Maitreyi

Mircea Eliade

În literatura română interbelică au existat două direcţii de dezvoltare opuse:

modernismul și tradiţionalismul.
Direcţia tradiţionalismului, prin curentul gandirist, propune reluarea
tradiţionalismului de la începutul secolului al XX-lea şi orientarea înspre valorile
tradiţionale şi înspre trecut.
Direcţia modernistă, promovată de E. Lovinescu, propune sincronizarea cu
literatura europeană. Lovinescu porneşte de la ideea că există un spirit al veacului,
care determină sincronizarea culturilor europene. Astfel, civilizaţiile mai puţin
evoluate sunt influenţate de cele mai avansate. Adept al teoriei imitaţiei, Lovinescu
susţine că influenţa civilizaţiilor avansate se realizează în doi paşi: mai întâi, se
adoptă forme ale civilizaţiei superioare, apoi se stimulează crearea unui fond
propriu. În consecinţă, principiul sincronismului presupune schimbul de valori între
culturi şi acceptarea elementelor care fac posibilă sincronizarea acestora. 
Printre mutaţiile de ordin tematic pe care le propune Lovinescu se numără:
intelectualizarea prozei, schimbarea mediului rural cu cel citadin, dezvoltarea
romanului de analiză psihologică.
Creația artistică a lui Mircea Eliade se încadrează direcției moderniste și se
dezvoltă pe coordonate înrudite spiritual cu opera lui Anton Holban, Hortensia
Papadat-Bengescu, dar se desparte de aceștia prin încercarea de a surprinde
momentul de adevăr al vieții, într-o direcție de gandire cunoscută sub numele de
trairism. În literatura universală, în aceeași maniera au scris Kierkegaard și chiar
Andre Gide. În aceasta direcție se înscriu romanele: “Romanul adolescentului
miop”, “Maitreyi”, „Huliganii”, „Lumina ce se stinge”, „Isabel și apele diavolului”.
Aceasta ultima carte este considerată de către critici drept romanul care face
trecerea spre literatura fantastică a prozatorului, strălucit ilustrată în opere precum
„Șarpele”, „Domnisoara Christina” și în romanul „Noaptea de Sânziene”,
capodoperă a prozei lui Eliade, care releva tentativa autorului de a combina cele
doua tendinte, autenticitatea și fantasticul. Astfel, proza sa contribuie la înnoirea
literaturii române, remarcându-se printr-o profundă notă de originalitate. 
Romanul „Maitreyi” apare în perioada interbelică, în 1933, având ca temă
iubirea, o cale de cunoaştere a tainelor universului, dar şi sursă inepuizabilă de
suferinţă.
Geneza romanului se fundamentează pe experienţa trăită de autor de-a lungul
călătoriei sale în India. Obţinând o bursă pentru a studia filosofia orientală, se
stabileşte o vreme în casa profesorului său, ocazie cu care o cunoaşte pe fiica
acestuia, Maitreyi. Întâmplările din această perioadă sunt consemnate într-un
jurnal, iar însemnările stau la baza scrierii acestui roman.
Romanul este specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu personaje
numeroase şi acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative şi
dezvoltând conflicte puternice. 
Opera literară „Maitreyi” este un roman modern, subiectiv, cu caracter de
confesiune, încadrându-se autenticităţii prin relatarea unei experienţe trăite. 
Perspectiva narativă este subiectivă şi aparţine personajului-narator, Allan, o
ipostază narativă a autorului, care expune o experienţă fundamentală a vieţii sale, şi
anume iubirea pătimaşă pentru o indiancă.
Titlul romanului include numele eroinei, cea care produce o schimbare
radicală în viaţa lui Allan, personajul- narator. 
Secvenţele narative sunt prezentate prin înlănţuire, fără a exista întoarceri în
timp. Astfel, reperele temporale respectă principiul cronologiei şi prezintă două
coordonate: timpul consemnării evenimentelor în jurnal şi prezentul scrierii
romanului. Spaţiul acțiunii este unul exotic, fermecător pentru europenii care îl
descoperă cu uimire şi încântare. La acesta se adaugă spaţiul interior, cel al
frământărilor personajului. Mircea Eliade își adaptează cu pertinență stilul la
necesitățile impuse de scopul naratorial sau evocator. Paginile lirice în care sunt
surprinse gesturile tandre, reacțiile indragostitilor, descrierile de natură alternează
cu secvențele voit obiective cuprinse în notațiile de jurnal. Acestor aspecte li se
adaugă analiza clară a stărilor sufletești ale eroului, introspecția. Eroul trăiește un
proces de autocunoaștere, dar și un fenomen de inițiere in tainele existenței.
Prozatorul folosește relatarea la persoana I, pentru a pătrunde mai adanc in sufletul
lui Allan si-si transforma eroul în observator și reflector. Trăirile Maitreyiei sunt,
de asemenea, reflectate din perspectiva lui Allan.
Romanul „Maitreyi” redă atracția lui Eliade spre India. Autorul consideră că
aici poate descoperi una dintre cele mai vechi și mai înalte spiritualitati ale
omenirii. Romanul are aceeași tema precum „Domnisoara Christina”, propunând o
iubire „peste fire”. Pentru a realiza o consonanță între conținut și forma, autorul
adopta genul de roman liric, un tip de poem in proza care adaugă conținutului liric
pagini de jurnal, notițe, scrisori, observații precise.
Incipitul romanului stă sub semnul incertitudinii : „Am şovăit atât în faţa
acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu ziua precisă când am întâlnit-o pe
Maitreyi.” Acțiunea se concentrează în jurul tânărului Allan și al frumoasei
bengaleze Maitreyi. Europeanul Allan vine în India pentru a descoperi cat mai
multe taine din aceasta tara încărcată de mit și de inefabil. El este înconjurat aici de
prieteni exuberanți și toți sunt oarecum detasati de lumea indiana. Allan muncește
la Tamluk și apoi la Assam, în jungla, unde se îmbolnăvește de malarie.
 Aceasta boala constituie momentul nodal al existenței sale în India.
Evenimentul produce adanci mutații în viața eroului, deoarece inginerul Narendra
Sen, superiorul sau, îi propune sa locuiasca in casa lui, pentru a evita revenirea
bolii. Mutarea în casa inginerului declanșează în existența lui Allan un adevărat
proces inițiatic. Eroul devine un fin observator al modului de viata indian și
întreține cu asiduitate un jurnal. Familia lui Sen este una tipic indiană, unde tradiția
este legea supremă, în funcție de care se organizează și se structurează totul. Allan
observa ca în familie bărbatul este un stapan deosebit de autoritar. Cele doua fiice,
Maitreyi si Chabu,  dar și soția inginerului îl asculta și îl respecta cu o supunere
oarba. Inginerul este  „domnul”, „stapanul” și întreaga casa îi asculta poruncile. O
apariție stranie este Chabu, sora mai mica a Maitreyiei, care are un ten mai închis,
motiv pentru care familia trebuie sa-i pregateasca o zestre mai mare pentru ca ea să
se poată integra social. 
Atenția lui Allan este captată de Maitreyi, frumoasa indiana de 16 ani, prin
care el descoperă atat lumea tainică a Indiei, cat și forta puternica a iubirii
adevărate. Eroul pătrunde în mod gradat în zona erosului .
La început, Maitreyi îi apare lui Allan asemenea unei făpturi nefiresti „O
priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înțeleg ce taină ascunde
făptura aceasta în mișcările ei moi, de mătase, în zambetul timid, preliminar de
panica, și mai ales, în glasul ei atat de schimbat în fiecare clipa, un glas care parcă
ar fi descoperit atunci anumite secrete”. Frumusețe stranie a tinerei bengaleze apare
într-un contrast izbitor cu înfățișarea inginerului Sen: „un om atât de urat si atât de
inxpresiv”. După ce o privește ca pe o „curiozitate”, Allan o observă pe Maitreyi
într-o alta postura, aceea a unei persoane distante, protocolare, chiar dispretuitoare.
Treptat, se poate observa ca Maitreyi devine pentru erou un univers, căci el vrea sa
descopere tot „ce era sigilat și fascinant în viața ei”. Atracția spre Maitreyi are o
serie de consecințe: Allan incepe sa invete bengaleza si se desparte aproape total de
veselul sau grup de prieteni. Autoanalizându-se, încearca să se mențină într-o zona
a lucidității, motiv pentru care declara deschis ca este un celibatar convins. Și
aceasta pentru că bănuia  „o cursă matrimonială”. 
Stările interioare ale eroului încep sa fie contradictorii, dovada notațiile din
jurnal: „...Maitreyi s-a schimbat fata de mine, a început sa-mi fie draga (nota: nu e
adevărat), și sufar un pic de gelozie, de singurătate, de menirea mea”. O nouă
treaptă în evolutia acestei iubiri este marcată de lungile discuții ale celor doi tineri.
Eroul notează în jurnal parcă din afara propriei constiinte: „Patima creste, delicios
si firesc amestec de idila, sexualitate, prietenie, devotie”. Prezenta tinerei începe să-
l tulbure într-un mod ciudat și înțelege ca sentimentele pentru aceasta fiinta sunt
altceva, sesizând că începe sa traiasca o iubire fără precedent. Punctul maxim este
atins în momentul în care eroul își declara iubirea. Maitreyi reacționează cu o
oarecare candoare: își acoperă ochii și îi răspunde ca ea nu-l poate iubi decat ca pe
un „scump prieten”.
Confuzia prietenie iubire este stadiul preliminar patimii care va izbucni în
sufletul eroinei,  constrânsă la o  iubire în limitele educației sale. 
Iubirea celor doi exprimă încă o data ideea lui Eliade, conform careia
indragostitii pot reface unitatea primordială. 
    Maitreyi este un personaj emblematic. Ea reprezinta eternul feminin, este
simbolul daruirii totale in iubire. Tanara de numai 16 ani dovedește largi
disponibilități afective. Sufletul sau pur a fost permanent însetat de iubire. Prima sa
pasiune a fost un copac numit „șapte frunze”, asupra căruia și-a revărsat toata
afectiunea. Apoi, s-a dăruit spiritual lui Tagore, guru-ul sau, pentru care își dorea sa
fie batrana, pentru a fi mai aproape de el. Apropierea de Allan este fireasca, iar
dragostea este plina de devotament si naturalete. Romanul demonstrează ca Allan și
Maitreyi sunt, în ciuda mentalităților diferite și diferențelor de rasă și religie,
femeia și bărbatul care tind spre perfecțiune în iubire. Tinerii se logodesc în taină,
într-un parc, la Lacuri, într-un cadru mirific, noaptea, avand ca martori stelele.
Maitreyi rostește un jurământ care este un adevărat poem de dragoste: „Mă leg de
tine, pamantule, ca voi fi a lui Allan și a nimănui altuia. Voi creste din el ca iarba
din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum iti sunt ție
razele, așa va fi trupul lui mie. Ma leg in fata ta ca unirea noastra va rodi, caci mi-e
drag cu voia mea și tot răul, dacă va fi, sa nu cadă asupra lui, ci asupra-mi, căci eu
l-am ales. Tu mă auzi, mama pamant, tu nu ma minti, maica mea”.
Iubirea tainică a celor doi este deconspirata de Chabu. Inginerul Narendra
Sen se dezlănțuie ca o furtună și furia să se abate în mod direct asupra celor doi.
Allan este alungat din casa și i se interzice orice legatura cu familia sau cu
Maitreyi. Eroul rataceste  și trăiește în singuratate, tanguindu-se pinilor și
mestecenilor. Pretutindeni vede chipul Maitreyiei si traieste sentimente de revolta si
regret. Nu-l poate înțelege pe inginer de ce îl dorea fiu adoptiv si-l refuza ca sot al
fiicei sale. Allan încearcă o revenire la tinere dragute, este pe punctul de a lega o
idila cu Geuritia, însă observa cu durere că nu este capabil sa uite zilele petrecute
alături de marea și unică sa iubire. Despărțit de Maitreyi, eroul a  rămas pentru
multă vreme „singur, dezgustat, năuc”.
Maitreyi, disperată și ea, se daruieste vanzatorului de fructe, crezand ca va fi
alungata din casa si astfel va putea sa plece la Allan. Nu reușește și ramane cu
mintea ravasita. Neimplinirea eroinei în planul iubirii, sfarsitul ei tragic apar ca
o pedeapsa a faptului că patima ei a depasit omenescul. Cei doi s-au înălțat
mult peste condiția umană, peste puterea de înțelegere a celor din familia ei,
de o alta mentalitate, ceea ce a determinat o readucere în planul concret, anost
și nefericit al realului. Despărțirea și disperarea acestui cuplu releva condiția
tragică a omului care nu poate sa depaseasca limitele impuse de normele
rigide ale socialului. Prin iubirea lor, eroii reusisera sa se ridice mult deasupra
a tot ceea ce era conveniență, mentalitate, interes. Privind acțiunea în plan
realist, ne aflăm într-o situație care ilustrează încercarea de unire a doua lumi
diferite. Tragismul personajului feminin din roman este relevat de
Perpessicius, care afirma: „Poem al adolescenței, „Maitreyi realizeaza in
literatura noastra o eroina comparabila eroinelor tragice universale. Mircea
Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanității”. Finalul
romanului se află în concordanţă cu incipitul, păstrând caracterul confesiv,
printr-o frază cu încărcătură nostalgică: „Aş vrea să revăd ochii Maitreyiei”.
Allan întruchipează intelectualul analitic şi lucid, care se confruntă cu
misterul civilizaţiei indiene dominat de eros. Contradicţiile culturale îi relevă
situaţii neaşteptate, la care este însă capabil să se adapteze. Eroul dezvăluie o
capacitate sporită de autoanaliză. Însăşi reconstruirea poveştii de iubire reprezintă o
formă de a clarifica amănunte, dar şi de a recupera trecutul, care şi-a lăsat adânc
amprenta asupra personalităţii sale. Sondându-şi conştiinţa, Allan descrie în mod
gradat sentimente unice, de la primii fiori până la apogeul relaţiei cu femeia iubită,
dar şi prăbuşirea lor într-o despărţire definitivă, generată de mentalitatea indiană.
Începutul relaţiei stă sub semnul superficialităţii tânărului, care o judecă pe
Maitreyi după aparenţe. Ulterior realizează că era doar foarte diferită de prototipul
european al feminităţii. Firea ei enigmatică îi stârneşte curiozitatea, îl incită în a-i
dezlega tainele, aceasta întruchipând, de fapt, misterul unei alte civilizaţii.
Deşi încearcă permanent să-şi ascundă sensibilitatea, care îl caracterizează,
Allan este răpus de suferinţa despărţirii, care îi mutilează sufleteşte pe amândoi. 
Eroul principal se dezvăluie prin confesiune, autocaracterizându-se
permanent în raport cu etapele iubirii care îi stăpâneşte cugetul, ajungând să
recunoască: „Nicio femeie nu m-a tulburat atât”.
Maitreyi întruchipează tipul femeii orientale, care fascinează prin farmec,
prin mister si prin atractia erotica exceptionala. Tanara, care aparține unei clase
sociale superioare și care este beneficiara unei educații riguroase, în spiritul unui
cod al bunelor maniere specific lumii din care provine, fascinează prin inocenta,
prin puritate și prin mister exotic. Portretul se înscrie permanent în cadrul acestui
tipar feminin.
Prima intalnire -cu totul accidentală- dintre cele doua personaje are loc într-o
dupa-amiaza, în preajma Crăciunului. Allan o zareste pe Maitreyi în spatele
geamului din automobilul în care se afla -simbolică barieră între două lumi –și îi
studiază chipul cu atenție. Prin caracterizare directa, din perspectiva subiectiva a
personajului-narator, scriitorul realizeaza un amplu portret fizic al tinerei, insistand
asupra notei de mister pe care îl răspândește întregul său chip. La început,
bengaleza îi pare foarte urata, îi remarca ochii prea mari, buzele prea carnoase si
rasfrante, de fapt senzuale, o femeie robustă, care nu i se pare ca ar avea nimic din
grația femeii europene.
A doua intalnire a personajelor are loc în casa lui Narendra Sen, in timpul
ceaiului servit în salonul oriental din Bhowanipore. Perspectiva personajului
narator asupra frumuseții fetei se modifica incepand din acest moment. Îi pare mult
mai atrăgătoare și mult mai frumoasa. Frumusețea femeii este pusă în valoare de
vestimentația pe care Allan o observă cu incantare. Sariul galben de culoarea
ceaiului, papucii albi brodati cu fir de argint, șalul asortat evidentiaza, prin contrast,
trăsăturile fizice ale feței. Ochii negri și buzele de un roșu aprins îl determina pe
tanar sa remarce misterul ascuns. Inflexiunile vocii și timiditatea zambetului
completeaza imaginea unei ființe deosebite.
O puternica atractie erotica se naste intre ei, urmând ca treptat să se
transforme într-o iubire pasionala de o impresionantă intensitate.  Jocul erotic în
care este tras se va transforma intr-o dragoste exceptionala, absoluta.
Prin caracterizare indirectă, dintr-o suita de dialoguri ale personajului reies și
celelalte trăsături ale fetei. Toate amplifica treptat seductia pe care ea o exercita
asupra personajului masculin al romanului. Trăsăturile ei sunt contrastante, de la
naivitate şi instinctualitate, la inteligenţă și rafinament. 
În concluzie, personajul feminin al romanului ramane o aparitie memorabila
care intruchipeaza o feminitate exotica, pentru care „ ritmurile vieții se identifica
total cu cele ale dragostei”.( Ioana Pârvulescu)
Procedeele moderniste prin care se remarcă romanul lui Eliade sunt:
elementele de analiză psihologică, utilizarea monologului narativ, a introspecţiei,
relatarea la persoana I, ceea ce conferă scrierii caracter subiectiv şi autenticitate. În
ceea ce priveşte stilul, romanul include elemente specifice jurnalului intim, iar stilul
este anticalofil. 
În legătură cu scrierea lui Eliade, criticul literar Eugen Simion afirma că
„Maitreyi” este „un roman viu, substanţial, cu o deschidere nouă spre problematica
omului modern”. Romanul lui Mircea Eliade este o valoroasa carte pe tema iubirii
și un triumf al liricului in proza.