Romanul experienţei

Romanul modern, subiectiv

Mircea Eliade „Maitreyi”

Romanul experienţei reprezintă o orientare tematică în literatura interbelică, ce valorifică

trăirea cât mai intensă, până la capăt, în plan interior, a unor experienţe personale diferite, care
marchează viaţa personajelor. Proza experienţei se caracterizează prin autenticitate, ce presupune
preocuparea pentru exprimarea exactă, cu sinceritate, a trăirii unor experienţe de viaţă consemnate în
diferite scrieri. Acestea au caracterul unor confesiuni, sau autoanalize lucide. Se utilizează numeroase
informaţii ce ţin de realitate: pagini de jurnal, articole din ziar, scrisori, biografii reale etc.
Romanul „Maitreyi”, de Mircea Eliade, este un roman al experienţei, modern, subiectiv, cu
naraţiunea la persoana I, un roman erotic şi exotic, ce face parte din ciclul indian. Este un roman al
autenticităţii, care exprimă opinia autorului, care consideră că orice se întâmplă în viaţă poate fi
subiect de roman „orice e viu se poate transforma în epic.”
Romanul lui Eliade porneşte de la date autobiografice: povestea de dragoste trăită de autor
alături de Maitreyi-Devi, fiica profesorului Dasgupta-Sen, gazda lui din India. Autorul consemnează
într-un jurnal trăirile acelei perioade, însă ele aparţin ficţiunii. Autorul menţionează în studiul
„Memorii” că a modificat unele nume ale personajelor, ocupaţiile lor, precum şi finalul poveştii.
Toate acestea creează impresia de trăirism, de experienţialism şi de autenticitate, oferind romanului
o formulă estetică nouă, prin confesiunea din perspectiva actorială a personajului-narator. În
roman este utilizată introspecţia psihologică, pentru că scrierea este ulterioară poveştii de dragoste,
autorul-narator prezentând unele întâmplări şi din memorie. De aici derivă o dublă perspectivă
temporală asupra evenimentelor: perspectiva contemporană, evenimentele fiind desfăşurate în timpul
scrierii jurnalului şi perspectiva ulterioară consemnărilor din jurnal. Romanul se construieşte pe trei
niveluri: jurnalul intim al eroului, însemnările ulterioare, ce permit unele completări sau modificări
şi confesiunea autorului-narator, în timp ce scrie romanul, pe baza evenimentelor trăite.
Structura romanului se bazează pe epicul pur, acţiunea fiind prezentată pe un singur plan şi
urmăreşte analiza lucidă a personajului-narator, pe baza experienţei erotice.
Tema romanului este iubirea imposibilă, incompatibilă, povestea nefericită trăită de cuplul
de îndrăgostiţi, Allan şi Maitreyi, într-un decor exotic. Neîmplinirea iubirii rezultă din diferenţa de
mentalitate, de cultură şi de civilizaţie, pentru că cei doi aparţin unor lumi diferite: cea europeană şi
cea asiatică. Conflictul dintre europeanul Allan şi bengalezul Narendra Sen, tatăl fetei, redă opoziţia
dintre libertatea dragostei şi constrângerile impuse de tradiţie. Fire autoreflexivă, Allan trăieşte un
conflict interior generat de diferenţa dintre intensitatea iubirii şi luciditatea autoanalizei. Iubind-o pe
Maitreyi, el descoperă atât lumea tainică a Indiei, cât şi forţa iubirii adevărate.
Titlul romanului coincide cu numele personajului principal feminin, anticipând lumea exotică
din care provine. Prin acest titlu, dar şi prin întreaga operă, autorul valorifică miturile erotice ale
umanităţii, introducând şi exotismul. Maitreyi este considerată cel mai exotic personaj din literatura
română, apreciată de critica vremii ca fiind „femeie şi mit”, în acelaşi timp sau „simbol al sacrificiului
în iubire”, de aici rezultând şi valoarea mitică a poveştii de dragoste.
Referitor la structura romanului, acesta are cincisprezece capitole, întâmplările sunt relatate
la persoana I, din perspectivă subiectivă, de către personajul-narator, alter-ego al autorului,
europeanul Allan.
Subiectul romanului urmăreşte destinul unui tânăr inginer englez, Allan, trăind o experienţă de
dragoste unică într-un spaţiu necunoscut şi diferit de lumea din care provine. Prezenţa lui în India
oferă şi prilejul prezentării unor aspecte caracteristice pentru această lume, aducând informaţii
preţioase despre obiceiuri, îmbrăcăminte, cultură etc., acestea dând romanului şi o valoare
documentară.
Eroul se află în Calcutta, angajat ca inginer la o societate de canalizare a Deltei, când îl
cunoaște pe inginerul hindus, Narendra Sen şi pe familia acestuia. Indianul aparţine celei mai nobile
caste – brahmani – din Calcutta, întreaga familie impresionând prin contraste: Narendra Sen a făcut
studiile în Anglia, deci vorbeşte engleza, este membru fondator al unor cluburi, joacă tenis, conduce
automobilul, mănâncă peşte şi carne şi invită europeni la el în casă, pe care îi prezintă soţiei. În ciuda
pretenţiei de modernitate pe care o afişează, ei rămân totuși fideli tradiţiei impuse de lumea lor, fapt
ilustrat, în primul rând, prin îmbrăcăminte.
Mai târziu, câştigând simpatia şi aprecierea bengalezului, Allan este transferat să inspecteze
terasamentul şi podurile pe o cale ferată, în junglă. Din cauza climei, se îmbolnăveşte de malarie şi
este spitalizat. Perioada de convalescenţă o continuă în casa lui Narendra Sen, la invitaţia acestuia.
Acum o cunoaşte mai bine pe fiica protectorului său, pe Maitreyi, o tânără de 16 ani.
Având la bază jurnalul personajului-narator, ce relatează ulterior evenimentele deja consumate,
romanul debutează sub semnul incertitudinii, legată de momentul primei întâlniri cu Maitreyi. El
mărturiseşte că numele ei apare în jurnalul său după mutarea în casa familiei, dar acest episod a avut
loc „cu cel puţin zece luni înainte.” Personajul suferă pentru că nu reuşeşte să evoce figura de atunci a
tinerei, că nu poate retrăi „mirarea, nesiguranţa şi turburarea celor dintâi întâlniri”. Are amintiri
destul de confuze despre un episod, când a văzut-o prima dată în maşină, în timp ce el îşi alegea nişte
cărţi împreună cu tatăl ei. Îşi mai aminteşte că nu a fost impresionat de ea, dimpotrivă, a avut un
sentiment de dispreţ, părându-i chiar destul de urâtă: „cu ochii ei prea mari, cu buzele cărnoase şi
răsfrânte”. Această primă impresie se modifică, mai târziu, când merge la o cină în casa familiei Sen,
împreună cu un prieten ziarist francez, care scria o carte despre India. El vede acum o altă Maitreyi
care i se părea „mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid”. Tânărul nu se gândea la
dragoste, dar era surprins de tulburarea pe care o simţea când se afla în preajma fetei, fiind atras de
misterul ei. Treptat, este fascinat şi de viaţa familiei bengaleze, dar şi de complexitatea sufletului
Maitreyiei, adolescentă senzuală şi inocentă în acelaşi timp. După mutarea în casa lui Narendra Sen,
cei doi tineri sunt tot mai des împreună, relaţia lor fiind încă, exclusiv, de natură intelectuală, pentru că
Maitreyi îl învaţă bengaleză, iar el o învaţă limba franceză. Maitreyi devine tot mai interesantă,
Allan descoperind în ea o fiinţă cultivată şi remarcată în cercurile culturale ale Bengalului. Este
uimit de vasta cultură a fetei, de preocupările ei pentru filozofie şi poezie, deşi fata avea doar 16 ani.
Mai este uimit de micile şi ciudatele ei pasiuni: a fost îndrăgostită de un copac cu şapte frunze,
sentiment preluat acum de sora mai mică, Chabu, apoi a fost atrasă de un tânăr necunoscut, care i-a
dăruit, într-un templu, şase ghirlande de flori (semn al logodnei) şi, în cele din urmă, a legat un
jurământ cu Tagore, modelul ei spiritual. Iubirile ei contrastează cu aventurile europeanului, iar tânăra
îi apare acum ca o fiinţă de o feminitate tulburătoare, diferită de toate femeile superficiale, europene,
pe care le cunoscuse el. Din acest moment Maitreyi i se înfăţişează tânărului în toată complexitatea,
descoperind la ea mai multe înfăţişări ale feminităţii: inocenţa unei fete de 16 ani, maturitatea unei
tinere preocupată de filozofie, talentul şi sensibilitatea unei poete şi senzualitatea unei curtezane. Cu
toate că este fascinat de fată, Allan declară că nu o iubeşte, „mă tulbură, dar nu sunt îndrăgostit de
ea”. Sentimentul de iubire se instalează treptat, încurajat şi de Maitreyi care îl seduce pe Allan cu tot
felul de gesturi mărunte. Întâlnirile tot mai dese ale tinerilor, discuţiile prelungite din bibliotecă, sunt
încurajate şi de părinţi, ceea ce îl derutează pe Allan. Abia mai târziu află despre planul familiei Sen
de a-l înfia, mergând cu toţii în Europa, pentru că în India se înregistrau tot mai dese proteste sociale.
El este dispus să renunţe la religia lui, să treacă la hinduism şi să o ceară în căsătorie pe Maitreyi, dar
ea îl avertizează că un astfel de mariaj ar fi imposibil. Diferenţa dintre cele două mentalităţi,
orientală şi occidentală, este pusă în evidenţă de concepţia despre iubire a celor doi tineri. Apare aici
motivul incompatibilităţii dintre îndrăgostiţi. Deşi sunt conştienţi de ceea ce îi aşteaptă, mai ales
Maitreyi, ei se avântă în vârtejul iubirii, asumându-şi toate riscurile. În cele din urmă, unirea tinerilor
este inevitabilă, Maitreyi considerând că iubirea lor a fost „poruncită de cer”. Cei doi se logodesc
printr-un jurământ rostit de Maitreyi. Este un legământ sacru, un legământ cosmic, în faţa
pământului, a apei, a pădurii şi a cerului în locul lor de plimbare preferat, numit la Lacuri: „Mă leg
pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan şi a nimeni altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum
aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea […]căci eu l-am ales”. Acest legământ e considerat de
Maitreyi ca o anulare a păcatului, pentru că după logodnă urmează zile de dăruire totală, care l-au
fascinat pe Allan, creând în mintea lui sentimente contradictorii, un amestec de luciditate şi de
senzualitate.
Fericirea lor este de scurtă durată, pentru că, involuntar, într-o discuţie cu mama ei, Chabu se
arată invidioasă că pe ea nu o iubeşte nimeni ca pe Maitreyi şi mai ales Allan. Informaţia fetei este un
semnal de alarmă pentru domnul Sen, care consideră gestul tânărului o insultă adusă familiei. De aceea
îi cere să părăsească urgent casa şi să nu mai aibă vreo legătură cu niciun membru al familiei. Decizia
este un şoc pentru tânărul european, care abia acum realizează imposibilitatea căsătoriei cu Maitreyi.
Căsătoria ei cu un bărbat din altă castă sau cu un european ar fi condus la căderea în dizgraţie a întregii
familiei. Cei doi tineri trec printr-o criză sufletească puternică. El rătăceşte o vreme prin Calcutta,
apoi se retrage în Himalaya pentru o „dezintoxicare sentimentală”, crezând că poate obţine
purificarea prin contemplare şi meditaţie. Aici trăieşte un episod amoros cu o tânără sud-africană,
relaţie ce îi mai temperează durerea, dar nu-l vindecă sufleteşte, pentru că nu poate să o uite pe
Maitreyi. Ea îl mai caută cu disperare, dar Allan îşi dă seama că această iubire nu va avea niciun viitor,
aşa că nu răspunde apelurilor fetei. Ajunge la concluzia că alături de ea a cunoscut iubirea absolută,
totală, imaginea ei trecând treptat din planul real, în cel mitic. În final, el consideră că plecarea
definitivă din India este singura eliberare.
Relaţia lor are consecinţe negative asupra tuturor, ruptura producând multe suferinţe şi
victime, iar după plecarea lui Allan, are de suferit toată familia: Maitreyi este brutalizată de tatăl ei,
poruncind să fie închisă în casă, apoi tatăl îşi pierde vederea, iar sora mai mică, Chabu, moare în urma
unor crize de nebunie, după câteva tentative de sinucidere. Cu toate acestea, Maitreyi îşi asumă vina şi
se sacrifică săvârşind o faptă nedemnă de principiile ei: se dă unui vânzător de fructe, în speranţa că va
fi alungată de acasă, dar fără succes. Aceste informaţii triste se regăsesc în epilogul romanului, în
urma întâlnirii, mult mai târziu, a lui Allan cu un nepot al doamnei Sen.
În final, Maitreyi rămâne pentru tânărul european o eternă neîmplinire, o obsesie, o enigmă.
Finalul deschis al operei provoacă dezamăgire şi în sufletul cititorului, iar ultima însemnare „Aş vrea
să privesc ochii Maitreyiei…” transmite o dorinţă nesfârşită, dar mai ales posibilitatea găsirii unor
răspunsuri prin simpla comunicare a privirilor.
În concluzie, romanul „Maitreyi”, de Mircea Eliade, este o proză intelectuală, din perspectiva
în care eroul încearcă să descifreze complicata psihologie erotică. Dincolo de farmecul şi fascinaţia
poveştii de dragoste, se dezvăluie semnificaţii profunde. Astfel, în viziunea autorului, Erosul nu este
doar o experienţă, ci şi o modalitate de cunoaştere. Eroul cunoaşte o lume nouă, dar la început în mod
superficial, fără să o înţeleagă. Mai târziu va realiza că lumea din care a venit el este golită de
sacralitate sau, cum spune el, este „o lume moartă”, trăind o viaţă clădită „pe nimicuri, pe interese
stupide şi pe abstracţiuni”. Abia prin iubirea pentru Maitreyi descoperă adevărata Indie, cu toate
implicaţiile date de mentalitate şi de constrângeri. În acest sens, eroul parcurge un drum al iniţierii,
care a fost perceput în mod diferit de ceilalţi. De aici derivă şi necesitatea întreruperii iubirii, singurul
câştig fiind acela de a fi descoperit aspectul sacru al unei lumi, care părea golită de sens.
„Maitreyi” este un roman de dragoste, realizat într-un context oriental, romantic, fascinant,
încărcat de simboluri, mituri şi ritualuri semnificative pentru lumea indiană.

Caracterizarea personajelor

Personajele romanului sunt cei doi membri ai cuplului: tânărul european, Allan, având şi rolul
de alter-ego al autorului şi tânăra de 16 ani, Maitreyi. Ele sunt construite într-o manieră modernă,
fiind valorificat aici motivul cuplului, care conduce la fixarea temei iubirii, aparent împlinită, pentru
că semnele neîmplinirii apar abia spre sfârşitul romanului. În acest sens, în roman apare şi reversul
sentimentului, care conduce la demonstrarea puterii de sacrificiu.
Tânărul Allan este personajul principal, având şi statutul de străin într-o altă lume, relatând
experienţa trăită în India din perspectivă subiectivă. Preocupat de ştiinţele exacte, de fizică şi de
matematică, el se implică într-o experienţă erotică iniţiatică şi, prin introspecţie, îşi analizează trăirile
cu luciditate. Această luciditate îl caracterizează până la sfârşit, punându-şi numeroase întrebări în
legătură cu relaţia lui cu familia Sen şi cu Maitreyi. Spiritul raţional şi analitic îl determină să fie un
individualist şi chiar un egoist. Experienţa erotică este îmbinată cu o permanentă căutare logică a
esenţelor vieţii, de aceea apare în situaţii problematice, el însuşi fiind o natură problematică, punând
sub semnul îndoielii inclusiv propria persoană. În calitatea sa de creator al jurnalului, Allan este
preocupat să afle adevăruri, pe care apoi să le exprime cu multă exactitate. Aşa apar însemnările
contradictorii din jurnal, când declară despre Maitreyi că nu o găseşte frumoasă, dar se simte fascinat
de ea. În cele din urmă cerebralul Allan simte tot mai intens că a devenit sclavul iubirii căreia nu i se
poate opune. Totuşi el defineşte acest sentiment ca fiind un amestec de „idilă, de senzualitate, de
prietenie”. Fiind mai experimentat în relaţia cu femeile, el refuză să recunoască superioritatea şi
dominarea acestei străine. Stările contradictorii îl determină să fie uneori gelos, mai ales pe micile
iubiri, nevinovate ale tinerei. În esenţă, Allan trăieşte o iubire totală, îmbinată cu perfecţiunea, aşa cum
declară el însuşi: „Nu pot fi fericit decât într-o dragoste perfectă”.
Întreruperea bruscă a iubirii lor produce o ruptură în echilibrul sufletesc al tânărului, mai ales
că a ajuns să îşi renege până şi religia şi locurile natale. Personajul trăieşte dramatic drama acestei
iubiri fără viitor. Intervenţia dură şi motivată a domnului Sen nu face decât să-i dezvolte sentimentul
de mândrie, pentru că el rămâne acelaşi lucid până la capăt. Aşa se explică refuzul de a încerca să-şi
salveze iubirea, motivând că încearcă să o elibereze pe Maitreyi de suferinţă. Gestul său poate fi
interpretat ca un exces de luciditate, el descoperind, prin iubire, valorile esenţiale ale vieţii.
Maitreyi este cel mai exotic personaj feminin din literatura română, fiind considerată eternul
mister feminin, caracter rezultat din complexitatea personajului şi din profunzimea gândurilor ei. Allan
declară despre Maitreyi că „este cea mai talentată şi enigmatică fată din câte am cunoscut…”.
Adolescentă bengaleză, copil şi femeie în acelaşi timp, poetă preocupată de filozofie şi apreciată în
cercurile intelectuale bengaleze, care ţine conferinţe la 16 ani despre „esenţa frumosului”, Maitreyi
simbolizează misterul feminităţii.
Personajul este caracterizat în mod direct de către personajul-narator, ilustrând trăsăturile
fetei în etape, în funcţie de evoluţia relaţiei lor. Pentru caracterizarea personajului s-a utilizat tehnica
acumulării detaliilor, legate de vestimentaţie, detalii fizice, privirea, forma corpului, amestecul de
gesturi senzuale şi inocente toate acestea evidenţiind miracolul imaginii unei femei indiene. La
început, la prima întâlnire, tânăra nu impresionează prin frumuseţe, iar ceea ce remarcă Allan este
culoarea pielii, „mată, brună”. Acesta este primul semn al ispitei. Apoi impresia se schimbă, iar
gesturile fetei sunt percepute într-o altă manieră. Misterul fetei îi amplifică sentimentul iubirii şi pentru
faptul că ea poartă cu sine misterul unei lumi noi, necunoscute şi mai ales o lume neînţeleasă. La
început jocurile fetei i se par lui Allan doar simple tentaţii, provocări, încercări de seducţie, fiind
obişnuit cu libertatea femeilor albe. Dar tânăra demonstrează un caracter complicat, fiind şi o
adolescentă naivă, dar şi o curtezană rafinată. Maitreyi dovedeşte şi o excepţională capacitate afectivă,
şi putere de sacrificiu, reuşind să depăşească mentalităţi şi prejudecăţi ale Indiei. Iubirea pentru tânărul
european este şi pentru ea o experienţă unică, irepetabilă.
Caracterizarea indirectă este realizată prin fapte, limbaj, atitudini, relaţii cu celelalte
personaje. Ea îl iniţiază pe Allan în iubire, în cultura orientală şi în sacralitate şi tot ea este cea
sacrificată. Cunoscând taina iubirii, cele două personaje parcurg un drum al iniţierii de la neofit, la un
iniţiat. Pentru Allan, iubirea a căpătat valori mai profunde comparativ cu iubirile anterioare, iar pentru
Maitreyi a fost iubirea unică, totală, a fost erosul interzis în lumea sa. De aceea, gestul său din final de
a se da unui vânzător de fructe este reflexul disperării şi al încercării de a vindeca, prin iubire,
sufletul devastat de pasiune.
În concluzie, scris sub forma unei confesiuni, romanul dezvăluie încercarea autorului de a
retrăi întâmplări din trecut, întoarcerea la trecut având conotaţia tentativei de a recupera paradisul
pierdut de care se îndepărtează tot mai mult. Autorul nu-şi aminteşte numai o poveste de iubire trecută,
ci reconstituie o experienţă de viaţă, care l-a marcat profund, dezvăluind, în paralel, o lume misterioasă
a Indiei, cu miturile, cu legile şi cu credinţele ei străvechi.