Romanul Maitreyi

Maitreyi
Mircea Eliade
– roman subiectiv, al experienţei-

Autor şi operă. Eliade este o personalitate enciclopedică amintind de Cantemir, Heliade

Rădulescu, Eminescu sau Bogdan Petriceicu Haşdeu. Se remarcă prin fascinaţia ideilor şi noutatea
interpretărilor sale. A scris în mai multe domenii: religie (Tratat de sitorie a religiilor, Istoria credinţelor şi
ideilor religioase, Psihologia meditaţiei indiene- studii despre ioga), istorie, mitologie (Mitul eternei
reîntoarceri, Sacru şi profan, Aspecte ale mitului), lingvistică, antropologie (Fragmentarium), folclor,
literatură. În domeniul literar el este creatorul romanului exotic românesc (Maitreyi) şi reprezentantul cel
mai important al literaturii fantastice (romane: Domnişoara Christina, Noaptea de Sânziene, nuvele:
Şarpele, Secretul doctorului Honigberger, Nopţi la Serampore, La Ţigănci).

Geneză. Romanul apare în 1933 în urma unei călătorii a lui Mircea Eliade în India. Acesta obţine în
1928 o bursă pentru a studia filosofia orientală cu celebrul profesor Dasgupta, în casa căruia o cunoaşte pe
fiica acestuia, Maitreyi. Idila este întreruptă de tată care nu poate concepe căsătoria fiicei sale în afara
cadrului tradiţional. Aceste întâmplări biografice au fost consemnate într-un jurnal şi au stat la baza
romanului de mai târziu. Maitreyi câştigă în 1933 premiul Techirgiol- Eforie din cincizeci de manuscrise
prezentate sub pseudonim, cu un juriu format din: G. Călinescu, Perpessicius, Cezar Petrescu, Şerban
Cioculescu şi alte nume literare mari.

1. Încadrare într-un curent/ specie

Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu mai multe personaje principale, cu mai
multe conflicte şi planuri narative. Romanul Maitreyi este unul de tip modern, subiectiv, al experienţei sau
al trăirii (N. Manolescu). El are un caracter de confesiune, în care naratorul- personaj, un intelectual lucid,
povesteşte la persoana întâi într-un „discurs pentru sine” (N. Manolescu). Prin integrare unor fragmente
întregi din jurnalul acelei perioade, proza creată de Eliade este una a autenticităţii în care cititorul ştie că la
baza poveştii stă o experienţă reală de viaţă. Tehnica aceasta este una de influenţă gide-iană. Naraţiunea se
numeşte homodiegeză, gradul de cunoaştere al naratorului este limitat la experienţa unui singur personaj.
Caracteristicile scrierii sunt biografismul şi fragmentarismul (prin utilizarea confesiunilor, a memoriilor şi a
flashbackurilor).

2. Tema și viziunea despre lume

Tema romanului este iubirea, experienţă definitorie atât în planul sentimentelor cât şi în cel al
cunoaşterii de sine sau a lumii. Iubirea are un caracter exotic şi este una imposibilă la fel ca povestea dintre
Romeo şi Julieta sau Tristan şi Isolda. Povestea lor se construiește gradat. O primă secventă narativă
semnificativă este prima întâlnire dintre cei doi, care s-a petrecut în timp ce fata alegea, împreună cu
inginerul Narendra Sen, cărți pentru cadouri de Crăciun, când el o vede urâtă: „cu ochii ei prea mari şi prea
negri, cu buzele cărnoase, cu sânii puternici de fecioară bengaleză, crescută prea plin, ca un fruct trecut în
copt”. Acestă percepție se schimbă până la vizita împreună cu jurnalistul Lucien, o a doua întâlnire, când i
se pare „mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuți în argint, cu șalul
asemenea cireșelor galbene și buclele ei prea negre, ochii ei prea mari”. În timp, lucrurile evoluează de la
indiferență la tulburare, la fascinație, apoi la suferință.

Viziunea despre lume a autorului o sintetizează chiar acesta în citatul: „orice se întâmplă în viața poate
constitui un roman…”. El susține aici ideea romanului experienței, născut din frământările existenței și
proiectat în plan artistic. Aceasta este una modernă prin tipul de sondare interioară a personajelor (ființe
dilematice, dominate de incertitudini dar lucide): introspecția și monologul interior.

3. Elemente de compoziție
Compoziţia. Romanul este alcătuit din 15 capitole. Textul este constituit pe trei niveluri temporale:
nivelul consemnării poveştii de dragoste pe paginile jurnalului, al notărilor de pe marginea acestuia şi al
redactării romanului.

Subiectul. În expoziţiune aflăm că evenimentele evocate se petrec în 1929 în Calcutta, Himalaya şi

Singapore. Acţiunea urmăreşte povestea de dragoste dintre Allan, un european de douăzeci şi patru de ani,
inginer în India, trăind în compania unui grup de albi petrecăreţi şi Maitreyi, fiica şefului său, Narendra Sen.
Povestea lor de dragoste nu se poate însă împlini datorită unor diferenţe ireconciliabile, fiecare aparţinând
unei lumi şi civilizaţii diferite. Lucrând în întreprinderile inginerului Sen, Allan se îmbolnăveşte în jungla
indiană în timp ce supraveghea construirea căii ferate şi este invitat de către Narendra Sen să locuiască în
casa sa, din simpatie, având chiar intenţia de a-l adopta. Acest moment constituie intriga romanului.
Tânărul nu ştie acest lucru şi se teme ca Narendra Sen să nu îl atragă într-o căsătorie cu fiica sa, Maitreyi,
deşi este îndrăgostit deja de aceasta. În punctul culminant idila dintre Allan şi Maitreyi este descoperită de
părinţii acesteia. În deznodământ Allan este izgonit iar Maitreyi este bine păzită pentru a nu se putea
întâlni. Tânărul încearcă să ia legătura cu Maitreyi însă nu reuşeşte şi pleacă în Himalaya pentru a se regăsi.
Aici are o aventură cu Jenia Isaac, o evreică finlandeză care venise în India pentru a găsi absolutul dar Allan
înţelege că încă mai este îndrăgostit de Maitreyi. Într-o întâlnire cu nepotul doamnei Sen află că iubita lui s-
a dat unui vânzător de fructe pentru a fi alungată din casa părinţilor. O parte din aceste întâmplări sunt
redate de personajul-narator dar totodată se regăsesc în roman şi fragmente din jurnalul acelei luni ce
conferă romanului calitatea de roman al experienţei.

Discursul epic. Există o simetrie în construirea discursului narativ între incipit şi final. Incipitul stă
sub semnul şovăielii: „Am şovăit atâta în faţa acestui caiet pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă
când am întâlnit-o pe Maitreyi …”. Finalul romanului este deschis şi este alcătuit dintr-o serie de interogaţii
retorice: „Şi dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde să ştiu?” şi formularea
unei dorinţe: „Aş vrea să văd ochii Maitreyiei.” Ochii simbolizează aici dorinţa de a înţelege sentimentele
fetei, de a se apropia afectiv. Şovăiala de la început şi incertitudinea de la final demonstrează ca încercarea
personajului de a se regasi rămâne sub semnul eşecului.
Caracterizarea personajelor.

4. Statut Allan
Allan este personaj principal, personaj-narator, un tânăr inginer englez, de 24 de ani, venit să ajute la
civilizarea Indiei. El aparţine comunităţii albe din Calcutta, este mândru de originea sa europeană şi trăieşte
în mijlocul colegilor săi albi într-un anumit dispreţ faţă de indieni.
5. Trăsături
Portretul fizic al lui Allan este foarte puţin schiţat, el mărturisind despre sine că este urât.
Allan este un bărbat inteligent. El este preocupat să descopere caracteristicile civilizaţiei indiene şi
începe cu ajutorul Maitreyiei să înveţe limba bengaleză. Allan se dovedeşte a fi însă orgolios: crede că e
văzut ca salvator al familiei Sen (neînţelegând gestul domnului Sen de a-l accepta în casa lui) şi nu suportă
să fie ironizat de o fată de 16 ani. Trăsătura principală a personajului este luciditatea, el
autocaracterizându-se: „am fost conştient întotdeauna de spiritul meu constructiv, de energia mea de alb
civilizator, sunt un tânăr inteligent şi lucid.” Luciditatea reiese şi din modul în care interpretează fiecare
situaţie în care se află. El notează de fiecare dată ce simte şi adesea este vorba de trăiri contradictorii. Allan
este şi un personaj analitic care despică firul în patru, caută explicaţii, întoarce pe toate feţele stările prin
care trece, analizează fiecare gest, fiecare atitudine, fiecare cuvânt, un erou dominat de incertitudini,
tulburat şi frământat, neînţelegând atitudinea inginerului. Prin onoarea cu care îl tratează, prin grija
afectuoasă, prin ocaziile prielnice create (lecţiile de bengaleză se iau în camera lui Allan, nu în bibliotecă,
Sen încercând să reducă atitudinea distantă a Maitreyiei de la început) membrii familiei par să încurajeze
apropierea dintre cei doi tineri. Comportamentul Maitreyiei este şi el destul de neînţeles, uneori Allan o
percepe ca „rece şi dispreţuitoare”, alteori este exaltat. Natura sa dilematică se descoperă şi la final când se
întreabă: „Şi dacă n-ar fi fost decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde să ştiu? Aş vrea să
privesc ochii Maitreyiei.” Allan parcurge şi un drum al suferinţei el recunoscând: „Nici o femeie nu m-a
tulburat atâta. Suferinţa mea senzuală e un blestem”. Se consideră chiar vrăjit şi nu îndrăgostit: „Oare
Maitreyi n-a activat ca o hipnotizată, ca un automat, de când m-a sărutat întâia oară?”.

Bărbatul trăieşte o iubire pasională dar în comportamentul său demonstrează de cele mai multe ori
stăpânire de sine, frânându-şi gesturile tandre în prezenţa familiei şi nemanifestându-şi iubirea în public.
Prin modul de construcţie al personajului se reflectă ideea că iubirea este atât un mijloc de cunoaştere
pentru Allan, care ajunge să înţeleagă până la un anumit nivel misterul sufletului indian cât şi un mijloc de
distrugere a echilibrului interior. Nicolae Manolescu precizează: „Nimeni n-a ieşit nevătămat din jocurile
Maitreyiei. Să fie pierderea minţilor sau moartea singura ieşire din toate marile pasiuni?”

Romanul Maitreyi este un roman al experienţei cu deschidere spre problematica omului modern şi unul
exotic prin lumina pe care o trimite către lumea indiană.