Maitreyi

de Mircea Eliade
Romanul Maitreyi, publicat în 1933, este un roman modern subiectiv, de analiză pshihologică,
un roman al autenticității și al experienței, dar și un roman exotic.
Este un roman al experienței și al autenticității pentru că valorifică trăirea cât mai intensă, în
plan interior, de către personaje, a unor experiențe definitorii. Proza experienței se bazează pe crearea
impresiei de autenticitate, prin confesiunea personajului narator, relatarea la persoana I, introspecția,
autoanaliza lucidă, jurnalul, elemente autobiografice, scrisori.
Romanul Maitreyi valorifică aspecte autobiografice: o poveste de dragoste trăită de autor alături
de fiica profesorului Dasgupta, gazda lui din India, unde Eliade petrece mai mulți ani, dedicându-se
studiilor de orientalistică la Universitatea din Calcutta. Notele din jurnalul acestei perioade vor sta la
baza creației epice, care aparține ficțiunii, fiind modificate numele și ocupațiilor unor personaje, ca și
finalul întâmplării după cum mărturisește Mircea Eliade în Memorii.
Romanul Maitreyi este exotic prin prezentarea culturii indiene, a decorului și a aspectelor
sociale din Calcutta și din familia bengaleză în care pătrunde europeanul, dar și prin “Descoperirea
sufletului feminin indian, o adevărată terra incognita pentru un european”( Ovid S. Crohmălniceanu).
În Calcutta trăiește o lume pestriță, formată din trei comunități: cea autohtonă, foarte conservatoare;
apoi comunitatea albă, preponderant engleză și o comunitate eurasiatică, disprețuitoare față de indieni,
dar grăbită să-i imite pe europeni. În acest cadru social se desfășoară “idila între două ființe de rase
deosebite, despărțite prin moravuri, unite în universalitatea dragostei, o veche temă romantică”. ( G.
Călinescu).
Titlul cărții coincide cu numele personajului principal feminin- Maitreyi- considerată de critica
literară cel mai exotic personaj din literatura română, “femeie și mit”, în același timp “simbol al
sacrificiului în iubire”. (Pompiliu Constantinescu).
Tema romanului este iubirea incompatibilă. Povestea nefericită trăită de cuplul de îndrăgostiți
Allan și Maitreyi, în decor exotic amintește de Romeo și Julieta, încât se poate spune că prin acest
roman “Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanității”.(Perpessicius).
Structura. Romanul este structurat în cincisprezece capitole, iar întâmplările sunt relatate la
persoana I, din perspectiva personajului narator, europeanul Allan. În roman există trei niveluri ale
scriiturii: jurnalul intim al personajului care trăiește o întâmplare miraculoasă, transformată într-o
tragedie plină de sensuri- acesta înregistrează experiența în chiar momentul manifestării ei;
însemnările ulterioare ale diaristului care infirmă sau completează primele impresii; confesiunea
naratorului pe măsură ce narațiunea se scrie după ce experiența s-a încheiat. Tehnica nu este deloc
complicată și avantajul ei este acela că diminuează sentimentul ficțiunii și sporește iluzia autenticității
1
faptelor. Cititorul trăiește astfel cu impresia că autorul nu face decât să-și transcrie propria biografie.
Totul este desigur o iluzie.( Eugen Simion)
Incipitul ex-abrupto al romanului modern surprinde prin tonalitatea confesiunii și atitudinea
personajului narator, prin sinceritatea povestirii, autenticitatea faptului “trăit”, consemnat “în
însemnările mele din acel an”, dar și prin misterul femeii iubite, Maitreyi: “Am șovăit atâta în fața
acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi. În
însemnările mele din acel an n-am găsit nimic. Numele ei apare acolo mai târziu, după ce am ieșit din
sanatoriu și a trebuit să mă mut în casa inginerului Narendra Sen, în cartierul Bhowanipore. Dar
aceasta s-a întâmplat în 1929, iar eu întâlnisem pe Maitreyi cu cel puțin zece luni înainte. Și dacă sufăr
oarecum începând această povestire, e tocmai că nu știu cum să evoc figura ei de atunci și nu pot retrăi
aievea mirarea mea, nesiguranța și tulburarea celor dintâi întâlniri.”
Allan este un tânăr inginer englez care, atras de exotismul Indiei, dar și dornic de a-și face o
carieră, se angajează în Calcutta, la o societate de canalizare a deltei. Mai întâi desenator tehnic, apoi
însărcinat să supravegheze lucrările lui Tambuk și la Assam, în junglă, se îmbolnăvește de malarie și
este spitalizat. Inginerul hindus Narendra Sen, cu studii strălucite la Edinburgh, îl invită pe Allan să
locuiască în casa lui, în timpul convalescenței. Pe lângă ajutorul pe care i l-ar da tânărului englez,
faptul de a locui într-o familie, Narendra Sen intenționează să-l adopte ca fiu pe Allan, iar apoi să se
mute cu toată famila în Anglia, pentru că în India începuse revoluția. Dar Allan află mult mai târziu de
la Maitreyi adevăratele intenții ale inginerului, după ce crezuse la început că Sen voia să-l însoare cu
fiica lui.
Când o vede pentru întâia oară, în timp ce alegea cărți pentru vacanța de Crăciun împreună cu tatăl
ei, mult înainte de a se muta în casa inginerului hindus, Allan nu este impresionat de Maitreyi, ba
dimpotrivă, adolescenta bengaleză i se pare chiar “urâtă- cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele
cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici de fecioară bengaleză crescută prea plin ca un fruct trecut în
copt“. Această primă impresie a englezului se modifică într-o oarecare măsură în momentul în care
merge cu un prieten ziarist francez, Lucien Metz, care scria o carte despre India, la o cină în casa
familiei Sen: “Maitreyi mi s-a părut, atunci, mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu
papuci albi cusuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene- și buclele ei prea negre, ochii ei prea
mari, buzele ei prea roșii creau parcă o viață și mai puțin umană în acest trup înfășurat și totuși
transparent, care trăia, s-ar fi spus, prin miracol, nu prin biologie.” Râsul Maitreyiei, “un râs nestăvilit
contagios, un râs de femeie și de copil în același timp”, îl fascinează pe Allan. Și când Maitreyi vine
să-l viziteze pe Allan la spital împreună cu tatăl ei, Allan se simte tulburat în prezența fetei, deși nu-și
explică motivul acestei reacții.

2
 Când se mută în casa lui Sen, Allan receptează realitatea ca un european și crede în complotul
familiei Sen care îi încurajează apropierea de Maitreyi. În primele luni nu se gândește la dragoste, dar
se simte atras de misterul fetei. Treptat, tânărul englez este fascinat de viața familiei bengaleze, dar și
de complexitatea sufletului Maitreyiei, adolescenta senzuală și inocentă în același timp, fiindcă el
însuși afirmă: “…întreaga mea viață din Bhowanipore- nu numai fata- mi se părea miraculoasă și
ireală. Intrasem atât de repede și fără rezervă într-o casă în care totul mi se părea neînțeles și dubios,
încât mă deșteptam câteodată din acest vis indian, mă întorceam cu gândul la viața mea, la viața
noastră- și-mi venea să zâmbesc. Ceva se schimbase desigur.”
Allan începe să ia lecții de bengaleză de la Maitreyi, iar el o învață în schimb franceză. Cu floarea
roșie pe care i-o oferă tânărului, Maitreyi declanșează involuntar jocul seducției. Seducția continuă cu
jocul cărților, în bibliotecă, jocul privirilor, al mâinilor, al atingerilor și al picioarelor. Misterul eroinei
este infinit, iar imposibila clarificare pe calea lucidității și autoanalizei întreține interesul lui Allan
pentru ea.
Diferența dintre cele două mentalități, oriental și occidental, este pusă în evidență de concepția
despre iubire a celor doi tineri, exponenți ai acestor mentalități. Maitreyi îi mărturisește lui Allan că a
fost mai întâi îndrăgostită de un pom cu “șapte frunze”, așa cum este acum și sora ei mai mică, Chabu,
apoi a iubit ani în șir un tânăr care i-a dăruit o coroană de flori într-un templu, pentru ca în cele din
urmă să se lege cu jurământ de Tagore, modelul ei spiritual și guru al său. În schimb iubirile lui Allan
fuseseră doar trupești, fără spiritualitate.
Deși initial își neagă sentimentele, autoanalizându-se cu luciditate, Allan se lasă prins în mrejele
jocurilor Maitreyiei traversând toate etapele iubirii: începutul (“eu n-o iubesc”, “mă turbură, mă
fascinează, dar nu sunt îndrăgostit de ea”), instalarea (“mă amuz doar”), creșterea (“nicio femeie nu m-
a tulburat atât”), apoteoza (“suferința mea”, “vrăjit și îndrăgostit”). Allan parcurge drumul cunoașterii
prin eros, având-o ca inițiatoare pe Maitreyi. El se mulează după preferințele ei spirituale, este inițat și
convertit; e gata să-și abandoneze religia și să treacă la Hinduism, crezând că așa se va putea căsători
cu Maitreyi. Maitreyi crede că unirea lor a fost poruncită de cer. Înainte de a se dărui lui Allan și
pentru a evita păcatul iubirii fără rod, tânăra oficiază o logodnă mistică, săvârșește un jurământ
cosmic- legământul dragostei- la Lacuri, în fața pământului, a apei, a pădurii, a cerului“ Mă leg de tine
, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine.[ ...] Mă leg
în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra
lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământule, tu nu mă minți, maica mea” și îi
dăruiește lui Allan un inel “lucrat după ceremonialul căsătoriei indiene- din fier și aur- ca doi șerpi
încolăciți, unul întunecat și altul galben, cel dintâi reprezentând virilitatea, celălalt feminitatea.”

3
 Însă fericirea îndrăgostiților nu durează, fiindcă sora Maitreyiei, Chabu, trădează involuntar secretul
lor. Narendra Sen îl alungă pe Allan, care abia acum află că o căsătorie cu Maitreyi era imposibilă,
deoarece ea aparținea celei mai nobile caste indiene, a brahmanilor, iar căsătoria cu cineva în afara
castei sale ar fi adus dizgrația întregii familii.
Ruptura aduce supliciul, boala, martirajul în casa familiei Sen: tatăl orbește, Chabu moare în urma
unor crize de nebunie. Brutalizată de tată, Maitreyi ia asupra-și toată vina. În încercarea de a-l regăsi
pe Allan, sperând că va fi alungată din casă, ea se dă vânzătorului de fructe, dar sacrificiul este inutil.
Ea proiectează ființa logodnicului în mit, numindu-l: soare, aer, floare, „zeu de aur și din pietre
scumpe” și transformă căsătoria neralizată pe pământ într-o „nuntă în cer” mistică.
Disperat Allan rătăcește o vreme pe străzile din Calcutta, iar apoi se retrage în Himalaya pentru o
dezintoxicare sentimentală, unde trăirea în plan contemplativ i-ar permite purificarea. Episodul iubirii
pasagere cu Jenia Isaac îi confirmă faptul că trăise alături de Maitreyi iubirea absolută. Plecarea din
India îi apare ca o izbăvire. La Singapore, unde obținuse o slujbă se întâlnește după un timp cu J.,
nepotul doamnei Sen, care-i povestește de încercarea disperată și inutilă pe care o făcuse Maitreyi
pentru alungarea de acasă.
Maitreyi rămâne pentru europeanul rațional o eternă obsesie și enigmă. Frământările lui Allan
pentru a o înțelege pe Maitreyi fac ca romanul să aibă un final deschis: “Simt că a făcut-o asta pentru
mine. Dacă aș fi citit scrisorile aduse de Khoka...Poate plănuise ea ceva. Sunt foarte turbure acum,
foarte turbure. Și vreau totuși să scriu aici tot, tot. ...Și dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele?
De ce să cred? De unde să știu eu? Aș vrea să privesc ochii Maitreyiei...”