Apare un motiv si el constant in romanstism, acela al lumii ca spatiu paradisiac, aventura celor
doi indragostiti repetand pacatul primului cuplu uman. Dan si Maria descopera pe Luna o natura
de inceput de lume si sunt intampinati de ingeri care le indeplinesc orice dorinta chiar nerostita, ci
doar gandita. Urmeaza alungarea din Rai, datorita pacatului luciferic al lui Dan de a se crede
“Dumne..”, cu toate ca pe poarta stranie cu un citat din ebraica se afla dogma lui Dumnezeu,
simbol al prezentei creatorului. Tabloul alungarii din Rai aminteste de caderea ingerilor si se
revine asupra istoriei lui Dionis. Acesta, ca avatar al lui Dan va fi absorbit de pedeapsa divina,
fiindca dupa ce se trezeste din somnul adanc, tatal Mariei recunoaste in el pe urmasul familiei
aristocrate, care lasase o avere uriasa, iar cei doi indragostiti, Dionis si Maria, se vor casatori.

Nuvela Sarmanul Dionis are o structura destul de complicata, din pricina preambului filosofic,
liantul operei fiind format de vis, motivul lumii ca vis. Acest preambul filosofic este doar un pretext,
dupa marturia lui Eminescu, pentru a susține evaziunea in timp și in spațiu a eroului, in vis sau
nocturn, deoarece nuvela este, in ultima instanța, o descriere a unui vis. Prin acest preambul filosofic
nuvela devine una metafizica1[1]. Eminescu a incercat sa deschida, dupa marturia lui George
Calinescu, „porțile grele și ruginite ale visului” , nuvela fiind, in fond, o nuvela onirica. Prin inserția
visului in cotidian, nuvela poate fi comparata cu operele lui Hoffmann, cu cel intitulat Ulciorul de
aur. Sarmanul Dionis este in posesia aceluiași puteri a visului unei realitați plate, meschine și
prozaice. Ca și in nuvelele lui Hoffmann avem de a face cu „ruptura in cotidian”, in ordinea
realitații, care este o caracteristica indispensabila a fantasticului. Principala idee a nuvelei este
confuzia permanenta dintre vis și realitate, ceea ce Eminescu reușește sa trateze cu o genialitate
splendida. Sarmanul Dionis cuprinde și teza „ezitarii cititorului”, care este, deasemena, un organ
semnificativ al fantasticului. Cititorul nu este singurul, care ezita, daca intamplarile lui Dionis au
avut loc aievea sau in vis, ci și eroul, care se intreaba la un moment dat ce s-a petrecu tcu el, prin
intermediul povestitorului: „Fusese vis visul lui cel atat de aievea sau fusese realitate de soiul

3
vizionar a toata realitatea omeneasca?” Astfel putem afirma liniștit, ca avem de a face cu o tripla
ezitare, adica a eroului, a cititorului și a naratorului. Din punct de vedere a cititorului, pentru o
explicație prin cauze naturale, fantasticul din Sarmanul Dionis este un fantastic straniu, deoarece un
fantastic pur nu exista. Daca ezitarea cititorului, la urma urmei, iși gasește o rezolvare, ezitarea
ținand pana ce dureaza lectura, ezitarea eroului, e de presupus ca, nu-și gasește nici una. Acesta
poate fi definita, deci, o ezitare deschisa sau permanenta. Structura eroului, caracteristicile lui sunt
cele care ne indeamna la aceasta ipoteza.
Eroul, Dionis este un neansemant funcționar de arhiva, un „copist”, precum este precizat și in titlu,
un „sarman”. Este un tanar de aproape 18 ani, un visator incurabil, care nu are „pe nimeni in lume,
iubitor de singuratate”. Titlul nuvelei numește compasiunea autorului, ceea ce este in acelaș timp
și autoironie, deoarece autorul se proiecteaza in Dionis. El are o ereditate incarcata, din cauza
tatalui sau decedat intr-un ospiciu. Dionis are tendința spre alienație, deoarece oricand este
predispus spre un „delir imaginativ”. Singura moștenire, care i-a ramas de la tatal lui este un
portret din tinerețe al acestuia, in care eroul es regasește adeseori pe sine: „era el intreg, el,
copilul din portret”. Este un fantast, un lunatec, un necontenit visator, povestitorul intrebandu-se, la
un moment dat „e o minune oare ca pentru el visul era o viața, și viața un vis?”. Dionis este numit
de autor „metafizicul nostru”, deoarece pe acesta il preocupa idile metafizicii, idei despre
relativismul timpului și spațiului. Din preambul filosofic al nuvelei Dionis este interesat de carțile
vechi, de magie, alchimie și astrologie, deci crede in disciplinele oculte, ezoterice. Influența
lecturilor studiate de acest gen au un rol determinant in fixarea conduinței eroului, acesta fiind
oricand in stare sa substituie visul realitații. Astfel putem afirma, ca Dionis este o „victima” a
lecturilor sale, autorul așezand, pe aceasta cale, o solida baza a aventurilor metafizice a eroului.

Acțiunea incepe cu descrierea strazilor și cafenelelor, care evoca atmosfera epocii bucureștene.
Este o seara ploioasa de toamna, in care Dionis se intoarce acasa, intr-o ambianța intunecoasa, in
care domnește o sumbra mizerie. Aceste aspecte degradante ale materiei pentru Eminescu sunt
la fel de importante in descrierea naturii inconjuratoare. Cu capul plin de ganduri, contempland
portretul de pe perete al tatalui sau, in care se vede pe el insuși, și care intruchipeaza idealul viril
de frumusețe demonica. Gandurile eroului reflecta un spirit kantian asupra conceptelor de timp și
spațiu: „nu exista nici timp, nici spatiu, isi spuse el, ele sunt numai in sufletul nostru”. In cugetarile
adanci asupra teoriei timpuli și spațiului ajunge la concluzia, conform careia lumea este rodul eului
propriu, și toate fenomenele, de fapt, acesta insemnand ca omul este purtator de scanteie
demiurgice, este atotputernic, fiind in stare sa caute in sine implinirea visului sau. Aceasta lectura
a unei astrologii bizantine „bazata pe sistemul geocentrist”, un „manuscript de zodii”, cu
constelațiuni și calcule geometrice, alcatuita dupa „mistica sistema”, scrisa cu litere grecești și
latine, il indeamna pe Dionis sa creada, ca omul prin folosirea „lucrurilor mistice” are posibilitatea
sa se miște in voie in timp, adica pe verticalele timpului și totodata sa se deplaseze și pe
orizontalele spațiului: ”sa traiesc in vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun - oare
este absolut imposibil? Visam calatorii in Univers, dar Universul nu este oare in noi?”.

In timp ce incearca sa descifreze textul obscur, Dionis aude acordurile de pian ce patrund prin
fereastra deschisa, ale vecinei de peste drum, a unui inger blond, o așa numita Ofelie. In vis,
cuprins de beatitudine, o condiție ce este indispensabila in ritualul inițiatic, un glas tainic din filele
carții il intreaba in timp ce ar dori sa traiasca. Dionis alege epoca lui Alexandru cel Bun, sub
infațișarea calugarului Dan, un discipol al Maistrului Ruben, profesor de matematica și fizica la
Academia din Socola. In acest moment se produce ruptura de realitate in nuvela.

4
Evaziunea din realitate are loc in trecut, visul fiind regresiv și prospectiv. Dionis este reancarnarea
calugarului Dan, insa acestuia i se pare cunoscut peisajul. Calugarul are relevația de a fi trait in
viitor, sub numele de Dionis, marturisind acest straniu sentiment și maestrului sau, Ruben. In
acest sens este vorba de un vis in vis[3]. Maistrul Ruben explica calugarului Dan, prin teoria
metempsihozei, ideile despre „arhei”: „in sir, poti sa te pui in viata tuturor insilor care au pricinuit
fiinta ta si a tuturor a caror fiinta ai pricinuit-o tu.[…] Omul are-n el numai sir, fiinta altor oameni
viitori si trecuti[…] numai ca moartea il face sa uite ca a mai trait”. Prin acesta vrea sa ii explice lui
Dan, ca exista o posibilitate pentru om de a se desparți de propria umbra, printr-un transfer de
veșnicie intre individ și umbra sa, și a evadarii pe alta planeta.

Meșterul Ruben este cel care in acelaș timp releva importante idei filosofice ale timpului și
spațiului, explicandu-i lui Dan „deosebirea dintre Dumnezeu și om”, și ca numai „Dumnezeu e
vremea insași”, in timp ce omul ocupa numai un loc in vreme. Și sufletul omului este veșnic, „dar
numai bucata cu bucata”. Spațiul nemarginit este „tot ca vremea, bucata cu bucata, poți fi in
oriceloc dorit”. Daca omul, care este un sir nesfarsit de oameni, lasa pe unul dintre ei sa-i tina
locul in timpul in care insul va lipsi din el, acesta este umbra lui. Omul si umbra sa isi pot schimba
personalitatea pentru o perioada de timp, „tu poti sa dai umbrei tale toata firea ta trecatoare de azi,
ea-ti da firea ei cea vecinica”. Ruben il incurajeaza pe Dionis sa cugete taina creației,
determinand-ul,implicit, sa comita pacat.

Atotputernicia lui Dumnezeu o descifreaza Dionis dintr-o carte sacra, cartea lui Zoroastru, desigur
cu ajutorul maistrului, care are ascuns sub infațiarea blanda și liniștita intenții demonice, un așa
numit Mefisto al timpului. Se bucura de inițierea eroului, exclamand „inca un suflet nimicit cu totul”.
Urmeaza treceri bruste de la realitate la vis si invers cu atata repeziciune, incat calugarul Dan isi
pierde simtul obiectivitatii si se lasa prins de imaginatie. Cu ajutorul magiei carții, care ii permite lui
Dan aprofundarea in aventura cunoașterii, acesta se desparte de propria umbra, din dialogul cu
acesta descoperind, ca sufletul sau a mai trait candva in „pieptul lui Zorastru”(personaj legendar,
reformatorul religiei iraniene antice). Dupa desparțirea de umbra, Dan se dedubleaza, ceea ce il
indeamna sa vada limitele sale in timp și spațiu, și primește in schimbul acesteia nu eternitatea, ci
conștiința eternitații.

Seria „arheului”ar putea fi, deci: Zoroastru – Ruben – Dan – Dionis. La indemnurile umbrei,
Dan ajunge victimul unei calatorii cosmice impreuna cu Maria, in care dispar legile fizicii și
barierele de timp și spațiu, acestea din urma capatand alet dimensiuni: ora devine veac, clipele
decenii, și pamantul un pandativ pe care el il prinde in salba iubitei. Maria este fiica spatarului
Tudor Mestecan, inger blond cu ochi albaștrii, o frumusețe angelica, și ea fiind supusa aceluiași
act magic al separației de propria umbra. Sarutarea Mariei il umple pe Dan „de geniu și de o noua
putere”, iubirea fiind singura cale spre cunoaștere. „Calatoria lor nu fuse decat o sarutare lunga”
ceea ce se manifesta in vis, cuplul avand posibilitatea implinirii, caci „visau amandoi acelasi vis”.
Sentimentul imponderabilitații, de care sunt cuprinși cei doi le ajuta sa infranga legile gravitației și
sa se inalțe spre luna. Aceasta calatorie dureaza atat timp cat se saruta.
Dan se intoarce pe pamant pentru mai rasfoi cartea lui Zoroastru și intre timp vede zarește
pamantul, care i se pare un bulgare „negru și neansemnat”, pe care se petrec tot felul de crime și
rautați. Eroul mediteaza in stil schopenhauerian asupra egoismului și a „voinței oarbe de a trai”.
Dupa acesta preface pamantul intr-un „margaritar” și agața de salba iubitei. Dan capata puteri
5
demiurgice, inființandu-și propriul cer, pe care pune doi sori și trei lune și inalța și un palat. Cadrul
creat este una edenica, formata dintr-o exuberanța de culori și forme, de miresme și sunete
armonice: „Insulele se inalțau cu scorburi de tamaie si cu prund de ambra. Dumbravele lor
intunecoase de pe maluri se zugraveau in fundul raului, cat parea ca din una și aceeași radacina un
rai se inalța in lumina zorilor, altul s-adancește in fundul apei. Șiruri de cireși scutura grei omatul
trandafiriu a inflorirei lor bogate, pe care vantul il plamadește in troiene; flori cantau in aer cu frunze
ingreuiete de gandaci cu pietre scumpe, și murmurul lor implea lumea de un cutremur voluptos.” In
acest cadru iși duc viața pardisiaca Dan și Maria. Dragostea lor este la fel de pura, ca și mediul
inconjurator, fara urma de senzualitate, o iubire serafica. Adormind, cei doi viseaza același vis.
Plutesc prin poratluri inalte, o singura poarta, insa ramane inchisa, pe care „n-au putut-o trece
niciodata”, pe care se afla un triunghi sacru, acesta avand in centru „un ochi de foc”, deasupra caruia
se afla „un proverb cu litere strambe ale intunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul o
enigma chiar pentru ingeri”. Dan cauta cu disperare in cartea lui Zoroastru magia, care sa-i permita
descifrarea proverbului, care ar fi un ajutor in atingerea absolutului, insa nu gasește nimic. Intre
gandirea lui și gandirea ingerilor este o „armonie prestabilita”, armonia divina lebniziana. Ingerii
faceau ce gandea Dan, insa il avertizeaza ca nu poate afla ințelesul proverbului: „de ce cauti ceea
ce nu-ti poate veni in minte?”. Acestea incearca sa il convinga pe Dan, ca nici o faptura nu știe
sau nu poate face acele lucruri, pe care numai Dumnezeu le poate infaptui. I se pare, ca ingerii
fac ceea ce el gandește, dar Maria il lamurește, ca numai daca Dumnezeu vrea, atunci „tu
gandesti ceea ce gandesc ingerii”. Dan este nemulțumit și vrea sa vada fața lui Dumnezeu, replica
ingerilor la acesta fiind: „daca nu-l ai in tine, nu exista pentru tine si in zadar il cauti”. Cunoașterea
infațișarii lui Dumnezeu este echivalenta cu moatrea, conform Bibliei. Dan face cunoștința cu
armonia universala, intregul univers ii pare invadat de cantece: „Odata el iși simți capul plin de
cantece. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare, in mintea lui imbatata,
stelele pareau ca se mișca dupa tactul lor”. Dan are impresia, ca chiar și ingerii ii asculta cantecele.
Atingerea absolutului nu se implinește, deoarece in entuziasmul și extazul momentului el considera,
ca poate controla universul și gandește intr-un mod nefericit: „oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi
Dumne…” Acest gand profanator, ca el ar putea fi Dumnezeu, simbol al puterii absolute, il
prabuseste cu brutalitate din cer, el fiind aspru pedepsit prin revenirea la conditia de muritor. In
nuvela este o puternica sugerara, conform careia limitele obiective ale gandirii umane nu pot fi
depasite, deoarece nici omul si nici ingerii nu au acces la tainele Creatiei: „Nefericite, ce ai
indraznit a cugeta?” Eminescu prelucra aici mitul luciferic, al ingerului cazut, pedepsi pentru
pacatul trufii. Devenit din nou muritor, revine sub infațișarea lui Dionis. Aventura lui este in egala
masura metafizica și mistica, acesta consemnand un eșec in tentativa de cunoaștere a
absolutului. In momentul caderii, Dionis se trezește din vis aflandu-se in condiția inițiala de
muritor. Chiar daca este bolnav de delirul sau, continua sa creada, ca este Dan și Maria, pe care
6
o vede la fereastra casei invecinate, și ca este aceași femeie din visurile sale, și ca anticarul
Riven este maestrul Ruben. Trimite o scrisoare de dragoste vecinei de peste drum, dar in timp ce
așteapta raspunsul cade pe podea fiind inconștient și aproape in alienație. Dupa ce iși revine, se
casatorește cu vecina de peste drum, care este Maria, . Toata povestea se sfarșește cu o banala
idila casnica, dezlegandu-se in final enigma. Calugarul Dan este Dionis, Maria, fiica spatarului
Mesteacan este vecina de peste drum, care canta la pian, Maistrul Ruben fiind Arhivarul Riven, de
la care Dionis a cumparat carțile vechi, umbra fiind chiar portretul din perete al tatalui. „Cine este
omul adevarat al acestor intamplari: Dan ori Dionis?” - se intreaba povestitorul spre final, incercand
sa ne inoculeze ezitarea. „Fost-au vis sau nu, asta-i intrebarea” - incearca sa ne indemne indoiala,
la modul hamletian, naratorul. Oricat de apropiat ar fi naratorul de eroul sau, trebuie sa privim spre
ipoteza ca ezitarea naratorului este mai mult o ezitare simulata, un 'truc', care ține de tehnica
narativa a confuziei de planuri, pe care Eminescu o manevreaza, cu o mare maiestrie și subtilitate,
cu mult rafinament. Dupa cateva idei despre motivul lumii ca teatru unde regizorul spectacolului
este „voința oarba de a trai”, nuvela se sfarșește cu un fragment dintr-o scrisoare a lui Theophile
Gautier, acesta servind drept argument afirmațiilor prozatorului, cu privire la posibilitatea de a ne
alege timpul și spațiul și despre „anamneza”. Sarmanul Dionis este singura opera a lui Eminescu,
in care se realizeaza iubirea prin implinirea cuplului. Acesta are ca scop susținerea teoriei,
conform careia iubirea este singura cale de a accede an cunoaștere, in aspirația spre absolut.
Atingerea acestui absolut inseamna fericire suprema, iubirea implinita fiind doar o treapta spre
fericire. Omul superior este sungura ființa capabila pentru a atinge iubirea ideala. Mitul oniric il
reprezinta metamorfoda lui Dionis in calugarul Dan. Este, dealtfel, prezent și ideea metempsihozei
(concepție religioasa, conform careia sufletul omului traiește in maimulte vieți prin reancarnare):
Sufletul calatoreste din veac in veac, acelasi suflet, numai ca moartea il face sa uite ca a trait”.
Este imporatnt de precizat și ideea timpului și a veșniciei: Omul are in el numai sir, fiinta altor
oameni viitori si trecuti, Dumnezeu le are deodata toate nemuririle ce or veni si au trecut; omul
cuprinde un loc in vreme. Dumnezeu e vremea insasi; si sufletul nostru are vecinicie, dar numai
bucata cu bucata”. Ideea stațiului nemarginit, apare și ea, acesta subliniind faptul, ca numai
Dumnezeu este in stare sa stapaneasca nemarginirea, pentru om spațiul fiind „tot ca vremea,
bucata cu bucata, poti fi in orice loc dorit”. Mitul faustian este descris prin Ruben, care este
intruchiparea satanei, Dan fiind cel care face pact cu acesta, acest act fiind un sacrificiu al omului
superior in dorința de a atinge absolutul, din iubire in iubire: ”Ruben insusi se zbarci, barba ii
deveni latoasa in furculite, ochii ii luceau ca jaratic, nasul i se stramba si i se usca ca un ciotur de
copac si scarpinandu-se in capul latos si cornut, incepu a rade had si strambandu-se: Inca un
suflet nimicit cu totul […] satana isi intinse picioarele sale de cal, rasufland din greu”.

7
"LA ŢIGĂNCI" de Mircea EliadeScrisă la Paris în 1959, nuvela "La ţigănci" de Mircea Eliade
(1907-1986) a apărut pentru prima oară în anul 1962 în revista "Destin" de la Madrid, iar la noi în
1967, în revista "Secolul XX", fiind apoi inclusă în volumul "La ţigănci şi alte povestiri", cu un
studiu introductiv de Sorin Alexandrescu.
Nuvela face parte din literatura contemporană, fiind o nuvelă fantastică, scrisă după al doilea
război mondial, perioadă în care Eliade ilustrează ideea că opoziţia dintre real şi ireal, dintre sacru
şi profan se estompează, între acestea nemaiexistând hotare bine determinate.

Construcţia subiectului. Mituri şi semnificaţii:

Perspectiva narativă se defineşte prin naratorul omniscient şj naraţiunea la persoana a IlI-a.
Acţiunea este plasată în Bucureştiul de altă dată, cadru temporal şi spaţial spiritual des întâlnit în
opera literară a lui Eliade, întrucât el consideră că "orice loc natal constituie o geografie sacră.
Pentru cei care l-au părăsit, oraşul copilăriei şi adolescenţei devine totdeauna un oraş mitic.
Bucureştiul este, pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile." (M.Eliade - "încercarea
labirintului"-1978)
Realizarea fantasticului în această nuvelă se face prin îmbinarea planului real cu planul ireal,
secvenţele narative fiind dominate, pe rând de unul din aceste planuri.
Epicul dublu este relevat de existenţa în planul secund a unor elemente semnificative, aparţinând
celuilalt plan decât cel dominant în secvenţa epică respectivă. Altfel spus, epicul dublu este
construit din două planuri, unul real şi altul ireal, care merg paralel şi concomitentpe parcursul
întregii nuvele, numai că unul este planul principal şi celălalt cel secundar, schimbându-se între
ele, conform secvenţelor epice care compun nuvela.
Nuvela se structurează în opt secvenţe epice, conform planului real şi ireal dominant (epicul
dublu), distribuite simetric, cu intrări şi ieşiri din timp şi din lumi paralele:
- secvenţa I- domină planul real; în plan secund este planul ireal;
- secvenţele II-HI-IV- domină planul ireal; în plan secund este planul real; -secvenţele V-Vl-VII-
domină planul real; în plan secund este planul ireal;
- secvenţa VIII- domină planul ireal, având şi câteva elemente ale realului.
"La ţigănci" este construită pe tema hierofaniei, a manifestării sacrului în profan, sugerând
trecerea spirituală a omului dinspre viaţă spre moarte. Sacru este un concept cu accepţia de sfânt,
care inspiră sentimente luminoase şi înălţătoare, ceea ce este dincolo de lumea concretă, banală,
iar profan înseamnă nepriceput, necunoscător, ignorant, laic.
Incipitul nuvelei este reprezentat de monologul interioral profesorului Gavrilescu, în formula
autoadresării, despre şansa omului într-o existenţă înăbuşitoare.
Secvenţa I este dominată de planul real, dar în secundar se manifestă irealul, prin câteva
elemente cu semnificaţii mitice şi mistice.
Profesorul Gavrilescu se întoarce acasă cu tramvaiul de la lecţiile de pian, pe o căldură "încinsă şi
înăbuşitoare" fiind obsedatde colonelul Lawrence "şi de aventurile lui în Arabia", despre care nu
ştia mare lucru, ci numai că "arşiţa [...] I-a lovit în creştet [...] ca o sabie". Căutând portmoneul ca
să-şi cumpere bilet, vine vorba de locul numit "la ţigănci", despre care unul dintre călători, crede
că "e o ruşine", dar Gavrilescu este fascinat de acest spaţiu, considerând că "pe o arşiţă ca asta, e
o plăcere", fiind umbrit de nuci bătrâni. O altă obsesiea profesorului este monotonia vieţii
cotidiene, sugerată de obişnuinţele zilnice, "trec regulat cu tramvaiul asta de trei ori pe
săptămână", deşi el ar merita altceva pentru că are "o fire de artist...". Banalitatea vieţii
(profanul)este definită de interese materiale, Gavrilescu socotindu-şi câştigul în bani şi lecţii de
pian, care l-au obosit spiritual. îşi aduce aminte că şi-a uitat "servieta cu partituri" Ia eleva sa,
Otilia, nepoata doamnei Voitinovici, din strada Preoteselor. Coboară din tramvai cu intenţia să-l ia
în sens invers pentru a-şi recupera servieta, se simte foarte "obosit, istovit", deşi este încă "în
floarea vârstei", având numai patruzeci şi nouă de ani. îşi aminteşte de tinereţe, atunci când nu-1
interesa aspectul material al vieţii, "când eşti tânăr şi eşti artist, le suporţi pe toate mai uşor", Ia
8
Charlottenburg, când era nemâncat şi "fără un ban în buzunar". Aude uruitul tramvaiului trecând
pe lângă el, îl pierde, îl "salută lung cu pălăria" şi exclamă: "Prea târziu!". El îşi ia astfel rămas bun
de la lumea reală, ca atunci când, "pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei".
Epicul dubluîn această secvenţă este realizat prin câteva elemente nefireşti, ireale, ce vor deveni
laitmotivepe parcursul nuvelei: căldura dogoritoaredilată parcă gesturile, îşi caută portmoneul şi
întârzie cumpărarea biletului, se confeseazăcălătorilor din tramvai, obsesia colonelului Lawrence,
bordeiul ţigăncilorca spaţiu misterios de iniţiere spirituală. Obsesia vieţii banale(de trei ori pe
săptămână merge cu acest tramvai), pălăria, banii, incapacitatea bătrânului de a sesiza "răcoarea"
bordeiului sunt atitudini şi gânduri ale vieţii materiale, ale realului, semnificaţii ale profanului, ale
lumii obişnuite, ce devenise sufocantă pentru profesor.
Gavrilescu este atras de umbra şi răcoarea nucului din grădina "ţigăncilor" şi, fără să-şi dea
seama, se trezeşte în faţa porţii, unde "îl întâmpină o neaşteptată, nefirească răcoare".
Secvenţele II,III şi IV se desfăşoară în locul numit "La ţigănci" şi sunt dominate de planul ireal,
sugerând pregătirea spirituală iniţiatică pe care Gavrilescu trebuia să o parcurgă dinspre viaţă
spre moarte. îl întâmpină "o fată tânără, frumoasă şi foarte oacheşă", care-1 conduce către "o
căsuţă veche", în timp ce Gavrilescu aude în depărtare uruitul metalic al tramvaiului, care "i se
păru insuportabil". Bătrâna îi cere să-şi aleagă o fată, dintre "o ţigancă, o grecoaică, o ovreică",
deoarece Gavrilescu respinsese nemţoaica ("nu nemţoaică"). Baba îi cere treisute de lei, iar el
socoteşte din nou că suma este contravaloarea a "trei lecţii de pian" şi se confesează spiritual
"sunt artist", motivând că "numai pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu
a fost, de totdeauna, arta pură". Ceasul de la bordeiul ţigăncilor stătuse, întrucât noţiunea de ţinu,
avea aici alte dimensiuni, "nu e grabă [...] avem timp". O emoţie puternică puse stăpânire pe el, şi
"se simţi deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr". în bordei îl întâmpină cele trei fete pe care
le alesese, o ţigane?., o grecoaică şi o ovreică, i se face sete, stare motivată de căldura
obositoare pe care o îndurase afară, în lumea reală. Fetele se amuză de starea luj confuză, semn
că el se desprinsese de lumea reală, ale cărei repere nu se mai regăsesc aici şi constată că Iui îi
este frică. Gavrilescu se apără, motivându-se din nou spiritual, că a trăit "un vis de poet" şi a simţit
în tinereţe "o pasiune nobilă", a iubit-o pe Hildegard, aşadar are pregătirea spirituală superioară de
a putea depăşi barierele vieţii reale, către o altă lume. Cu toate acestea, el nu poate ghici ţiganca,
nu poate trece prima probă iniţiatică, aşadar el nu poate transcede spiritual şi fetele îl prind într-un
cerc ameţitor, "ca într-o horă de iele". El îşi pierde cunoştinţa, intră într-o stare superioară de vis,
care este prima treaptă spre iniţiere. Gavrilescu se trezeşte ameţit şi confuz, într-o lume ciudată,
încăperea îi este total necunoscută, cu paravane multicolore, cu şaluri şi broderii şi se gândeşte
că totul "era o iluzie", obiectele fiind reflectate şi multiplicate de oglinzi. Simte o fericire totală, "o
nemaipomenită beatitudine i se risipi ca un fior cald în tot trupul", îşi aminteşte că visase, încurcă
elementele reale (arşiţa) cu amintirile din tinereţe şi se refugiază în artă.
Fetele îşi reproşează reciproc faptul că l-au lăsat să se agate de amintirile lumii reale, care sunt
piedici în evoluţia iniţierii spirituale, de aceea "s-a încurcat din nou" şi "n-o să mai ştie cum să
iasă". Ele insistă să ghicească ţiganca, deoarece n-o să-i pară rău. Gavrilescu nu poate ghici,
pentru că, spun ele, "şi-a adus aminte de ceva şi s-a pierdut, s-a rătăcit în trecut". Dacă el ar fi
ghicit ţiganca, pentru că "ăsta-i jocul", l-ar fi plimbat prin toate odăile, "ar fi fost foarte frumos", dar
el "se repezi Ia pian" şi începe să cânte cu "toată puterea", parcă ar fi vrut să intre tot mai adânc
într-o stare artistică superioară. Se simte singur în această lume total necunoscută pentru el, se
loveşte de paravane sau obiecte neidentificate, "căci nu le cunoştea formele", căldura îl sufocă din
nou, nu se mai recunoaşte pe sine, este "mai slab decât se ştia, cu oasele ieşindu-i prin piele [...]
aşa cum nu se mai văzuse niciodată". Se simte înfăşurat strâns într-o draperie, ca într-un giulgiu
mortuar şi înţelege că "se va sufoca", pierzându-şi total percepţia lumii înconjurătoare, "sunetele
păreau înecate în pâslă".
Semnificaţiileacestor secvenţe sugerează manifestarea sacrului în profan- hierofania-: bordeiul
ilustrează mitul labirintului, ca simbol al trecerii dinspre viaţă spre moarte, un spaţiu iniţiatic către o
9
altă lume spirituală; baba care cere vamă la intrarea în bordei poate semnifica Cerberul, paznicul
integru al porţii Infernului; fetele simbolizează ielele(mitul ielelor spune că cine le vede dansând
moare) sau Preotesele(care oficiau ritualul morţii în templele antice) sau Parcelesau ursitoarele;
cifra treieste mistică, având puteri magice asupra spiritului. Iniţierea lui Gavrilescu este greoaie
pentru că profanul din el este o frână, el agăţându-se mereu de trecut, de viaţa reală, concretă.
Visul este o primă treaptă a iniţierii, iar zbuciumul Iui de a scăpa din draperia care îl strângea ca
un giulgiu poate fi coşmarul traversării materiei de către spirit. Gavrilescu, ales în mod anume
dintre indivizii oarecare, şterşi, anonimi, trăieşte o experienţă iniţiatică, de care uneori se teme,
alteori nu o conştientizează. P ersonajul este neîmplinit pe plan erotic, deoarece el fusese nevoit
să renunţe la iubita sa, Hildegard, pentru Elsa, din datorie civică, decizie impusă de norme sociale
(exterioare lui). Neîmplinirea lui este şi pe plan profesional, el devenind un biet profesor de pian
"pentru păcatele mele" şi încearcă să se regăsească spiritual: "eu nu sunt oricine [...], sunt artist".
Cu toate cestea, ca orice om, Gavrilescu se teme de moarte: "Ţi-a fost frică!". Secvenţele V, VI şi
VII sunt dominate de planul real, în care revin gesturile, obsesiile şi simbolurile din prima
secvenţă, ca sugestie a vieţii mereu aceeaşi, monotonă, banală, obositoare.
Gavrilescu povesteşte babei stadiul iniţierii Iui, accentuând chinul din ultima etapă a traversării
stării de la materie la spirit, "m-am văzut gol şi am simţit draperia strângându-se în jurul meu, ca
un giulgiu [...] ce-am mai pătimit", face legătura cu viaţa reală, apelând la aceeaşi oboseală
sugerată de "căldură" şi de "colonelul Lawrence". Intrând în lumea reală, se urcă în tramvai, se
confesează călătorilor, spunându-le că şi-a uitat servieta în strada Preoteselor şi le mărturiseşte
obsesia neîmplinirii: "Eu, pentru păcatele mele sunt profesor de pian, dar n-am fost făcut pentru
asta...". Coboară din tramvai Ia staţia Preoteselor şi constată că la nr. 18 nu mai locuieşte doamna
Voitinovici şi nici Otilia, ci familia Georgescu. O vecină îi spune că doamna Voitinovici se mutase
de opt ani în provincie, după ce se căsătorise Otilia. Totul este confuz pentru Gavrilescu, se urcă
în tramvai, îşi caută portmoneul, revine obsesia colonelului Lawrence, dă taxatorului o bancnotă şi
află că banii se schimbaseră de un an, discuţia despre "ţigănci" stârneşte reacţii
pseudoscandalizante ("e o ruşine"), Gavrilescu "se simţi deodată obosit, istovit". Se întoarce
acasă, unde constată că acolo locuieşte altcineva, după care se duce la cârciuma din apropiere şi
află că soţia Iui, Elsa, plecase în Germania, "după ce a dispărut Gavrilescu. La toamnă se
împlinesc 12 ani".
Gavrilescu se urcă într-o birjă şi cere să-l ducă la "ţigănci" atmosfera ţine de fantastic, este o
noapte frumoasă şi miroase a regina-nopţii. Birjarul, "fost dricar", sensibil ("îmi plac florile, caii şi
florile") "fire de artist", îl ajută să ajungă dincolo, trecându-l prin locuri impuse de tradiţia
înmormântării, urmând un drum prestabilit, oprindu-se "în dreptul bisericii", sunt "fel de fel de flori"
şi—I consolează "n-o să vă pară rău...".
Ultima secvenţă este dominată de planul irealşi se petrece "Ia ţigănci", unde Gavrilescu este primit
de babă, plăteşte suta de lei, constată că "e târziu" şi-şi cere iertare. Baba continuă iniţierea lui
Gavrilescu, îl previne să nu se rătăcească iar, îi spune parola ("Eu sunt, m-a trimis baba") şi-i
explică drumul: "să numeri şapteuşi. Şi când oi ajunge la a şaptea, să baţi de treiori". Se încurcă
în numărarea uşilor, se simte sleit de puteri, intră într-o cameră Ia întâmplare şi deodată simte "un
parfum uitat", acela al lui Hildegard. Gavrilescu se disculpă, îi explică ce se întâmplase în tinereţe,
când starea spirituală fusese învinsă de starea materială "dacă aş fi avut ceva bani la mine...", dar
acum "nu mai am nici casă, nu mai am nimic". Hildegard, care poate semnifica mitul luntraşului
Caron (care călăuzea sufletele morţilor din lumea vie în lumea cealaltă, peste apa Styxului) îi
spune "vino cu mine", lui Gavrilescu îi "e frică" şi încearcă o ultimă "agăţare" de real, "ah, pălăria
[...] şi voi să se întoarcă".
Hildegard se miră că el încă nu înţelege ce i se întâmplă, fiindu-i greu să accepte şi dă vina pe
faptul că "sunt cam obosit", dar "parcă încep să mă simt mai bine...". Se urcă amândoi în trăsură şi
acelaşi birjar îi duce "spre pădure, pe drumul ăl mai lung", timpul fiind definit şi acum de alte
dimensiuni("mână încet. Nu ne grăbim..."). Gavrilescu intră într-o stare superioară, a visului("aş
10
crede că visez"), singura care permite omului să acceadă în lumea spirituală: "Toţi visăm [...] Aşa
începe. Ca într-un vis...".
Semnificaţii: Nuvela ilustrează aspiraţia omului sensibil, o artistului de a atinge absolutulprin
propria menire: "Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian. Dar eu trăiesc pentru arta pură".
Setea omului superior de a atinge absolutul în cunoaştere este asemănătoare cu aceea a Iui
Dionis din nuvela eminesciană: "Iată o ocazie ca să-ţi îmbogăţeşti cunoştinţele" (îşi spusese
Gavrilescu atunci când intrase în bordeiul ţigăncilor). Dorinţa de a pătrunde în Shambala
presupune luptă (trebuie să fii tânăr, puternic şi Gavrilescu este istovit), trebuie să ai curaj ( şi lui
Gavrilescu "îi e frică") şi trebuie să fii încărcat de iubire (şi el nu se împlinise erotic). Nuvela
exprimă drama unui ratat, a unui om ce s-a lăsat dominat de profan, de viaţa monotonă care-1
apasă, de banalitatea simbolizată de căldura sufocantă.
Deoarece este o specie epică de întindere medie, cu un singur plan narativ, un conflict concentrat,
cu personaje puternic Individualizate, opera literară "La ţigănci" de Mircea Eliade este o nuvelă.
Ca în orice nuvelă fantastică, în această creaţie literară se manifestă arta echivocului, a
ambiguităţii, realizată din îmbinarea realului cu irealul.
Fantasticul nuvelelorscrise de Mircea Eliade după război aduc în prim plan personaje care trăiesc
experienţe insolite. Referindu-se la această proză fantastică, Dumitru Micu afirma: "Pe diferite căi,
unor inşi comuni li se revelă «sacrul». Respectivii devin actorii unor întâmplări care, fără a fi
palpitante, excelând chiar prin banalitate, unele îi smulg până la urmă din «iluzie», din
«insignifiant», din «profan» şi îi transportă pe celălalt tărâm, al permanenţelor".
xemplifica trasaturile prozei fantastice, prin referire la o opera literara studiata.

Proza fantastica are urmatoarele trasaturi :

- aparitia brusca a unui element misterios, inexplicabil, care perturba ordinea fireasca a realitatii
- nelinistea si spaima personajelor, care se straduiesc sa inteleaga ce se intampla si sa gaseasca
o justificare a evenimentelor
- nici o explicatie nu se dovedeste pana la urma pe deplin satisfacatoare
- alternanta celor doua planuri : real si ireal pe tot parcursul naratiunii
- disparitia limitelor de timp si spatiu
- intretinerea tensiunii epice
- finalul ambiguu
- ezitarea eroului si a cititorului de a opta pentru o explicatie a evenimentelor

Nuvela La tiganci, de Mircea Eliade apartine prozei fantastice, deoarece tema acestei opere este
iesirea din timp. Personajul principal penduleaza intre real(spatiul bucurestean) si ireal ( gradina
tigancilor, bordeiul si casa cea mare).
a. Nuvela incepe cu o calatorie obisnuita, repetata de 3 ori pe saptamana, de profesorul de pian,
Gavrilescu.
b. Al doilea episod marcheaza intrarea personajului in planul ireal (cand Gavrilescu intra in
bordeiul tigancilor). Aici dispar limitele de timp si spatiu. Gavrilescu trebuie sa ghiceasca tiganca
din cele trei : o tiganca, o grecoaica, o evreica. Esueaza, insa, pentru ca se rataceste in amintire,
aducandu-si aminte de logodnica sa din tinerete, Hildegard, pe care o parasise, insurandu-se cu
Elsa.
c. Gavrilescu revine in realitate si constata cu stupoare ca trecusera 12 ani. Nu gaseste nici o
explicatie pentru nefirescul evenimentelor
d. Personajul se reintoarce la tiganci, in ireal, se reintalneste cu Hildegard si, impreuna calatoresc
spre moarte

Finalul nuvelei este ambiguu, o alta trasatura a fantasticului.

alt exemplu

11
Prezinta constructia discursului narativ dintr-o nuvela fantastica studiata, prin referire la doua
dintre conceptele operationale din urmatoarea lista: secvente narative, episod, incipit, final.
Nuvela fantastica: La tiganci, de Mircea Eliade
Secventa narativa = Parte a unui text narativ care contine o singura actiune, realizata de unul sau
mai multe personaje. O secventa narativa ar fi calatoria lui Gavrilescu, un profesor de pian, cu
tramvaiul si discutiile din tramvai. O alta secventa narativa este intrarea personajului in “cealalata
lume”, la tiganci, un loc misterios, unde trecerea timpului este oprita. Aceasta secventa cuprinde si
testul la care este supus si anume ghicirea tigancii, pe care, insa, nu il trece. A treia secventa
narativa o constituie iesirea din bordeiul tigancilor si calatoria cu tramvaiul. In acesta secventa,
personajul afla ca au trecut 12 ani, dar nu-si da bine seama ce s-a intamplat exact. Secventa a
patra este marcata de reintrarea in spatiul misterios al tigancilor, unde Gavrilescu se reintalneste
cu logodnica sa din tinerete, Hildegard.
Finalul este dependent de tipul si dimensiunea textului si poate fi inchis sau deschis. In nuvela “La
tiganci”, de Mircea Eliade, finalul este deschis, lasand loc interpretarilor. Misterul si suspansul
predomina pe tot parcursul operei si era normal ca autorul sa nu ne dea nici o explicatie a
intamplarilor nici in final
alt exemplu
Exemplifica trasaturile prozei fantastice, prin referire la o opera literara studiata
Ex. “La tiganci”-M. Eliade
Fantastic:
-ca si categ. estetica se deosebeste de miraculosul din basm
-daca in basm avem de-a face cu o lume populata de feti frumosi,vrajitoare, zane, in fantastic sunt
invocate aparitii insolite, pline de mister care tulbura sentimentele noastre; spatial ireal irumpe in
mijlocul realitatii celei mai obisnuite instaurand teroare
-tipuri-umoristic, terifiant, grotesc
-atm. sinistra, de groaza ce det. fie moarte fie osandirea eroului
-timpul se dedubleaza, se opreste, se multiplica
-eroul e silit sa traiasca de mai multe ori aceeasi groaza; pers. nu mai gaseste explicatii logice pt.
ceea ce i se intampla
-fantasticul uzeaza de telepatie, de vise premonitorii, spiritism
Proza fantastica:
-proza lui Eliade se caracterizeaza prin alternanata planurilor real-ireal, este tipic fantastica si
reflecta fantasticul propriu-zis (nu ca la V.Voiculescu f. fabulos)
-epicul dublu e construit din doua planuri: real-ireal care merg parallel si concomitent
-locul act. Bucuresti este un terit. mistic incarcat de mister in care se consuma aventuri fantastice
si in care trecerea de la real la ireal se realizeaza gradat, aproape insesizabil
-intrarea in spatial edenic al tigancilor rep. o incercare de recuperare a unui timp afectiv: iubirea pt.
Hildegard
-cand intra la tiganci parca ar fi asteptat sa il opreasca cineva si este intampinat de o neasteptata,
nefireasca racoare; in acest spatiu el intra singur si voluntary, intrarea se face nepremeditat
-primeste 2 advertismente 1)”sa nu bei prea multa cafea” setae de cunoastere a personajului
2)”sa sti ca iar a stat ceasul” in spatial profane timpul se masoara altfel
-bordeiul rep. mitul labirintului ca simbol al trecerii dinspre viata spre moarte; intrarea se face
treptat, de la sentimentul de frica la cel de fericire
-baba care cere banii la intrarea in bordei poate semnifica Cerberul (paznicul portii infernului)
-hora celor 3 fete contureaza dansul ielelelor, dansul ametitor de la care Gavrilescu nu se poate
sustrage si renunta sa se mai impotriveasca; el nu le poate ghici pt. ca s-a pierdut in trecut,
rataceste in amintirea tragediei vietii lui; fetele mai pot fi si preotesele(care oficiau ritualul mortii in
templele antice) sau parcele,ursitoarele

12
-coerenta univ. concret este destramata prin dereglarea mecanismului temporal(timpul se opreste,
se multiplica)
-anacronismul temporal este subliniat prin urmatoarele lucruri:
-)Otilia nu mai locuia acolo de 8 ani
-)banii se schimbasera de un an
-)biletul de tramvai se scumpise de 3-4 ori
-)Elsa plecase in Germania de 12 ani
-)vecina Trandafir murise de 5 ani
Care ii sunt spuse de carciumarul Costica, dar Gvrilescu pune totul pe seamaunei confuzii,
hotarand sa se intoarca la tiganci pt. a lamuri totul; este dus de un birjar fost dricar
-apare cifra 3, cifra mistic, cu puteri magice asupra spiritului: 3 fete, 300 de lei ii cere baba=3 lectii
de pian
-visul este o prima etapa a initierii; zbuciumul lui de a scapa din draperia care il strangea ca un
giulgiu poate fi cosmarul traversarii meteriei de catre spirit
-initierea lui e greoaie pt. ca se agata de trecut, de viata reala, concreta
-in final apare Hildegard care poate semnifica mitul luntrasului Caron, iar Gavrilescu intra intr-o
stare superioara a visului “as crede ca visez”
-spatiul la tiganci este o zona crepusculara dintre viata si moarte
-ghicitul-ultima sansa acordata spiritului de a-si recunoaste greselile
-trecerea prin labirint=ispasirea de pacat
-intoarcerea in real este doar a spiritului lui Gavrilescu
-accederea la sacru se poate face doar prin recunoasterea greselilor si prin iubire=)Hildegard nu
este doar iubirea vietii lui ci si calauza
-finalul este o alegorie a mortii, pornesc impreuna spre padure pe drumul cel mai lung “asa incepe
totul ca intr-un vis”
-tema-iesirea din timpul si spatial profane, trcerea intr-un timp si spatiu sacru

Prezinta constructia discursului narativ dintr-o nuvela fantastica studiata prin referire la doua dintre
conceptele operationale din urmatoarea lista: secvente narative, episod, incipit, final

Ex. “La tiganci”-M. Eliade

Incipit
-este reprezentat de monologul interior al profesorului Gavrilescu în formula autoadresãrii, despre
şansa omului într-o existenţã înãbuşitoare
Final
-pers. este supus unei noi încercãri de a numãra 7 uşi, dar se rãtãceşte din nou în trecut
conststând cã numãrã 16 uşi
-deschis
-întâlnirea cu Hildegard subliniazã transgresarea timpului prezent=trecut+viitor
-este o alegorie a morţii, pornesc amândoi spre pãdure pe drumul cel mai lung “aşa începe totul
ca într-un vis”
-Gavrilescu intrã într-o stare superioarã a visului “aş crede cã visez” singura care permite omului
sã acceadã în lumea spiritualã
Secvenţe
-8 secvenţe epice conform epicului dublu, distribuite simetric cu întrãri şi ieşiri din timp şi din lumi
paralele
-secvenţele I, V, VI, VII sunt dominate de planul real
II, III, IV, VIII sunt dominate de planul ireal
 INTRODUCERE:
MIRCEA ELIADE a fost unul dintre cei mai importanti istorici ai religilor . Deasemena a mai
13
 fost si etnolog,dramaturg, sociolog, folclorist,nuvelist si romancier.
Proza sa marcheaza o noua varsta a fantasticului, fiind impregnata de spirit contemporan.
A scris numeroase romane ca : “Domnisoara Christina”, “Sarpele”, “Nopti de
sanziene”,”Intoarcerea din rai”.
Titluri de nuvele fantastice : ”Nopti la Seranopore”,”Strada Mantuleasa”,”Cazul doctorului
Hoingberger”, si “La tiganci!”.
Maitreyi – jurnal intim al lui eliade despre experienta personala din India.
Fortat de regimul comunist el a emigrat in Paris si apoi in America.
POVESTIREA NUVELEI
In nuvela se imbina doua plane: planul sacru (fantastic, imaginar)
planul profan (real)
 Planul sacru reprezinta tot cea ce se petrece pe domeniul tagancilor ,unde exista fiinte
initiate.
 Planul profan reprezinta realitatea obisnuita , exterioara de zi cu zi.

Planul profan (real):

Accentul autorului cade pe caldura torida(element fantastic) care face trecerea de la planul real la
cel sacru ,imaginar.
Personajul principal , profesorul de muzica Gavrielescu, se urca in tramvai pentru a merge acasa.
El intra in vorba cu persoanele din tramvai. De aici reiese o rima trasatura a eroului: dorinta de a
comunica cu oamenii.
Tramvaiul trece pe langa casa unor tiganici, vestite ca find malefice, iar locul unde traiau era stiut
drept un loc famat. Casa ii atrage atentia lui Gavrilelscu , si mai ales umbra deasa a nucilor din
curte.
Profsorul isi aduce aminte ca si-a uitat servieta cu partituri in casa unei eleve si coboara din
tramvai. Doborat de caldura el se odihneste pe o banca, in apropierea casei tigancilor.
Tramvaiul trece pe langa el iar acesta il lasa sa plece , fara a se urca in el fapt care demonstreaza
ca zapuseala de afara ,face trecerea de la planul real la ce imaginar .
Gavrielescu se hotaraste sa mearga pe jos. Ajunge in fata casei tigancilor.
Acesta repeta de trei ori “prea tarziu” atunci cand pierde si cel de al doilea tramvai.
Mana destinului il indeamna sa intre la tiganci.
El este ademenit de umbra nucilor ,si starea lui de spirit se schimba , atunci cand sta la umbra lor.
In curte apare o tigancusa tanara care il pofteste inautru , la tiganci.
Acesata ii atrage atentia sa nu bea prea multa cafea, pentru a nu ramane treaz.
La intrare statea o baba , care ii ofera trei fete : o tiganca, o evreica si o grecoaica, pe care trebuia
sa le ghiceasca, in schimbul a trei sute de lei.
 Simbolul babei: poate smboliza cainele cu doua capete care pazea intrtarea in Infern ( din
mitologia greaca).
 Cand intra , baba il intreaba cat este ceasul ,de aici putem deduce ca ,la tiganci, timpul are
alta acceptiune. (element fantastic)
Cand se indreapta spre camera unde se aflau cele trei fete , dupa ce intra in planul sacru ,eroul isi
aduce aminte de Hildegard, o nemtoaica pe care o iubise cu 20 de ani in urma, se simte din nou
tanar , ii este frica , inima ii bate tare.
Prin rememorare ,revine la drama, la tragedia vietii sale. Este obsedat esecul in dragoste, de
faptul ca nu e cu Hildegard.
Ajuns fata in fata cu cele trei femei , acestea ii cer sa le ghiceasca pe fiecare. Acesta nu reuseste
sa ghiceasca nici care-i tiganca sau evreica sau grecoaica.
Fetele spun ca ii e frica si ca pedeapsa il introduc intr-un dans, ca un ritual : o hora a ielelor.
Fetele reprezinta cele trei parce ursitoare, cele trei gratii , asemeni ca in mitologia greaca.
Gavrielescu , continua sa isi aminteasca de Hildegard, iubirea din trecut si sa le povesteasca
14
fetelor. Eroul se rataceste in trecut .
Tot cea se petrece in casa tigancilor poate fi o posibila initiere, dar datorita fricii sale si a faptului
ca s-a ratacit in trecut, acesta nu este apt sa se poata initia.
Motivul labirintului
Dupa un moment , fetele dispar si Gavrielescu ramane singur in camera obscura. El se zbate sa
iasa .
Se afla intr-un labirint printre paravane si oglinzi. (element fantastic)
Labirintul este un motiv obisnuit la Eliade, fiind deasemenea un motiv mitologic grec de initiere,in
lumea mortilor. Gavrielescu nu reuseste sa iasa din labirint.
Caldura revine si este un factor esential.
Drumul de la intuneric la lumina, reprezinta triumful spiritualuilui asupra materialului dar si al
vesniciei asupra perisabilului
Draperia este o premonitie a morti, aceasta il strange din toate partile , il sugruma(element
fantastic). Se petrec lucruri iesite din comun.
Naucit, el pleaca de la casa tigancilor, pentru a-si lua servieta uitata la o eleva.
Iese din planul sacru si revine inapoi in cel profan.
In jurul lui se petrec numai lucruri stranii :banii pe care ii avea in portofel se devalorizasera , pretul
biletului se dublase in aceasi zi.
Ajuns la casa Otiiliei, unde uitase partiturile, chiar in acea zi ,afla ca aceasta se maritase si
plecase din acea casa.
Ajuns acasa , cheile de la usa nu i se mai potrivesc, afla ca alcineva locuieste acolo.
Intra intr-un bar , si afla de la barman ca sotia lui plecase in Germania, dupa ce l-a cautat .
Trecerea brusca din planul sacru in cel profan: trecusera 12 ani.
Timpul din nuvela:
Timpul se rupe: in planul sacru trecusera 3 ore pe cand in planul profan ,real trecusera 12 ani. (
element fantastic)
Actiunea nuvelei se desfasoara pe parcursul a 12 ani , cea ce echivaleaza cu un an cosmic.
Gavrielescu realizeaza ca nu mai are nimic in comun cu lumea reala , nu se mai incadreaza, si
hotaraste sa se intoarca la tiganci , sa afle ce s-a intamplat.
Pe drum Gavrielescul se intalneste cu un birjar , care il pofteste in caruta , dar el nu urca deoarece
nu avea bani .
Birjarul il urmareste, si cand eroul ajunge la tigancii, birjarul ii spune ca il asteapta afara.
Semnificatia birjarului
Acest barbat fusese in tinerete dricar. Ii traversa pe cei morti de pe taramul acesta pe celelant
taram. Este un mesager al mortii.
Intra la tiganci, baba ii cere o suta de lei , spunandu-i ca este treaza doar nemtoaica care se afla
la a saptea usa , pe dreapta.
Gavrielescu nu nimereste din prima cea de a saptea usa. Baba il trimite singur pentru a vedea
daca este initiat,capabil, dar el nu e pregatit.
El intra in camera si o vede pe Hildegard , la fel de tanara ca in urma cu 20 de ani (element
fantastic).
Timpul nu trecuse pentru ea , insa Gavrielescu apartine spatiului profan.Ii spune ca il asteapta de
mult.
Finalul nuvelei: drumul spre moarte (element fantastic)
Cei doi plaeaca din casa tigancilor, se urca in trasura, si pornesc spre o padure.
Ii spune ca daca nu o auzea vorbind cu birjarul ar fi crezut ca viseaza.
Hildegard spune ca toata viata e un vis .
Trecerea pe celalant tarm a celor doi iubiti regasiti se face firesc, senin, ca intr-un vis.
Nuvela apare ca o alegorie a mortii, sau a trecerii spre moarte. Gavrielescu, proiectat pe alte
coordonate , rataceste,e confuz pt ca nimereste in alta lume,
15
 ELEMENTE FANTASTICE
1) domeniul tigancilor- in care lucrurile se desfasoara inalt timp
2) prezenta labirintului
3) cifra trei: primul nr. fundamental ,considerat perfect, expresie a totalitatii, a desavarsirii. In
traditile iraniene ,aceasta cifra apare dotata cu caractere magico-religioase. Are sensuri secrete,
constituie un tot indisolubil.
4)draperia: moment prevestitor al mortii
5) ruperea planului temporal
6) prezenta lui Hildegard, la fel de tanara
7) finalul neobisnuit, drum spre moarte
INTRAREA IN ALT TIMP
Eliade introduce un nou tip de fantastic in literatura, viziunea sa constand in prezenta unor
universuri paralele.
In spatiul realitatii comune, logic si rational ,exista un alt spatiu ,ilogic si ireal, nesesizat de
personaje, aflat ulterior, ori necunoscut niciodata.
Eliade demonstreaza existenta constanta a sacrului, camuflat in profan, prezenta perceputa
fantastic, inexplicabila prin recursul la logica ratiunii.
PUNCTUL DE PLECARE
Eliade pleaca de la o experienta personala; nuvela s-a cristalizat subconstient pe o experienta
individuala.
Realitatea a devenit halucinanta si-a pierdut contururile stiute, este ireala.
Personajul principal, Gavrielescu ,este o enigma el se pierde, intra in alt timp. Caldura ,lumina
alba , orbitoare fac trecerea de la real la ireal.

 STRUCTURA COMPOZITIONALA
Naratiunea este organizata pe 12 episoade distincte:
 Calatoria cu tramvaiul
 Convorbirea cu batrana
 Italnirea cu cele trei fete
 Cautarea labirintica
 O noua intalnire cu batrana
 Calatoria cu tramvaiul
 Popas la locuinta doamnei Voitinovici
 Ultima calatorie cu tramvaiul
 Popas in fata propriei locuinte
 Discutia cu patronul carciumii
 Intoarcerea cu trasura,la tiganci
 Intalnirea cu Hildegard
Divizarea actiunii in 12 segmente nu este intamplatoare.
Numarul 12 , este simbolul plenituninii, reprezinta un ciclu incheiat, inchis.
 Pe plan fictional , cele 12 secvente sugereaza proiectia in timp a unei
existente mediocre: Gavrielescu, profesorul de muzica , isi retraieste ca intr-un vis ,intreaga viata.
El trece din real in ireal fara sa stie ca a parasit lumea comuna “de aici”pentru lumea vesnica “de
dincolo”.

 UNIVERSURI PARALELE
Eliade creaza doua universuri paralele, utilizand alte modalitati narative decat cele obisnuite.
In primul segment narativ, semnele universului sacru se contureaza din elementele realului.
 In tramvai pe una din strazile Bucurestiului, profesorul de pian, ce tocmai parasise casa
unei eleve,discuta cu ceilalti calatori
16
In conversatia aparent banala , apar cateva cateva obsesii: casa tigancilor, apoi
gradina. Amandoua , frumoase si enigmatice, incita curiozitatea.
In discutie se insinueaza apoi un motiv funebru: umbra si racoarea nucilor din curtea tigancilor.
Gavrielescu tanjeste dupa umbra si racoarea nucilor , nu numai din cauza caldurii excesive, ci
dintr-o chemare nedeslusita inca, spre moarte.
Aceasta chemare mai este sugerata si de legatura sa cu colonelul Lawrence.
El nu stia cine este dar auzise vorbnduse despre el in statie. Acesta traise cu exactitate acelasi
senzatie de caldura insuportabila suportata si de Gavrielescu ,in aceea zi:” arsita aceea teribila a
Arabiei, l-a lovit ca o sabie. La lovit in crestet ca o sabie, amenintandu-l.
 Gavrilelescu isi motiveaza intrarea in casa tigancilor prin dorinta de a gasi si infrunta
aventura.
El asculta de un glas venit de dincolo, o voce care il chema staruitor sub umbra imbietoare a
nucilor. Acolo il intampina o “neasteptata si nefireasca racoare”.
Raceala pamantului ii va primi curand tot trupul.
 Toate semnele exterioare duc spre acelasi sfarsit: istovirea trupului, senzatia caldurii
apasatoare, limbajul ambiguu,oprirea timpului.

Limbajul: repetarea propozitiei “Prea tarziu! Prea tarziu!” ,rostita identic la intrarea si la iesirea de
la tiganci rasuna ca un ramas bun adresat realului.
Oprirea timpului: odata cu intrarea in casa tigancilor , mecanismul ceasului s-a oprit.
 Constatarea o face batrana si limbajul sugereaza stingerea mecanismului constiintei.
 Observam ca toate actiunile eroului sint in numar de trei: se urca de trei ori in
tramvai, il intampina trei fete, persoanele cu care vorbeste sunt tot trei .
Acest numar are valente simbolice, sinonim cu inceputul unei noi existente, sugerand tot odata
nivelele fundamentale ale existentei : trecut , prezent, viitor.
CONFLICTUL EPIC
Nuvela intemeiaza un univers fictional inedit, in care actioneaza altfel de legi decat cele specifice
realitatii cotidiene. Orice incercare de a gasi o explicatie rationala evenimentelor, esueaza.
Tot ce putem afirma cu siguranta este ca din clipa in care intra in gradina enigmatica, Gavrielescu
patrunde in alt timp, ce se dezvaluie la sfarsit a fi o etapa distincta a trecerii din viata in moarte.
Relatia narator- personaj
Naratorul isi interzice orice interventie subiectiva in text. El nu poate da nici o explicatie
intamplarilor , inainte de a fi gasita chiar de catre personaj si cum acesta nu intelege ce i se
intampla autorul sugereaza prin cuvintele lui Hildegard ,semnificatia scenariului oniric. De aceea
textul este ambiguu.

17