Creație

Mircea Eliade și proza fantastică

12 iul. 2017

  PDF   

O altă etapă în dezvoltarea formulelor narative ale operei lui Mircea Eliade este reprezentată de
proza așa-zis fantastică. Folosim apelativul „așa-zis”, pentru că această literatură are un caracter
special, Eliade dezvoltând o variantă proprie a fantasticului, care nu se supune în totalitate regulilor
fantasticului european –  teoretizat de Tzvetan Todorov.

Așa cum fantasticul irumpe pe neașteptate în cadrul realului, așa și proza fantastică a lui Mircea
Eliade a izbucnit în procesul scrierii literaturii sale, acesta întrerupând lucrul la
romanul Ștefania (rămas neterminat), pentru a se concentra pe un nou tip de literatură, o literatură
mult mai aproape de preocupările „teoretice” avute de istoricul religiilor.

Această concentrare asupra fantasticului își are originile în nevoia savantului de a-și „vărsa”
frustrările teoretice, de a imagina, pornind de la baza teoretică pe care o acumulase și dezvoltase.
Literatura, spre deosebire de profesia de istoric al religiilor, nu-i impunea un foarte mare grad de
acuratețe științifică, nu-i cerea teorii demonstrabile, îi permitea lejeritatea de a-și imagina scenarii
pornind de la mituri.

  O versiune proprie

Pentru început, trebuie făcută o distincție clară între fantasticul din literatura europeană și
fantasticul pe care Mircea Eliade îl propune prin intermediul literaturii sale. Fantasticul lui Eliade
pornește de la o interpretare pe care o va teoretiza în lucrările științifice, și anume că sacrul este
camuflat în real și că acesta se poate oricând manifesta, intervenind asupra legilor „normalului”.

Prin urmare, Eliade își construiește propria versiune de fantastic, care reprezintă o aducere în
literatură a conceptelor din sfera teoretică a istoriei religiilor. Putem afirma că acest tip de literatură
proprie lui Eliade are mai degrabă un caracter mitico-filosofic, caracterizat prin dorința de a accede la
adevărul inițial, de a descoperi acel illo tempore care să anuleze secole întregi de istoricitate, care au
avut rolul de a smulge ființa originară din eternitate și de a o proiecta în concretul mizer.

Tipurile de fantastic

Fantasticul cunoaște două etape: prima este cea a fantasticului bazat pe mitologiile românești și
universale (mai ales pe cea indiană), iar cea de-a doua etapă pune mare accent pe dezvoltarea în
literatură a conceptului coincidentia oppositorum.

Prima direcție relevă modul în care mitologia populară se raportează la anormal, miraculos, fantasme
colective, în timp ce cea de-a doua direcție se caracterizează prin rupturi în plan temporal și prin
posibilitatea individului de a intra, printr-o tehnică spirituală specială, în contact cu alte lumi și de a
cunoaște o anumită experiență.

După cum afirmam anterior, fantasticul eliadesc își are sursa în istoria religiilor, în special în filosofia
străvechii religii hinduse. Proza lui Mircea Eliade din această perioadă literară nu pune mare accent
pe formă sau pe stil literar, ci mai mult pe mesajul pe care îl transmite. Însuși Eliade teoretizează
această formă a fantasticului într-unul dintre eseurile sale cuprinse în
volumul Oceanografie  (articolul Fragmente, Editura Humanitas, București, 2003, p. 176), insistând
asupra faptului că există o prezență fantastică în folclor și că individul poartă în sine o intuiție a
globalității lumii. Intuiția globalității lumii se subordonează subconștientului uman, fiind de natură
fantastică și pătrunzând în toate formele organismului social.

Proza de această factură nu se caracterizează prin prezentarea unor evenimente insolit de fantastice,
ci se concentrează asupra reacției pe care umanul o are în prezența „supraumanului”. Și această
modalitate reprezintă principala formă de realizare a fantasticului din această etapă.

Proza fantastică scrisă de Eliade este o demonstrație a înstrăinării lui Dumnezeu și a ascunderii Sale
în lume, așteptând să fie decoperit de omul distrus de povara istoricității

Cea de-a doua perioadă a prozei fantastice intră într-o paradigmă diferită față de cea care o precede.
Această a doua perioadă este cea care face trecerea spre ceea ce avea să devină romanul mitic
eliadesc. Dacă prima perioadă era bazată pe prezentarea unor mituri autohtone, cea de-a doua
perioadă este centrată pe ruperea de nivel temporal, pe demonstrarea tezei potrivit căreia sacrul
poate apărea pe neașteptate în mijlocul profanului. Cea de-a doua direcție se caracterizează prin
rupturi în plan temporal și prin posibilitatea individului de a intra, printr-o tehnică spirituală specială,
în contact cu alte lumi și de a cunoaște o anumită experiență.

Proza fantastică scrisă de Eliade este o demonstrație a înstrăinării lui Dumnezeu și a ascunderii Sale în
lume, așteptând să fie decoperit de omul distrus de povara istoricității și a profanului din ce în ce mai
prezent în spiritualitate. Este o luptă pe care Mircea Eliade o duce peste timp cu filosoful nihilist
Nietzsche, care afirma la sfârșitul secolului al XIX-lea că Dumnezeu a murit. Eliade nu neagă dispariția
lui Dumnezeu, dar nuanțează această idee filosofică adăugându-i următoarea interpretare:
Dumnezeu s-a retras, nu mai este atât de prezent, dar El este în continuare aici. Este aici și așteaptă
să fie descoperit de oamenii care au asistat la atâtea orori și care și-au pierdut inocența spirituală.

Lumina ce se stinge, roman început de Mircea Eliade în perioada în care se afla la studii în India și
publicat în 1934, este una dintre primele opere ale sale în care putem găsi indicii asupra direcției în
care avea să se dezvolte literatura sa. Vorbim aici despre literatura fantastică, mitică, dar și despre
literatura experiențialistă.

Stilul romanului lui Mircea Eliade este unul destul de greoi, motiv pentru care nici receptarea lui în
epocă nu a fost foarte favorabilă. Avem de-a face cu o scriitură destul de densă, în cele aproape 300
de pagini de roman fiind îngrămădite o multitudine de simboluri și teorii, combinată cu un limbaj
deloc natural, artificialitatea fiind cuvântul care ar putea descrie mai exact stilul.

Orașul fără nume, personajele cu nume și funcții simbolice

Totul este plasat în sfera unui anumit misticism, pornind încă de la locul în care se „desfășoară
acțiunea” romanului. Numele orașului nu este niciodată menționat, singurele indicii geografice fiind
celelalte locuri prin care s-au preumblat personajele înainte de a ajunge în orașul simbolic.
Nu aceeași este situația în cazul personajelor. Dacă în ceea ce privește orașul putem imagina plecând
de la repere simbolice pe care le descoperim în text, în ceea ce privește personajele, simțim cum
autorul insistă foarte mult asupra evidențierii simbolisticii lor. Trei sunt personajele care se desprind
și ies în evidență în acest roman dens: Manoil, Haruni și Cesare.

Manoil și Cesare se dezvoltă în linia ispititorilor care avea să populeze proza autenticistă a scriitorului
român Mircea Eliade. Cesare, pe de cealaltă parte, anticipează personajele mitice, preocupate de
accederea la un illo tempore, dar la o istorie deja trăită (este arhivar) pe care nu încearcă să o
modifice – spre deosebire de primii doi –, ci pe care doar o contemplă.

Totul este plasat în sfera unui anumit misticism, pornind încă de la locul în care se „desfășoară
acțiunea” romanului

Trebuie precizat că și cei doi ispititori se înscriu în linia personajelor mitice, într-o manieră foarte
hibridizată, bineînțeles, ei fiind cei care i se opun lui Cesare: vor să descopere illo tempore, momentul
inițial (prin intermediul ritualului) pentru a opera modificări asupra cursului istoriei (cel puțin al celei
personale).

Cesare este neinițiatul, cel care întrerupe ritualul, atât prin refuzul de a participa la el, cât și prin
faptul că o salvează pe tânăra Melania din incendiul provocat în bibliotecă, condamnându-se astfel
singur și la o orbire fizică, nu doar spirituală.

Simbolismul numelor personajelor se învârte în jurul literei „M” (Manoil, Melania, Marta, Maura),
Cesare fiind unul dintre puținele personaje al căror nume nu începe cu această literă.

Tot simbolismul numelor se învârte în jurul conceptului de mântuire, întreaga galerie de personaje
coagulându-și „energiile” pentru a-l ajuta pe Cesare să-și găsească drumul spre acel illo
tempore spiritual pe care refuzase întreaga viață să-l vadă.

Scindarea lumii și confuzia planurilor

După ce întrerupe ritualul inițiat de Manoil, Melania și Dr. Weinrich, Cesare produce schimbări atât
asupra lumii reale, cât și asupra celei mitice. Schimbările acestea nu par să-i afecteze pe ceilalți mai
mult decât pe el, fiind prins între cele două lumi, neștiind să facă diferența între cele două planuri.
Ajunge să aibă o existență pe care nu mai este stăpân.

Ratând șansele de inițiere / mântuire pe care personajele cu nume care încep cu „M” i le oferă,
Cesare începe să se alieneze și în planul real, coordonatele sale nemaifiind deloc stabile, trăind într-o
perpetuă îngemănare a realului cu miticul / imaginarul. Ajunge să nu mai fie sigur dacă existența lui
este una trăită sau una imaginată.

Sinuciderea își face și ea loc în paginile acestui roman, devenind un act cu putere de instaurare a unei
noi realități, de modificare a paradigmelor. Înainte de a se sinucide, Manoil îl ispitește pe Cesare,
încercând să-l determine să recurgă la acest ultim gest, declanșator al unei noi experiențe mitice.

Conglomerarea simbolurilor

Putem spune că romanul este suprasaturat de mituri, simboluri, indicii care pot fi descoperite și
descifrate cu ajutorul cunoștințelor de istoria religiilor, plecând de la simbolistica numelor, a
situațiilor și ajungând până la descrierea unor ritualuri tantrice. Scriind această operă în perioada
studiilor indiene, Mircea Eliade aglomerează în ea multe dintre simbolurile și modalitățile de
raportare ale culturii și filosofiei poporului indian la modul de a trăi istoria și religiozitatea. Acestora
le adaugă și câteva elemente de spiritualitate europeană (Cesare descoperă și încearcă să descifreze
manuscrisul lui Johannes Scholasticcus, unul dintre patriarhii Bisericii Ortodoxe).

În acest roman încep să se contureze nucleele pe care literatura lui Mircea Eliade le va dezvolta mai
târziu

Nici referințele literare nu lipsesc din acest roman, plecând chiar de la titlu. Acesta este o trimitere
directă (prin chiar traducerea lui) la romanul lui Rudyard Kipling, The Light That Failed. De asemenea,
avem și numeroase trimiteri la André Gide sau la Oscar Wilde.

Trecând peste „defectele” de construcție sau de structură, trebuie apreciat faptul că în acest roman
încep să se contureze nucleele pe care literatura lui Mircea Eliade le va dezvolta mai târziu. Este un
experiment care are rolul de a ne revela direcțiile ulterioare ale unei proze bazate pe spiritualitate
universală, întrepătrunsă cu o mulțime de referiri intertextuale.