Eliade - MAITREYI - Comentariu

COMENTARIU Literar

Romanul Maitreyi, publicat în 1933, este un roman modern subiectiv, de analiză psihologică, un roman al
autenticităţii şi al experienţei.

Mircea Eliade a fost istoric al religiilor, scriitor de ficţiune, filosof şi profesor român la Universitatea din Chicago.

Romanul este o specie a genului epic în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe
planuri şi la care participă un număr mare de personaje.
Tema romanului este iubirea incompatibila, povestea nefericită trăită de Allan şi Maitreyi amintind de Romeo şi
Julieta sau Tristan si Isolda.
Titlul este sugestiv în ceea ce priveşte conţinutul discursului narativ. Acesta coincide cu numele personajului
principal feminin, Maitreyi, considerată de critică drept cel mai exotic personaj feminin din literatura română.
Conflictul dintre europeanul Allan şi bengalezul Narendra Sen redă opoziţia dintre libertatea dragostei şi
constrângerile tradiţionale, iar la nivel general, incompatibilitatea sau lipsa de comunicare dintre civilizaţii şi
mentalităţi: cea europeană şi cea asiatică. De asemenea romanul prezintă şi un conflict interior. Fire
autoreflexiva, Allan trăieşte conflictul dintre trăirea internă a iubirii, ca experienţă definitorie, şi luciditatea
autoanalizei.
Incipitul romanului surprinde prin tonalitatea confesiunii, prin sinceritatea povestirii, luciditatea analizei,
autenticitatea întâmplărilor trăite şi consemnate cât şi prin misterul femeii iubite, Maitreyi.
Maitreyi rămâne pentru europeanul raţional o eternă obsesie şi enigmă. Frământările lui Allan pentru a o
înţelege pe Maitreyi fac ca romanul să aibă un final deschis.
O primă secventă narativă semnificativă este “cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase, cu sânii
puternici de fecioară bengaleză, crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt” din care putem deduce faptul că la
început lui Allan nu i se părea frumoasă Maitreyi, dar o dată cu timpul care trecea, acesta a început să observe
frumuseţea exotică a fetei şi să fie atras de misterul acesteia.
O a doua secventă narativă face referire la misterul ascuns în Maitreyi şi anume “suflet nepătruns şi neînţeles,
tot mai himeric”, pe care europeanul o cucereşte, dar nu poate să îi desluşească taina, misterul care o
înconjoară. Astfel, iubind-o pe Maitreyi, Allan descoperă atât lumea tainică a Indiei, cât şi iubirea adevărată.
O altă scenă semnificativă face referire la logodna mistică de la lacuri. Maitreyi oficiază un legământ al
dragostei, în faţa pământului, a apei, a pădurii şi a cerului, dăruindu-i lui Allan un inel “lucrat după ceremonialul
căsătoriei indiene”.
Din punct de vedere compoziţional, romanul are cincisprezece capitole, iar întâmplările sunt relatate la
persoana I, din perspectiva personajului – narator Allan. Construcţia discursului narativ constă în dubla
perspectivă temporală pe care personajul – narator o are asupra evenimentelor: contemporană şi ulterioară.
În concluzie, având în vedere aspectele prezenate precedent, putem spune că Mircea Eliade creează prin
Maitreyi, unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatura română. Fiind totodată un roman al
experienţei şi al autenticităţii, al trăirii intense a sentimentului erotic ca experienţă definitorie.
Caracterizarea lui Allan

Mircea Eliade este unul dintre intelectualii români, de structură enciclopedică, adeptul
stilului direct, lipsit de artificii.
Romanul „Maitreyi” apare în 1933 şi face parte din aşa numitul „Ciclu Indian”.
Romanul debutează cu starea de incertitudine a personajului masculin, Allan, un englez de
24 de ani. El are un dublu statut: de personaj şi de narator, el trăind o poveste de iubire exotică şi
romantică.
Personajul Allan este caracterizat în mod direct, de către el însuşi: „Paralel cu pasiunea sau
interesul meu sincer faţă de cineva, creşte o pasiune vrăjmaşe care cere... detronarea celei dintâi.”
Allan, „foarte mândru de cetăţenia şi descendenţa mea continentală” se alfa la începutul
carierei sale în India, unde se simţea foarte bine, „fiind singurul stăpân.”
După un timp, Narendra Sen îl sprijină pe Allan să ocupe un post de inspector într-o zonă
de junglă, o regiune nesănătoasă şi necivilozată, dar fascinantă pentru el, care avea sentimentul că
„munca mea de construcţii ferate este mult mai eficace pentru India decât o duzină de cărţi asupra
ei”.
Acesta se îmbolnăveşte de o malarie gravă şi e internat într-u sanatoriu, iar când îşi revine
este invitat de inginer să locuiască la el. Englezul, venit dintr-o altă cultură şi civilizaţie, se simte
stingherit în casa lui Sen, stând restras în bibliotecă. În primele luni, el nu prea avea niciun fel de
sentimente pentru Maitreyi: „niciodată nu m-am gândit la dragoste în cele dintâi luni petrecute în
tovărăşia Maitreyiei.” Era tulburat de straniul din ochii şi râsul fetei.
Caracterizarea acestuia se face şi prin acumularea de fapte, gânduri, vorbe, gesturi, atitudini
şi întâmplări: tulburarea şi frământările interioare ale lui, în dorinţa de a înţelege exact sentimentele
pe care le are pentru Maitreyi sunt exemple primate printr-o multitudine de gânduri şi interpretări
ale unor gesturi, cuvinte şi atitudini, de exemplu, într-o seară, ceremonialul atingerii picioarelor îi
dă europeanului o emoţie deosebită. Dând dovadă de o dragoste nespus de mare, se hotărăşte să
treacă la hinduism.
În evoluţia personajului se pot distinge mai multe etape. Prima etapă este cea de dinaintea
intrării în casa lui Narendra Sen, când duce o existenţă tipică unui european pasionat de munca lui
şi dornic să trăiască din plin. A doua etapă este boala, respectiv îmbolnăvirea trupească, care anunţă
îmbolnăvirea sufletească, atunci când se îndrăgosteşte de Maitreyi. Următoarea etapă este casa
inginerului Sen, când Allan se confruntă cu o mare apropiere afectivă din partea gazdelor şi devine
amantul Maitreyiei. Ultima etapă este dezintoxicarea, adică sfârşitul brusc al poveştii de dragoste.
Despărţirea brutală şi năucitoare de Maitreyi îi provoacă o nesfârşită suferinţă, o puternică
şi brutală durere, el devenind patetic, plângând şi având gânduri negre de sinucidere: „Gândul
sinuciderii mi-a apărut deodată în toată laşitatea şi ridicolul lui.”
Ultimul gând al lui Allan, cu care se încheie şi romanul, este sugestiv pentru natura eroului
dominat de incertitudini: „Şi dacă n-ar fi fost decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred?
De unde ştiu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei.”
În opinia mea, Allan reprezintă tipul intelectualului care parcurge o experienţă formativă.
RELATIA INTRE ALLAN SI MAITREY

Allan este un tanar inginer englez care, atras de frumusetea Indiei, se angajeaza la o societate de canalizare
a deltei. In jungla se imbolnaveste de malarie si este spitalizat. Inginerul Sen, tatal lui Maitreyi, il invita pe Allan sa
locuiasaca in casa lui cat timp este bolnav. Acesta intentioneaza sa-l adopte ca fiu pe Allan, iar apoi sa se mute cu
toata familia in Anglia dar Allan afla mult mai tarziu acest lucru dupa ce crezuse la inceput ca Sen voia sa-l insoare cu
fiica lui.
In casa lui Sen, in primele luni, Allan nu se gandeste la dragoste dar se simte atras de senzualitatea si de
complexitatea sufletului fetei. Cu floarea rosie pe care o daruieste lui Allan, Maitreyi declanseaza fara sa vrea jocul
iubirii, tanarul se lasa prins in acest joc si este gata sa-si abandoneze religia si sa treaca la hinduism crezand ca asa
se va putea casatori cu frumoasa Maitreyi.
Inainte de a se darui lui Allan, fata oficiaza o logodna in taina si ii daruieste acestuia un inel. Insa fericirea
celor doi indragostiti nu dureaza mult deoarece sora lui Maitreyi, indragostita si ea de Allan, tradeaza secretul lor iar
tanarul este alungat din casa de catre tatal fetei. Abia acum afla Allan ca o casatorie cu Maitreyi este imposibila
deoarece ea nu se putea casatori cu cineva care facea parte din alta religie si cultura, acest lucru insemnad degradarea
intregii familii.
Ruptura aduce drama in casa lui Maitreyi, tatal acesteia orbeste, sora ei moare in urma unor crize de nebunie
iar ea in speranta de a-l regasi pe Allan si sperand ca va fi alungata din casa, se daruieste vanzatorului de fructe dar
sacrificiul ei este inutil.
Disperat, Allan se retrage intr-o manastire din Himalaya crezand ca, dupa ce traise alaturi de Maitreyi o iubire
absoluta, viata la manastire ii va vindeca sufletul.
Allan si Maitreyi sunt implicati intr-o poveste de iubire imposibila, care impresioneaza prin faptul ca pune fata
in fata doua civilizatii complet opuse.
Maitreyi, eronia romanului, simbolizeaza misterul feminitatii, portretul ei este realizat in intregime din
perspectiva subiectiva a personajului narator, Allan, care la un moment dat se indragosteste de ea.
Felul in care Allan o vede variaza in functie de starile si sentimentele indragostitului care sunt schimbatoare.
Cand o vede prima data i se pare urata, ”cu ochii ei prea mari si prea negri…” , aceasta prima impresie se schimba in
momentul in care merge impreuna cu un prieten ziarist in casa lui Maitreyi la cina, in acea seara fata i s-a parut mai
frumoasa ca niciodata, culoarea bruna a bratului gol al fetei, comparat cu al unei zeite il impresioneaza ”Maitreyi mi s-
a parut, atunci, mult mai frumoasa…”.
Prin caracterizare directa, naratorul realizeaza mai multe portrete ale lui Maitreyi, prin tehnica folosirii detaliilor
sunt evidentiate vestimentatia, chipul, gesturile, calitatile fetei.
Caracterizarea indirecta, prin fapte, limbaj , gesturi, relatii cu celelalte personaje, dezvaluie asumarea tragica
a iubirii, pentru ca Maitreyi este singura din cuplu care cunoaste urmarile unei iubiri interzise in lumea sa. Ea se joaca
in mod inconstient, fara sa stie ce e dragostea si fara sa isi dea seama ca la un moment dat nu va mai exista cale de
intoarcere, la inceput il admira pe Allan si crede ca il iubeste ca pe un frate, asa cum isi dorea familia ei, iar in final nu
mai poate trai fara el.
Tanarul englez Allan, este un reprezentant al culturii occidentale, inteligent si sensibil, cu o mare dorinta de
cunoastere, se obisnuieste usor cu lumea exotica a Indiei. Spatiul Indian este plin de culoare, este o lume a contrastelor
in care iubirea inseamna cu adevarat o experienta absoluta care implica toate simturile. Alungarea brutala din familia
Sen produce dezechilibrul lui Allan care, pentru a se salva trece printr-o perioada de purificare la o manastire din
Himalaya si apoi paraseste India.
Distantarea tanarului de evenimentele petrecute permite retrairea lor prin scrierea romanului. Allan retraieste
evenimentele cu scopul de a se elibera de amintirea apasatoare a tristei sale iubiri.
Prin monolog interior si autoanaliza psihologica, Allan isi analizeaza cu luciditate trairile fiind un
experimentator lucid si rational, el se vindeca in cele din urma de pasiune, chiar daca Maitreyi va ramane pentru el o
enigma.
In romanul lui Mircea Eliade, accentul nu se mai pune pe caracterul tragic al intamplarilor ci pe drama
interioara a eroilor, generate de prejudecatile care fac imposibila implinirea iubirii lor care reprezinta o adevarata cale
de cunoastere a tainelor sufletului omenesc.
 LACUSTRA de George Bacovia
Publicată în volumul Plumb, apărut în 1916, poezia Lacustră aparţine
esteticii simboliste şi este semnificativă pentru universul bacovian.

DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR

Titlul poeziei este simbolic. Cu sens denotativ, lacustra reprezintă o

locuinţă primitivă, din paleolitic, temporară şi nesigură, construită pe
apă şi susţinută de patru piloni. Podul care păstra legătura cu lumea
terestră era noaptea tras de la mal pentru a-i proteja pe locatarii casei
de pericolul lumii exterioare. Cu sens conotativ, titlul sugerează faptul
că eul poetic este supus în permanenţă pericolului agresiunii din
partea lumii exterioare, de care se izolează, devenind în felul acesta
un însingurat, un prizonier al propriei lumi.

Tema poeziei reprezintă un nucleu al întregii opere bacoviene:

dezagregarea cosmică şi regresiunea în haosul primordial amorf,
descompunerea spirituală sub efectul ploii, alienarea fiinţei sub
presiunea materiei copleşitoare, descompunerea lentă a sinelui şi a
materiei.

La nivel formal, poezia este alcătuită din patru catrene, dispuse în

mod simetric. Construcţia ei este circulară. Lumea imaginată ca un
cerc închis este redată prin repetiţia versurilor: „De-atâtea nopţi aud
plouând, „Sunt singur, şi mă duce un gând/ Spre locuinţele
lacustre". Simetria strofei iniţiale şi a celei finale conferă monotonia.
Imaginarul poetic se organizează în jurul a două simboluri: ploaia -
reprezintă dezagregarea eului, tristeţe, monotonie, descompunerea
materiei şi lacustra - simbol al limitării orizontului uman.

Strofa întâi exprimă, în mod simbolic, dezagregarea materiei, sub

acţiunea unei ploi permanente, plasată în atemporalitate: „De-atâtea
nopţi aud plouând. Percepţia unei alunecări în acvatic se face gradat,
de la o reacţie personală, în regim intim, la înregistrarea unei reacţii
cosmice: „Aud materia plângând. Căderea ploii acţionează hipnotic
asupra „somnului fiinţei şi a lumii.

Astfel, apele din realitatea obiectivă, „ploaia", se contopesc cu apele

visului, subconştientul, ambele având proprietatea de a descompune,
a dizolva. Apele ploii, conştientul, aduc la suprafaţă, din vis „apele
profunde" ale conştiinţei, imaginea „lacustrelor3. Izolarea poetului este
exprimată direct: „Sunt singur".

In strofa a doua, este continuată ideea elementului acvatic, prin

intermediul unor simboluri precum: „scânduri ude", „vaF, „pod",
„maF. Starea de nevroză, de iritare, provocată în prima strofă de
plânsul şi dezagregarea materiei, se corelează cu spaima, în strofa a
doua, sentimente generate de pericolul iminent: Jn spate mă izbeşte-
un vaF. Reacţiile instinctuale primează, eul fiind redus la contururile
acestora: „Tresar prin somn, şi mi se pare/ Că n-am tras podul de la
maT. Apare motivul somnului purtând sugestia morţii, căci somnul
bacovian este „un somn întors", care se transformă într-un coşmar.

Strofa a treia amplifică starea de angoasă, de nelinişte, de

singurătate a poetului, prin regresiunea în „golul istoric" al
începuturilor lumii. Singurătatea este proiectată în eternitate prin
intermediul versului: „Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc". Teama de
neant produce exasperare, dar şi resemnare în izolare.
Dezagregarea se extinde la nivelul întregului univers, „piloţii gref ai
lumii lăuntrice prăbuşindu-se sub acţiunea distrugătoare a apei.
încordarea, întinderea nervilor în mod excesiv preconizează
apropierea sfârşitului, cu sugestia motivului biblic al potopului.

Ultima strofa o reia simetric pe prima, în afară de versul al doilea,

care se realizează ca o prelungire a primului catren: „Tot tresărind, tot
aşteptând. Accentul cade pe planul subiectiv, trecându-se de la
universal la individual. Descompunerea este o acţiune liniară şi finită.

Nivelul fonetic; prozodia

Din punct de vedere fonetic, frecvenţa vocalelor a, o, u sugerează
plânsul universal, tristeţea metafizică, ultimele două fiind vocale
închise.
Măsura versurilor este de opt silabe, versul este mediu, ritmul iambic.
în prima şi în ultima strofă, monorima se realizează prin intermediul
silabei -ând, ceea ce sugerează bocetul, plânsul cosmic al materiei. În
celelalte două strofe rimează doar versurile al Iî-lea şi al IV-lea.

La nivel morfologic, se remarcă abundenţa verbelor la prezent: aud,

sunt, mă duce, dorm, mă izbeşte, tresar, mi se pare, se întinde, mă
găsesc, simt, se prăbuşesc, ce sugerează permanenţa stării de dez-
agregare. Gerunziile: plouând, plângând, tresărind,
aşteptând, sugerează monotonia, prelungirea la infinit a stării de
disperare, tristeţea cosmică. Folosirea repetată a verbului aud, dă
imaginii poetice o dimensiune auditivă; plânsul lăuntric devine plânsul
întregului univers.

La nivel lexical, cuvintele din sfera semantica a apei: plouând,

plângând, ude, val, mal, se organizează în două câmpuri
semantice: ploaia şi lacustra.

La nivel stilistic, se observă prezenţa rară a metaforei: „aud materia

plângând.

CONCLUZIA
Prezenţa unor motive literare precum: moartea, ploaia, golul, noaptea,
plânsul, nevroza, înscrie această poezie în lirica simbolistă.